„Libertatea autentică ține de puterea ta de a înţelege cât de mult bine poţi să faci”

În această perioadă, Cristian Iftode se întoarce la întrebări ce gravitează în jurul unor concepte morale de bază, precum cel de responsabilitate socială sau de solidaritate.

Lumea în care vom păși când vom ieși din izolare va fi altfel decât cea știută. Pandemia nu rearanjează doar economia mondială, ci ne va remodela societățile. Ca să înțelegem în ce direcții am putea s-o luăm am discutat cu oameni care au viziuni diferite asupra situației de-acum și a ce avem de făcut în momentul ăsta. De-a lungul acestei luni veți găsi gândurile lor, într-o serie coordonată de Vlad Odobescu.

Seria de materiale publicate până acum este aici.


Cristian Iftode este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Filosofie de la Universitatea din București și eseist. Cursurile şi seminariile sale au ca teme, între altele, etica şi negocierea interculturală, perspectivele filosofice asupra modernismului, antimodernismului, postmodernismului, precum şi relaţia dintre ştiinţele umaniste, filosofie şi viaţa practică.


Ce întrebări ți-ai pus în perioada asta?
Întrebările la care mă întorc aproape în fiecare zi gravitează în jurul unor concepte morale de bază, precum cel de responsabilitate socială sau de solidaritate. Suntem alimentaţi continuu cu ştiri, dar şi cu un volum fără precedent, aş zice, de articole  în care ni se explică „la cald” semnificaţia şi urmările pandemiei. În domeniul meu de specialitate, care e filosofia şi, în particular, filosofia morală, cred că aproape orice voce cunoscută a ţinut să se pronunţe sau a fost solicitată, în mod repetat – ceea ce deja spune multe despre dificultatea colectivă de a avea, în acest moment, o justă apreciere a fenomenului global. Vorbim atât de mult, pentru că ştim, în realitate, foarte puţin despre ce va urma.

E nevoie de multă educație pentru ca oamenii să înţeleagă, cu adevărat, vulnerabilităţile sociale şi co-dependențele ce ne caracterizează viața în era capitalismului global. Măsurile impuse pentru a preveni răspândirea COVID-19 ţin, în logica lor, de ceea ce Michel Foucault numea un mecanism disciplinar, adică nu sunt foarte diferite de ceea ce se întâmpla în Occident odată cu sfârşitul Evului Mediu, în cazul epidemiilor de ciumă. Nu e uşor de înţeles – şi de respectat cu stricteţe – această regresie într-un registru biopolitic mai curând premodern, dar lucrul e inevitabil, câtă vreme ne lipseşte vaccinul!

O întrebare conexă şi perenă ţine de modul în care definim libertatea individuală. Libertatea autentică, matură, nu se certifică printr-o nesupunere fără motiv, cvasi-instinctivă, la orice măsură vine de sus, ci ține de puterea ta de a înţelege, într-un context dat, cât de mult bine poţi să faci. Și dacă în puterea ta nu stă să descoperi vaccinul pentru COVID-19, atunci stă în puterea ta să respecți măsurile de izolare, de distanțare socială, oricât de exasperante ar fi. Iar apoi, aşa cum s-a tot repetat, într-o situație excepțională cum e asta, iată că distanțarea socială devine modul în care arăți că ești aproape de ceilalți, că îți pasă cu adevărat de ei, mai ales de cei mai vulnerabili.

