Pe Bune #38: Corina Șuteu

Lecții învățate în peste 35 de ani de activitate ca manager în domeniul cultural.

Corina Şuteu şi-a început cariera drept critic de teatru în România și spune că a fost întotdeauna atrasă de felul în care artele îți permit să lucrezi mereu la ceva nou. În 1995, a devenit director al Masteratului în management cultural de la Dijon. Spune că a acceptat acest post fără vreo plasă de siguranță și că i-a luat cinci-șase ani să se adapteze culturii franceze. După 11 ani de locuit în Franța, a decis să accepte propunerea de a fi director al Institutului Cultural Român din New York. Deși evenimentul cunoscut sub numele de Poneiul Roz a fost un moment greu, care a condus la demisia din ICR, spune că a avut și efecte pozitive pentru, că pregătit-o să gestioneze mai bine crizele din Ministerul Culturii. Despre experiența ca ministru al Culturii spune că a fost cea mai traumatică perioadă din carieră, pentru că a fost o trezire la realitate în legătură cu domeniul căruia i-a dedicat mulți ani din carieră. După 35 de ani de muncă non-stop, Corina Șuteu spune că acum se află pentru prima dată într-un moment de pauză, în care nu mai gonește către un proiect nou sau o provocare nouă. Acum se gândește mai mult la importanța artei pentru societatea largă și la cum ne putem întoarce cu toții la substanța lucrurilor.

Ascultă Pe Bune pe Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună ziua, doamna Șuteu, mă bucur foarte mult să vă am în studio.

Corina Șuteu: Bună ziua, și eu mă bucur să fiu aici.

Andreea Vrabie: M-am gândit mult de unde să încep interviul, pentru că ați făcut foarte multe lucruri. De la scris critică la teatru până la condus un teatru, de la coordonat un program de masterat de management cultural până la coordonat pavilionul României la Bienala din Veneția, de la consultanță pentru UNESCO până la, bineînțeles, funcția de ministru al culturii, așa că v-aș întreba dacă vă întreabă cineva cu ce vă ocupați, ce răspundeți?

Corina Șuteu: Dacă mă întreabă cineva acum cu ce mă ocup, eu spun, după cum ați văzut că mă și semnez, că sunt consultant, că sunt expert și, de fapt, sigur că asta nu acoperă în niciun fel ocupația mea reală, dar în realitate cred că răspunsul ar fi următorul: M-am ocupat de-a lungul timpului cu lucruri diverse și am avut câteva etape în viața mea în care am făcut un lucru precis. Există un termen foarte frumos pe care l-am aflat în Franța, al unui sociolog care se ocupa de tranziția în șomaj, nu-mi aduc acum aminte cum îl cheamă, care spunea că există meserii pe care le facem și există o vocație intimă și că, de fapt, noi trebuie să ne găsim vocația intimă. Eu cred că vocația mea profundă, adică nu știu cum să spun eu, meseria mea intimă e cu siguranță legată de arte. Într-un fel sau în altul de arte și de artiști.

Foarte frumos mi-a zis odată Andrei Șerban: Corina, tu iubești artiștii, pur și simplu tu iubești artiștii. Și dacă mă gândesc foarte mult în spate, îmi dau seama că, pe de o parte m-am simțit întotdeauna bine – de aceea pasiunea mea pentru teatru s-a născut din nevoia de apartenență la o familie care va face întotdeauna ceva nou. Adică mie în teatru, printre altele, ce îmi place este felul ăsta de a construi și deconstrui lumi. Le construim, în momentul acela în care îți faci un spectacol ai impresia că se construiește o familie, un univers, o lume, o insulă, că se construiește o insulă, după care tot ea se deconstruiește și o luăm de la capăt. Ideea asta că artele îți dau un sentiment de apartenență la o comunitate care pentru totdeauna va avea plăcerea jocului. Asta pentru mine este ceva fundamental. De unde și eclectismul carierei mele, nu? Pentru că am făcut atât de multe lucruri, fiindcă am vrut tot timpul să explorez ceva nou. Bine, dar de fapt eu am rămas undeva în mintea mea un copilaș care iese afară în fața blocului și își caută prietenii și se va juca în fiecare zi de-a altceva, făcând-o cu aceeași poftă, cu aceeași plăcere, cu aceeași dorință de a descoperi ce se întâmplă în ziua respectivă. Adică asta ar fi, să spun, ce aș putea defini ca firul roșu al meseriilor pe care le-am făcut.

M-am dedicat în fiecare, toate au fost legate într-un fel sau altul de arte, fie că a fost în organizarea artelor, în management, fie că a fost în politicile publice, adică viziunea despre ce faci cu artele, cum le susții, fie că a fost în calitate de critic de teatru, în calitate de coordonator al pavilionului lui Adrian Ghenie la Bienala de la Veneția. Adică mi-a plăcut să mă ocup într-un fel sau altul de arte și de artiști și o fac în continuare. Și ca să fiu foarte sinceră acum, în faza în care sunt acum, o parte din preocuparea mea de reinventare este  plasată foarte mult în legătură cu artiștii. Adică mi se pare că în momentul de față singurul spațiu de adevărată respirație pe care îl mai ai într-o societate care s-a tehnologizat, s-a standardizat foarte mult, s-a globalizat, a intrat într-o viteză îngrozitor de greu de stăpânit pentru ființa umană. Deci momentul de deconectare și de inspirație reală și de reînviere, singurul moment în care cu adevărat te regăsești, te reîntorci la umanitatea ta e momentul în care ai de-a face cu artele. Dar cu arta în sensul înalt, da? Nu cu tot felul de produse consumabile care ne distrează, ne fac să ne simțim bine și care, de fapt, sunt încă o dată produse de consum, nu sunt artă. Pentru că arta, de fapt, e inconfortabilă, arta te scoate din zona de confort. Sigur că îți produce extaz, îți poate produce o tulburare emoțională extraordinară, îți poate produce o neplăcere, dar te interoghează ca individ, te atinge. Și eu cred că în momentul de față artele și artiștii sunt acele spații cărora eu aș dori să le dau loc. Adică asta mi se pare, am tot repetat-o în ultima vreme când mi s-au mai luat interviuri, că mie mi se pare că noi trebuie să îi readucem pe artiști în centrul conversației. Adică cum faci să readuci creativitatea adevărată, adevăratul moment de inspirație în centrul conversației? Pentru că inspirație nu e, așa, ceva la comandă, nu? Noi am transformat artiștii în producători și publicul în consumator pur și simplu. Noi nu mai avem, de fapt, artiști care nu produc. Ei trebuie să producă. Ori arta e foarte mult despre proces, nu? De ce sunt toate discuțiile astea absurde despre câte are nevoie un artist. Sigur, el trebuie să fie condiționat și când e condiționat, el poate să facă lucruri remarcabile. Dar faptul că tu la un moment dat transformi asta într-un proces de tip Tailorist în care lumea produce cum ar produce, cum să spun eu, dopuri de cauciuc sau șosete sau așa, asta nu are cum să fie artă. E suficient să te uiți la anumite filme de pe Netflix și-ți dai seama că, cu o investiție de bani enormă, adresându-se unui public care într-adevăr cumpără aceste filme, tu, de fapt, vezi ceva care nu e artă în niciun fel. Nu e nici măcar artizanat uneori, nu e nici măcar suficient de bine făcut. Ei, iar publicul noi l-am transformat în consumator.

Ce vreau să spun cu asta? Adică pentru această artă consumabilă, pentru acest produs am construit un public care devine complet pasiv. Dorește să fie pasiv. Și așteaptă să vadă ceva care-i place și dacă nu-i place, n-are absolut niciun fel de interes să-l vadă, deci n-are absolut niciun fel de interes să interacționeze cu adevărat. E ca și cum ai face amor cu o păpușă de plastic, da? Adică bun, ok, ea îndeplinește o funcție, dar ea nu reprezintă o relație. E cu totul și cu totul altceva. Din această perspectivă nouă a mea, cum să zic eu, noul meu părculeț de nisip, adică noul meu interes care a devenit din ce în ce mai pregnant în ultima vreme se leagă foarte mult de preocuparea mai constantă pentru artiști. Pentru că m-am ocupat foarte mult de sisteme. Adică am tot sperat că, ocupându-mă de sisteme, sistemele vor începe să funcționeze. Am avut o asemenea lecție a eșecului în momentul în care am fost ministru și într-un anumit fel și după ce am văzut ce s-a întâmplat cu Institutul Cultural Român și după ce am văzut cum au evoluat masteratul din Franța pe care l-am condus, care sigur că e cotat acum ca unul dintre cele mai bune masterate din Franța, dar pe de altă parte a devenit un masterat, iarăși, care produce pe bandă rulantă studenți care se înscriu în linia industriilor creative într-un mod foarte, foarte standardizat. Mi-am dat seama că poate acum, poate pentru că mi-am încheiat acest ciclu, toate aceste curiozități de până la 50 de ani, acum curiozitățile mele poate că au dreptul, au nevoia să se orienteze spre substanța lucrurilor. Adică să revină undeva la substanța lucrurilor.

Andreea Vrabie: Am să mă întorc la toate aceste momente pe care eu le consider cheie în parcursul dumneavoastră, dar pentru că ați menționat artiștii și procesul creativ sau al creației, la Pe Bune oamenii pe care îi am invitați, unul dintre punctele pe care vreau să le ating cu ei e legat de probleme, de frici, de anxietăți pe care le au în munca lor. Și sunt curioasă, pentru că aveți zeci de ani de experiență, dacă dispar în timp fricile astea sau dacă ele pur și simplu se schimbă, dacă ați învățat să le gestionați mai ușor. Adică cât de realist este să ne așteptăm că odată ce înaintăm în experiență, lucrurile vor fi mai ușoare?

Corina Șuteu: Na, asta e o întrebare foarte bună și o întrebare pe care de fapt eu cred că ne-o punem cu toții de-a lungul vieții când, mă rog, când lucrăm în contexte atât de sensibile, atât de complexe.

Andreea Vrabie: Și în care și investim emoțional.

Corina Șuteu: Și în care și investim și emoțional foarte mult. Am să încep prin a spune următorul lucru. De mult, când chiar îmi începusem cariera, aveam 29 de ani, poate 30, nu mai știu, deci în orice caz eram între 30-32, da? Și eram director la Teatrul Mundi, care e actualul Teatru Metropolis, care era primul teatru de proiecte care luase naștere imediat după Revoluție, deci un teatru al Ministerului Culturii, da? Am avut eu în elanul meu revoluționar și de schimbare ideea să adun în jurul meu șase oameni de teatru foarte importanți ca să facem reforma sistemului de salarizare în teatru, da? Și printre acești oameni erau și Victor Rebengiuc și George Constantin. Și ne duceam la minister să discutăm cu ministerul cum să facem asta. Îți dai seama, în 93. Deci era o inițiativă extrem de revoluționară în momentul acela. Ne-am tot dus și, pe măsură ce ne duceam, ne împuținam. Deci din acești șase au tot rămas unu, doi, trei și la un moment dat nici George Constantin n-a mai venit. M-am dus să-l caut la teatru și el, cu amabilitatea lui foarte caldă și în același timp foarte lucidă, pe drum către casă când îl duceam, mi-a explicat de ce nu mai vrea să vină. Și am spus: Da, dar vă dați seama cât de important ar fi dacă am reuși să ducem până la capăt asta. Și a spus: Da, îmi dau seama foarte bine, dar eu nu cred că cei de la minister vor să schimbe ceva. Și duduia Șuteu, vreau să-ți spun ceva. Dumneata ai o inimă foarte mare și o minte foarte mare. Dar inima dumitale e mai mare decât mintea și din cauza asta vei suferi foarte mult. Și eu am reținut fraza asta și acuma, ca să revin la întrebarea pe care mi-ați pus-o, cred că depinde foarte mult cât de mare ne este inima, cât de mare este mintea și care dintre ele este mai mare, da?

Sigur că fricile și angoasele cu timpul se mai liniștesc pentru că există o evoluție. Adică există o parte dintre angoasele noastre, acelea care sunt angoase de a-ți dovedi ție sieși că poți să faci ceva, nu? A-ți dovedi ție că poți face ceva. Acele angoase încet-încet dispar, pentru că începi să ai în spate niște mici bagaje în care poți să le pui liniștit și să spui „dar de fapt am făcut asta și am făcut asta și am făcut asta”. Și asta îți dă o siguranță, te centrează. Dar depinde ce parcurs alegi, pentru că dacă tu de fiecare dată vei reprovoca, adică vei ieși tot timpul din zona ta de confort și vei spune „da, am făcut asta, dar după ce m-am urcat pe Lună, eu acum vreau să mă duc în centrul pământului”. Tu ai putea să spui „nu, m-am urcat pe Lună și de acum înainte nu o să fac decât să mă urc pe Lună”. Dacă vei face doar asta, e perfect. Angoasele încet-încet vor dispărea, tu te vei plafona și vei începe să ai frustrări, da? Dacă nu faci asta, și de fiecare dată explorezi altceva, unele angoasele dispar, altele sunt noi angoase, da? Dar probabil că asta e, repet, o chestiune de alegere, de ce alegi, cum decizi să alegi. Pe de altă parte, asta are și un lucru, are și o dimensiune, zic eu, bună. Te menține curios, te menține viu, te menține într-o căutare, nu te lasă să mori interior. Dar singurul lucru care se petrece cu timpul, după ce ai foarte multă experiență, după ce faci foarte multe lucruri sau în orice caz, în cazul meu, singurul, absolut singurul lucru care s-a petrecut cu timpul a fost că încet-încet am început să-mi dau seama că nimic din ceea ce pare la un moment dat îngrozitor de grav, îngrozitor de grav, nu durează.

Așa cum am început să-mi dau seama că, pe de altă parte, fiecare experiență, și cele care ți se par foarte bune, și cele care ți se par foarte rele, are contrapartida ei. Cele foarte bune pot să aibă consecințe care nu sunt întotdeauna bune, cele foarte rele au consecințe care până la urmă pot să fie bune. Adică devii cu timpul mai înțelept în sensul cel mai simplu al termenului. Devii mai, accepți cu mai multă ușurință accidentele, imprevizibilitatea vieții, faptul că lucrurile nu pot fi controlate până la capăt, faptul că trebuie să devii atent la lucruri. Adică intri cu mai mare ușurință și cu mai mare relaxare în labirintul extraordinar de complex al vieții și al lucrurilor pe care dorești să le faci.

Andreea Vrabie: Știu că ați crescut într-o familie de intelectuali, părinții erau amândoi lingviști. Sunt curioasă cum a contribuit felul în care ați fost crescută la modul în care vedeți viața și ce mi-ați povestit mai devreme?

Corina Șuteu: A contribuit imens, dar mi-am dat seama de asta pe parcurs. A contribuit din toate punctele de vedere. În primul rând prin aceea că eu inițial m-am opus, m-am construit prin opoziție acestei ambianțe savante pe care am avut-o în casă, care era o ambianță în care efectiv părinții mei erau cufundați în lingvistică și în problemele lor profesionale. Adică ei de dimineață și până seara lucrau. Îmi amintesc foarte bine cum la mine în sufrageria noastră lucrau amândoi într-un apartament foarte mic de bloc. Sigur că mie, în orice caz, care aveam tot felul de curiozități și de pasiuni, mult mai frivole și mai jucăușe, mie mi se părea că este foarte greoi, că e o viață foarte greoaie, că e o viață foarte dificilă, că e o viață foarte plicticoasă, foarte sedentară. Eu eram și un copil extrem de activ, cum am și rămas o ființă foarte energică și foarte plină de nevoia de a explora, de a vedea, și atunci, într-un anumit fel, o influență, o parte imensă a acestei influențe a fost aceasta prin opoziție. Adică să fac orice, dar să nu duc această viață care mi se părea mie dusă într-o închisoare a științei, care mie mi se părea opresivă, mie nu mi se părea deloc dătătoare de aripi, da?

Celălalt efect, pe care însă eu l-am descoperit în timp și am început să-l apreciez imens în timp și, de fapt, îmi dau seama că datorez părinților mei totul din acest punct de vedere. Tocmai am dezmembrat biblioteca lor de 5.000 de volume și am avut efectiv impresia că mă dezmembrez pe mine pentru că a fost biblioteca cu care noi am trăit în casă. Și chiar dacă eu nu mai locuiam în casa aceea, pentru mine acolo mi se părea că e acasă, da? Deci celălalt lucru pe care-l datorez foarte mult și care m-a marcat… Au fost două lucruri. În primul rând, părinții mei se certau foarte mult. Erau două personalități foarte speciale și eu am spus întotdeauna că pe mine ei m-au format în a ști cum să gestionez artiștii și crizele lor. La noi în casă erau cel puțin patru crize pe săptămână. Reale. În care eu trebuia să negociez o pacificare mult mai mult decât sora mea care era mult mai absentă și care ignora mult mai mult. Adică ea, oarecum mult mai rațională decât mine, eu având natura asta emoțională, eu doream neapărat ca lucrurile astea să se împace, ca ei să se împace și noi să fim din nou într-o formă de armonie, pe care firește că nu o găseam, pentru că lucrurile reveneau.

Ei, mi-am spus întotdeauna că asta m-a învățat pe mine să gestionez artiștii, fiindcă artiștii trec prin numeroase crize, au nevoie de o acompaniere uneori pe care am putea-o considera terapeutică. Dar nu e terapeutică deloc, ea este de fapt pur și simplu o acompaniere în momentele lor de angoasă, de dubii. Și crizele astea alor mei pe mine m-au învățat cum să negociez situațiile dificile. Mi-au și dezvoltat această natură oarecum duplicitară, nu trebuie să fii întotdeauna cine ești tu, trebuie să fii altcineva ca să poți să negociezi o criză. Și, în ultimul, pe ultimul loc aș pune, deși poate că ăsta e pe primul loc, faptul că am trăit în acest mediu intelectual unde cartea era ceva ce conta imens, unde spiritualitatea conta imens, unde dezvoltarea intelectuală, dezvoltarea în cunoaștere conta imens, unde tot ce era material pragmatic era oarecum disprețuit, asta m-a marcat pentru totdeauna. Adică m-a transformat într-o ființă care pune un preț uriaș, poate prea mare chiar, pe valorile intelectuale, pe valorile spirituale. Sigur că asta s-a întâmplat cu siguranță și în concordanță cu o natură a mea, adică a venit pe niște date naturale pe care eu le am, dar ele au fost rafinate de acest mediu.

Andreea Vrabie: Ați menționat deja că în anii 90 ați fost director al UNITER, al Teatrului Mundi, dar tot în anii 90 pe la mijloc ați decis să vă stabiliți în Franța. Povestiți-mi puțin, vă rog, cum ați luat această decizie și cât de ușor sau de greu v-a fost să vă integrați într-o altă cultură.

Corina Șuteu: A fost o decizie despre care mie chiar și acum îmi e destul de greu să vorbesc, în sensul în care în acel moment mi s-a părut singura opțiune. Divorțam, cei de la minister voiau să mă dea afară de la Teatrul Mundi, pentru că făcusem prea multe lucruri revoluționare și teatrul trebuia să se întoarcă într-o matcă, nu-i așa? În care teatrele noastre s-au întors de atunci încolo și au rămas acolo, da? Făcusem foarte mult, investisem foarte mult și avusesem propuneri de a pleca din România, dar eu în perioada aceea eram foarte preocupată de obsesia pe care o aveam că trebuie să facem reformă. În anii 90 valul ăsta de schimbare ne-a făcut pe toți să intrăm într-un soi de drog al obligației de a schimba. În orice caz, eu mă simțeam foarte responsabilă. Făcusem deja un masterat în Franța și mă întorsesem acasă ca director al UNITER și momentul acela fusese pentru mine un declanșator extraordinar, un declanșator al dorinței mele de a salva națiunea. Adică eu voiam să salvez teatrul românesc, voiam să îi salvez pe actori, voiam să restructurez totul, voiam să fac spectacole cum nu s-au mai făcut, voiam să… Și toate astea sigur că au fost într-un dezechilibru profund cu ceea ce se întâmpla de fapt în realitate.

Eram un om foarte tânăr, plin de energie, cu o dorință enormă de a face, dar viața mea, cum să spun eu, se spărsese complet. Eu îmi dedicam timpul 24 din 24 teatrului. Fostul meu soț venea câteodată și mi-o aducea pe Elvira în brațe și spunea: Bun, culc-o în teatru, pentru că văd că pe acasă nu mai vi. E o realitate. Ceea ce eu și făceam. Și mie mi se părea că asta e viața mea, da? Și sigur că acest exces n-a putut să ducă decât, la un moment dat, la un soi de delimită. De aceea spun, ministerul dorea să mă schimbe, familia mea se făcuse țăndări și părinții mei așteptau totul de la mine pentru că deja erau și ei într-o situație complicată la nivelul vieții. Se pensionaseră, n-aveau suficienți bani. Mă rog, deci era din toate punctele de vedere o situație complexă și eu avusesem câteva propuneri de a pleca în străinătate. Nu le acceptasem pentru că mi s-a părut că eu îmi doresc să stau acasă și să schimb România, da? Și până la urmă, din motive extrem de obiective, din cauza situației personale în care mă aflam și a faptului că îmi pierdeam și jobul, am decis, fiind în divorț, pur și simplu să o iau pe Elvira și să plec. Astăzi, când mă gândesc în spate, îmi dau seama că aveam foarte mare noroc că aveam această orbire și că eram mânată de pasiunile mele și de dorința mea de a construi. Era un noroc, fiindcă altfel eu mi-aș fi dat seama că am plecat în străinătate de fapt inițial, cu toate că mi-au dat postul de director al masteratului, era un post inițial foarte prost plătit, pentru că, nu-i așa, eu veneam din România.

În primele șase luni n-am avut nici măcar asigurare medicală. Dar eu nu mi-am pus toate problemele astea, pentru că nu știam în anii 90 cum funcționează toate lucrurile astea, nu înțelegeam în ce sistem intram, de fapt. Nu-mi dădeam seama cât de fragilă voi fi ca mamă singură cu un copil mic după mine într-o țară străină, unde nu aveam prieteni, nu aveam familie, nu aveam o susținere, nu aveam bani de la familia mea. Adică am făcut, așa, un soi de, m-am aruncat într-un fel în gol fără plasă de susținere. Am reușit să nu-mi rup nimic, dar trebuie să recunosc că au fost, poate, anii de adaptare cei mai dificili din viața mea și mi-au trebuit cam cinci-șase ani acolo, la Dijon, unde am plecat și am condus masteratul, ca lucrurile să se mai echilibreze. Cu atât mai mult cu cât nu numai că eu am plecat, dar eu aveam ambiția de a construi un masterat și pentru Europa Centrală și de Est atunci în paralel. Veneam în fiecare săptămână la București, re-plecam acasă, trebuia să o las pe Elvira cu cineva acolo. Adică aveam toată această, tot acest vârtej al să fac în continuare ceva și pentru România și pentru Europa de Est, pentru că uite cum am fost neglijați, alienați și acum trebuie să ne emancipăm, da? Asta era, cum să spun eu, din nou pornirea mea, care era o pornire de inimă, nu o pornire de minte, cum ar fi spus George Constantin. Deci inima mea era mai mare decât creierul din nou, decât mintea, și din cauza asta doream să fiu acel salvator al tuturor celor pe care îi lăsam în urmă. Am încercat încet-încet să mă integrez societății franceze și culmea este că în momentul în care am plecat din Franța, după aceea am avut un post la Nantes pentru trei ani, și în momentul în care am plecat din Franța la New York, acela a fost momentul în care cu adevărat eram integrată. Adică oamenii nu mă mai percepeau ca pe cineva care venea din altă parte, iar fiica mea vorbea franceză fără accent, ceea ce era garanția integrării mele, a integrării mele reale. Dar am făcut toate astea de una singură și într-un mod accelerat, poate prea accelerat. N-am stat deloc să iau distanță, n-am stat deloc să mă gândesc și n-am stat deloc să mă gândesc la mine și asta astăzi, din perspectiva de azi, nu sunt convinsă că a fost un lucru bun.

Andreea Vrabie: Îmi pare rău că trebuie să aduc din nou în discuție Poneiul Roz, dar nu știu dacă v-a întrebat cineva până acum cum a fost pentru dumneavoastră perioada aia când ați fost într-un fel suspusă unui linșaj mediatic, în care întreaga activitate despre care ați povestit doar parțial până acum v-a fost pusă sub semnul întrebării.

Corina Șuteu: Da, aici eu mă tem că voi da un răspuns construit, pentru că atât de mult am vorbit despre asta la un moment dat încât, într-un anumit fel, am reinventat ce s-a întâmplat. Am repovestit, am construit o narațiune despre ce s-a întâmplat, probabil și din nevoia de a mă proteja și cred că, pentru cei care au fost direct implicați. Și iară, aparent, au fost direct implicați, să spunem Horia Patapievici, ICR-ul, Cristi Neagoe, eu, da? Dar în realitate au fost implicați o mulțime de oameni din jurul nostru, pentru că la început… Trebuie înțeles un lucru simplu. Când această poveste a început, cum a început ea. Adică asta se știe foarte puțin. Tot timpul mă mai gândesc, și astăzi încă, poate ar trebui scris la un moment dat ce s-a întâmplat atunci de fapt în mod obiectiv. Pentru că au existat foarte multe povești care au circulat și, povestea asta întâmplându-se la o distanță atât de mare, fiecare și-a construit narațiunea lui și fiecare a construit o narațiune despre asta. Și mă refer și la cei direct implicați, da?

Deci este incredibil de simplu, noi am făcut o expoziție de street art în interiorul galeriei și această expoziție a mers foarte bine. Am avut o deschidere, a venit foarte multă lume, cum venea lumea. Eu eram iarăși înaintea timpului, pentru că peste doi ani Tate a făcut o expoziție de street art tot în interior, dar în fine acum exagerez un pic și glumesc. Dar în contextul acela, Marina Drăghici a văzut artiștii, a vrut să îi cheme pe Broadway, artiștii au rămas foarte mult acolo, mergând să lucreze pe Broadway. Spectacolul acela de pe Broadway, cu Fela Kuti, a luat Tony Award pentru scenografie. Scenografia Marinei Drăghici, la care acești artiști au participat, și asta e fabulos. De fapt, acolo în America, ce s-a întâmplat cu expoziția a fost un foarte mare succes. Ei bine, în ideile mele non-conformiste, tocmai pentru că lumea dincolo de vernisaj nu venea tot timpul în galerie, eu am mai inventat două momente ale expoziției. Un moment în care a venit Ada Milea și un moment în care am chemat-o pe Andra Matzal să facă un expozeu despre ce înseamnă cultura street art. Chiar când am închis expoziția, da? Înainte să o închidă. Andra Matzal a venit la New York împreună cu cei trei street artists care erau încă acolo, pentru că lucrau pentru Fela Kuti, pentru spectacolul de pe Broadway, și cu Cristian Neagoe. La un moment dat au decis să ducă în expoziție câteva obiecte să arate cum arăta un squat în care stau street artiștii, da? Și, printre altele, Cristi a adus într-o vază acest ponei roz, o lucrare a Lindei, da? Pe care l-a lăsat noaptea în expoziție. Noaptea. A doua zi dimineață eu am avut poneiul pe masă cu un telefon de la ambasadoare, Simona Niculescu, care mi-a spus: Să știi că astă-noapte au fost niște jurnaliști în expoziție. Fără știința mea, nimeni nu mi-a cerut voie mie, da? Deși așa ar fi fost normal, apropo de unde locuiam, în acel loc care a rămas la fel, păzit, e o ambasada, așa. Ți-am trimis, îmi spune ea, citez „măgărușul roz”, pentru că am înțeles că are o svastică pe el.

Eu deschid plicul, găsesc măgărușul roz, cum spunea Simona, în plic și între timp sunt sunată de către Horia care-mi spune: Dar ce se întâmplă în expoziție? Am înțeles că ai desenat o svastică pe… Eu pur și simplu nu am luat asta în serios, da? Știind care era realitatea. Nedându-mi seama că se instrumenta, așa cum astăzi noi știm că se pot instrumenta, fake news. Se poate instrumenta o companie, adică aceste lucruri se pot instrumenta. Pe vremea aia eu nu știam asta, nici nu realizam că asta e posibil măcar. Și nici Horia și nici cei de la ICR. Eu deci, la prima semnalare, am fost extrem de relaxată. În sensul în care da, ok, am vorbit cu Simona Niculescu, i-am explicat. Da, Corina, au fost jurnaliștii, au intrat, au vrut să vadă ce arăți tu la expoziție. Bine, dar asta nu era în expoziție. De fapt, poneiul n-a fost niciodată în expoziție măcar. A fost o noapte în care li s-a dat voie acestor jurnaliști să intre să-l fotografieze, după care au început să apară în Evenimentul Zilei și ulterior în alte ziare și s-a făcut acea campanie uriașă, da? A doua zi eu m-am dus la film seara târziu, și acuma îmi amintesc, și m-a sunat Oana. Noi stăteam cu toții în același loc, lucram în același loc. Și în momentul în care m-a sunat mi-a spus: Corina, au venit doi polițiști pentru că a exista o reclamație în New York. Tu poți să reclami pe cine vrei că e desenată o svastică pe clădire. Ea i-a introdus înăuntru în clădire, le-a arătat că este această expoziție, polițiștii au râs și au plecat. A doua zi a apărut în ziarele din România, lucru pentru care din nou m-a sunat Horia, articolul acestui instrument, probabil al serviciilor, habar n-am nici până astăzi al cui instrument a fost acest domn Horvat, care oricum era un instigator împotriva multora dintre evenimentele pe care le făceam. Dar a apărut un articol în care se spunea că 100 de oameni sunt în jurul Consulatului strigând „jos Corina Șuteu” , „jos Patapievici”,  jos nu știu ce. Bun, eu din nou i-am răspuns lui Horia foarte liniștită: Horia, asta e o invenție, asta nu s-a întâmplat. Deci, dacă există un lucru care s-a petrecut acolo este că nicio secundă câtă vreme am stat la New York, eu n-am realizat ce se întâmplă.

Am realizat ce se întâmplă când m-am întors acasă și văzând ce apare în ziare. A început tăvălugul acela incredibil care a fost foarte dur. A fost foarte dur, pentru că întreg ICR-ul, Horia, adică tot raportul meu instituțional, toate lucrurile bune pe care le făcusem, totul era pus sub un semn al întrebării. Deși trebuie să spun că Horia Patapievici a fost de o uriașă corectitudine și de un curaj enorm atunci, ținând complet întreaga situație sub control, și adevărat s-a coalizat cu noi o masă uriașă de oameni. Asta, eu întotdeauna am spus că asta, pentru artele din România, a însemnat de fapt deprăfuirea ICR-ului. A fost momentul în care ICR-ul a cucerit zonele tinere care au zis: Ia uite ce, uite cum ICR-ul de fapt a ținut partea unor street artiști care au făcut un lucru deosebit. Și într-adevăr mișcarea asta, publicitatea care s-a făcut ICR-ului de fapt a avut, zic eu, contraponderea pozitivă din acest punct de vedere. Dar atât pentru Horia, cât și pentru mine, cât și pentru Cristi Neagoe, ce s-a întâmplat atunci a fost extrem de traumatic, extrem de traumatic. Și efectele acestui traumatism noi le-am simțit îndelung și le simțim în continuare. Și, că văd că asta acum se repetă, cel puțin în discuția pe care o avem, îmi dau seama că și atunci am acționat de multe ori mult mai mult emoțional decât rațional. Regret până astăzi că n-am avut suficientă raționalitate să cer să mi se dea o mașină să mă duc și să mă întorc de la emisiunea de la Antena 3, regret că am încercat să mă explic foarte defensiv când am avut conferința de presă, regret că am luat-o extrem de personal și de emotiv și că nu am fost capabilă atunci să raționalizez situația. Și am fost extrem de prost acompaniată, extrem, extrem de prost acompaniată. Practic, eu nu am fost acompaniată. Adică eu m-am responsabilizat pentru toată lumea și singura persoană care mi-a fost cu adevărat alături a fost Horia Patapievici. Dar pe de altă parte el era sub un atac îngrozitor, care l-a costat și care ne-a costat pe toți.

A fost, de asemenea, pentru prima dată… Adică la ce mi-a folosit mie asta a fost la faptul că atunci când am fost ministru am înțeles ce înseamnă. Adică știam deja ce înseamnă să fii în ochii presei și de aceea am reușit să traversez cu mult mai multă indiferență și cu mult mai multă raționalitate perioada de ministru, care a fost la fel de grea. Veneam după ministru care era obsedat de imagine și obsedat de comunicare și obsedat să răspundă presei și toată lumea era nemulțumită de felul în care eu răspundeam. Nu citeam, nu comunicam, nu puneam pe Facebook. Și eu le explicam: Nu, pentru că cu cât vom face asta, cu atât ei se vor agăța de asta. Eu trebuie să merg înainte. Eu am doar șase luni în față și trebuie să termin măcar o parte din lucruri. Eu, dacă mă ocup de asta, asta mă va mânca, mă va arunca, cum s-a întâmplat atunci când a fost povestea cu poneiul.

Andreea Vrabie: Pentru că am ajuns la, și voiam cumva să ajungem și la perioada în care ați fost Ministru al Culturii, cu ce așteptări de la dumneavoastră ați acceptat acest post și cum a fost de fapt? Sau ce speranțe aveați în momentul în care ați acceptat și ce s-a întâmplat de fapt?

Corina Șuteu: Da, acuma eu am să spun cu toată sinceritatea pe care o presupune acest podcast că am dorit să vin în primul rând secretar de stat. Apoi mi s-a întâmplat ceva personal extrem de grav și de dureros și cum, nu-i așa, eu sunt o persoană de inimă, asta atât de tare m-a lovit. Era imediat după anii în care părinții mei au dispărut, unul după altul la interval de un an în 2014 și 2015. Am avut probleme mari tot familiale legate de sănătate în familie și de oameni foarte apropiați. Eram, deci, într-o stare destul de fragilă, afectiv foarte fragilă, și în momentul ăla mi s-a întâmplat ceva care m-a lovit enorm. Eh, cum să spun, în momentul în care mi-am dat seama că eu aproape că nu voi face față acelei lovituri, dacă nu mă voi duce într-un loc complet, complet desprins de viața mea. Am decis să accept propunerea făcută de Vlad Alexandrescu să mă duc secretar de stat și ulterior, când au început toate crizele, eu ca să mă vindec de tot ce mi se întâmplase, aveam nevoie de timp, da? Nu știu dacă a fost o idee bună, nu știu dacă a fost… În orice caz, ce vreau doar să spun, cauza pentru care am acceptat nu e cea aparentă, da? Și nu fac deloc un titlu de glorie din asta. Nu. E urât. Dar eu de fapt știam ce înseamnă să lucrezi în administrația românească și nu aveam niciun fel de aspirație către asta.

Ulterior, când au început acele crize în interiorul ministerului, când a început criza Guvernului Cioloș, când am văzut tot ce s-a întâmplat după cele șase luni de muncă alături de Vlad Alexandrescu, m-am simțit responsabilă. Pentru că eu sunt un om, din câte s-a înțeles, care se responsabilizează foarte repede. Era și o serie de oameni tineri care veniseră în minister și mi se părea că sunt responsabilă și față de ei, în sensul în care trebuia să continui să-i acompaniez dacă voiau să rămână. Și era totuși acolo un suflu de, iarăși, de schimbare, nu? Deci mă reîntorceam, după foarte mulți ani, într-o poziție în care aș fi putut face schimbarea. Dar cum Dumnezeu să faci schimbarea în șase luni, cu toate, repet, cu toate fronturile aprinse. Cu un guvern care își propusese enorm de mult, după părerea mea, în mod nerealist. Și ce trebuie să spun este că da, pe mine funcția de ministru, de fapt, a venit la mine ca o închidere de ciclu, nu? Eu îmi dedicasem mult timp, ultimii 10 ani, pe plan european, dedicasem ceea ce sunt politicile culturale, ceea ce trebuie făcut în managementul cultural internațional, cum să-i educi pe manageri ca să știe să fie manageri mai buni, cum să-i educi ca să fie administratori mai buni. Deci pentru mine a fost o lecție a realității, a fost un duș rece, a fost un soi de reality check extraordinar, abisal, da?

Pentru că am descoperit o degenerare fabuloasă față de anii 2000, în care eu făcusem un proiect întreg, Policies for Culture, împreună cu Fundația Europeană pentru Cultură, cu toate țările din Est în care încercasem să aducem parlamentarii, societatea civilă și executivul împreună în Europa de Est ca să construiască politici culturale credibile de lungă durată. Și ce descopeream? Un minister dezmembrat, foarte prost plătit, cu administratori plictisiți, incompetenți, cu o reducere cu 35% din personal neangajat, cu oameni care nu doreau să dea concursuri pentru posturile din minister, cu 500 de dosare care intrau doar pentru avize în minister pe săptămână, din care se puteau prelucra 50. Cum să spun eu, cu o lipsă de dorință, de pasiune absolut înspăimântătoare. Și a fost acest șoc al realității, da? Pe care l-am traversat mai simplu pentru că i-am strâns lângă mine pe o parte dintre consilierii lui Alexandru și pe o parte dintre consilierii pe care mi i-am adus eu. Am reușit să lansez tot felul de inițiative despre care am sperat că măcar o parte dintre ele vor fi finalizate. Perioada în care am fost ministru a fost efectiv, profesional, cea mai traumatică perioadă profesională din viața mea. Traumatică și pentru că mi-a spulberat iluzia, expertiza în care eu îmi pusesem energia timp de 15 ani de zile, da? Mi-a dat o imagine foarte realistă despre ce se întâmplă în administrația din România. Mi-a dat o imagine foarte realistă despre ce se întâmplă în spațiile puterii în România, despre toxicitatea acestor spații. Despre administrația înghețată în timp la toate nivelurile în ministere. Despre corupție. Despre faptul că noțiunile de guvernanță și de etică a guvernanței sunt absente din instituțiile publice de cultură și că asta se petrece din cauza unui întreg climat intoxicat, contaminat, care s-a prelungit și pentru care nimeni nu s-a responsabilizat sacrificial suficient. Pentru că problema, în momentul de față, este că, pentru a face reforme în România, reforme eficiente, ar trebui sacrificiu. Ori nimeni nu este dispus la acest sacrificiu, da? Dincolo de competență, da? Trebuie competență și sacrificiu. Ei, trebuie efectiv să ai o inimă mult, mult, mult mai mare decât mintea ca să fii capabil și de sacrificiu și de competență, și până la urmă să rămâi în mâini cu nimic. Deci a fost o experiență într-un anumit fel extrem de utilă, extrem de necesară pentru mine, pentru a închide o poartă, dar extrem de dureroasă. A fost o injecție de luciditate, ori la capitolul luciditate, trebuie să recunosc, cum să spun eu, idealismul meu și luciditatea n-au conviețuit fericit de-a lungul existenței mele, mai ales din punct de vedere profesional. Poate nici din punct de vedere personal, dar mă rog, ăsta e un alt capitol.

Andreea Vrabie: Din punct de vedere al carierei, a ce urmează, a provocărilor profesionale, unde simțiți că vă aflați?

Corina Șuteu: Simt că mă aflu așa, ca în expresia aceea a lui, cel mai potrivit e titlul filmului Marinei Abramovici „The space in between”. Este în yoga, când respiri, există un timp între cele două respirații. Și, personal, acolo cred că mă aflu acum. Mă aflu în spațiul dintre cele două respirații. Într-un fel de no man’s land. Dar într-un no man’s land în care sunt pe cale să antamez un nou ciclu de respirație. Adică, până la urmă iarăși, ceea ce-ți aduce perspectiva, viața, faptul că ai făcut atât de multe lucruri, faptul că am călătorit atât de mult, faptul că am cunoscut atât de multe contexte este aceea că îți dai seama că totul efectiv nu este decât o respirație. Nu este decât o… Inhalezi și expiri, inhalezi și expiri. Și în acest proces de inhalare și de expirație totul nu face altceva decât să te învețe să iubești procesul. Înveți să accepți procesul, în loc să te oprești în rezultat, nu știu cum să spun. Înveți că de fapt cu adevărat viața… Că poți deschide o poartă și se poate întâmpla ceva cu totul neașteptat. Și înveți că acest lucru da, asta este viața și că dacă tu decizi să te oprești din respirație, e decizia ta.

Andreea Vrabie: E ceva ce simțiți că abia acum ați învățat?

Corina Șuteu: E ceva ce în orice caz acum am conștientizat. Nu știu dacă, eu cred că l-am practicat de-a lungul timpului. Am practicat asta, dar acum am conștientizat asta, da. Și repet, mi-a dispărut complet, dar complet ceva ce aveam la 30-40 de ani și anume dorința de a dovedi că pot. Asta mi-a dispărut complet. Probabil pentru că încă o dată am strâns suficienți săculeți puși pe raft în care mi-am spus bun, asta aș vrea să pot, voi putea, am putut. Bun, unele lucruri nu le-am putut, dar n-are importanță. Și alea sunt niște săculeți, da? Și cred că această neliniște mi-a dispărut. Acuma am neliniști mult mai particulare, mult mai existențiale și mai filosofice, în sensul în care îmi pun cu adevărat întrebarea cum voi îmbătrâni? Mă uit cu mult mai mare atenție la bătrâni. Mă uit la bătrânii din Occident, mă uit la bătrânii de aici, mă uit la procesul meu propriu de îmbătrânire, la procesul meu propriu de avansare în vârstă. Și îmi dau seama că, iarăși, totul nu e decât o chestiune de alegere, totul e o chestiune de opțiune, totul nu e decât o chestiune. Fiecare vârstă, fiecare ciclu, fiecare an, fiecare moment, de fapt, e un moment care încapsulează, cum să spun eu, bătrânețea și tinerețea în același timp. În sensul în care, va părea surprinzător ce spun, dar acum, în această perioadă a vieții mele, am impresia că simt cu adevărat că, dintr-o anumită perspectivă, timpul nu există. Nu există decât… Adică nu există timpul în liniaritatea lui, nu există decât cicluri, nu există decât capacitatea de a ne reinvesti în cicluri, în energia pe care o avem cu energia pe care o avem. Dacă putem să ne reinvestim constant, ăsta e un mare secret.

Asta cred. Dar nu e, nu știu cum să spun, nu este ceva care ți-e dat. E ceva pe care, pentru care trebuie să faci efort să-l descoperi, să-l înveți și după aceea să îl și trăiești. Ești tot timpul tentat să fii supt în, nu știu, în realitatea contingentă, în profan. Ești tot timpul supt în realitatea profană, dar tu trebuie să găsești echilibrul acela bun între această realitate profană și, de fapt, ideea că undeva suntem cu toții într-un constant ciclu, care n-are vârstă, n-are timp, n-are. Deci, dacă ajungi să câștigi această perspectivă, e foarte bine. Din nou, ca să pot fi aici unde sunt, datorez asta tocmai traumei pe care mi-a produs-o ministeriatul, fiindcă după ce am fost ministru pentru prima dată după 35 de ani de muncă, m-am decis să mă opresc. Mi-am spus: Eu trebuie să mă opresc. Alergarea asta fără sens interior e o prostie. Am văzut, m-am jucat cu toate jucăriile, bun. Eh, acuma că s-au terminat jucăriile, haide să vedem, cum să spun, haide să văd cum arată Cosmosul. Nu știu cum să spun asta mai clar. Adică m-am uitat tot timpul în acel cvartal de nisip în loc să-mi dau seama că dincolo de el sunt cu totul și cu totul alte spații.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*