O zi de naștere într-un centru de carantină

Gabriela Ciohodaru împlinește astăzi 24 de ani. Și-a luat încă din ianuarie niște lumânări aurii din Jumbo și spera să le pună pe un tort de ciocolată, cum îi face an de an mama ei, Magda, acasă la Ploiești. Doar că anul ăsta nu le-a ieșit planul. Pe Gabriela ziua de naștere a prins-o într-o cameră dintr-un centru de carantină din București, unde a fost adusă direct de pe aeroport în noaptea de marți spre miercuri, alături de mama și de sora ei de 17 ani, Miruna.

Cele trei sunt printre cele aproape 300 de persoane despre care primarul Bucureștiului, Gabriela Firea, a declarat pe Facebook că sunt în acest moment în șapte centre din capitală. Oamenii au fost aduși în carantină pentru că veneau din Italia, țară în care numărul de cazuri a crescut exponențial în ultima săptămână. Autoritățile însă comunică imprecis și necoordonat, așa că familia Ciohodaru și alții își petrec orele așteptând rezultatele testelor de coronavirus și încercând să-și păstreze echilibrul.

„Am trecut prin multe în viață, nu ne panicăm ușor”, spune Gabriela. Însă alte familii de la centrul în care e – o casă printre blocuri, undeva în sectorul 4 al Bucureștiului – se descurcă mai puțin bine în izolare și departe de cei dragi.

Totul a început cu un cadou.

Gabriela a fost plecată din țară câteva luni anul trecut și, în toamnă, părinții au decis să ia o vacanță de familie în preajma aniversării ei de 24 de ani. Pe măsură ce s-a apropiat data plecării, 7 martie, au verificat situația din Italia și au sunat la Direcția de Sănătate Publică (DSP) ca să întrebe ce să facă. Oficialii le-au spus că e OK dacă excursia e la Roma și nu partea în de nord, doar să aibă grijă prin aeroport. Tatăl a avut o urgență de serviciu și nu s-a mai alăturat.

Roma era pustie față de cum o ținea minte Gabriela dintr-o vacanță anterioară: vânzătorii și angajații din restaurante le spuneau îngrijorați că lipsa de turiști va prăbuși economia. S-au hotărât însă să se bucure de timpul petrecut împreună; au făcut vreo 20 de kilometri pe jos în fiecare zi. Au făcut și acest selfie în față la Colosseum.

Duminică noapte, când s-au sistat majoritatea zborurilor către Italia, Gabriela s-a neliniștit. Au cântărit mai multe opțiuni, toate cu extra cheltuieli. Au ales să plătească 400 de euro ca să vină cu escală din Bruxelles. Autocarul le-ar fi costat tot pe-acolo și ar fi durat peste 40 de ore.

Au pornit marți, 10 martie, pe la șase dimineața, din Roma, au stat încă vreo cinci ore în Bruxelles la aeroport și au aterizat la Otopeni seara. În România deja era agitație: se confirmaseră 17 cazuri, școlile urmau să se închidă a doua zi și oficialii interziseseră evenimentele cu peste 1.000 de participanți.

Când au ajuns la Otopeni, au vrut să fie responsabile și au declarat că vin de la Roma. Se împăcaseră deja cu gândul că se vor autoizola la domiciliu pentru următoarele două săptămâni. Abia după ce le-au spus oficialilor de unde vin au fost rugate să se alăture unor călători strânși deja lângă un perete. Gabriela e convinsă că dacă nu le-ar fi spus nimic, autoritățile n-ar fi știut de unde vin. „Ne-au tras pe dreapta, ca și cum eram infractori”, își amintește ea. De ce v-ați dus?, le-au întrebat. Ce-ați căutat? „Auzeam la polițiști că «în câteva zile scăpam și de ăștia». Adică nu știau ce să facă cu noi. Nu era un loc de unde să bem un pahar cu apă.”

Gabriela spune că ea, mama și sora au rămas calme, dar alți pasageri, unii cu copii mici sau cu probleme medicale, și-au pierdut cumpătul. „Am făcut scandal ca să primim niște apă.” Au primit un formular, o declarație pe proprie răspundere despre care Gabriela ține minte că-i cerea să opteze pentru „autoizolare/carantină”. De fapt nu era o alegere, spune azi. Când au auzit că vor fi cu toții duși în carantină s-au neliniștit, dar nu au avut ce face. Nici bagajele de cală n-au avut voie să le ia. Gabriela spune că a trebuit să insiste că are pastile pe care le ia zilnic ca să poată primi dreptul să și le ia din bagaj – a făcut drumul până acolo acompaniată de un polițist. (Nu știe însă ce s-a întâmplat de-atunci cu bagajul ei – i s-a spus că e pe hol la aeroport și că nu-l poate lua altcineva, pentru că e nevoie de procură de la notar.)

Grupul în care era Gabriela era asistat de un singur doctor și o asistentă, ambele depășite. „Nimeni nu știa ce trebuie să facă. Noi am așteptat, că nu aveau ambulanțe disponibile să ne ducă către centrele de carantină.” Ajunseseră să și glumească amar cu vorbe pe care le-ar fi transmis secretarul de stat Raed Arafat unei familii care nu știa cum se vor descurca în carantină cu un bebeluș: „unde e lege, nu-i tocmeală”.

Abia pe la două noaptea, după vreo cinci ore pe culoarul aeroportului, au urcat într-o ambulanță. În continuare nu exista nicio informație și nimeni nu părea dornic s-o ofere. Șoferul și echipajul de pe ambulanță le-au spus că locul în care merg e secret – că nici ei nu știu, deși conduceau încolo. Gabriela nu i-a crezut, și și-a rezolvat singură această curiozitate, cu Google Maps: centrul de carantină era undeva lângă Piața Progresul, în sectorul 4.

Au primit o cameră cu patru paturi individuale, în care stau ea cu mama și cu sora ei. În alte camere, spune Gabriela, sunt câte șase paturi și oameni care nu se cunosc, femei cu bărbați. Printre ceilalți spre 50 de oameni aflați în carantină acolo sunt și turiști străini, spune Gabriela, familii, o doamnă care se întorcea de la un tratament pentru cancer la plămâni în stadiu avansat. Mai este o doamnă care abia s-a operat de tiroidă. Gabriela și familia ei nu au simptome și se simt bine; nu a văzut încă pe cineva dintre oamenii de acolo cu vreun simptom de răceală.

Au găsit saltele murdare care au fost schimbate după ce au cerut altele și au primit și lenjerie curată. Altfel, spune Gabriela, e ca într-o cameră de cămin. Ea stă de cinci ani în cămin – acum e masterandă în managementul sistemului sanitar –, deci știe condițiile. La centrul de carantină are o fereastră, un calorifer, două noptiere, un grup sanitar cu un duș, o toaletă, o chiuvetă micuță. Nu au TV, și nici mese sau scaune.

„E o cameră normală”, spune Gabriela. „Nu e OK să mă fi așteptat la condiții de Radisson. E decent.”

Îngrijitorii fac tot ce pot, adăugă ea, dar nu au nicio informație. Le aduc mâncare de cantină în cameră – ou fiert, mezeluri, pâine la mic dejun, supă și pui cu piure sau pilaf la prânz; le-au adus șampon, gel de duș și o sticlă mare de clor cu care și-au făcut curat în baie. Au primit și măști și mănuși, au și un recipient de gel anti-bacterian în cameră.

Tatăl a venit a doua zi cu cele necesare de la Ploiești și Gabriela insistă că ea e printre cei norocoși că are familia aproape: sunt oameni în carantină cu aceleași haine de cinci zile, pentru că n-a avut cine să le aducă obiecte de igienă sau alte schimburi.

Livrările nu se fac personal. Polițiști și jandarmi păzesc clădirea. Cine vine, aduce pachete, le lasă jandarmilor și aceștia le dau mai departe îngrijitorilor, care poartă costum izolator alb. Așa au făcut și prietenii când i-au adus lucruri. Gabriela i-a văzut doar pe fereastră. „Am cerut ceai”, spune ea, „că beau mult ceai, și biscuiți Oreo și ciocolată Milka, cu pete de văcuță. Aia îmi place mie și surorii mele. E foarte bună, cum să nu-ți placă?”

Dacă îngrijitorii sunt atenți, unii jandarmi i s-au părut „aroganți și cu o atitudine nepotrivită”, spune Gabriela. Jandarmii controlează pachetele – se uită în bagajele pe care le primesc cei care stau acolo. „Când mai ies la poartă să dea pachetele îngrijitorilor, nu vor să le dea dacă li se pare lor că vreunul dintre ei nu are masca pusă cum trebuie. Și îngrijitorii se plângeau că jandarmii au o atitudine sfidătoare și arogantă, nu e chiar ce trebuie. Nu e nimeni de vină pentru ce se întâmplă.”