O altă împrejurare care a generat polarizări, săptămânile trecute, a fost demisia unor cadre medicale din anumite spitale desemnate pentru tratarea bolnavilor de COVID-19, demisii motivate de lipsa unor echipamente şi mijloace de protecţie eficace. E genul de situaţie foarte pilduitoare pentru un etician, deoarece îţi permite să vezi limpede ciocnirea unor tipare distincte de gândire morală. În timp ce unii s-au grăbit să acuze trădarea medicilor, pe motiv că şi-ar încălca, prin aceste demisii, jurământul şi codul de deontologie profesională, alţii, mai sensibili la judecarea situaţiilor prin prisma consecinţelor predictibile ale anumitor acţiuni, au avertizat asupra faptului că un medic neechipat corespunzător nu mai este omul care vindecă, ci cel mai eficient mijloc de răspândire a virusului. În evaluarea morală, neînţelegerile pornesc, adesea, chiar de la nivelul descrierii faptelor, pentru că faptele sunt percepute, de la bun început, prin prisma anumitor angajamente valorice: cum îl descrii pe acest om, este el vindecătorul ce trebuie să rămână pe baricade no matter what, sau a devenit un veritabil agent patogen?

Cert e că întreaga lume simte nevoia unei transformări majore, a unui nou început. Problema e că lumea simte adesea nevoia unor schimbări revoluţionare, fără ca această stare de spirit generală să se coaguleze într-un instrument al schimbării efective.

.

În momentul ăsta nu există amenințarea unui „Celălalt”. Cum s-ar putea așeza lucrurile, din această perspectivă?
Dacă privești lucid la ceea ce se întâmplă acum şi realizezi care sunt urgenţele, aşa este: ce ar fi mai lipsit de noimă, în situaţie de criză globală, decât să arăţi cu degetul un anumit grup social, să spunem, şi să te preocupe mai presus de orice găsirea ţapului ispăşitor? Dar s-ar putea ca exact asta să preocupe pe unii dintre cei mai importanţi decidenţi politici ai lumii, în momentul de faţă. Am împrumutat, pentru titlul unui articol, un vers din Kavafis: „Fără barbari, acum ce-o să ne facem?” Mă tem că se vor găsi mereu nişte „barbari” de serviciu.

Am asistat, în prima fază de răspândire a bolii în ţara noastră, la diabolizarea diasporei care se întoarce acasă, după care clişeele rasiste şi-au făcut tot mai acut simţită prezenţa, identificând marii „iresponsabili” în aceleaşi grupuri şi categorii cu care românilor „verzi” le este, oricum, ruşine în Occident. Nu vreau să cauţionez pe nimeni, dar ceea ce se ignoră atunci când oamenii se grăbesc intuitiv să blameze, să arunce cu piatra, e faptul că dezvoltarea unei viziuni morale mature constituie un proces complex, de durată, solicitând eforturi serioase, bagaj de cunoştinţe, precum şi disponibilitatea permanentă de a-ţi lărgi orizonturile şi a înţelege cum se văd lucrurile din tot felul de perspective nefamiliare. E greu, atunci, să ceri unor oameni nu foarte educaţi, obişnuiţi să ducă greul în Vest şi să fie trataţi urât, umiliţi zilnic, dispreţuiţi, să dea acum dovadă de maximă responsabilitate şi înţelegere a situaţiei de ansamblu, fără precedent de complexe. În anumite condiţii, solidaritatea, valorile morale, lucrurile acelea pentru care îi lăudăm pe cei din ţările nordice – alt clişeu – ţin, şi ele, de şanse istorice, de noroc moral, sunt, iată, un lux. Ceea ce e groaznic de trist, dar asta-i situaţia.

Iar apoi, să nu uităm că, în America, după ce au explodat vânzările de hârtie igienică, a urmat creşterea cu 70% a vânzărilor de arme de foc şi muniţii. Război cu COVID-ul? Bun, e America lui Trump, dar e şi lumea în care ne-am obişnuit ca în filmele cu teme apocaliptice supravieţuitorii să nu fie personaje alde Maica Tereza, ci bărbaţi duri ca oţelul şi cu arma-n mână.

Ar putea aduce criza de-acum o confruntare între sisteme ideologice?
Până a ajunge la acest nivel de discuţie, haideţi să recunoaştem în ce lume trăim, din punct de vedere politic: una în care decenţa, coerenţa sau ceva aşa de mărunt precum preocuparea pentru adevăr nu mai reprezintă factori care să diminueze cantitatea de bullshit (în sensul definit de filosoful Harry Frankfurt) ce iese pe gura actorilor politici marcanţi.

Ne bântuie, până una-alta, spectrul alegerilor tragice, în condiţiile în care medicii sunt nevoiţi să decidă cine beneficiază de un dispozitiv respirator şi cine e lăsat, practic, să moară. Ştim că deciziile medicale sunt, în general, ghidate de un argument utilitarist al beneficiilor aşteptate, care va acorda întietate celor mai tineri, cu speranţă de viaţă mai mare etc. Dar dacă e vorba de un Einstein sau de un Picasso în etate, oare nu le datorăm o grijă specială? Datorăm, în schimb, această grijă specială unui preşedinte de Consiliu Judeţean? Dar premierului Marii Britanii? Am rămas siderat de înregistrarea pe care şi-a făcut-o Boris Johnson după ieşirea de la terapie intensivă, zâmbind cu gura până la urechi şi mulţumind nonşalant celor doi asistenţi, unul portughez, iar cealaltă, neo-zeelandeză, care l-au vegheat nonstop în zilele şi nopţile în care saturaţia de oxigen din sânge era la un nivel dramatic. OK, aşadar vorbim despre o boală care face foarte multe victime tocmai pentru că nu e destul personal medical care să ofere o grijă individualizată pacienţilor care dezvoltă forme foarte grave; vorbim, apoi, de un politician care şi-a construit mare parte din platformă exploatând fobiile britanicilor faţă de imigranţi; în fine, vorbim despre un PM şi un staff care au pe conştiinţă, probabil, multe decese care puteau fi evitate, dacă nu proferau, în primă fază, nişte inepţii iresponsabile despre „imunizarea de turmă”.

Tu vezi criza de-acum și ca pe una a capitalismului?
Trăgând linie, ar trebui să recunoaştem că nu putem şti, în acest moment, care vor fi urmările pe termen lung ale crizei multiple în care suntem angajaţi. E inevitabil să devenim victimele „iluziei focalizării”, aşa cum o numeşte psihologul Kahneman, simţind că ceea ce ni se întâmplă acum va schimba în mod radical lumea. Adevărul, însă, e că nu avem cum să ştim dacă vom trage învăţămintele potrivite de aici, inclusiv sau mai ales în plan economic, ori vom reveni, după o vreme, adică după ce va exista un vaccin, la starea de dinainte de pandemie şi business as usual în universul hipercompetitiv al capitalismului global.

Haideţi să vorbim punctual. Se vor închide, în fine, wet market-urile din China şi din alte ţări asiatice, în care animale de toate felurile sunt ţinute în condiţii insalubre şi ucise în faţa clienţilor? Dacă nu din considerente de tratament crud, măcar din precauţie, dat fiind faptul că reprezintă veritabile focare pentru cele mai periculoase mutaţii virale? Destul de puţin probabil. Sau va continua cu acelaşi aplomb privatizarea sistemului medical de la noi, după ce am văzut cât de mult au ajutat în condiţii de criză marile spitale private şi reţele de clinici? Foarte posibil să continue, pentru că sunt mari interese în joc.

Cert e că întreaga lume simte nevoia unei transformări majore, a unui nou început. Problema e că lumea simte adesea nevoia unor schimbări revoluţionare, fără ca această stare de spirit generală să se coaguleze într-un instrument al schimbării efective. După cum observa odinioară Jankélévitch, pentru mulţi, a se angaja înseamnă doar a conjuga verbul „a se angaja”. Leaderi abili în discurs, precum Macron, încearcă să exploateze, acum, acest sentiment popular, pentru a-şi recâştiga un capital de simpatie şi încredere serios erodat. Vor trece aceştia dincolo de un exerciţiu de retorică? Doar viitorul ne-o va spune.

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *