Misterul fluturelui Dolbina elegans

Dolbina elegans nu e frumos. În lumina unui felinar, arată ca un fluture de noapte oarecare: cenuşiu şi neinteresant. Dar e cel mai valoros fluture din România.

Fluturele de noapte

Specia a fost descoperită recent, în 1912, de Otto Bang‑Haas, un renumit entomolog german care a găsit fluturele în nordul Siriei. În Europa a fost găsit prima oară în 1959 la Nessebar, Bulgaria. În România, primele exemplare de Dolbina elegans le‑a colectat Aurelian Popescu‑Gorj, şeful secţiei de entomologie de la Muzeul Antipa, în 1968. Se dusese în pădurile de pe lângă Brăneşti, Ilfov, cu un pictor belgian căruia îi plăcea să picteze peisaje şi a prins trei exemplare la lizieră. Povestea a fost publicată în 1971, în revista muzeului Antipa, Travaux du Muséum National d’Histoire Naturelle „Grigore Antipa”. Apoi, zeci de ani nu s‑au mai găsit niciunde exemplare de Dolbina elegans.

Specia elegans din genul Dolbina face parte din familia Sphingidae. Sunt fluturi cu aripile alungite şi corpul robust, construit pentru zbor susţinut – în familie sunt multe specii migratoare. Elegans are anvergura aripilor de 40 – 53 mm şi arată ca un avion cu reacţie.

E un fluture de noapte, dar separarea în fluturi de zi şi de noapte e oarecum artificială (într‑o familie de fluturi de noapte pot fi și specii care zboară ziua). Ştiinţific, fluturii se împart în familii, suprafamilii, genuri, subgenuri, în funcţie de caracteristicile morfologice (forma aripilor, palpii labiali, antene, trompă etc.).

Despre fluturii de zi, majoritatea oamenilor ştiu că zboară ziua şi sunt coloraţi. Dar fluturii de noapte sunt uneori chiar mai coloraţi, doar că noaptea, în lumina unui bec, omul nu distinge culorile. Şi‑apoi, printre cele circa 4.000 de specii semnalate în România, din care 200 sunt de zi şi 3.800 sunt de noapte, e firesc să fie câteva specii mai cenuşii.

Entomologul

Entomologul Székely Levente a început să‑l caute pe Dolbina elegans în 1996, încurajat de prinderea câtorva exemplare în Bulgaria şi Ucraina. S‑a dus tot în pădurile de pe lângă Bucureşti, unde îl găsise Popescu‑Gorj. L‑a aşteptat cu nopţile, şi singur, şi împreună cu colegi străini atraşi de posibilitatea de‑a găsi acest fluture enigmatic.

Székely, 51 de ani, e doctor în biologie, specializat în entomologie, studiul insectelor, şi lepidopterologie, studiul fluturilor. E membru într‑o serie de societăţi ştiinţifice, a publicat zeci de lucrări şi patru cărţi despre fluturii din România. Acum lucrează la următoarea, propunându-și să publice câte un volum pe an – fiecare despre câteva familii de fluturi din România.

A început să prindă fluturi prin clasa I, într‑o fâneaţă din apropierea casei, în Săcele, Braşov. Acum locul e construit, dar atunci era iarbă înaltă, cu flori şi fluturi coloraţi. Folosea o plasă improvizată şi îi aduna în cutii de insectar, cu geam culisant, construite de tatăl lui.

Cu timpul, casa părintească s‑a transformat în muzeu. Umbla prin munţi şi prin peşteri şi aduna melci, păsări, şerpi, tot felul de vietăţi pe care le împăia. În 1977 a cunoscut un farmacist sighişorean care avea o colecţie ştiinţifică de fluturi. De la el a învăţat tehnicile de preparare a fluturilor: se pun într‑un borcan cu vată îmbibată în cloroform; după ce mor se ţin câteva zile în cutii, la umezeală, apoi se fixează cu benzi de hârtie (nu cu ace) pe suporturi de lemn, ca să li se usuce aripile perfect întinse.

Entuziasmat de ideea că descoperă specii rare, Székely a început să‑i studieze şi să‑i colecţioneze.

Acum, apartamentul din Săcele, unde locuieşte cu a doua soţie şi fiica lor de patru ani, este un muzeu al fluturilor. Pe lângă biblioteca blindată cu cărţi de specialitate, microscoape, borcane cu şerpi în formol, cutii şi cutiuţe, sunt cele două dulapuri – unul cât un perete în hol, unul cât un perete în birou – care ascund vreo 200 de cutii de lemn cu geam culisant de sticlă şi conţin colecţia lui de aproximativ 40.000 de fluturi.

Székely face schimburi de ouă prin poştă, cu colecţionari din toate părţile lumii – în România sunt în jur de 50, în ţările vestice sunt mii. Creşterea şi prepararea fluturilor se întâmplă în birou, extins cu un balcon închis. Ca să colecteze ouă de la o femelă, o pune cu aripile închise într‑un plic de hârtie triunghiular; ea le depune şi, la fel ca în natură, moare. Ouăle le ţine într‑un borcan şi, după ce eclozează şi larvele cresc suficient, le mută într‑o cutie de plasă, unde se transformă în pupă şi apoi în fluture. Iarna ţine ouăle la frigider, să nu eclozeze, pentru că n‑ar avea frunze cu care să hrănească larvele.

De primăvara până toamna, Székely merge cam o zi pe săptămână după fluturi prin împrejurimile Braşovului şi o dată pe lună în ţară. Când merge singur, nici nu mai întinde cortul şi doarme în maşină. Când merge în echipă, e ca la pescuit, stau noaptea la bec, beau o bere, povestesc. Fluturii se prind în locuri neumblate, prin pustiurile Dobrogei, prin munţi, departe de cabane. Zboară de primăvara până toamna, fiecare specie având perioada ei – cele mai multe, vara. În nopțile reci sau cu vânt puternic, fluturii nu zboară.

Capcanele variază în complexitate. Prinde fluturi şi pe un cearceaf întins între copaci sau uşile maşinii, cu un bec cu vapori de mercur deasupra, şi cu capcane care arată ca un OZN. Când le‑a adus pe primele din străinătate, după ’90, s‑a adunat tot satul, că „au venit extratereştrii”. Capcanele au o parte ca un castron, tapetat pe fund cu hârtie igienică să nu se lovească fluturii, şi o pâlnie mare care îi ghidează înăuntru şi nu‑i mai lasă să iasă. Sunt alimentate cu acumulatori portabili şi emit o lumină cu ultraviolete. Cu ceva noroc, într‑o noapte pot să intre sute de exemplare, din toate speciile (îi eliberează pe cei de care n‑are nevoie).

Metamorfoza

Viaţa fluturilor se derulează în mai multe stadii: ou, larvă, pupă şi fluture adult. Femela depune ouăle pe frunze, pe iarbă, pe pietre, în nisip sau pe scoarța copacilor şi secretă o soluţie care le fixează. Ouăle pot fi cât un bob de mac, sau cât un bob de piper la speciile mari şi eclozează de obicei în câteva zile.

Stadiul al doilea este larva, sau omida. Pe cât sunt de variaţi fluturii, pe atât sunt şi larvele. Pot fi colorate, dungate, cu picăţele, netede, striate sau colţuroase ca un cactus. Larvele trăiesc circa şase săptămâni (sunt şi unele căre trăiesc doi ani, în trunchiuri de copac) şi au mai multe stadii de dezvoltare. Pe măsură ce cresc, năpârlesc şi îşi schimbă culoarea în funcţie de mediu. Dacă fluturele iernează ca ou, când eclozează primăvara larva e mică şi maronie ca scoarţa copacului. Când înfrunzeşte copacul, larva devine verde.

La maturitate, larva se transformă în pupă, sau crisalidă. Unele sunt agăţate în copaci, altele se dezvoltă în pământ. În stadiul de crisalidă, absolut toate organele interne, de la sistemul nervos, la sistemul respirator, sistemul limfatic etc.

Ou

Larvă
Pupă/crisalidă
Fluture adult

Unele specii produc o gogoașă de mătase, de varii consistențe. La aceste specii, când ajunge să eclozeze, crisalida produce o substanţă cu care dizolvă gogoaşa, făcându‑i loc fluturelui să iasă.

Fluturii ştiu când trebuie să iasă, ghidându‑se după ceasul biologic. Nu toate pupele ies în acelaşi timp, unele se păstrează încă un an, doi, şi asigură astfel perpetuarea speciei în caz de secete, inundații sau alte catastrofe. Dacă sunt ploi puternice sau secetă, nu ies. Trebuie să plouă puţin, dar nu prea mult. Fluturii au nevoie de umezeală, altfel se deshidratează. Într‑o perioadă secetoasă, dacă rămâne o băltoacă pe drum se adună sute de fluturi. Se colorează toată în alb, sau albastru.

Fluturele iese din gogoaşă cu aripile strânse. Aripile sunt din chitină, substanţa din care e format scheletul insectelor, şi sunt acoperite cu solzi (dacă atingi aripa cu mâna, solzii se strică şi fluturele nu mai poate zbura). În jumătate de oră, după ce pompează aer în nervurile aripilor, e gata de zbor.

Unii fluturi ies din pupă cu organele genitale nedezvoltate şi au nevoie de hrană ca să se poată reproduce. Aceştia au trompă şi se hrănesc cu nectarul florilor. Cei care ies complet formaţi (maturizați sexual) nu zboară pe flori, neavând nevoie de hrană.

Fluturii trăiesc de obicei câteva zile. (Sunt specii care iernează ca adult, ascunşi în scorburi, şi astfel trăiesc jumătate de an, dar în hibernare.) În acele câteva zile, masculii zboară în căutarea femelelor, iar femelele emit feromoni care atrag masculii şi aşteaptă. Îşi ştiu bine menirea: să se împerecheze şi să depună ouă, ca să asigure generaţia următoare.

Misterul

Székely a prins primul Dolbina elegans în 1997, în Pădurea Pustnicul, Ilfov. Pe atunci, se găsiseră doar câteva exemplare în lume, nu erau nici 10 în toate muzeele. S‑a instalat sub un pod, a pus cearceaful pe un gard şi a aprins becul. Elegans a venit pur şi simplu la lumină. Nu era un exemplar foarte proaspăt, se vedea că zbura deja de câteva zile. (Fluturii sunt perfecţi doar vreo oră după ieşirea din pupă, apoi zborul prin frunziş începe să le degradeze aripile.)

A continuat să caute fluturele an de an în aceleaşi păduri şi a mai prins câteva exemplare – două, în 2010. Dolbina elegans rămâne însă un fluture enigmatic. Nu se ştie cum arată nici ouăle, nici larva, nici pupa. Cheia stă în prinderea unei femele. Dacă ea ar depune ouă, li s‑ar putea urmări evoluţia. Or, până acum, nici Székely, nici altcineva, nu a prins o femelă. Sau poate nu şi‑a dat seama că a prins o femelă, dimorfismul sexual (diferenţa dintre mascul şi femelă) fiind greu de sesizat la această specie.

Se presupune că larva se hrăneşte cu frunze de frasin, pentru că mai multe specii din genul Dolbina din Asia Orientală trăiesc pe frasin şi elegans a fost prins în păduri cu pâlcuri de frasini. Dar nu se ştie cum arată. Sunt copaci de 15 metri, e imposibil de găsit o larvă probabil tot verde.

Nu se ştie unde depun femelele ouăle, dar dacă prima generaţie de adulţi zboară în mai, înseamnă că iernează ca pupă. Fluturii depun ouăle la sfârșitul lui mai, la începutul lui iunie iese larva, la începutul lui iulie se împupează şi la sfârşitul lui iulie iese a doua generaţie, care zboară până pe la mijlocul lui august.

Fluturele zboară puţin, poate doar o oră după lăsarea serii. Iar femela e posibil să nu zboare deloc; poate stă în coroana copacilor.

Pentru că e atât de rar, Dolbina elegans e cel mai scump fluture din România – costă în jur de 40 – 50 de euro, în funcție de calitate. (Majoritatea fluturilor costă cinci‑zece euro, dar sunt şi specii de sute de euro, cum sunt cele din zone periculoase, ca Afganistanul, unde puţini riscă să‑i caute.) Pe de altă parte, dacă i‑ar cădea cuiva pe masă la o terasă din pădurile de pe lângă București, l‑ar strivi cu pumnul crezând că e o molie oarecare.

Conservarea

Un duşman al fluturilor este necunoaşterea. Ca să ocroteşti o specie, trebuie să‑i cunoşti biologia, habitatul.

Székely face studii faunistice în locuri unde nu se ştie ce specii de fluturi trăiesc. Stă la bec şi notează ce specii şi aproximativ câte exemplare vin – îi recunoaşte pe majoritatea şi rar se uită în cărți. În 2000, a făcut o cercetare în Poiana Narciselor, sub Munţii Făgăraşului, şi a scris în proiect că în cinci zile a prins 4.000 de fluturi. O doamnă de la minister i‑a spus că nu‑l crede. Cum să fi prins în cinci zile 4.000 de fluturi? Ea credea că a fugit de 4.000 de ori cu plasa. Nu ştia că sunt fluturi care se prind noaptea, cu o capcană în care pot să intre şi 1.000 odată.

Cele mai periclitate sunt speciile care trăiesc în spaţii deschise, pentru că cei de la protecţia mediului sunt preocupaţi să salveze şi să extindă pădurile. Dar fluturii de zi nu trăiesc în copaci, trăiesc în iarbă, au nevoie de soare. Pentru ei ar trebui limitat turismul, păşunatul. Elegans nu e periclitat, fiind o specie de pădure. Chiar dacă acum 500 de ani pădurea se întindea de la Carpaţi până la Dunăre şi acum au rămas doar nişte petice, e puţin probabil ca ele să dispară de tot.

Din cauza necunoaşterii, unele măsuri de protecţie fac mai mult rău decât bine. Aşa s‑a întâmplat cu Lycaena helle, o specie care trăiește în fâneţe mlăştinoase, cum sunt în Poiana Narciselor. Specia fiind protejată de legislaţia europeană, autorităţile au închis zona, crezând că aşa o conservă. Dar în câţiva ani, specia a dispărut. Oamenii n‑au mai avut voie să intre, n‑au mai cosit, a crescut pădurea, au dispărut spaţiile deschise şi fluturii au murit.

Fluturele Apollo, la fel – e în pragul extincţiei, n‑a mai fost văzut din 1998. Şi nu e un fluture pe care să nu‑l vezi, e mare cât palma, zboară încet. El trăieşte în locuri deschise (stâncării montane), pe Sedum, o plantă care are nevoie de soare. Dacă creşte pădurea, nu mai creşte planta şi populaţia nu se menţine.

O altă problemă e preluarea uneori nejustificată a legislaţiei europene privind speciile ocrotite, în detrimentul unor specii care chiar ar avea nevoie de protecţie. Un fluture rar în Franţa poate fi comun în România, pentru că aici e mai aproape de centrul genetic – fiecare specie are un centru genetic, unde populaţia e cel mai puternică; cu cât mai departe de centrul genetic, cu atât specia e mai rară.

Sunt şi genuri la care România stă bine. Din Maculinea, care are toate speciile ocrotite pe plan european, în Spania trăieşte o specie şi la noi, cinci. Există şi siturile Natura2000 în toată ţara, oameni care monitorizează speciile ocrotite – cât e de viabilă populaţia, cât de stabilă, unde se deplasează. La Cluj e Societatea Lepidopterologică Română (Székely e membru fondator), care a luat în custodie un deal cu vegetaţie de stepă şi l‑a transformat în rezervaţia „Dealul cu Fluturi”.

Căutarea

Székely vrea să‑şi vândă colecţia de 40.000 de fluturi, adunaţi în peste 40 de ani, Muzeului Antipa. Şi‑a pierdut entuziasmul colecţionarului din tinereţe, când era ahtiat să prindă fluturi cât mai valoroşi, cât mai rari. Acum că ştie atât de multe despre fluturi, suspansul nu mai e acelaşi.

Cunoştinţele acumulate, faptul că a descris mare parte din fauna României în materie de fluturi, că a publicat în reviste de prestigiu din străinătate contează mai mult decât colecţia în sine.

Nici nu se mai fac asemenea colecţii, cu un amalgam de specii. Doar că în comunism, când nu putea călători, nu putea să facă schimburi cu colecţionari din străinătate fără autorizaţii, inspecţii şi discuţii cu Securitatea, opţiunile erau limitate şi aduna ce putea. Acum s‑ar concentra pe câteva familii. Ceea ce probabil va şi face, dacă reuşeşte s‑o vândă.

Va continua să umble după fluturi, fie pentru cercetare, fie pentru o colecţie, pentru că asta e viaţa lui. N‑a auzit de cineva care să se lase de fluturi; toţi s‑au lăsat când au murit. Şi‑apoi, trebuie să dezlege misterul lui Dolbina elegans.


Acest articol apare și în:

DoR #5

Metamorfoză
Primăvară, 2011

Cumpără revista