De când exploatările de cărbune s-au închis, mulți foști mineri și copiii lor își caută norocul în sălile de jocuri care au împânzit Petroșaniul, Petrila și celelalte orașe din zonă. Ce soluții are o astfel de comunitate pentru a reduce fenomenul?

Ca să intru în sala asta de jocuri de la capătul străzii pietonale din centrul Petroșaniului trebuie să trag de un mâner în formă de $. E 10 dimineața, în prima zi în care sălile de jocuri sunt deschise după trei luni de pauză din cauza pandemiei. Înăuntru e întuneric, răcoare, un miros dulce-înțepător și se aud muzici de aparate, toate elementele unui univers pe care-l cunoscusem în ianuarie.

Mă îndrept spre mașinăria la care jucasem și-acum șase luni și o întreb pe tipa care supraveghează sala dacă e OK să stau acolo. E bine oriunde.

— La ce oră s-a deschis sala?, o întreb. 

— E non-stop.

— Dar azi e prima zi, nu? 

— Da. E non-stop. 

Pare că jocul nu s-a oprit niciodată. În sală au apărut doar măștile purtate de angajata sălii și de un jucător, niște panouri de plexiglas între cele 15-20 de aparate și-un dezinfectant într-un colț de bar.

Am început să documentez fenomenul dependenței de jocuri de noroc la începutul anului, în Valea Jiului. Știam că păcănelele și pariurile înfloresc mai ales în zonele sărace, pe la periferii și prin comunități care au trecut prin frământări economice și sociale și în care nivelul general de educație e scăzut, iar Valea le văzuse pe toate. 

Aveam să aflu de la un fost miner că în locul acesta – ce încă trăiește cu nostalgia mineritului – păcăneaua există „ca mod de viață” de la începutul anilor ’90.  

Voiam să știu cum apar jocurile de noroc într-un loc, ce-i împinge pe oameni să joace și către cine se îndreaptă atunci când pierd totul, ce resurse are comunitatea ca să-i ajute să se pună pe picioare.

Între timp a venit pandemia care a închis totul, așa că au apărut întrebări noi: ce se întâmplă într-un asemenea moment cu oamenii care obișnuiau să meargă la sală și, pe de altă parte, cum reacționează companiile care cunoscuseră doar creșterea până atunci.

Dacă mergi des prin săli de jocuri sau dacă știi pe cineva care are o problemă cu jocurile de noroc, ne-am dori să știm povestea. S-ar putea să-i ajute și pe alții. Scrie-i lui Vlad Odobescu la adresa: vlad@decatorevista.ro.


Primul lucru evident a fost că industria jocurilor de noroc n-a stat pe loc. Pe geamurile tuturor sălilor pe lângă care am trecut erau reclame la jocuri online, la pariuri pe curse de cai și câini, cu tot felul de beneficii pentru cei care jucau pentru prima dată, iar bannerele au invadat internetul. Jocurile online sunt aproape identice cu cele din săli, doar că designul e mai spectaculos, la fel și efectele în momentul unui câștig. Iar YouTube-ul e plin de vloggeri care se filmează jucând și par să prindă mereu lozul cel mare.

Companiile nu s-au limitat însă doar la reclame, ci și-au căutat activ clienții. Diana (am schimbat numele pentru a-i proteja identitatea reală) lucrează ca slot attendant (supraveghetor) la o sală din București, iar în timpul perioadei de urgență a făcut parte dintr-o echipă care a sunat oamenii aflați în baza de data a companiei pentru a-i convinge să-și fac cont online. Au fost 4.000 de oameni doar pe lista ei, ale căror date au fost colectate în urma campaniilor de marketing desfășurate în săli.

Mulți ziceau că nu vor să-și facă cont, însă până la urmă online-ul a mers foarte bine, spune Diana. Cam jumătate din cei care veneau fizic au jucat online, estimează ea. La nivelul industriei, creșterea a fost însă mai mică, de 15-20%, spune Sorin Constantinescu, CEO al unei companii de consultanță în domeniu și fost consilier al premierului Ludovic Orban.

Tendința este una internațională. Un studiu realizat în Italia arată că veniturile cazinourilor online au crescut de la 72,6 milioane de euro, în martie 2019, la 94 de milioane de euro, în martie 2020. 

Chiar dacă jocul s-a mutat online, companiile au venit uneori fizic după banii jucătorilor. „E ca atunci când îți comanzi mâncare”, spune Diana: jucătorul scria că vrea să joace o anumită sumă, un angajat al companiei venea și încasa banii în fața blocului sau oriunde îi era la îndemână, iar dacă omul câștiga – banii veneau tot prin curier, într-un timp foarte scurt. Toate acestea se întâmplau în plină stare de urgență, când deplasările fuseseră strict limitate și trebuia justificate.

Un avantaj pentru jucător era că nu mai trebuia să aștepte după tranzacții bancare care puteau dura câteva zile, spune Diana. Angajatul companiei venea imediat să ridice banii, de oriunde din oraș.

Psihologul Viorel Roman, de la clinica ALIAT din București, tratează dependenți de jocuri de noroc și crede că nu doar rapiditatea tranzacțiilor a făcut companiile să meargă pe varianta asta. De multe ori, jucătorii patologici nu au carduri pentru că familiile încearcă să le oprească accesul la bani, așa că aceștia fac rost de bani cash din împrumuturi sau amanetări de bunuri, iar companiile își trimit oamenii prin oraș pentru a-i face să joace în continuare.  

Statul în casă din perioada stării de urgență a contat la rândul său. „Timpul mort e unul dintre principalii factori de risc în privința consumului. Dacă n-am ce face, trebuie să umplu timpul cu ceva”, spune psih. drd. Florian Miu, care conduce centrul pentru tratarea dependențelor Prosalvita din Galați și lucrează la o teză de doctorat despre profilul psihologic al jucătorului de noroc patologic.

„Dacă sunt alcoolic și începeam să beau de la 5 după-amiaza, acum poate încep ziua cu o bere și un coniac. Pe fondul jocurilor de noroc nu-mi trebuie mai mult decât internet și bani pe cont.”

Deschiderea sălilor de jocuri a fost motiv de dispută politică în zilele dinaintea noii etape de relaxare, care a început pe 15 iunie. Liderul social-democrat Marcel Ciolacu a acuzat guvernul liberal că „joacă țara la păcănele”, pentru că permite deschiderea sălilor de jocuri înaintea restaurantelor din hoteluri, a spitalelor pentru bolnavii cronici sau a bisericilor și a atras atenția că „unul dintre consilierii premierului Ludovic Orban are afaceri cu păcănele”, de-aia le deschid.

Se referea la Sorin Constantinescu, care era încă în funcție atunci, dar care nu mai avea de ceva timp un business cu aparate de joc. La rândul său, primarul Capitalei, Gabriela Firea, și-a exprimat nedumerirea că păcănelele au întâietate în fața teatrelor. „La păcănele [virusul] trece neobservat, drăguțul de el!” 

Când jocurile de noroc apar în discursul public, discuția e de obicei despre banii pe care-i face industria sau despre cei care ajung la buget. Industria jocurilor de noroc din România a obținut anul trecut venituri de peste 2 miliarde de euro și a adus pentru statul român încasări de aproximativ 600 de milioane de euro pe an la bugetul de stat, cât ar costa viitorul spital regional din Craiova.

Anul acesta vor fi mai puțini, pentru că guvernul a decis ca plata pentru autorizațiile  de exploatare a jocurilor tradiționale să fie suspendată pe perioada în care companiile din domeniu n-au avut activitate.

Dacă vorbim despre banii pe care îi produce industria, am putea aduce în discuție și costurile pe care le presupune un jucător. Sună cinic, dar există astfel de calcule. Un dependent de jocuri de noroc înseamnă un soț care risipește resursele familiei și, de multe ori, ajunge să se despartă, un părinte neglijent, un angajat cu o productivitate scăzută și care își va pierde în cele din urmă jobul, un om care ajunge să aibă alte probleme și care va consuma resurse din sistemul medical sau din sistemul penitenciar. În Australia, costul social al adicției de jocuri e estimat la 4,7 miliarde de dolari pe an.

Dincolo de orice sume se află însă jucătorii și viețile lor.

Ce faci cu 8.000 de lei?

Pe Andrei (numele a fost schimbat la solicitarea sa) l-am cunoscut într-o seară de ianuarie, în centrul Petrilei. Și-a luat un sandviș și am mers direct în barul în care își petrece serile.

Stăteam la o masă din colț, între frigiderul cu bere și bar. Andrei avea o cafea în față și sfărâma paleta de plastic cu care amestecase în ceașcă. Deși avea doar 31 de ani, ochii roșii și încercănați, nasul puțin strâmb și zâmbetul crispat păreau să-i mai adauge câțiva. 

Cu aproape două luni înainte să ne vedem, Andrei jucase 8.000 de lei într-o oră în barul ăsta. Joacă doar atunci când îl minte cineva, iar atunci s-a întâmplat să-l mintă un coleg de la muncă. Depusese pentru acel coleg un bilet la pariuri sportive, iar când omul a câștigat i-a spus că o să împartă banii.

A venit apoi și i-a zis că-i pare rău, dar cei de la agenție n-au avut să-i dea banii, „nu te superi, da?”. S-au reîntâlnit aici, în bar, iar când l-a văzut, Andrei s-a ridicat de la masă și s-a apucat să joace. „Nu-mi place să fiu mințit.”

8.000 de lei înseamnă pentru Andrei vreo două luni de muncă. În fața aparatului nu există însă alegeri raționale: lumea se colorează după opțiunile de pe ecran, în roșu și negru, negru și roșu, adică totul sau nimic. Imediat ce aparatul îi înghite, banii devin puncte care vin și se duc. Orice voce din jur dispare, se aud doar pocnetele ritmice ale butoanelor și sunetele victorioase ale aparatului.

În schimb, atunci când se întâmplă să piardă, aparatul nu-l ceartă, nu scoate niciun sunet, așa e programat. În lumea aparatului nu există decât victorii până în clipa în care Andrei pierde tot.

De fiecare dată când pierde, zice: „Nu mai joc, mă fut în ele”. Dar știe despre sine destul încât să-și dea seama că n-o să fie așa. După o vreme – poate o lună, poate șase – o să-l apuce iar „pandaliile” și iar o să joace și n-o să audă pe nimeni în jur. 

Andrei s-a născut în Petrila, de-aici sunt și părinții săi. Ca mulți alți tați, și-al lui a lucrat la mină, apoi a ieșit la pensie. Ai lui s-au despărțit când era mic, iar el a locuit o vreme cu mama într-o garsonieră. După moartea bunicului, s-au mutat cu bunica, unde stau și-acum. 

Andrei a jucat prima dată la păcănele într-o agenție loto din Petrila, pe când avea 12 ani. Era aproape de școală și a mers cu băieții, după ore. Doamna de la ghișeu nu le-a zis niciodată că n-ar avea voie să joace. „Și știi cum e, la început te lovește norocul.” Ține minte că prima dată a câștigat 30 de lei.

A început să joace ce primea de-acasă și ce mai făcea el din descărcatul vreunui TIR sau alte joburi mărunte. Nu băga niciodată la jocuri tot ce-avea și reușea să țină secretul. Se mai întâmpla ca vecinele și colegele de muncă să-i mai zică mamei sale că l-au văzut cu țigara. Dar „pentru aparate n-am avut vreodată vreun reproș, să zică: «ce faci cu banii?», să mă întrebe măcar”. Maică-sa nu știe nici în ziua de azi că el a jucat vreodată. 

A jucat multă vreme în acea agenție loto, pentru că în baruri nu-l lăsau angajații sau băieții mai mari. Putea, în schimb, să stea lângă ei și să se uite – și asta făcea. Pe la 16-17 ani s-a apucat să monteze uși de exterior. La sfârșitul fiecărei zile de muncă avea cam 100 de lei și nici nu mai trecea pe-acasă să se schimbe: se ducea direct la aparate și băga vreo 80 de lei, iar de restul bea două beri și fuma. „Azi și mâine câștigai – îți dublai sau îți triplai suma sau poate și mai mult. Și prindeai o zi în care în jumătate de oră te linișteai.” 

L-am întrebat dacă s-a gândit vreodată să ceară ajutor. A tăcut o clipă, puțin mirat. El n-are o problemă cu jocurile de noroc, pentru că nu joacă seară de seară, cum fac alții, și nici n-a vândut lucruri de prin casă ca să joace, cum fac alții. „Mai stăm un pic și să vezi că intră un puști, unul cu ochelari. Nu are niciun ban, dar tot timpul se joacă la aparate.”

Stă cu bunica și a vândut de pe-acasă tot ce-a apucat, iar acum umblă pe stradă și cere câte doi lei sau cinci lei, apoi intră aici și-i joacă. Abia puștiul acela are o problemă, e de părere Andrei. 

La mesele de-alături, în semiîntuneric, erau foști mineri care jucau la bingo. În afară de păcănele, înăuntru erau cinci mese acoperite cu o stofă roșie și două canapele albicioase așezate sub geam. Întunericul serii de iarnă era tăiat de neoane roșii și verzi.

Pe unul dintre pereții înnegriți de fum era un televizor pe Discovery. Pe celălalt ecran, deasupra intrării la toaletă, apăreau întruna numere transmise în localuri din toată țara, iar cei de la mese le urmăreau și suspinau. Cineva a câștigat 154 de lei, dar în alt oraș.

Barul ăsta părea o poartă a timpului către începutul anilor ’90, iar asta îi dădea un aer liniștitor. Înăuntru nu s-au schimbat prea multe. Dincolo de ușă nimic nu mai e la fel.

Din comunism, minerii au ieșit cu imaginea eroilor care ținuseră aprins focul industriei. Statuile, mozaicurile și basoreliefurile îi înfățișau cu brațe imense și priviri hotărâte, personaje mitice gata să mute munții. Pentru munca grea din subteran, statul îi plătea bine, le dădea apartamente, concedii la mare și-i trimitea la tratamente. Veneau din toate colțurile României ca să îngroașe rândurile oamenilor muncii în Valea Jiului și să dea țării cărbune.  

Capitalismul le-a făcut mai întâi cu ochiul și le-a adus o altfel de răsplată. În Valea Jiului au apărut mai întâi cârciumile. Atunci, în primele luni de democrație, artistul Ion Barbu a făcut un recensământ al localurilor răsărite pe strada principală ce taie centrul Petrilei. I-au ieșit 42, în combinații dintre cele mai ciudate: „Era frizerie și dedesubt café bar. Instalații apă și canal și café bar. Aproape de malul Jiului era un garaj prăpădit într-o curte: omul își făcuse în garaj un café bar, se chema În liniștea serii”.   

„Atunci încă mai exista iluzia faptului că suntem bogați”, mi-a spus Ina Berar, care e din Petrila și lucrează ca psiholog în Petroșani. 

Istoria păcănelelor din Valea Jiului

Valea Jiului era locul perfect în care tânărul om de afaceri Sorin Constantinescu să-și pună la încercare cele patru păcănele cumpărate din Iugoslavia după ce muncise cu ziua acolo. Simțise care-i treaba cu păcănelele imediat după Revoluție, când ținuse socoteala unei cârciumi din Timișoara și observase că cele două aparate pe care le-avea patronul făceau la sfârșitul zilei de trei-patru ori mai mulți bani decât cele 15 mese la care lumea bea și mânca. „Și zic: «Aici e șmecheria, aici e businessul».” 

La vremea aceea nu exista nicio lege care să reglementeze jocurile de noroc, deci proprietarii de aparate nu trebuia să plătească pentru licențe sau autorizații. Erau doar omul, păcănelele lui și pofta de senzații tari a oamenilor. Constantinescu a căutat un local în Valea Jiului și nu i-a luat mult să găsească pe cineva cu care să facă un contract. „Nu era nici calculator, nici laptop, așa că patronul barului a luat o foaie ruptă dintr-un caiet de-al copiilor. Am făcut hârtia, am stat, am băut o bere, am povestit. Era plin de mineri. Cât am stat noi acolo, vreo trei ore, mi s-au amortizat cele patru aparate, mi-am scos banii pe ele.”

Păcănelele s-au integrat repede în peisajul divertismentului local.

Cu banii pe care i-a făcut în Valea Jiului, Sorin Constantinescu a tot cumpărat aparate, s-a extins în toată țara, a făcut și-a pierdut mulți bani, a condus cazinouri și-a devenit unul dintre cele mai cunoscute personaje din industria jocurilor de noroc.

Valea Jiului, în schimb, s-a prăbușit. Mai întâi au fost mineriadele: imaginile cu mineri ce fugăreau și băteau bucureșteni în Piața Universității au înlocuit repede reprezentările idealizate din timpul comunismului. În primii ani după 1990, noua putere politică care-i folosise pe mineri întru consolidare i-a răsplătit cu salarii bune și i-a ferit de efectele prăbușirii restului economiei, chiar dacă producția de cărbune scăzuse cu aproape 50% față de perioada comunistă. 

În 1997 însă, după ce la București s-a instalat un guvern dispus să-și asume restructurări și disponibilizări, Valea Jiului a trăit un șoc: doar între 1997 și 1999 au rămas fără loc de muncă aproape 20.000 de mineri, dintr-un total de 45.000, câți fuseseră până atunci. Pentru a evita un cutremur social, autoritățile le-au oferit minerilor între 12 și 20 de salarii compensatorii, în funcție de vechime, și mulți au plecat de bunăvoie.

Un miner câștiga cu aproape 30% mai mult decât un angajat cu salariul mediu pe economie. Leul se devaloriza însă rapid în raport cu dolarul din cauza inflației, iar oamenii nu țineau mereu socoteala adevărată a banilor. 

Salariile compensatorii păreau bani mulți, veniți „pe degeaba”, și oamenii n-au știut ce să facă cu ei, își amintește primarul municipiului Vulcan, Gheorghe Ile. „Totul este posibil pe lumea asta, dar nu de toate avem nevoie”, spune primarul, cu ce știe acum. 

Unii și-au vândut apartamentele pe nimic și s-au întors în localitățile din care veniseră, însă mulți au rămas și au risipit banii. Și-au luat aparatură electronică, și-au schimbat mobila, s-au apucat de afaceri fără să știe cum să le facă profitabile. Iar o parte din bani s-au topit în aparate, spune psihologul Ina Berar: „Sunt [salarii compensatorii] care așa au dispărut. Apeși un buton și pac, îți curg banii. Sau nu.” 

Minele au început să se închidă. Din 14, câte produceau huilă în Valea Jiului în 1990, acum mai funcționează 4, dar și acestea sunt în curs de lichidare. Potrivit unui proiect de Hotărâre de Guvern pus în dezbatere publică acum câteva luni, mina Lonea, aflată în capătul Petrilei, ar urma să se închidă până la sfârșitul acestui an, iar cea din Lupeni – până la jumătatea lui 2021. 

Urarea tradițională a minerilor, „Noroc bun”, scrisă în guri de mină, se potrivește bine și la intrarea într-o sală de jocuri.

Petrila cea de după închiderea minei

Valea Jiului trăiește cu nostalgia mineritului, iar asta e de înțeles câtă vreme oamenii au trăit din asta 200 de ani și nu apare nimic în loc. În cele mai importante localități din zonă – Petroșani, Vulcan, Lupeni, Petrila, Uricani și Aninoasa – sunt acum în jur de 130.000 de oameni. În următorii ani, Valea Jiului și Oltenia ar putea să primească 757 de milioane de euro, fonduri europene nerambursabile, pentru a-și reveni economic după închiderea minelor. Banii sunt însă condiționați de existența unor proiecte de dezvoltare a zonei, iar experiența ultimilor 30 de ani arată că acestea sunt greu de făcut și de pus în practică.

Alex Kelemen e coordonator de programe la Caritas Petroșani, organizație care oferă inclusiv consiliere și orientare educațională pentru tinerii din Valea Jiului. Kelemen spune că vor trece vreo două generații până când oamenii o să depășească momentul ăsta și o să înceapă să-și contureze viitorul în alte direcții. „Dacă faci o analiză a știrilor din presa locală, o să vezi că cele mai urmărite pe social media sunt cele despre minerit. Iar când există oportunități pentru viitor, oamenii sunt rezervați. N-o să putem face această trecere decât cu oameni, indiferent câte strategii o să vină de la București. Dacă oamenii nu sunt convinși că ăsta e viitorul lor, n-o să poți să-i antrenezi în munca această de reconversie.”

Orașele din Valea Jiului se înșiră de-a lungul scobiturii făcute de apă între patru masive muntoase, iar contururile lor impunătoare devin din loc în loc fundal pentru turnurile și echipamentele minelor sau rămășițelor lor. Primarii de pe-aici pomenesc mereu turismul ca o șansă pentru zonă, însă fără prea mare convingere: nicio gură de rai nu va înlocui mineritul.

Toată viața orașului Petrila pare concentrată pe șoseaua principală. Sunt două șiruri de blocuri cărămizii, cu second-handuri, farmacii, patiserii, multe baruri și săli cu păcănele. Pe un perete de bloc cineva a scris: „Banu vorbește, întreține vise meschine”.

Mina Petrila s-a închis în 2015, după 156 de ani de funcționare, iar clădirile și vechile utilaje se degradează la marginea orașului. Încercările artistului Ion Barbu și ale grupului strâns în jurul său de a salva patrimoniul industrial al minei prin proiecte culturale se lovesc de birocrație, nepăsare și hoție. 

„Stăteam și mă gândeam la soarta Petrilei”, spune Barbu. „E un loc în care nu se întâmplă nimic, iar fiecare zi seamănă cu alta. Nu ai cinematograf, n-ai teatru. Stadionul l-au transformat într-un parc care acum e plin de buruieni. Toată industria de loisir practic nu există. Și atunci ce să faci?”

Din 24.000 de oameni, cât are orașul Petrila în statistici, cam o treime sunt plecați la muncă în străinătate. Mulți au ieșit la pensie de tineri, dacă au putut să facă asta, și au pensii bune și puține de făcut. Ca în multe asemenea locuri, tinerii pleacă imediat ce termină liceul sau mai devreme. 

Cu Darius Negoi, un tânăr de 18 ani din Petrila, am vorbit cu câteva zile înainte să dea Bacul. Se gândea să meargă la Facultatea de Psihologie, la Timișoara. Copilăria i-a fost bună aici, că a putut să se joace mult afară. Mai greu e când crești și, pentru distracție, cumpărături sau un dentist mai bun, trebuie să mergi la Târgu Jiu, la peste 60 de kilometri depărtare, sau prin alte părți. 

A întrebat-o pe mama lui, asistentă la spitalul din Petroșani, ce-ar fi dacă ar găsi ceva de muncă în Valea Jiului. „Mi-a zis că preferă să plec, pentru că nu știi niciodată dacă poate fi ceva aici sau nu. Mi-a zis: «Prefer să-ți port dorul, nu grija». Și avea dreptate. Mai bine să mă duc undeva unde pot să-mi fac un viitor decât să lucrez aici pe minimul pe economie.” Mai sunt câteva mine, e drept, dar n-o să mai dureze mult. „Și după aia cred că moare Valea Jiului de tot.” 

O comunitate săracă ca cea de aici e mană cerească pentru industria jocurilor de noroc, spune Kelemen. „Nu cred că ei calculează cât de săracă sau bogată e comunitatea, ci cât de ușor pot ei să renunțe la niște bani pentru niște câștiguri foarte rapide. Creezi niște spații de socializare unde nu au oportunități.”

În zilele în care disputa politică de la București pe tema deschiderii sălilor de jocuri era în toi, am auzit oameni din Valea Jiului care discutau altfel despre acest subiect. Când ieșeam de la sala de jocuri am trecut prin fața unui sediu CEC, unde vreo 15 oameni se adăposteau de ploaie. Din conversațiile amestecate s-a ridicat vocea unei doamne care tuna împotriva păcănelelor: „Zi și noaptea stau acolo. Ăsta-i tineretul nostru, mai muncesc ăștia? Sunt sclavii jocurilor de noroc!”.

Într-altă zi, în microbuzul spre Petrila, am asistat la o discuție între șofer și o femeie așezată în spatele lui. Ea îi povestea de cazul unui patron italian care a pierdut o mașină la păcănele, el îi zicea de niște cunoștințe comune care „bagă în păcănele”, iar ea s-a mirat. „Acum au dat drumul la păcănele, să bage bani românii”, a zis șoferul la un moment dat.

Acum, când nu mai sunt banii de-acum câteva decenii, păcănelele și pariurile le aduc foștilor mineri din Valea Jiului și copiilor acestora promisiunea unor bani câștigați ușor sau măcar o evadare. 

Cum funcționează industria jocurilor de noroc

În 2019 funcționau 77.913 aparate de joc în România, iar numărul lor a crescut constant. Instituția care autorizează, controlează și monitorizează întreaga industrie este Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc (ONJN), aflată în subordinea Guvernului.

Pentru ca o companie să funcționeze în acest domeniu, trebuie să plătească o taxă de licență de 20.000 de euro către ONJN, să aibă ca obiect principal de activitate organizarea de jocuri de noroc și un capital social de minimum 30.000 de lei. După un an de probă poate primi o licență definitivă, pe 10 ani. Pe lângă taxa de licență, compania trebuie să plătească și o taxă de autorizare de 3.000 de euro pentru fiecare aparat (slot machine) și să dețină cel puțin 75 de aparate. Aceste condiții fac ca numărul operatorilor să fie 289 în toată țara.

Acești operatori negociază cu localurile ca acestea să închirieze un anumit număr de aparate. Pentru ultima variantă a legii jocurilor de noroc, cea din 2015, Constantinescu spune că a insistat ca păcănelele să nu mai fie lăsate în baruri. În cele din urmă s-a ajuns la o formulă în care aparatele sunt permise în casele de pariuri, care nu sunt însă clar definite în lege. Așa că barurile încheie și un contract cu firme care au o licență de pariuri de la ONJN, pe care de cele mai multe ori nu o folosesc, și astfel obțin dreptul la păcănele. Proprietarul unui bar poate păstra 40% sau 50% din câștigul unui aparat, în funcție de cum a negociat.    

În județul Hunedoara există 1.726 de aparate de tip slot machine. Din datele primite de la primăria Petrila reiese că doar în acest oraș sunt acum 27 de localuri cu jocuri – baruri sau săli speciale. La o medie de cinci aparate într-o sală (calculată pe baza datelor disponibile la nivel național), putem estima că există un aparat la 177 de petrileni, indiferent de vârstă. La nivel național, media este de o păcănea la 248 de locuitori.

Am creat o hartă cu sălile de jocuri și barurile cu păcănele, așa cum le-am găsit în timpul documentării din Valea Jiului. Dacă vrei să adăugi locurile în care se joacă în orașul tău, trebuie să urmezi câțiva pași:

1. Dă click pe simbolul din stânga sus pentru a afișa harta mărită.
2. Folosește bara de căutare pentru a localiza numele localului sau a companiei, strada și orașul.
3. Adaugă pin-ul pe hartă cu ajutorul opțiunii „Add to map” din josul casetei albe.
4. Modifică simbolul și culoarea corespunzătoare pin-ului cu ajutorul opțiunilor din casetă.

Vom verifica periodic veridicitatea informațiilor adăugate.  

Cine sunt și cum apar jucătorii problematici

În București, cei mai mulți clienți din sălile de jocuri sunt bărbați căsătoriți care au în jur de 35 de ani, care vin singuri și se feresc de soții, spune Diana, care s-a angajat în domeniu acum patru ani. Se întâmplă uneori să vină și soțiile unora dintre ei să joace. „Vine mai întâi bărbatul, de exemplu, și întreabă: «Nevastă-mea a fost pe-aici? Dacă vine, să nu-i spui că am fost pe-aici». Și după aia vine ea: «A fost bărbatu-meu?». «N-a fost, nu l-am văzut!». Pentru că n-avem voie să dăm informații din astea.”

Apoi sunt cei pe la 18-20 de ani, care vin adesea în grupuri și „care-i ajung repede din urmă”. A treia categorie ar fi bătrânii de ambele sexe, care vin și stau ore întregi. Unii vin de singurătate: „Le place echipa, poate, sau mediul de-acolo, și vin și stau de vorbă. Sunt persoane care-mi povestesc toată viața lor: prin ce-au trecut, cine-a murit, cine-a născut. Doar pentru că cred că ei simt nevoia să vorbească cu cineva și nu au cu cine. Ei cred că se împrietenesc. Noi trebuie să ne dăm prietenii lor, că na…”

O categorie aparte sunt turiștii: cei mai mulți vin din Israel, pentru că acolo n-au voie să joace. Diana își amintește de o femeie care a stat patru zile și trei nopți în sală: „Mergea la Mega de vizavi și își lua mâncare. În fața cazinoului există două fotolii cu o măsuță unde se mai relaxează ei la o țigară, la o cafea. Stătea acolo și mânca. Se ducea și se schimba la baie când simțea ea că miroase. Nu te dă nimeni afară: atâta timp cât bagi bani, ești clientul nostru”. 

Diana a început să lucreze prima dată într-o sală de jocuri din sudul Bucureștiului, acum patru ani, după ce-a terminat facultatea. Auzise că se fac bacșișuri bune și că poți să-ți dublezi sau triplezi salariul. Spune că de la început nu i-a plăcut agresivitatea obișnuită în lumea asta. Prin săli și pe lângă ele roiesc cămătarii, dealerii de droguri și cei care vor să racoleze fete pentru prostituție. Sunt mulți jucători care înjură și lovesc scaune sau aparate și ajung la scandaluri cu poliția. „M-am speriat, dar într-un fel mă încântau și banii. Și am rămas, am zis că, ce, până la urmă n-are nimic cu mine, ci are problemele lui mentale. Așa am ajuns să muncesc acolo.” S-a mutat între timp la o sală mai mare, cu vreo 60 de aparate, aproape de centru. 

Oamenii „cu probleme”, cum îi numește Diana, sunt cei care nu mai văd nimic în jur în afară de aparatul la care joacă, același de data trecută, pentru că „trebuie să-i dea ceva”. Nu contează suma pe care o bagă: pot fi 100 de lei sau 30.000 de lei. Când banii se termină ajung să ceară inclusiv de la angajați. Unii aruncă cu sticla de apă prin sală, alții se duc afară și izbucnesc.

Diana a văzut un tip care și-a pierdut jobul pentru că a uitat să plece de lângă aparat, deși lucra la covrigăria de-alături. „Nu și-a mai dat seama, s-a jucat în continuu o zi și două nopți. Și când și-a adus aminte că trebuie să meargă la muncă deja îl dăduseră afară. A intrat pe ușă și l-au și dat afară. Și ce crezi că a făcut? A venit înapoi să se joace.” 

Pe un altul l-a văzut, ca în reclamele la produse de slăbit, înainte și după. Prima dată intrase în sală împreună cu soția sa. El avea „ceva odios”, dar ea era „o tipă foarte tânără, finuță și însărcinată”, iar amândoi erau bine îmbrăcați. A jucat foarte mulți bani atunci. După o vreme s-a întors și era nespălat, nebărbierit, mirosea urât și povestea că l-a lăsat nevasta, că ea a născut și el n-a văzut copilul. Venise să le ceară lor, angajaților, niște bani ca să ia un taxi până acasă. Au pus fiecare câteva zeci de lei și i-au dat. Pentru că sala e mare și întortocheată, cu aparate peste tot, nu l-au văzut că se așezase la un aparat să joace banii pe care tocmai îi primise. „După ce i-a pierdut ne-a mai cerut încă o dată bani să plece acasă și nu i-am mai dat. La modul ăsta sunt de bolnavi.”

Nu suntem raționali, iar industria jocurilor de noroc mizează pe asta. Omul ține minte că a câștigat și tinde să uite dățile în care a pierdut, așa funcționează creierele noastre pentru a ne proteja. Un fost dependent, care s-a apucat de pariuri la 16 ani, mi-a povestit că mai avea o fărâmă de conștiință care intervenea imediat ce pierdea și îi zicea că nu-i bine: „Dar creierul are capacitatea să înlăture tot ce-i negativ. Creierul meu mă îndemna să joc. Gândurile legate de pierderi le lăsam mai în spate.” 

Până recent, cercetătorii legau dependența de jocuri doar de eliberarea în creier a dopaminei, hormonul care creează senzația de plăcere. În ultimii ani, specialiștii în neuroștiință au început să studieze mai în profunzime acest tip de dependență și felul în care, în timpul jocului, creierul este prins între emoții și decizii.

O echipă de la Johns Hopkins University a analizat comportamentul a doi macaci rhesus, care au o structură și funcții ale creierului foarte asemănătoare cu ale noastre. Puși să aleagă între un buton care le dădea 20% șanse să primească 10 mililitri de apă și unul la care aveau 80% șanse să capete 3 mililitri, maimuțele au ales, de cele mai multe ori, să riște. Atunci când cercetătorii au intervenit asupra unei zone din creierul animalelor, cea responsabilă de reglarea mișcărilor ochilor și de luarea deciziilor, maimuțele au fost mult mai puțin dispuse să-și încerce norocul.

Pe măsură ce jucătorul se întoarce în sală, nevoia de a juca e legată tot mai puțin de vreun calcul, ci de prezența stimulilor pe care-i asociază cu plăcerea: pot fi sunetele pe care le fac butoanele, mirosul familiar dinăuntru, până și culorile firmei luminoase de la intrare. Devine greu să nu intri. Dincolo de ușă e lumea pe care începi să o cunoști și care face același lucru ca și tine, deci e normal ce faci, e OK.

„O persoană care are un consum nociv când intră într-un bar va observa doar mesele la care se bea alcool. Creierul lui nu-i va arăta mesele la care oamenii beau apă sau altceva: «e normal, toată lumea bea, beau și eu»”, spune psihologul Viorel Roman. Acolo, între ceilalți care joacă, se simt acceptați. 

Rețeta păcănelelor românești: câștiguri mici și dese

Spre deosebire de alte țări, în România majoritatea jucătorilor intră într-o sală nu pentru distracție, ci ca să câștige. Dacă un american intră într-un cazinou din Las Vegas cu gândul că va cheltui 1.000 de dolari, un român intră cu 200 de lei pentru a scoate 600 de lei ca să-și plătească chiria, spune Sorin Constantinescu. 

În anii ’90, companiile au testat la noi multe tipuri de aparate, produse în Germania, Canada sau SUA, create pentru piețele de-acolo. „Le-am adus pe toate aici și n-a mers niciunul. Din ce cauză? Pentru că dădeau câștiguri foarte-foarte rare și mari.” În sistemul ăsta, cu câștiguri rare, omul joacă o oră și n-a câștigat nimic și revine doar dacă consideră că e distractiv să petreci timpul așa. „Românul apăsa pe buton de câte zece ori și zicea: «Băi, dar nu dă aparatul nimic». Și dădea cu o cărămidă în ecran și spărgea ecranul”, povestește Constantinescu. 

Industria s-a adaptat și a mers, în general, pe aparate produse pentru piața est-europeană, care au „o volatilitate foarte scăzută”, adică dau câștiguri mici și dese. Asta înseamnă că, dacă joci un leu, aparatul o să-ți dea câștiguri de câteva zeci de bani, care-ți mențin speranța că va veni și cel mare. E o impresie falsă, care te ține în joc până se termină banii.

Asta creează și întreține dependența, explică el: jucătorul are impresia că el câștigă dacă va continua să joace, când de fapt pierde. 

Cât am fost în Valea Jiului am jucat de mai multe ori la păcănele, ca să încerc să descifrez senzațiile pe care le trăiesc cei care revin. După ce-am pierdut, mi-am notat în telefon câteva observații: 

• Suma introdusă în aparat devine un credit, care poate fi de 10 sau de 100 de ori mai mare decât echivalentul în lei. La fiecare joc stabilești o miză: poți juca 10 bani sau 2 lei odată. 

• Jocurile sunt, în general, foarte simple: pe ecran se rotesc fructe sau alte simboluri care, atunci când se aliniază, dublează sau triplează suma pe care mizez.

• Câștigul apare cam la fiecare cinci apăsări de buton. Atunci când muzica aparatului mă anunță că am câștigat, apare o fereastră în care sunt întrebat dacă vreau să joc pentru a înmulți acest câștig. Dacă nu vreau și bag câștigul în cont, aparatul nu mă felicită sonor pentru decizie.

• Dacă decid să risc pentru a mări suma, pe ecran apare un set de cărți și începe să se audă un ticăit tot mai alert. Trebuie să ghicesc ce culoare va avea următoarea carte care se va întoarce și să apăs butonul roșu sau negru. Când pierd nu se mai aude nimic, trec doar la următorul joc.

• Butonul prin care poți mări miza și fanta în care poți introduce bani clipesc în timpul jocului. 

• Am tendința să bat tot mai apăsat și mai repede, în așteptarea următorului câștig.

În sala de jocuri, totul e făcut să te țină acolo: nu sunt ceasuri și nici geamuri care să-ți arate că e zi sau noapte, personalul e nu doar amabil, ci de-a dreptul prietenos, aparatele au culori și sunete plăcute, foarte atent studiate, primești băuturi și gustări la discreție (nu e valabil și pentru baruri), aerul condiționat funcționează din plin pentru a înlătura senzația de oboseală. Cu cât stai mai mult în sală, cu atât timpul lucrează în favoarea organizatorului, iar șansele tale scad.

„Dacă ai intrat, ai băgat 100 de lei, ai câștigat 200 și-ai fugit, ai plecat cu banii. Dar tu, dacă ai câștigat, zici că o să mai câștigi 100 și încă 100”, spune Constantinescu. 

Azi, Constantinescu nu mai are aparate și nu mai conduce cazinouri pentru că „nu mai are stomac” pentru a le spune oamenilor că vor câștiga. Conduce însă o firmă de consultanță ce activează în industrie.

Dependența de jocuri nu lasă urme

În ultimele luni, mi s-a întâmplat adesea să aud câte-o poveste despre cineva – un văr, un fost coleg, un prieten – care joacă și are probleme din cauza asta. Am devenit mai atent la articolele din presa locală despre tânărul care s-a aruncat în gol de pe un pasaj rutier din centrul Iașului sau despre cel care s-a spânzurat după ce a pierdut la aparate banii pentru înmormântarea fratelui său, care se sinucisese cu șapte zile înainte tot din cauza datoriilor făcute la păcănele. 

Un studiu publicat în Marea Britanie arăta că 19% dintre jucători problematici – cei care și-au stricat relațiile de familie sau muncă din cauza acestor activități – s-au gândit să se sinucidă de-a lungul ultimului an, față de 4,1% din populația generală. 

În România, cifrele sunt puține și nu zic tot adevărul. Numărul „jucătorilor cu probleme” estimat într-un studiu GfK din 2016 la comanda industriei era de 98.000, din 2,4 milioane de români care jucaseră în ultimul an. Au fost considerați „jucători cu probleme” cei care spuneau că merg la sală pentru a recupera sume pierdute înainte, care au neînțelegeri cu familia din cauza jocului, bagă mai mulți bani decât și-au propus și petrec mai mult timp decât plănuiseră și/sau au probleme la muncă din cauza asta.

În ultimii patru ani însă nici instituțiile statului, nici vreo altă entitate nu a mai verificat cum stau lucrurile. Fără o imagine de ansamblu, fără studii și politici publice care să vizeze acest tip de dependență, rămân doar „cazurile”. 

Impactul la nivelul societății e foarte mare și nu e analizat cum trebuie la noi, spune psihologul Viorel Roman. Din câte-și poate da seama, fenomenul e unul de amploare: la ALIAT, printre puținele clinici care se ocupă de acest tip de dependență la noi, i-au contactat anul trecut în jur de 600 de persoane (inclusiv din rândul familiilor).

267 de persoane au ajuns să beneficieze efectiv de serviciile lor de tratament, ceea ce a adus o creștere de 21% față de 2018. Numărul celor dependenți de jocuri de noroc care vin către ALIAT a ajuns astfel mai mare decât al alcoolicilor sau consumatorilor de droguri. 

Dependența de jocuri de noroc nu e tratată la noi ca o problemă de sănătate publică, deși consecințele sale sunt cel puțin la fel de grave ca ale adicției de alcool sau droguri. O asemenea catalogare – alături de bolile cardiovasculare, boli legate de poluare sau fumat – ar duce la crearea unor programe de intervenție și ar stimula dezbaterea publică pe acest subiect.

La nivel internațional, cea mai recentă ediție a Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM-5) a inclus-o în rândul adicțiilor și tulburărilor asociate, după ce înainte o considerase doar o tulburare de control a impulsului. Asta presupune că dependența de jocuri de noroc are nevoie de tratament, la fel ca cea de alcool sau de droguri. Psihologii de la clinica ALIAT încearcă să se ocupe de cele trei componente ale adicției: îi dau pacientului resurse pentru a putea gestiona pofta de joc, discută un plan de management al datoriilor, îl învață să-și gestioneze banii prin acces la sume mici și zilnice.

Spre deosebire de celelalte tipuri de dependență, cea de jocuri de noroc nu lasă urme vizibile, așa că cei din jur își dau seama târziu că există o problemă. Un tânăr mi-a povestit cum a evoluat relația cu familia sa: îngrijorarea părinților legată de felul în care cheltuiește banii de buzunar s-a transformat în frustrare, apoi furie și frica de a lăsa bani în casă. La final au ajuns la respingere: nu mai voiau să vorbească cu el. În cele din urmă au ajuns la nepăsare: când el a plecat în Marea Britanie, tatăl și fratele său i-au zis că nu le mai pasă de el.

Îndepărtarea de familie, transformarea vechilor prieteni în sursă de împrumuturi, stricarea relațiilor de la muncă și acumularea permanentă a datoriilor îl fac adesea pe jucător să nu mai vadă o ieșire.

Tratament cu acatiste

Ina Berar e psiholog la un cabinet din Petroșani și se ocupă, în general, de evaluarea candidaților pentru examenul auto. Spune că, într-o zonă cum e Valea Jiului, oamenii asociază în general cabinetul psihologului cu locul în care vii pentru o hârtie la dosarul pentru permis. Ea obișnuiește însă ca, la sfârșitul evaluării, să mai stea de vorbă cu cei care vin. În funcție de ce au pe suflet și de disponibilitatea de a vorbi, treaba asta poate dura 10 minute sau o oră.

A venit un puști care i-a zis că se consideră dependent de jocuri de noroc. Au stat o oră și jumătate de vorbă: i-a povestit că a lucrat în Anglia și că fiecare ban pe care îl câștigase acolo l-a pierdut la păcănele. La un moment dat a decis să se întoarcă acasă, la mama sa. A hotărât să-i dea toți banii pe care-i muncea și a rugat-o ca, de fiecare dată când îl vede că pleacă în oraș, să-l întrebe unde merge, să-l întrebe de câți bani are nevoie și să-i dea fix atât. Chestia asta funcționa și nu funcționa: tânărul se simțea „ca un gras care vede o prăjitură” și era îngrijorat că are căderi. 

Altădată, Berar s-a dus să-și plătească abonamentul la telefon și tipul căruia i-a dat banii i-a zis că are problema asta și a întrebat-o dacă poate să-l ajute sau să-l îndrume către cineva. I-am zis: „Noi nu facem, dar îți las numărul unui coleg, poate vreți să stați de vorbă. Asta se întâmpla anul trecut pe vremea asta și nici în ziua de azi n-a sunat măcar să întrebe”. A fost un impuls de moment. 

Faptul că cineva își dă seama că are nevoie de ajutor e deja un pas important, pe care puțini îl ating, după multe ezitări. Însă nici pentru acești oameni nu există, cel puțin în Valea Jiului, programe de terapie care să meargă țintit către problema lor.

Nici părinții, atunci când află, nu știu unde să meargă. Nu există servicii, nici măcar un grup de suport pentru niciun fel de dependență, spune Alex Kelemen de la Caritas Petroșani: „Sunt persoane îngrijorate, marea majoritate părinți, care se află între ciocan și nicovală și nu prea știu ce să facă. Pe de o parte, nu vor să intre în conflict cu copilul, pe de altă parte, nu vor să întrețină – de dragul relației – dependența”.

În lipsa altor soluții, familiile apelează la rugăciune pentru a scăpa de „patima jocurilor”. Trei preoți din Valea Jiului mi-au spus că s-au înmulțit cazurile în care femeile dau acatiste pentru ca soții sau fiii lor să se lase de jocuri. „Scrie despre asta cine vine la biserică, adică femeia. Bărbații se cred prea puternici pentru asta”, spune preotul Iulian Selaje, din Petroșani. Mai află despre asta când vin la el cupluri care se spovedesc înainte de cununie. 

Părintele Selaje spune că încearcă să stea de vorbă cu cei afectați și că aceștia au nevoie de „un program foarte serios de rugăciune”. Ajutorul Bisericii e mult mai important decât cel al psihologului, crede el.

„Psihologul ce face? Te descoperă și te lasă descoperit, că n-are cu ce să te acopere. E ca o rană deschisă care puroiază și tu ești prea slab ca să te vindeci. În Biserică, spovedania lucrează altfel. Diavolul te face să-ți vezi păcatele și să te înfricoșezi de ele și te bagă într-o depresie cruntă. Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt, când tu te rogi, îți descoperă încetul cu încetul păcatele și te luminează și ești bucuros când ți le vezi și îți dă putere să te vindeci.”

Soluția primarilor: fără ajutoare pentru jucători

Statul român lasă fenomenul dependenței de jocuri doar în seama industriei, după cum arăta o investigație semnată de Diana Meseșan și publicată de DoR acum trei ani și jumătate. Legea din 2015 obligă companiile să susțină o „fundație de interes public”, „al cărei obiectiv principal va fi respectarea măsurilor privind jocurile de noroc responsabile social”.

Asociația Joc Responsabil, care funcționează în această formă din 2018, e susținută de cele trei mari asociații din industrie și oferă, între altele, un serviciu de autotestare pentru jucători, o linie de helpline gratuit, un chat disponibil non-stop, posibilitatea de a participa la cinci ședințe de terapie gratuite într-unul din centrele din București, Iași sau Cluj sau de a se autoexclude, o soluție ce presupune ca jucătorul să ceară lanțului din care face parte sala la care merge să-i refuze accesul. Nu știm câți au făcut acest pas, pentru că datele rămân la companii.

Asociația n-a publicat până acum niciun raport cu privire la numărul celor care accesează aceste servicii sau vreun studiu care să folosească datele strânse.

Statul român face puține pentru un dependent. Costul pentru tratamentul adicțiilor poate fi decontat, însă doar în limita a trei consultații pe zi pentru un psiholog, într-o clinică care are contract cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ceea ce limitează numărul persoanelor care pot fi tratate gratuit. Centrul Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog din Ministerul Sănătății nu are în prezent niciun program sau proiect care să facă referire la dependența de jocuri de noroc.

Un articol publicat de Libertatea acum câteva zile arată că ONJN a încasat anul trecut aproape 3 milioane de euro de la companiile de jocuri pentru „promovarea respectării principiilor și măsurilor privind jocurile de noroc responsabile social”. Suma – care include și banii datorați de industrie pentru perioada 2015-2018 – ar fi trebuit folosită pentru programe de prevenire și tratare a dependenței de jocuri. A rămas însă necheltuită, pentru că ONJN nu are nici acum, la cinci ani de la adoptarea legii, un departament care să administreze acest buget. 

Nu doar că autoritățile nu oferă un ajutor consistent celor dependenți de jocuri de noroc, ci aleg să-i pedepsească. Câteva primării din Valea Jiului au început de anul trecut să le taie ajutoarele sociale celor care, atunci când cer acest sprijin, nu menționează că au obținut venituri din jocuri de noroc. La „venituri” intră o sumă oricât de mică înregistrată de sala de jocuri: de exemplu, dacă într-o zi cineva a câștigat 50 de lei, dar a pierdut 200, este considerat câștigător. 

Doar în Vulcan, 26 de familii și persoane singure au rămas fără ajutoarele sociale primite în 2017 și 2018 pentru că au obținut venituri din jocuri de noroc și nu le-au declarat. Primăria din Petroșani a mai descoperit alți 27 de beneficiari.

„Și după [tăierea ajutorului] nu mai joacă, că noi nu le dăm banii”, spune primarul municipiului Vulcan, Gheorghe Ile. „După aia vin la noi și zic: «Nu mă mai duc în viața mea». «No, bine, dacă nu te mai duci te luăm din nou.» Munca pe care-o prestează și pentru care primește un mic câștig – e păcat să-l arunce și să nu dea la copii.” Decizia de a tăia ajutorul sau de a relua acordarea lui stă în pixul primarului: cu binecuvântarea lui, ajutorul social se întoarce.

Și primarul din Petrila, Vasile Jurca, spune că a început să ceară datele cu privire la câștigători de la sălile de jocuri. Din punctul său de vedere, numărul sălilor de jocuri ar trebui reglementat în funcție de numărul de locuitori, ca în cazul farmaciilor.

Supărarea primarilor pe jocurile de noroc are de-a face și cu faptul că instituțiile lor n-au nimic de câștigat de pe urma aparatelor sau pariurilor: sumele pentru licențe ajung la ONJN, adică la București. „Banii se duc la guvern. Și au voie să-ți pună păcănele în mijlocul orașului”, se plânge primarul din Lupeni, Lucian Resmeriță. Zice că vin oameni la el ca să le închidă, dar n-are ce să facă. 

La începutul anului, și autoritățile centrale s-au apucat să verifice câți beneficiari de ajutoare sociale au jucat la păcănele. În Maramureș, de exemplu, Curtea de Conturi a descoperit că o mie de persoane, adică un sfert din total, obținuseră astfel de venituri și le-au cerut banii înapoi. Pentru autorități, pedepsirea celor slabi rămâne soluția cea mai la îndemână.

L-am reîntâlnit pe Andrei, tânărul de 31 de ani din Petrila, la jumătatea lui iunie, pe terasa barului în care vorbisem prima dată. Sub umbrele mari, între navete de bere, cu verdeață în jur și muzica de la Magic FM, locul părea la fel de ferit ca înăuntru. La cele două mese lipite de lângă geam stăteau doi-trei bărbați care priveau înăuntru, printre zăbrele. A reînceput jocul de bingo, doar că televizorul e deocamdată înăuntru și înăuntru nu e voie să stai cu o bere în față. Poți să joci la păcănele, dar fără nimic de băut alături. Barul e bar și e-nchis, dar sala de jocuri e deschisă, asta e noua realitate a locului.

Aparatele erau tot trei și tot lângă ușă, dar pentru a respecta distanțarea unul dintre ele a fost mutat în stânga intrării. La un moment dat au vrut să intre doi puști cu mască la gură, iar doamna Elena, care pare un fel de mamă a barului, i-a întrebat dacă vor la aparate, ei au zâmbit și-au zis că da. „Pe tura mea nu”, le-a zis scurt, și puștii au plecat fără să comenteze.

Andrei și-a luat un suc și s-a așezat, ușor țeapăn. În timpul pandemiei a avut un accident: era la un chef, a căzut de la etajul 1 și și-a rupt spatele. Are noroc că poate merge, dar are tot trunchiul în ghips și-o să mai stea așa o lună. Are concediu de la muncă și simte că n-are stare: la opt dimineața iese la cafea, se mai uită la televizor, așteaptă să iasă lumea de la serviciu și se mai întâlnește cu cineva. Nici bere n-a mai băut, la un moment dat s-a lăsat și de țigări, dar s-a reapucat.

Se juca cu bricheta pe masă și mi-a zis că a observat că nu-i nicio afacere să te lași, pentru că, dacă nu dai banii pe bere, dai pe suc și tot aia e. Are cont pe un site de jocuri și în lunile care-au trecut a tot primit pe mail reclame, cu tot felul de promoții, dar nu l-a tentat să bage. N-a jucat nici de când s-a dat drumul la păcănele, dar știe că odată și-odată o să-l supere cineva și o să se așeze în fața aparatului. 


Au contribuit Anna Bigano și Federico Thoman (Italia). Acest articol a fost documentat cu ajutorul unui grant Reporters in the Field, finanțat de Robert Bosch Foundation.

Unde poți să mergi dacă ai o problemă cu jocurile de noroc sau dacă știi pe cineva care are nevoie de ajutor:

Clinica ALIAT București
Telefon: 0727 880 447
Email: contact@clinica-aliat.ro
Adresa: Str. Jules Michelet, nr. 7, etaj 1, sector 1, București

Clinica ALIAT Suceava
Telefon: 0720 863 222 / 0744 285 178
Email: contact@clinica-aliat-suceava.ro
Adresa: str. Mihai Eminescu, nr. 10, et. 2

Clinica Color Mind (București)
Telefon: 0751 643 848
Email: office@color-mind.ro
Adresa: Str. Ciprian Porumbescu nr. 10, București

Joc Responsabil (București, Craiova, Constanța, Iași, Cluj-Napoca)
Telefon: 0800 800 099
Email: contact@jocresponsabil.ro

Centrul Prosalvita (Galați)
Telefon: 0768 336 000
Email: office@prosalvita.ro
Adresa: str. Regiment Siret 11, Galați

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *