Cu OWR și PRIDE amânate, ONG-uri de drepturile omului se întreabă ce urmează

În pandemie, evenimente esențiale pentru drepturile omului se reprogramează în speranța că vor mai avea loc. Ce înseamnă asta pentru misiunea lor?

Pentru Teodora Ion-Rotaru, directoare executivă ACCEPT, gândul că ar trebui să amâne marșul PRIDE a început să prindă contur pe la mijlocul lui februarie. Știa de la români LGBT+ din diaspora, pe care asociația îi consiliază, că în Italia apăruseră deja câteva zeci de cazuri de coronavirus și că adunările publice începeau să fie interzise. Știa și ce comunica ECDC despre evoluția scenariilor; era doar o chestiune de timp până virusul urma să ajungă și în România. Iar PRIDE – marșul aflat la a 16-a ediție, care anul trecut a adunat 10.000 de oameni și care era stabilit pentru 23 mai – n-ar fi trecut neafectat.

„M-a îngrijorat”, spune ea. „M-am gândit că măsurile trebuie luate într-un moment în care are sens.” Cu cât mai devreme lua o decizie, cu atât putea evita mai multe pierderi pentru organizație. A luat pulsul partenerilor marșului: în baruri și cluburi veneau tot mai puțini oameni, iar companiile sponsor aveau restricții pe călătorii și evenimente până în iunie, ceea ce însemna că nu puteau participa și că situația nu dădea semne că va fi mai bună prea curând. A vorbit apoi cu alți organizatori din echipă, care au fost de acord cu cele două idei mari ale Teodorei: siguranța participanților era cea mai importantă, iar echipa trebuia scutită de o muncă care risca să nu dea roade.

Așa că, la începutul lui martie, cu un vot pe mail cu boardul de conducere, decizia de a amâna PRIDE pentru septembrie a fost finală. Pe 11 martie, au anunțat-o și pe Facebook.

ACCEPT nu e singura organizație de drepturile omului care și-a amânat evenimentul principal din an. Încă de dinainte să fie decretată stare de urgență în România, și alții, printre care Identity.Education din Timișoara, PRIDE România din Cluj, E-Romnja și One World Romania au decis să pună pe pauză evenimentele pentru care muncesc tot anul și prin care își duc la capăt misiunea – un moment vulnerabil pentru organizații care lucrează cu comunități vulnerabile sau care aduc în lumina reflectoarelor probleme sociale.

„Nu-mi venea să cred”, spune Luca Istodor, care abia intrase în organizarea PRIDE în februarie. „Undeva speram că Teo voia să fie precaută, dar că la un moment dat o să ne întoarcem la planul inițial.”

Decizia n-a fost așa de greu de luat, spune Teodora. „Când ai un eveniment care generează stres, neliniște, la care se pot produce agresiuni, lumea nu mai vine în anii următori. Noi chemăm oamenii cu un scop, ca ei să se poată bucura – unii poate singura dată anul ăla – în public, de cine sunt și să-și afirme demnitatea umană. Și pot face asta numai dacă evenimentul este sigur pentru ei și dacă nu există repercusiuni asupra sănătății.”

Și pentru sociologul Dani Sandu, decizia de a amâna o manifestație publică în vremurile astea ar trebui să fie una simplu de luat, chiar dacă evenimentele ca PRIDE sunt importante pentru că spun comunității și susținătorilor „suntem aici, suntem mândri, suntem împreună”, dar și pentru că transmit societății că normele care în trecut duceau la marginalizare trebuie să se schimbe. Dacă o comunitate care se confruntă oricum cu discriminare ar continua un eveniment mare, spune el, „ar avea un backlash foarte puternic din partea societății largi, care ar putea vedea desfășurarea marșului ca un gest iresponsabil”.

„Gândește-te la criză ca la o formă de catalizator”, adaugă Sandu, care crede că pandemia poate fi o oportunitate de restart pentru capital social. „Într-un moment de neîncredere generală acțiunile orientate către comportamente pro-sociale, în folosul comunității – generozitate, încredere, cooperare – sunt mult mai valoroase.”

„PRIDE în sine e important, are o anumită simbolistică”, spune Vlad Viski, director executiv al organizației comunitare MozaiQ (care nu face parte din organizarea marșului), „dar și noi, comunitatea LGBT+ din România, împărtășim aceleași temeri ca la nivelul societății. Ar fi ridicol să ne trezim să organizăm ceva în stare de urgență”. Criza de acum, spune el, accentuează lipsa unor drepturi pentru categorii vulnerabile. Dacă o persoană LGBT+ e internată în spital, partenerul nu poate să ia decizii cu privire la sănătatea ei, în lipsa unei forme legale de conviețuire, iar persoanele LGBT+ care practică sexul comercial ca să supraviețuiască nu-și vor mai putea face munca.


Pentru One World Romania, festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului, decizia de a amâna a însemnat mai multe pierderi. Duminică, 8 martie, cu nici două săptămâni până la deschidere, directorul executiv Laura Orlescu era acasă și urmărea conferința de presă în care se anunțau primele măsuri în cazul epidemiei, cum ar fi interzicerea adunărilor cu peste 1.000 de oameni.

„Normal că se întâmplă asta”, a gândit, ironic. A fost o ediție mai greu de organizat, cu fonduri de la sponsori care s-au strâns greu și târziu, dar spera ca la final să iasă spre zero, poate chiar să le rămână niște bani în funcție de cum s-ar fi vândut biletele. Drumurile celor 30 de invitați din străinătate – cineaști, producători și regizori – erau cumpărate, iar echipa era deja stresată și obosită după atâtea luni de muncă pentru a 13-a ediție.

A vorbit la telefon cu directorul artistic, producătoarea festivalului, responsabilul de booking și cu președintele asociației. Luni dimineață erau deja informații noi, inclusiv că școlile, teatrele și instituțiile de cultură din subordinea Primăriei – deci și câteva locații importante pentru festival – urmau să fie închise. Le-a fost clar că trebuie să amâne.

Au oprit tiparul la ce n-apucaseră să printeze: pliantele cu programul. Afișele, mesh-urile outdoor și 800 de cataloage de 240 de pagini fuseseră deja tipărite. Finanțatorilor și partenerilor le-au spus că se gândesc să amâne, iar toți au fost de acord că e cea mai bună decizie și că-i vor susține dacă reprogramează. Pierderile directe – de producție și de transport pentru invitați – se apropiau de 10.000 de euro.

Pentru Andrei Rus, directorul artistic al festivalului, era important moralul echipei și să se păstreze optimiști, așa că la prânz, după o dimineață lungă de dat telefoane, s-a dus la o autoservire și s-a întors cu mucenici. „Cu toții visam la asta”.

Au căutat date alternative pentru festival – cele mai bune erau mai-iunie sau septembrie, ca să nu se suprapună cu alte evenimente. Au ales prima variantă în speranța că până atunci criza se va termina și că asta i-ar ajuta să reducă impasul financiar, au trimis un comunicat de presă și au anunțat și pe Facebook. Acum le e mai clar că luna iunie este mai potrivită pentru reluarea festivalului.


Pentru Radu Ciorniciuc, regizorul Acasă, un documentar despre tranziția unei familii de la zeci de ani trăiți în Parcul Văcărești la viața în Capitală, One World se înscrie într-o serie mai lungă de festivaluri care urmau să proiecteze filmul și care s-au amânat din cauza epidemiei. De la începutul lui martie, 10 festivaluri internaționale s-au amânat, iar pentru aprilie, alte 10 au decis că se suspendă.

„Un film are o durată de viață de aproximativ un an”, spune Radu. „Adică tu ești relevant un an după ce ai terminat filmul, iar noi am pierdut aproape două luni din anul ăsta.” Crede că a avut noroc că filmul, pentru care echipa a muncit patru ani, a avut premiera la Sundance (unde a și câștigat Premiul Special al Juriului pentru Imagine) înainte să ia avânt epidemia. 

Familia Enache, care numără 11 persoane, trăiește acum în două case în cartierul Jilava: una care are nevoie de renovare și de sistem de încălzire și una construită pe jumătate, pe care plănuiau să o ridice până la capăt inclusiv cu bani veniți din premii pe care sperau să le primească la festivaluri. „E paradoxal”, spune Radu, „că awareness-ul pe care încercăm să-l creăm în jurul comunităților e și ăsta blocat în perioada asta.”


