Mona Nicoară: Întâlnirea cu Nina Cassian a fost extraordinară

Mona Nicoară este regizor, producător și selecționer în cadrul festivalului de film documentar dedicat drepturilor omului One World Romania. Am discutat cu Mona pentru podcastul Pe Bune despre munca ei ca activist și artist, dar și despre imposibilitatea unui documentar de a schimba realitatea. Mai jos puteți citi un scurt extras din interviu, în care vorbește despre realizarea celui mai recent documentar, Distanța dintre mine și mine, care poate fi văzut în varianta work-in-progress la festivalul One World Romania.

Documentarul Distanța dintre mine și mine spune povestea Ninei Cassian, poetă română avangardistă care a trăit ultima parte a vieții la New York, în exil. La prima vedere, pare un subiect diferit de cele care te-au interesat în trecut ca producător și regizor, care se concentrau pe teme sociale: copiii străzii, segregarea din școli. Cum a apărut ideea pentru acest documentar și ce te-a interesat la subiect?

Ideea pentru acest film a venit de la Ada Solomon, cu care mă știam foarte puțin. O cunoscusem când am venit cu filmul meu anterior, Școala noastră, la One World Romania [n.r. în 2012]. Recunosc că-mi era frică de ea. Avea deja o reputație de producător foarte bun, ceea ce pe mine de obicei mă intimidează, pentru că, deși de multe ori trebuie să-mi produc propriile filme, nu reușesc să fac treabă bună atât pe cât cred că ar trebui să fac. Ada m-a contactat la jumătate de an după ce o cunoscusem, mi-a trimis un mesaj pe Facebook: „N-ai vrea să faci un film despre Nina Cassian? Pentru că de mult vreau să fac un film despre Nina Cassian. Alecu zice că e prea aproape de subiect”. Alecu Solomon, soțul ei, care e și el regizor de film documentar, a crescut cu Nina Cassian.

Ceea ce nu știa Ada atunci când mi-a trimis această întrebare pe Facebook a fost că eu crescusem în anii ’80 cu poeziile Ninei Cassian. Deși aveam multe dintre cărțile ei pentru copii în casă, nu le reținusem. Însă, cândva la începutul anilor ’80, am descoperit un volum de poezie al ei avangardist, „Loto-poeme”, care avea poezii în limba spargă [n.r. o limbă inventată de Nina Cassian], avea traduceri din Christian Morgenstern, tot felul de jocuri interesante care m-au atras foarte tare. La vremea aceea începusem și eu să scriu și să public pe ici pe colo poezie și făcusem un mic fetiș pentru Nina Cassian. În momentul în care am ajuns în cercurile literare din București, ea deja plecase [n.r. din țară]. Era o figură semi-mitică despre care fiecare avea poveștile lui, mai mult sau mai puțin exagerate, și asta o făcea cu atât mai interesantă. O cunoscusem la New York, dar foarte puțin și foarte timid, în anii în care locuisem acolo.

Așa că, în momentul în care mi-a scris Ada, am răsuflat, am zis „OK, respiră adânc, unu, doi, trei” și după aia am acceptat. Eram pe Facebook în acel moment și exista un risc foarte mare să răspund instantaneu „da”, din entuziasm, fără să stau să înțeleg că e vorba despre un nou proiect. Abia ieșisem din Școala noastră și nu sunt o persoană care să fie în stare să lucreze la mai multe proiecte odată. Prin urmare, pentru mine, intrarea într-un nou proiect e de obicei o sarcină grea. Stau, mă gândesc — sunt și ardeleancă —, mai cuget o vreme.

Ce rețineri ai înainte de a intra într-un nou proiect?

E mult de lucru și nu știu niciodată dacă entuziasmul meu, care vine din ideea proiectului, este pe măsura muncii care trebuie făcută. Trebuie să stau să gândesc ce înseamnă, de fapt, proiectul ăsta. Pentru că socoteala de acasă — de la începutul proiectului, când ai entuziasmul inițial, ți se pare că totul e posibil și o să iasă — și socoteala din târg — care înseamnă de obicei cinci-șase ani din viața ta, chinuri cu găsitul banilor, nu merge aia, nu merge ailaltă, nu avem suficient material, e filmul prost?, e filmul plicticos? — sunt două chestii diferite. Știu treaba asta intelectual. Problema este că de fiecare dată când îți vine o idee există un entuziasm, un val care te ia și care trebuie stăvilit. Când ești un om creativ, atunci când îți vine ideea unui proiect nou ai un fel de dopamină, sau nu știu ce îți curge prin vene, dar este ca atunci când te îndrăgostești: totul e perfect, totul este roz, totul o să fie foarte bine. Ai o energie nemăsurată care, cu vremea, se așază într-o rutină a muncii care destul de repede îți adeverește că speranțele inițiale, acea euforie inițială nu este neapărat sustenabilă pe termen lung.

Ce a fost cel mai greu în realizarea documentarului Distanța dintre mine și mine?

De fapt, ce a fost cel mai greu n-a avut de-a face cu realizarea proiectului. Proiectul, în sine, a mers foarte bine, deși a durat multă vreme. Am avut un noroc enorm, pentru că întâlnirea cu Nina a fost extraordinară. Deși nu mai avea putere și filmam maximum două ore deodată, știam că este fascinantă și că va fi fascinantă povestea ei. Chiar dacă stă pe canapea, fumează și bea, te ține prin intelectul și șarmul ei, prin flirtul cu camera și cu noi, cei de acolo. Am mai avut un noroc foarte mare că am avut-o pe Ada producător. Ada este o persoană care, în momentul în care ia în brațe un proiect, îl duce până la capăt cu dinții, cu fermitate, și știe exact ce face. Te lasă în pace pe partea creativă, dar împinge proiectul pe partea de producție și de finanțare. Am avut mult sprijin și m-am simțit foarte îngrijită. De obicei, în proiectele în care sunt singură sau conduc o echipă, mă simt mai bătută de vânturi. Aici m-am simțit foarte protejată. Apoi, am avut-o pe Dana Bunescu, cu care am montat filmul și cu care a fost iarăși o întâlnire încă incredibilă pentru mine. După câteva săptămâni de lucru împreună, nu mai trebuia să comunicăm prin vorbe. A fost ca și când îți găsești un soi de geamăn mai inteligent și mai talentat. Din punctul acesta de vedere, ne-a mers bine, cu toate că eu eram la New York și trebuia să vin la montaj în România.

Ce-a fost mai greu a ținut de viață, de fapt. Întâi a venit moartea Ninei [n.r. în 2014]. Cred că n-am mai fi filmat oricum în perioada aceea, pentru că deja se simțea foarte slăbită. Devenise o formă de abuz filmatul cu ea, nu mai putea. A fost greu să-mi învârt capul, pentru că, dincolo de pierderea în sine, trebuia regândit proiectul. Nu mai era un proiect pe care ea urma să-l vadă. Cu ea a fost o colaborare foarte interesantă pentru că colaborai cu alt artist, practic, care știe exact cum se face mămăliga, cum arată jobul acesta. Întotdeauna Nina a spus: „Ăsta este filmul tău, nu este al meu”. N-a avut niciun fel de pretenție să vadă o parte din el și nu se aștepta ca ceea ce iese în film să fie ceea ce-și dorește ea. Nici nu-mi e clar că ea și-a dorit ceva anume. Devenise o persoană de o onestitate destul de radicală și nu cred că mai avea o agendă în momentul în care am ajuns noi la ea. Dar brusc filmul devenea altceva. Devenea un film despre o persoană care se dusese și responsabilitatea noastră era puțin alta în relație cu publicul, cu povestea Ninei și cu modul formal în care spunem această poveste. Am fost forțată, după primul șoc, să stau să regândesc ce înseamnă proiectul acesta acum.

Apoi, fiecare dintre noi am avut tot felul de convulsii personale în viață. În ultimul an, eu și Dana — nu știu cum — am nimerit în spital cu chestii care puteau să ne curme viața. Tot felul de minuni care ți se întâmplă pe parcurs și care fac ca proiectul să dureze mai mult. Sau te fac pe tine să-ți găsești creierii mai greu.

Te-ai gândit în vreun moment să renunți la el?

Nu s-a pus problema. Nu ne-a trecut prin cap deloc. De fapt, dimpotrivă. Atunci când lucrurile au fost mai dificile, pentru mine cel puțin, m-am agățat de acest proiect ca de spațiul meu protejat. Locul în care mă duc și lucrez la un film care are un sens profund dincolo de micile sau marile prostii care se întâmplă în viața noastră. A fost o scăpare din cotidian care mi-a picat foarte bine.

Un fragment din documentarul Distanța dintre mine și mine va fi proiectat, în prezența regizoarei Mona Nicoară și a producătoarei Ada Solomon, miercuri, 21 martie, la ora 20:00, la ARCUB. Detalii și bilete aici.

Restul interviului va fi disponibil începând cu 23 aprilie pe Soundcloud, iTunes sau în orice aplicație folosiți pentru a asculta podcasturi. Pe Bune este un podcast interviu cu oameni creativi despre cum au ajuns cine sunt și întrebările pe care și le pun.