Cu celelalte persoane în carantină interacționează când ies în curte, căci nu e altceva de făcut. „N-ai televizor, n-ai un spațiu comun, o sală de mese nu există. Mai ieșim afară. Și eu am mai ieșit, am mai cunoscut lume: cu mănuși, cu mască. De la distanță; toată lumea e suspicioasă, inclusiv eu.”

Gabriela are și laptopul de la muncă acum și lucrează când poate – compania pentru care face contabilitate și-a închis și dezinfectat birourile după ce au avut un coleg suspect că ar fi intrat în contact cu o persoană infectată. S-a dovedit o alarmă falsă. A avut și-un Skype cu colegii, dar n-a pornit camera, pentru că era în pijama. Spune că au încurajat-o și că vorbele bune le-au ajutat în perioada asta.

Ce le deranjează e că nimeni nu pare să știe ce se întâmplă, ce urmează și nu le comunică asta. „Vorbim cu îngrijitori din casa asta, care nu știu ce se întâmplă. Ei sunt drăguți, ne întreabă de apă, de nevoi. Ne întreabă dacă ne e foame. Încearcă să ne ajute cât pot.”

Însă îi e clar Gabrielei că nu primesc nici ei informații de la alte autorități. Spune că o vecină de carantină a primit un telefon de la Poliție prin care o informau că riscă un dosar penal pentru că nu e acasă, în izolare. „Și am zis: stai o secundă. Oare chiar nu știe nimeni de noi că suntem în carantină? Chiar nu există nicio comunicare între autorități?”

Așa că a fost o surpriză vineri seară la 10, când au apărut angajați ai DSP să-i testeze pe toți de coronavirus. Le-au luat o probă din nas și una din gât. Nu e plăcut, dar a trecut, spune Gabriela.

„Au fost șocați că suntem acolo de trei zile și că nu am fost testați”, spune Gabriela. Apoi le-au spus că indiferent de ce spune testul, tot vor trebui să stea două săptămâni până vor putea pleca acasă. Rezultatele ar trebui să vină astăzi, 15 martie.

Despre autorități nu rămâne cu o impresie bună din această experiență – n-a simțit că are vreun sprijin sau interes nici cât erau în Italia și căutau soluții, nici odată ajunse în aeroport, nici în comunicarea cu ele în carantină. Cât erau încă la Roma nimeni nu le-a răspuns – nici la consulat, nici la ambasadă. Senzația continuă, spune Gabriela, e că trebuie să se ajute singure. „Suntem pe cont propriu și nu știu cu ce ar putea să ne mai ajute.”

Acum stau toate trei în cameră și se încurajează. „Ultima oară când am stat atât de mult împreună, eu eram în primară și mama era acasă cu sora mea”, spune Gabriela. „Și când locuiam acasă avea fiecare programul ei. Fiecare își vedea de lucrurile ei.” Așa că, să fie împreună deja de peste o săptămână e ceva nou. „Dacă nu ne omoară virusul, sper să nu ne omorâm între noi”, spune ea, glumind.

În timpul zilei mai citesc. Magda citește Fiecare moare singur, un roman despre rezistența împotriva regimului nazist, iar Gabriela citește Cele 5 răni, o carte de dezvoltare personală. Miruna se uită la seriale cu viruși și extratereștri. Acum două seri, spune Gabriela, au făcut hotspot de pe telefonul ei ca să se uite pe HBO la Contagion, un film despre un virus pornit din China care ajunge să omoare peste 25 de milioane de oameni în toată lumea. („Proastă decizie, nu vă uitați”, spune ea). Sâmbătă seară au ales Kedi, un film documentar despre cât de răsfățate sunt pisicile străzii în Istanbul. „Am zis să nu mai aud de viruși.”

Gabriela nu se teme de posibilitatea unei infecții. E mai preocupată de cum ne purtăm unii cu alții. A văzut oameni, dintre cei aflați în carantină cu ele, care, de stres, se purtau urât cu îngrijitorii în primele zilele, până s-au acomodat cu decizia – ridicau tonul, cereau constant explicații – și a încercat să-i tempereze explicându-le că nu e vina angajaților de acolo. O îngrijorează posibilitatea că oamenii ar deveni atât de egoiști încât să nu mai fie atenți la alții.

„Să te gândești și la alții e baza.” Asta ar vrea să știe și cei care nu sunt într-un centru de carantină: să fim cu toții umani și să ne păstrăm calmul.

Pentru că mai au de stat o săptămână și ceva acolo, au hotărât să amâne ziua de naștere pentru 29 martie, când vor putea să aibă și lumânări, și tort, spune Gabriela. „Pentru că o zi de naștere fără tort nu e zi de naștere.”