Pentru echipa One World, cel mai greu e să revină la muncă. „Parcă nu știi de unde s-o apuci cu producția și organizarea”, spune Laura. „Parcă nu-i stă nimănui mintea la asta. Suntem acasă cu laptopul nostru în poală, dar avem cu cine să lucrăm?”

Cea mai mare necunoscută, spune Andrei Rus, sunt finanțările – festivalul este co-finanțat de AFCN și CNC. „Tu, ca festival, aplici la fonduri publice prin care te obligi să organizezi festivalul într-o anumită perioadă, să zicem între ianuarie și iunie. Dacă reușim să reprogramăm până la finalul lunii iunie nu ar trebui să avem probleme, dar dacă amânarea se va prelungi, ceea ce ar însemna că ar trebui să returnăm fondurile, cred că instituțiile publice ar fi bine să propună o variantă de criză – nu doar pentru noi, ci pentru toate proiectele care vor fi nevoite să se amâne pentru o dată incertă ulterioară.”

Pentru Laura, prioritar e să plătească oamenii. Săptămâna asta vrea să vadă ce colaboratori din echipa extinsă și-au terminat bucata de lucru, ca să-i poată plăti. Pentru restul echipei, are discuții cu fiecare ca să vadă cine are nevoie de un avans. Echipa nu are contracte de muncă individuale; mai toți lucrează fie pe propriile firme, fie ca persoane fizice autorizate (PFA), fie pe proiecte, pe contracte de drepturi de autor.

Organizatorii vor să refolosească cât pot din ce au tipărit. Pe afișe vor lipi o bandă cu noua dată. Panourile outdoor fuseseră deja montate la metrou, dar i-au rugat să le scoată și să mai aștepte până în vară ca să le pună din nou. La cataloage vor retipări doar coperțile. Pentru zborurile invitaților încearcă să primească ramburs de la companiile aeriene sau vouchere sub formă de bilet deschis care să nu-i oblige să dea date exacte. Vor începe cel mai probabil și să strângă fonduri pentru noua ediție.

Săptămâna asta vor să anunțe oficial noua perioadă, iar mai târziu să pună în vânzare biletele și abonamentele – dintre cei care au apucat să cumpere pentru data inițială, 15% au cerut să le fie rambursați banii.

Într-o situație atât de incertă, Andrei vede și o parte bună. Până la noua dată a festivalului, se gândește să revadă filmele din secțiunile dedicate lui Ross McElwee și Chantal Akerman, doi dintre cineaștii lui preferați – un lux pe care de obicei nu și-l permite când lucrează până în buza festivalului, dar pentru care crede că acum va avea timp, ca să aibă „totul proaspăt în minte”.

Radu nu știe ce se va întâmpla în continuare cu filmul Acasă, dar el și echipa se gândesc cum pot să ajute mai bine familia Enache în perioada următoare și speră să fie ferită de coronavirus – știe că persoanele vulnerabile nu ar avea acces la teste și la alte servicii de sănătate, nefiind asigurate.

ACCEPT începe să reprogrameze PRIDE și evenimente conexe pentru luna septembrie și în același timp să fie flexibili și atenți la noutăți. „Pe măsură ce apar estimări noi”, spune Teodora, „pare că totul se complică și mai mult”.


ACTUALIZARE 19 martie: Vineri, 20 martie, la ora 19:30, festivalul One World Romania organizează o avanpremieră simbolică și virtuală, pe pagina de Facebook. Echipa va povesti mai multe despre planurile pentru a 13-a ediție, și va proiecta, online, gratuit și o singură dată, scurtmetrajul Curtea din spate (Backyard, 1984) al lui Ross McElwee, parte din retrospectiva dedicată documentaristului american.

Îți e util ce citești? Înainte de a pleca, vrem să te rugăm ceva.

Credem că jurnalismul bun oferă soluții și creează punți între oameni. În această perioadă dificilă, toate eforturile noastre editoriale se îndreaptă către a scrie despre cum se schimbă viața noastră în vremuri de izolare și cum ne putem conecta mai bine. Susține-ne să facem jurnalismul care contează pentru întreaga societate. 

Abonează-te.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *