Pe Bune #34: George Roșu

Artă care amuză dar și pune privitorii pe gânduri.

George Roșu nu este ilustrator ci artist, o precizare pe care ține să o facă de fiecare dată când vorbește despre ocupația lui. Spune că folosește desenele ca să-și dea cu părerea despre lucrurile care se petrec în jurul lui, cum ar fi știrile zilei, și să arate cu degetul acolo unde simte că trebuie arătat, cum ar fi curentul naționalist din ce în ce mai prezent în țară. Nu-i place să-și explice munca și crede că lucrările unui artist ar trebui să vorbească despre el, dar își dă seama că uneori trebuie să joace și rolul unui galerist sau om de PR. Cel mai în largul lui se simte la expoziții pentru acolo intră în contact cu oamenii care îi apreciază munca și poate schimba idei pe viu cu ei. Nu-și propune ca desenele să aibă umor sau să fie sarcastice, dar așa ies pentru că așa este el și îi place să râdă în timp ce lucrează. Însă are mereu grijă să nu apeleze la un umor facil sau grobian, pentru că își dorește ca lucrările lui să pună oamenii pe gânduri.

Găsești lucrările lui George Roșu aici.

Ascultă Pe Bune pe Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, George. Mă bucur să te am la Pe Bune.

George Roșu: Salut!

Andreea Vrabie: Cum e viața la Cluj? E atât de liniștită și lipsită de presiuni cum ne imaginăm noi, bucureștenii?

George Roșu: Nu. E ca peste tot în România, cu presiuni și cu stres. Doar că diferă foarte mult de Brașov, de unde vin, și de București nu mai spun, că diferă de orice. E mai mic, ne știm toți. Este ca peste tot, na, chiria e probabil mai scumpă ca în București. Mi s-a spus, habar n-am.

Andreea Vrabie: Dar pe partea de muncă e, nu știu, competiție?

George Roșu: Da, joburi în IT. În IT. Și la Mega, că s-a deschis acuma, știi? Pe artă se mișcă un pic mai bine decât Bucureștiul, aș spune eu. Dar e stupid să spui că-i concurență, știi? Școala de Cluj, școala de București, universitățile între ele. Rahat, cui îi pasă? Ne știm toți, cum ziceam. E un oraș foarte mic și, cumva, mai ales pe piața în care lucrez sau, mă rog, zona ta, îți ia un an, maxim. Și acum suntem doar anul doi, am făcut doi ani de Cluj, OK. Oricum, noi ne gândim să plecăm din România, pentru că no, povestea e clară pentru toată lumea, știi?

Andreea Vrabie: Te gândești serios la asta?

George Roșu: Eu mă gândesc foarte serios de câțiva ani, dar nu-i destul, să știi.

Andreea Vrabie: Ai încercat să faci ceva ca să te muți sau…

George Roșu: Eu am făcut școala în germană în Brașov și, cumva, desigur ne gândim la Germania, unde prietena mea, corporația în care este ea, știi cum e, e făcută cu ceva firmă din Germania și cumva, da, ar fi o portiță. O portoaie, de fapt. Da, dar nu e neapărat… Lumea e așa: „Aaa, pleci din țară, George”. Nu, e ok să vrei ceva mai bun. Adică despre ce vorbim? Nu? Vrei să fie bine. Și vrei să fie bine.

 Andreea Vrabie: Ai spus într-un interviu că suntem inundați de oameni de creație și de industriași creativi, în loc să fim inundați de creativitate. Cum privești tu creativitate…

George Roșu: Mamă, cât fake.

Andreea Vrabie: Tu ai spus-o.

George Roșu: Așa e.

Andreea Vrabie: Cum privești tu creativitatea și ce crezi că ar trebui să facem ca să fim inundați de ea?

George Roșu: Creativitatea este un fel de boală, ca să fim cât se poate de dramatici, știi? Eu nu cred că sunt creativ, eu cred că am o boală. Și zic asta ca să explic cum lucrează la mine. Merg pe stradă, nu pot să am carnet să conduc mașina, pentru că mă ia valul și mă uit în diverse părți sau opresc să fac poze sau desenez, știi? E chestia aia. Așa funcționează. Asta fac. Deci nu e neapărat: Aaa, ce creativ ești, pentru că ai fost la un curs de creativitate. Bullshit, știi? Nu funcționează, nu există așa ceva. Nu poți să înveți creativitatea. Și astea cu „descoperă copilul din tine”, știi? Sau, nu știu, fii cum ai vrut să fii tu acum 50 de ani. C’mon, really? Adică OK, faci un workshop. Dacă vrei, facem un workshop despre creativitate, știi? În care pot să te învăț să folosești lutul. Dar nu-mi spune că ai fost creativ. C’mon, e diferit. Ai fost recreativ, pentru că te-ai relaxat făcând asta. Și atunci mă enervez și la chestia asta cu industriile creative, care e un trend. De fapt, mă rog, o mișcare. Nu știu cum se cheamă. Modă. Care a pornit acum câțiva ani, am văzut-o în Brașov. Și în industriile creative știi că intră și frizerii. Exact. Frizerii. Hairstyling, știi? Design de păr.

Andreea Vrabie: Și de bărbi.

George Roșu: Și de bărbi, da, exact. Acuma da, și de bărbi. Și faza aia, de exemplu, Universitatea de Arte și Design, știi? Designul nu e artă. Na, spune-i asta unui designer. E OK, da. Și chestia asta da, eu o văd ca pe o boală, pentru că la mine așa funcționează. Și când tu, sau nu tu, mă rog, subiectul celălalt îmi spune „aaa, am fost creativ și îmi fac unghiile”. C’mon, really? Adică fii creativ.

Andreea Vrabie: Dar crezi că, totuși, poți să faci ceva, la modul să citești foarte mult, să te dezvolți tu, ca om, înainte de a…

George Roșu: Însă te dezvolți oricum, sincer. Adică bine, OK, vrei să te dezvolți mai repede sau într-o anumită direcție, știi? Poți să faci ceva, dar nu înseamnă că îți iese neapărat. Adică de ce să zici, să fim serioși. E posibil să nu-ți iasă. E posibil să te dezvolți altfel decât ți-ai dori sau decât scrie în CV. E posibil să-ți iasă o chestie pe care n-ai vrut să o ai. Să fii creativ în sensul rău, știi? Te apuci de goblen, nu știu, să te apuci de icoane. Habar n-am. Sunt tot felul. De exemplu, iconarii sunt creativi? Nu sunt creativi, pentru că nu au voie să fie creativi, e un tipar. La ei, dacă te uiți, pictează cu pensula cum fac și la cursuri de desen, știi? Unde ești creativ? Dar nu ești creativ. Înseamnă a crea de la zero, să faci tu o chestie cap coadă. Cum e și, mă rog, storytelling. Cam aceeași poveste, știi? Nu toți sunt storytelleri. Eu nu sunt storyteller. Nu poți să fii storyteller, ăsta e un job. Adică fă asta ca job, nu poziționa. Aaa, azi sunt storyteller. Nu, trebuie să fii asta tot timpul. Nu știu, e ca la poezie, știi? La Leonard Cohen. Nu, el nu scria chiar poezie, el făcea poezie. Adică chestii de-astea, mă rog. Dar înțelegi ce zic.

Andreea Vrabie: Cumva, pentru că menționai câteva mituri, care crezi că e cel mai mare mit despre artiști? Sau nu neapărat cel mai mare, ci cel în care chiar nu te regăsești și nu înțelegi de ce se spune asta despre artiști.

George Roșu: Da, cel mai bun exemplu este eventul de mâine, în care eu le spun: George, ce faci? Cu ce te ocupi? Desenez cu text. Bun, hai să vorbești despre asta. Ăla care e creativ sau este artist trebuie să vorbească, să prezinte ce face. Nu e treaba lui să prezinte ce face, știi? Aia nu înțeleg. Vii artiștii, VIP-urile, știi, să vorbească, să facă un TED talk, să stea pe buline să dea niște slide-uri. Eu nu fac slide-uri. Nu asta e treaba mea, știi? Nu-i treaba mea să fac asta. Dar în ziua de azi și cum e-n România, faci de toate. Nu numai, glumesc. Dar faci și asta, pentru că, cumva, suplinești niște joburi lipsă, cum ar fi curatorul, agentul de artist sau câteodată agenția, omul de campanie, whatever, știi? Adică da, faci și asta. Eu fac prost asta. Da, eu fac foarte prost și încerc să n-o fac de obicei. Și de obicei, dacă o fac, o fac cumva avertizând dinainte că e posibil să nu iasă ce te aștepți. Eu n-o să fiu noul Dan Puric, n-o să fiu omul cel mai înțelept al României, ca să zic că o să pleci luminat, știi? Nu, e posibil să fii confuz când pleci. Și mai bine să fii confuz decât dezamăgit. Dar nu-ți schimbă viața cu nimic, că nu e genul ăla de talk sau de prezentare pe care o s-o fac eu. Nu, nu fac asta.

Andreea Vrabie: Pentru că ai adus, cumva, vorba despre asta. Dincolo de părțile romantice ale meseriei, cum te împaci cu celelalte activități? Scris mailuri, întâlnit cu clienți, autopromovare. Ce simți că ți-a fost cel mai greu să înveți și ai fost nevoit să înveți?

George Roșu: Eu cred în chestia asta de creștere organică, știi? Așa se cheamă asta. Vine din Facebook, mă rog, din marketing. Eu nu mă ocup de promovare. Adică nu, why? Adică eu cred că trebuie să fac ce trebuie să fac, cum ar fi desenele mele, să fie chestii pe care să mi le asum. Lucrurile sunt ale mele. Încerc să fac expoziții, pentru că mi se părea foarte interesant cum funcționează paralel cu Facebookul sau cu internetul. Cau cu o librărie sau ce mai fac eu, ilustrația de carte. Să fac asta în galerii și, cumva, da, funcționează diferit. E alt public, știi? Dar nu mă ocup de partea aia neapărat. Adică nu-mi place să vorbesc cu clienții, urăsc clienții mei. Îi urăsc pe toți, serios. Dacă ascultă asta, să știe. Clientul de obicei vrea ceva de la tine, eu vreau să fac ce vreau eu. Și foarte puțini clienți, probabil trei din 10 sau cred că și mai puțin, unu poate cumpără ceva gata făcut sau îi propun eu ceva și zice „da, asta vreau, dă încoa”. Nu, cei mai mulți: „Aaa, avem o campanie, ne trebuie. Uite, am text, mi-a scris fii-mio textul ăsta”, știi? Sau „nevastă-mea zice că nu e OK ce-ai făcut”. Știi, genul ăsta. Nu, c’mon. Adică nu e treaba mea. Și cred că promovarea, de fapt, cum ești pe Facebook, cea mai bună promovare e aia sinceră, știi? De aia nici n-am pagină de, cum se cheamă, fan page-ul ăla. Eu n-am așa ceva.

Andreea Vrabie: Pagină de artist.

George Roșu: Da, pagină de artist. Și site-ul abia ce l-am făcut, dar nu e gata și nu l-am pus la punct și probabil că o să-l închid, habar n-am. Dar în rest, alte, nu știu, campanii sau agenții… Cum ziceam, că nu există nici partea profesionistă, știi? Cineva care să mă ajute. Poate ar fi, na, consultanți, oameni de PR, dar nu există pe artă. Cel puțin eu nu știu pe nimeni. Dacă știți voi…

Andreea Vrabie: Păi te întrebam de promovare, nu neapărat să o faci într-un fel profesionist, dar ce mi se întâmplă mie: vreau ca munca mea să ajungă la cât mai mulți oameni, numai că eu nu știu cum să vorbesc despre ea. Nu știu cum să vorbesc despre mine, în general. Mi-e jenă să fac asta. Și de aia eram curioasă cum faci tu. Dacă te-ai împăcat că OK, am scos o serie de desene sau am ilustrat o carte, trebuie s-o pun acolo să afle lumea.

George Roșu: Mie îmi place cel mai mult cum funcționează la vernisaje. Știi, e diferența asta live.? Unde e foarte fain. Bine, fac o paranteză, la vernisaje, de obicei, se face acel speech înainte, știi? La mine nu. Prefer să vorbesc cu fiecare în parte sau cu oamenii când îi văd că este o lucrare să mă duc să-i întreb dacă a prins poanta sau ce caută acolo. Sau dacă ne știm, sau dacă nu ne știm să ne cunoaștem, știi? Networking, care, de fapt, e foarte fain. Practic asta e partea mișto, că vorbești cu oamenii și care nu-s pe Facebook. Și pe Facebook asta-mi place în același timp, că ai totul la îndemână și toți oamenii ăia. Cei mai mulți oameni pe care-i știu sunt de pe Facebook. Da, și asta ziceam, că-mi place cel mai mult la vernisaje, pentru că-i mai adevărat decât promovarea programată și, cumva, plătită sau genul ăla de publicitate, știi? Și aia e cea mai bună promovare pe care poți s-o ai și vezi și rezultatele imediat, cumva. Și la fel, oamenii care-ți vin la vernisaje, iarăși, sunt un fel rezultatul. Asta-mi place, diferența dintre Facebook și realitate, știi? Publicul de pe Facebook nu se suprapune cu cel de la galerie, e diferit. De exemplu, ai 50 de like-uri pe o poză. Nu înseamnă că o să ai 50 de oameni. Sunt 60 sau trei, nu înseamnă nimic în realitate. Ce-i aia like-uri, știi? Mânuța aia albastră, știi? Nu înseamnă că se vinde, nu înseamnă că cineva își face tricou. Înseamnă că OK, am râs sau n-am râs sau s-a văzut. S-a bifat, cumva, știi? Ori la vernisaj e diferit, dar la fel. Te duci să vezi lucrarea, că dacă nu-ți place? E un netwoking, mă rog. Și asta-mi place foarte mult în orașele mici, după cum ziceam, pentru că îți vin oamenii tăi, cumva. Este fain. Ceea ce nu e fain.

Andreea Vrabie: Desenele tale conțin observații sub formă de text despre, nu știu, viața comună, într-un fel. Pornesc de la experiențe personale, dar în care se regăsesc cei mai mulți dintre noi. Să-ți citesc două, că mi le-am notat.

George Roșu: Îmi citești desenul?

Andreea Vrabie: Citesc doar textul din desen.

George Roșu: Ajungem și acolo, da.

Andreea Vrabie: „Every generation has its own habar n-am” și „Țara arde și baba poartă ie cu blugi rupți”. Sunt curioasă cum crezi că ai ajuns tu să înțelegi lumea și oamenii sau adevărul din lucrurile mărunte. Ce crezi că te-a…

George Roșu: Dar nu sunt sigur că am înțeles. Adică, aceste însemne fac parte din curentul părerist, știi? Adică pe Facebook ne dăm toți, atât în statusuri, păreri. Și nu numai pe Facebook, în general avem. În București oricine are o părere. Oricine știe, știi? În Cluj la fel. În Cluj e o chestie de politețe, asta ca o paranteză, și nu pot să spun părerea mea. Dar dacă chiar m-ai întreba… Mă rog, diferit. Și, cumva, desenele astea, mai ales ălea cu text, cu vorbe, să le zicem, e o variantă de părere. Adică, de ce n-ar fi așa? Plus că OK, râd singur când le fac uneori. Da, serios, râd. Dar sunt și o provocare. Nu înseamnă că ce scrie acolo, așa cred eu. Ce-am scris nu-i neapărat, știi? OK, de cele mai multe ori așa sunt. Unele sunt scrise la nervi chiar. Unele sunt legate de situația zilei, cum a veni, nu știu. Glumița aia cu, cum era, „Chestiunea zilei” sau ce era aia. Emisiune d-aia. Și unele se leagă de știri și nu trebuie să pun linkul la știre să-ți dai seama, știi? Dar peste un an nu mai știu despre ce-i vorba acolo. Și asta e partea când expiră, asta e. Dar funcționează, mai ales în bula în care suntem. Lumea știe. „Aaa, suntem de acord cu ăsta”, știi? „Suntem ok, Roșu”.

Unele desene au doar text, unele au și desenul în sine. Și, cumva, de asta e și confuz când lumea mă cheamă. Mă face ilustrator. Eu nu-s ilustrator, pentru că ilustratorul face ilustrațiile. Dar trebuie să rămânem confuzi și noi. Le și alege, cum este meseria de cișmigiu, știi? De ilustrator. Adică aleg ilustrația care se potrivește la acest text. Poate să fie un job, de ce nu? O funcție, nu știu. Un job. Mie nu-mi place termenul ăsta, pentru că e foarte confuz, mai ales la mine. Eu am desene doar din vorbe și doar din text. No, unde-i ilustrația? Și fac asta. Am făcut asta la un workshop. Nu e workshop, e o școală de vară în Alba Iulie, unde am întrebat elevii care ar fi definiția ilustrației. „Aaa, este o imagine, o pui la text”, „aaa, e imagine care ilustrează ceva”. Hello! Și, cumva, ei au plecat foarte… Mă rog, scopul acelui workshop era să se gândească, să învețe că au voie să gândească liber, să nu li se bage părerea în cap. Să zică așa este cum a zis domn profesor. Și au plecat foarte confuzi, pentru că eu am spus că ilustrația poate să fie orice imagine, nu neapărat desenată. Și pentru ei ilustrația aia era cumva Adobe Illustrator, știi? Era ceva colorat drăguț. Și mi-au arătat David Hockney, Matisse. Alea-s colorate, sunt frumoase. Sunt ilustrații? Pot fi. Aaa, pot fi. Și asta am făcut două ore. Și de aia mi se pare foarte confuz termenul și prefer termenul de artist, e mai general. OK, e mai arogant, da, știu. De aia îmi place. Este un motiv pentru care îmi place, dar da, e mult mai clar pentru mine. Eu fac artă, nu mă interesează unde intră. Știu că nu-i fotbal. Știu că nu scriu știri meteo, știi? Adică asta e artă.

Andreea Vrabie: Trebuie desenele tale să aibă și o doză de umor sau de sarcasm?

George Roșu: Ăăă, nu trebuie. Dar na, unele au sarcasm.

Andreea Vrabie: Întrebarea mea fiind de ce.

George Roșu: De ce au?

Andreea Vrabie: Da.

George Roșu: Pentru că unele sunt foarte personale. Și, cum ziceam, este o părere și omul când își spune părerea, poate să fie sarcastic sau nu. Eu sunt sarcastic și măgar uneori, asta e. Uneori vorbesc urât, da. Uneori o dau spre poezie sau așa îmi iese, știi? Depinde. Uneori sunt foarte serioase. Uneori sunt foarte dramatice, cum a fost textul cu tata din DoR, de exemplu. Adică na, acolo era sarcasm oarecum în doze mici, câteva. Dar era amuzant sau avea niște părți de amuzament. La fel, în Berlin am avut o expoziție cu desenele tatălui meu, unde au fost și astea din DoR, și lumea a spus că el ar fi avut umor în desene. Ceea ce eu nu văzusem. Și acum, când m-am uitat atuncea, da, era umor. Îl desenase pe Hercule Poroit. Dar da, umorul îmi place și e fain să aibă. Arta contemporană e foarte rigidă. Și dacă mă numesc artist contemporan, că așa îmi place mie sau că așa am nimerit și așa m-am băgat sau așa am căzut în găleata aia, îmi place să aibă umor arta contemporană. Și mie îmi place care are umor sau îmi spune ceva din prima, fără să stau să mă gândesc de ce este o cracă pe perete artă. Știi ce zic? Adică, bam! Mesajul. Și știu câțiva artiști foarte buni care fac asta, mai buni ca mine. Îi știți și voi. Dan Perjovschi, care este artistul meu preferat din România, sigur. David Shrigley, iarăși, care are mult mai mult text și vorbește mult mai rău ca mine și e foarte fain. Da.

Andreea Vrabie: Nu vreau să vorbesc despre inspirație, pentru că nu cred că există inspirație. Cred că există, nu știu…

George Roșu: Transpirație.

Andreea Vrabie: Muncă, exact, da. Dar mă întreb dacă ai observat că anumite activități te ajută să-ți vină ideile mai ușor sau să ajungi unde vrei tu să ajungi pentru un desen. De exemplu, să te plimbi pe stradă și să asculți ce vorbesc oamenii sau să o arzi pe Facebook și să vezi ce e pe acolo. Să citești cărți.

George Roșu: Da, ideile pot să vină oricând și oriunde și în orice moment.

Andreea Vrabie: Dar n-ai activități preferate sau…

George Roșu: Îmi place c-ai zis, îmi place să ascult ce zic oamenii. Făceam asta în București în metrou, este fantastic. În autobuz, uau! Făceam asta și în Berlin și se uitau urât la mine. Îmi place să, da, sunt curios. Cum îmi place să văd ce se întâmplă, ce fac. Deci de aia, și poate de aia nici nu-mi iese asta cu vorbitul, știi? Mie nu-mi place să fiu eu ăla la care se uită lumea. Mă uit eu. Cumva e, na, ăsta e jobul meu. Să găsesc chichița aia de care să mă iau, practic. Uite, ăsta ar fi un job bun. Arătător cu degetul, știi? Asta fac eu. Uite, scrie. Da, și sunt chestii unde sunt mai relaxat. De exemplu, când te plimbi sau, nu știu, te uiți la un film, de ce nu? Sau o arzi aiurea pe stradă. Și de pe Facebook de obicei știrile îți vin cu o idee și acolo te enervezi. Și de nervi, uau!

Andreea Vrabie: Ies cele mai bune.

George Roșu: Să știi că uneori mă cenzurez. Că na, îmi vine să zic urât. Se întâmplă, cum mai fac eu ilustrații pentru diverse articole, am avut niște ilustrații pentru articolele despre primărie. De raportul de doi ani. Și erau câteva pe care, după aia, am zis: Băi, dacă puteți să le puneți, e OK. Dacă nu, înțeleg. Erau… Nu pot să, n-o să vedeți, dar era una cu „doi ani un primar”. Dar n-a apărut articolul, am pus eu.

Andreea Vrabie: Pot să spun ce-ai arătat. Ai arătat semnul victoriei, după care degetul din mijloc.

George Roșu: Exact, da. Și ăla nu merge mereu, na. Era, care-i cuvântul, tendențios cred că era. Ok, asta e.

Andreea Vrabie: Dar de ce crezi că ar trebui să te cenzurezi uneori?

George Roșu: E foarte simplu să fii mojic și să fii Charlie Hebdo, știi? Adică e la îndemână, serios. Oricine. Apropo, oricine poate să facă asta. Să zică „fier vechi, fier vechi”. Dar, în același timp, poate vrei să fie un pic mai smart, să fii mai subtil sau hai să nu o dăm așa ușor. Hai să vedem planul B, știi? A doua mână. Mai sleep on it. E foarte simplu altfel, să faci ilustrație sau să faci, nu știu, caricaturi sau spune-le cum vrei, știi? De fapt, de aia nu-mi place Charlie Hebdo, că-s măgari. Dar, în același timp, când a fost asta cu caricatura cu Simona Halep, eram pro Charlie Hebdo la ce am văzut la ei pe pagină. Și un pic mi-a fost frică. Serios. Adică atunci când au avut atentatul, la fel mi-a fost frică. Că am înțeles că se întâmplă chestii de-astea pentru desene. Uau! Și acum, când am văzut că românii fac asta la ei pe pagină, am zis: Bine, băieți. Și am dat cinci stele și mi-am luat-o urât pe Facebook. Am fost făcut – stai, cum a zis, stai – „slugă scârboasă, marș afar’ din țară”. Mi-a zis mie și am zis „cu plăcere!”. Da, ți-o mai iei.

Andreea Vrabie: Ți-e teamă uneori că desenele tale provoacă o emoție trecătoare? Că oamenii le văd pe Facebook și spun un „aaa”, nu știu, atunci când e ceva personal cu care rezonează sau un „așa e!” când e mesajul social, dau un like, un share, după care trec mai departe? Ți-ar plăcea să facă mai mult?

George Roșu: Nu, nu mi-e teamă. Cumva, unele sunt asumate să facă asta. Ți-am zis, ălea care sunt pe știre sau la o situație în momentul ăla de actualitate, mă gândesc. Alea trec, asta e. Dar sunt cazuri în care primesc pe Messenger poze cu tatuaje. Na, alea nu mai trec. Dar da, știu ce zici. Ar fi fain să fac asta. Desenele mele să fie uau! Lucrarea peste 50 de ani sau, nu știu, să fie și mai puternică peste 50 de ani. Probabil că sunt unele din ele, trei, habar n-am, 10.

Andreea Vrabie: Bine, eu nu spuneam neapărat asta, cât de puternice, ci și să-i pună puțin de gânduri unele. Mai ales dacă au ceva social în spate.

George Roșu: Eu sper că fac asta. Adică ar fi trist să nu facă asta. OK, nu este o chestie foarte profundă ce fac eu, de multe ori. Dar da, ar fi de preferat să te pună pe gânduri. De fapt, un client mi-a spus. Era o corporație care avea nevoie de 12 ilustrații pentru un proiect intern, cumva. Erau 12 situații motivaționale pentru angajații lor. Și era un domn foarte mare, cu ceafă lată, om de afaceri, care mi-a zis: „George, îmi place ce faci. Desenele tale mă fac să gândesc”. „Îmi pare rău”, i-am spus. Da, aș prefera să facă asta desenele, na, pentru că altfel ar fi trist. Na, altfel ar fi „x și zero”, știi?

Andreea Vrabie: Da, mă gândeam că poate exista teama asta că sunt doar drăguțe.

George Roșu: Da, dar asta, cumva, am și drăguțe, am și mai nedrăguțe. Și sunt unele care atacă o anumită categorie, de care, cumva, nu mi-e milă și nici n-am nimic, neapărat, cu categoria aia. Adică eu oricum n-am nimic cu nimeni, știi? Până la urmă, e un desen. Ce poate să se întâmple? În cel mai rău mă împușcă, știi? Adică am un desen și categoria de oameni care poartă ii. N-am nimic cu oamenii care poartă ii, n-am nimic cu moda. Ultima problemă este moda, știi? Dar, cumva, am ceva cu naționalismul tâmp. Acolo batem. Acolo batem la ușă. Batem la ușă. Batem la ușă. Aia e problema mea. Nu, nu mă interesează fetele, persoanele care poartă ie. C’mon, cui îi pasă? Suntem în România, poți să porți ce vrei. Eu port trening dacă am chef sau cămăși din astea. Acum lumea s-a luat de mine că „da, dar tu porți cămăși din China, George”. OK, nu asta e discuția. Cei care se supără, cumva, pe ei nu i-am pus pe gânduri. Ei n-au înțeles poanta și probabil asta e. N-ai ce să faci, așa funcționează pe Facebook. Mi-a dat block sau ceva și am rezolvat situația. Și în continuare o să am ceva cu naționalismul tâmp.

Andreea Vrabie: Ai știut dintotdeauna că vrei într-un fel să fii artist? Dar nu sub titlul ăsta de artist, că poate nu înțelegeai atât de devreme. Sau te atrăgeau și ocupații care nu prea au legătură cu zona artistică?

George Roșu: Nu, eu am vrut să fiu detectiv, sincer. Până prin clasa a VI-a eram foarte pasionat. Eu n-am citit Jules Verne, să știi. Jules Verne și acum mi se pare plictisitor, pe bune. Eu am citit Agatha Christie, Sherlock Holmes. Eu cu ele am crescut. Și am vrut să fiu detectiv, dar în sensul, bineînțeles, copilăresc. Ca și cum aș vrea să fiu astronaut. Dar într-a VII-a eram ăla din clasă care desena. Și asta făceam. Și era și o chestie socială. Cumva, OK, unii jucau baschet, unii aveau bani, unii se îmbrăcau bine, unii arătau bine, știi? Eu desenam. Deci era superpowerul meu, asta făceam. Desenez la fel de prost ca atunci, stai liniștită. Dar acum și scriu și mă scot. Da, asta făceam și, cumva, da, știam că asta o să fac. Și cum nu a fost altă direcție pe care aș fi vrut s-o fac sau nu m-am gândit cu adevărat să fac…

Andreea Vrabie: Știu că ai făcut și fotografie o perioadă.

George Roșu: Da, cumva se leagă. Adică na, imaginea, compoziția imaginii, se lega. Și fotografia pe film. Din fericire, n-am avut bani de filme și atunci m-am apucat de desen mai intens. Făceam. Și acum mai fac, dar n-aș zice că-s fotograf sau că am fost. Na, toți am fost fotografi. Și poeți, right? Bine că nu cânt.

Andreea Vrabie: Și părinții te încurajau? Ai spus mai devreme că și tatăl tău a avut desene.

George Roșu: Tatăl meu desena, dar gen în ultimii doi ani ai vieții, cumva. Acum trei ani desena zilnic. Asta a fost și expoziția. Nu era un hobby de-al lui. Eu deja făceam asta destul de intens și, cumva, cred că eu l-am inspirat pe el mai mult, dacă putem să vorbim despre asta. Și erau ok desenele, eu eram surprins. Și mergeam acasă, „uite, ăsta era nou. Uite ce fain e, uite. Uite! Aici sunt teroriști, aici sunt detectivi. Uite, am făcut o femeie. Ha, ăsta ești tu”. M-a făcut pe mine cu maică-mea, era foarte fain. Dar, cumva, invers a fost.

Andreea Vrabie: Și când erai mic? Voiau să faci ceva mai serios sau nu știu?

George Roșu: Dar toți părinții vor asta. Mama mă vedea probabil prof de mate sau mare informatician sau noul Bill Gates sau ceva. Eu am fost corigent la matematică, sorry. Pe vară, adică, d-ăla. Și eu cred că am, de fapt, o boală iarăși, se cheamă discalculie, care e un fel de dislexie, dar cu numere. Și când spun asta lumea râde. Exact. Și nu știu de ce, lumea râde.

Andreea Vrabie: Sună amuzant.

George Roșu: Da, sună amuzant. George, ești tu… Probabil că nu am, dar zic. Nu pot să calculez chestii în cap. Nu țin minte numere, nu țin minte multe chestii, dar mai ales, în general. Și nu, nici nu mă chinui să fac asta. Nu-mi știu telefonul nici până astăzi, sorry.

Andreea Vrabie: Al tău?

George Roșu: Da. Poate aș putea să-l învăț, dar cumva, OK, telefonul.

Andreea Vrabie: În facultate ce-ai făcut?

George Roșu: N-am făcut, nu.

Andreea Vrabie: Și ai tăi?

George Roșu: Nici ai mei nu.

Andreea Vrabie: Nu, și ai tăi ce au spus?

George Roșu: Treaba cu școala e așa: am început chestii, după care am zis bă, parcă nu-i OK. Nu, nu înveți. OK, dacă vrei să faci școală, faci școală. Dacă vrei să înveți, înveți. Și, la fel, nu se suprapun sau nu se combină neapărat. E posibil să nu înveți la școală. Ups. E posibil să faci Arte, cum sunt foarte mulți colegi de-ai mei, și nu-s foarte OK. E posibil să faci Arte și să te apuci de altceva după, gen publicitate. N-ai încotro. E posibil să faci publicitate și după aia să faci artă și e posibil să faci marketing și să ajungi ca mine, ups. Știi? Adică na, școala e OK, dar nu-mi place să acuz neapărat școala de ceva și nici să-i complimentez pe profesori că m-au învățat și m-au scos din… „Ți-am pus creionul în mână, George.” Bullshit, știi? Școala de la Cluj. C’mon! Hello! Adică facultatea, who cares în ziua de azi? Really? Vrei să faci masterul? Fă masterul.

Andreea Vrabie: Și ce ai făcut după ce ai terminat liceul?

George Roșu: Am desenat un an. Timp de un an m-am gândit foarte mult dacă ceea ce fac eu este bine. Mă refer la desen și, mă rog, făceam și pictură. După care, bineînțeles, că am făcut armata. Da, uite aia facultate! Nu, glumesc. A fost fain. Am fost ultima generație care a prins stagiu militar obligatoriu. Da, a fost fain în armată. Adică nu regret perioada, să știi. Nu e ca în filmele de Kubrick, când vin ăia și-ți țipă în față și „bagă 15”. Eu n-am pățit nimica, a fost tabără de vară.

Andreea Vrabie: Ce simți că ai învățat?

George Roșu: E un exercițiu foarte bun psihologic. Eram prima oară, poate, un an de acasă. Stai în casă cu 20 de oameni necunoscuți din toată țara. Uau. Și acolo aveam bețivi, pușcăriași, hoți. Nu te trezești în fiecare zi la tine acasă cu mama și cu pisica, știi? Adică e o chestie foarte faină, mie mi-a plăcut. Pe cuvânt. Am făcut expoziție foto în armată. Mă întreba lumea: Ce faci, nu știu, 12 ore când n-ai ce face în armata română. Adică am făcut expoziție foto, am primit permisie ca premiu 12 zile. E OK, te descurci. Da, a fost fain. După armată, cumva, na, eram deja bătrân și, no, joburi. Și am lucrat diverse chestii în publicitate, am fost la un ziar în Brașov unde am stat cinci ani, na, și acolo orice job până la urmă. Când zicem „aaa, ce job nașpa ai”. Nu, poți să înveți orice. Oricum înveți ceva. Oricum ai o experiență cu care o să rămâi, știi? După care trântești ușa, calculatoarele, spargi geamurile și pleci acasă. Se întâmplă. Este OK să-ți dai demisia. E OK să știi când e momentul să pleci. Și am plecat și de atunci am tot felul de joburi d-astea, pe proiecte. Deci este super fain să fii freelancer. Prima chestie când ești freelancer este că poți să spui „nu”. No, fă la job asta. No, zi „nu” la job, știi? E foarte fain, poți să refuzi clienți. Mamă, asta fac, cu asta mă ocup. George, cu ce te ocupi? Refuz clienți.

Andreea Vrabie: Ce tip de clienți refuzi?

George Roșu: Ăia dobitoci. Eu mă prind, știi, dar e OK. Am și clienți foarte OK. Sunt clienți care n-au înțeles cu ce mă ocup. Nu și-au făcut lecțiile și după aia mă cheamă și-mi cer trandafiri sau nu știu, maci, sau o pictură cu marea, sau nu știu. OK, mă alint acuma, exagerez. Dar sunt clienți care, de exemplu, mi-au cerut un anume tip de desen. Dau exemple, „vrem cam așa ceva”. Bă, dar n-ați văzut ce fac? De ce m-ați căutat? Adică n-ați citit acolo, că am scris? Am un ghid, ghidul clientului, e pe Facebook, unde zic, despre voi e. OK, ai nevoie de bani, mai închizi ochii, știi? Încerc să nu fiu cea mai mare târfă creativă din țară, dar da, fac asta uneori.

Andreea Vrabie: A fost ceva ce-ai făcut pentru bani și ți-a, nu știu, părut rău într-un fel sau n-ai mai face?

George Roșu: Nu mi-a părut rău. Ba da, făcut niște sigle pentru un partid. OK, aveau nevoie de cineva rapid. Îi trebuia, mă rog, a fost o chestie. Da, am făcut asta. A fost OK. Banii au fost OK. Partidul nu mai există, mi se pare, sau nu știu. Sper.

Andreea Vrabie: E bine, ca să liniștești niște întrebări.

George Roșu: Da, nu mai există partidul. Sunt la răcoare toți. Dar am o tehnică, se cheamă taxă de prostie, pe care o pun când un client insistă și vrea neapărat. OK, costă atâta. Și el refuză sau nu. Indicat e să refuze, că atunci scap și eu și na. Dacă nu refuză, no, asta e. Iau eu banii și asta e. Banii sunt bani, e OK.

Andreea Vrabie: Și în afară de desene, care sunt fie pentru tine, să spunem, sau pentru clienți, ce altceva mai faci? Pentru că știu că te implici în…

George Roșu: Dar nu-i destul?

Andreea Vrabie: Pentru că știu că faci și alte lucruri. Nu știu, când te roagă oameni ca Forum Apullum să le vorbești unor liceeni din Alba despre desen.

George Roșu: Dar e foarte greu să faci asta. Mi-a fost foarte frică la chestia cu copiii, pentru că n-am ce să-i învăț, de fapt. Mi-e foarte frică, știi? Că sunt adolescenți, e vârsta aia la care eu nu m-aș fi dus la acest eveniment. Eu nu m-aș fi dus. Școală de vară, really? Am internet. Știi? Eram genul ăsta de elev. Dar au venit elevi foarte faini și am fost super surprins. Și au venit nu din Alba, de lângă Alba. Au venit din Slatina, au venit din Sebeș. Făceau 40 de minute cu mașina ca să fie acolo să vorbim. E foarte fain și ei sunt foarte faini, Alba. Și școala este cu Cosmin Bumbuț și Elena Stancu și ne bazăm pe Elena. Da, de fapt, ea a venit cu ideea și cu noi. Eu am făcut acel curs de ilustrație, ia-m zis. De-acuma o să fie curs despre imagini, curs despre ce punem lângă text. Textul pe care o să îl scrie ei, cumva. Sperăm să iasă o carte la sfârșit sau o publicație, carte e un cuvânt mare, știi? E un cuvânt gros. Da, ideea e să iasă ceva.

Andreea Vrabie: Ce te face să te implici în proiecte din astea care sunt, bănuiesc eu, voluntare?

George Roșu: Da, este voluntară asta. Sunt evenimente foarte faine la care este, cumva, indicat și pentru mine să particip. Nu din cauză de PR. Pentru că și eu pot să învăț. Și, cumva, mă simt și eu bine dacă fac. Da, e spre mine iarăși, asta e. Mă simt bine dacă, cumva, văd că funcționează ce fac și că ajută. Nu neapărat doar la like-ul de pe Facebook, ci oamenii așteaptă de la mine să-i, cuvântul ăla, să-i inspir, să-i ajut cumva să treacă peste. Și, în cazul ăsta, elevi. Mai sunt evenimente de genul, de astea culturale. Într-un oraș în care nu există nimic, cum este Brașovul, sau Alba. Hai Sibiu, fie. Adică unde, na, poți să dai o mână de ajutor pe zona aia, în care nu e nimic. Sau e ceva foarte greșit, cum e în București. Ups. Adică chestii de-alea, acolo mă bag. Și da, voluntar, de ce nu? Adică, c’mon, dă ceva înapoi sau cum e vorba aia, știi? Am citit undeva, nu știu cum e.

Andreea Vrabie: În descrierea de pe site-ul tău spui că oamenii care desenează arată cu degetul spre tine și spun că nu știi să desenezi, iar cei care scriu spun că nu ști să scrii. Iar tu insiști că le faci pe amândouă. Acum serios, care e cea mai frecventă critică pe care ai primit-o? Legat de muncă.

George Roșu: Eu încerc să mă plasez în zona de artă tocmai ca să scap de chestia asta. De obicei ăia care sunt cu scrisul sunt zona de scriitori, de storytelleri, whatever, jurnaliști. Scrie, ăsta scrie poezii. What the… știi? Desenează? Desenează urât. Fii-mea face așa. Adică nu desenez foarte complex, nu știu, din punct de vedere tehnic, artistic. Nici nu e nevoie. La ce fac eu nu e nevoie. Și, cumva, mie îmi place să merg în zona aia de text, pentru că este foarte clară, nu este niciun dubiu. Adică pui o frază, dom’le, aia e. OK, că bag niște capcane pe acolo, de astea literare sau niște jocuri de cuvinte, cum e indicat să fie, no, să mă distrez și eu, știi? Îmi place mai mult zona de text, de scris, dar n-aș alege-o doar pe aceea. Ambele. Ambele sunt foarte OK. Cea mai mare critică este că nu sunt artist, desigur. Și revin la ilustrator. Cumva, ilustrația, adică ce cauți în galerie? Ce cauți la, nu știu, Muzeul de Artă Contemporană din Beijing sau habar n-am unde o să ajung probabil. Adică, n-am ce căuta acolo dacă întrebăm oamenii în zonă. Pentru că e altcumva, mai ales că e și foarte facil. E pe Facebook, știi? De aia. Și e foarte diferit. Dacă ar fi doar chestii printate, cărți. Dacă ar fi o carte cu ce am pe Facebook, atunci aș fi, cumva, autor de carte sau ce aș fi? Scriitor? Sau că fac animații. Ce sunt? Ce-i cu mine? Ce căutăm aici, știi? Adică despre ce vorbim?

Andreea Vrabie: Crezi că oamenii simt nevoia să te bage într-o categorie?

George Roșu: Da, bineînțeles. Dar toți simțim nevoia asta pentru orice. Adică e foarte simplu, e indicat să faci asta, că altfel înnebunești. Și de aia am ajuns la ilustratori. Eu nu sunt ilustrator, chiar nu sunt. Nu am nicio treabă cu ce fac ei. Sunt foarte multe, cel puțin în București, știu doar fete, poate știu doi băieți, care sunt foarte buni pe ilustrație. Sunt absolut superbi, desenează foarte bine orice, fantastic. Eu nu fac asta. Nu e treaba mea să fac asta. OK, că mai fac ilustrație de carte și specific. Sau ilustrație la un articol. Dar e altceva, știi?

Andreea Vrabie: Și cum faci ca, nu știu, încercările astea ale oamenilor de a te băga într-o categorie sau critica asta, că nu ești artist, să nu te influențeze sau afecteze și tu să-ți vezi de treaba ta?

George Roșu: Da, mă afectează, dar o folosesc înapoi în muncă. Adică am desene despre asta, este cea mai bună armă. Adică ce pot. La cine latri? Latri pe Facebook. Da, asta funcționează. Iau înapoi, OK, și dau înapoi. E un fel de frisbee, știi? Frisbee special. Adică asta fac, funcționează. Dar o folosesc ca pe, nu știu, material. Material de lucru. Cum zici cu clienții nebuni sau cu stalkerii pe Facebook sau cu, habar n-am, se poate folosi. Orice se poate folosi. Nu aruncăm nimic, cândva punem acolo, lasă.

Andreea Vrabie: Asta e înțelepciunea la care ai ajuns în timp? La început…

George Roșu: Da, cred că face parte din mecanismul pe care ți-l faci când lucrezi așa. Pentru mine e foarte important să lucrez repede, pentru că mă plictisesc. Mă apuc de altceva, adică am de obicei. Lucrez digital, pentru că e foarte rapid. Nu mai stăm să scanăm, nu mai avem acrilice. Avem, dar nu-i cazul, știi? Digital. Am câteva softuri deschise. Pac, pac, pac. Facebook sau unde trebuie, pe mail. E foarte indicat să fac asta repede, pentru că am acea stare să fac cât mai multe chestii și mi se pare că pierd timpul. Atunci mă apuc de altul și altul și altul și am mai multe chestii în același timp de făcut. Ăsta este fain, de fapt.

Andreea Vrabie: Dar ai vreo chestie pe care, nu știu, să n-o fi terminat sau s-o ai în minte, un proiect mai complex. Să-l ai în minte de mult și să-l cari cu tine și să aștepți momentul ăla când…

George Roșu: Da, de obicei acest moment n-o să vină niciodată, dar da, sunt. Am o carte de copii la care am terminat textul de curând. Da, e cu text. Și la carte o să vină și desene poate cândva. Nu știu, habar n-am. Sigur, eu vreau să fac un filmuleț. Și ăla trebuie făcut cândva, cineva. Da, sunt câteva. Mi se pare foarte simplu de făcut în ziua de azi, știi? La fel și să scoți o carte. C’mon, nu poți să scoți cărți? Oricine poate să scoată o carte. Asta e problema. Dar cumva funcționează și invers. Te-am văzut pe raft, ai ajuns în rafturile lângă Pleșu. Ești lângă Pleșu, știi? Sau lângă, nu știu, unul care a murit. Da, și la fel e și la târgul de carte, am văzut asta. Sunt bloggeri care și-au scos cărțile. Și-au printat blogul și erau bestseller. Și puneau lângă, nu știu, Garcia Marquez. C’mon! Adică, de ce? Că-i tipărit? Really? Sau sunt oameni care citeau știri și acum au cărți. Adică oricine poate să scoată o carte. Serios. Poți să scoți la tine în casă, să printezi pe imprimantă, o coși cu mașina de cusut a lui mama. Deci nu mai contează. Contează ce scrie înauntru și unde ajunge, e foarte simplu. Și la fel și cu filmul. Poți să faci film oricând, cu telefonul. Acum plec de aici, fac un film. OK? Și ce-i cu asta? Stai, adică poți să faci, problema e că, cum ne zicea și Brâncuși, ca să ajungem aici, să te pui în starea de a face lucruri. Sau cum era el de înțelept. No, genul ăla. E foarte important să funcționeze niște treburi.

Andreea Vrabie: Și tu cum te pui în starea de a face lucruri?

George Roșu: Habar n-am. La un moment dat îmi iese, adică. Dar ți-am zis, ține și de un mecanism și devine un fel de obicei. Dacă faci asta zilnic și des și mult, cumva, asta o să faci. Altceva degeaba faci. Degeaba o să vrei să cânți la pian. Tot desenezi. No, fă asta. Și, cumva, asta faci. Și vine cu toate la pachet. Vine cu publicul, vine fără public, vine cu vernisajele, vine cu PR-ul, care nu-mi place, vine cu Facebookul. E fain, dar ți-am zis de ce e fain, că sunt oamenii ăia. Și vine și cu părțile rele. N-ai bani, ai chirie, n-ai bani, ești în Cluj, hello, știi? Nu ești programator. N-ai timp să înveți coduri. Da, sunt și părți rele, desigur. Și plus că da, nu vând desene. Adică de aia ziceam că nu se transferă în bani ce e pe Facebook sau în oameni vii. Nu vând postere, nu vând tricouri în fiecare zi. Vând unul pe an sau ceva. C’mon! Dar totuși am clienți. Ups. Cum faci, George? Nu știu.

Andreea Vrabie: Te-ai gândit vreodată să renunți la ce faci?

George Roșu: Nu.

Andreea Vrabie: Atât de simplu?

George Roșu: Da. Nu m-am gândit, nu. De ce să fac asta? E foarte fain. Mie îmi place foarte mult ce fac. Deci eu mă distrez, râd prin casă singur. Îmi vine ideea, am râs, mă pun acolo, e funny. E funny. Adică mă gândesc cum făcea Seinfeld când își scria textele. Sigur râdea. Sau alții. Nu știu, George Carlin sau d-ăștia. Sigur râdeau. Trebuie să fie super funny. Și mie îmi plac chestiile funny. Ok, sunt chestii serioase și știu că alea funcționează, că sunt serioase, pentru că sunt sincere, știi? OK, nu poți să minți mereu. Dar poți să minți. Dar a minți în sensul să aduci oamenii într-o direcție, dar fără să-i păcălești, să le iei ceva. Adică îi minți în sensul bun, pentru ei.

Andreea Vrabie: Pentru binele lor.

George Roșu: Pentru binele lor, da, exact. Cred.

Andreea Vrabie: Spuneai, mai devreme, că citești știri, că te bate gândul să pleci din țară. Cum faci, totuși, să-ți păstrezi umorul?

George Roșu: Da, nu știu. E o întrebare bună asta cu umorul. Știrile, de fapt, eu nu caut știri, pentru că m-aș enerva și mai tare. Pe Facebook, știi cum e…

Andreea Vrabie: Îți vin.

George Roșu: Le vezi, au ajuns la tine. Știrea zilei, ai prins-o, aia e. Te-ai enervat, faci ceva. Nu știu, cumva, dacă n-ar fi desenele mele cu umor, atunci ce ar mai rămâne, știi? Adică nici măcar tehnică, culorile sunt proaste, unele sunt pixelate. Ce mai e acolo? Și atunci oricine ar putea să facă asta. Nu zic că fac eu ceva foarte special. Sunt chestii asemănătoare, pfoa, pe net. Geme netul de chestia asta. Dar partea de umor ține și de personalitate, cumva. Când faci o poantă, știi că o să fie poanta ta, cumva, sau cineva știe că o să fie poanta ta. Și fără umor ce rost mai ar fi? Ar fi super plictisitor. Ar fi ca la știri, știi?

Andreea Vrabie: În același timp, cum spuneai și tu, că ai ilustrat un articol. Era pentru Scena9 cel despre raportul primăriei din București. Mai pui pe Facebook, mai ales în ultima perioadă, am observat, desene care ironizează naționalismul. Observ că, chiar dacă nu-ți pierzi umorul, te muți ușor într-o zonă mai serioasă sau despre anumite subiecte care ne preocupă pe toți.

George Roșu: Situația e gravă. OK. Adică râdem, râdem, dar situația e gravă. Cam așa e. Adică sunt subiectele la care faci un anume gen de poantă o dată, de două ori, după care nu mai e. Mi-a zis un prieten asta pe Facebook, să nu mai desenez când sunt nervos. OK, te uiți la știri, te enervezi. No, te enervezi, că-n ziua de azi… Și cumva, da, unele au alt ton sau un ton mai atacant, dacă vrei. Dar asta e ideea. Să fie tăios, știi? De ce să fie simpatic? Să fie tăios. Să enervezi lumea. Să se indigneze. Altfel… OK, și chiar și alea au umor. Tocmai că au tonul ăla. Dar în același timp, cum e, știi, exemplul ăla, poate l-ai văzut, pe ăla în care provocam purtătoarele de ii să poarte și opinci când mulg vaca. Uau! Mi-au sărit în cap. A fost fantastic. Fantastic. Mi-a scris o fată: „Eu am văzut că tu pui mizerii, totuși ți-am dat follow”. OK, no.

Andreea Vrabie: Dar crezi că trebuie să vorbim mai toți despre anumite lucruri acum? Cum spuneai și tu, e gravă situația. Că poate fiecare ar trebui fiecare puțin, așa, în munca lui, cu umor, fără umor, nu știu, făcându-și meseria bine, să arate cu degetul anumite probleme?

George Roșu: Da, eu cred că da. Să arătăm cu degetul. Și, cu cât mai mulți oameni arată cu degetul, înseamnă că cu atât mai mulți oameni sunt conștienți. Ori dacă sunt cu atât mai mulți oameni conștienți, sunt mai multe șanse să facă ceva, știi? Adică dacă OK, mă uit la știri și la urmă nu mă mai uit la știri, că m-am enervat, hmmm, cine pierde aici? Știrea? Adică, da, să fie cât mai mulți oameni. Și vorbim despre aceleași chestii în bula noastră. Adică suntem ăia 200 de oameni sau câți or fi astăzi dacă deschizi Facebookul, care avem aceeași știre sau dăm share unii de la alții. Dar nu știu dacă ajunge unde trebuie mereu. Cel puțin ale mele sigur. Unde să ajungă, știi? Dar e important să batem câmpii. Să batem șaua, de fapt. Să batem șaua, că da, e grav. Mai ales la astea care-s grave.

Andreea Vrabie: Cum speri că munca ta face lumea mai bună? Și îmi dau seama că sună a cuvânt mare, pe de altă parte ai și spus că ești și arogant, așa că-mi permit.

George Roșu: Da, așa e.

Andreea Vrabie: Dar eu presupun că vorbind, cumva, și de bula noastră, că toți încercăm să facem ceva.

George Roșu: Bineînțeles.

 Andreea Vrabie: Să fie mai bine. Cum speri tu?

George Roșu: Ar fi indicat să încercăm, știi? No, să sperăm că da. Nu știu dacă face ziua mai, momentul ăla poate mai bun și, cumva, zice „da, mă, așa e! Asta am vrut să zic și eu”. Mulți mi-au spus că asta gândeau și ei când au citit anume desen sau altul, știi? Și, cumva, era no, da, scrie acolo. Da, și nu știu dacă face mai bună sau… Ideea e să nu folosim cuvinte mari, dar poate are ceva motivațional în prostia aia pe care am scris-o în dimineața aia la patru când n-am somn, știi? În același timp, am desene care n-au această chestie și atunci OK, cine ești tu, George? Nu știu. Ori, ori. Nu există ori, ori,e cu totul. Sunt bune și rele, asta e. Și nu știu dacă face ziua mai bună, lumea mai bună. C’mon, adică arta e artă. Se poate și fără artă, să știi. Noi n-avem spitale. Despre ce vorbim?

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*