Pe Bune #59: Cristina Mazilu

Despre anxietate, burnout și sindromul impostorului, dar și despre plăcerea de a găti.

Cristina Mazilu este jurnalist, food blogger și antreprenor. După doi ani de radio și alți cinci de jurnalism cultural, în 2009 a pornit mazilique.ro, un blog culinar care a devenit în scurt timp foarte popular și care a condus-o pe Cristina în 2010 la poziția de editor șef la revista BBC Good Food. În 2016 a decis să deschidă Mazilique Studio, o afacere hibrid care funcționează ca spațiu pentru ședințe foto, ateliere de gătit, testat rețete și evenimente. Dacă înainte de deschiderea studioului, Cristina simte că ajunsese la un echilibru în viața personală, după, s-a închis în studio și tot ce a făcut în ultimii trei ani și jumătate a fost să muncească. Asta a dus la mai multe perioade de burnout pe care le descrie ca zile în care orice sarcină mică, cum ar fi scrierea unui email, i se pare prea greu de dus la capăt. În același timp, deschiderea studioului a adus în viața ei o senzație nouă, pe care nu o simțise fizic până atunci: anxietate care o împiedică să respire. Cristina spune că nu a învățat cum să ocolească aceste stări, dar că acum le recunoaște mai bine și acceptă că va trece prin ele din când în când. De ce îi place să gătească? Pentru că mâncarea e o sursă inepuizabilă de creativitate și pentru că o ajută să comunice mai bine cu oamenii.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Cristina. Mă bucur să te am în studio.

            Cristina Mazilu: Bună.

Andreea Vrabie: Pentru început, îmi imaginez că ai mai răspuns la întrebarea asta, dar poate sunt oameni care nu știu povestea, nu știu ce e Mazilique Studio, afacerea ta. 

            Cristina Mazilu: E locul meu de joacă, de la asta a pornit. În 2009 am deschis mazilique.ro, care este un blog unde mă jucam de-a bucătăria. Între timp am mai învățat câteva rețete, le-am mai pus pe blog, blogul a crescut și prin 2013-2014 a apărut această idee, că parcă m-aș desfășura mai bine și mai cu spor într-un loc special amenajat pentru asta. Pentru că toate rețetele și toată partea asta de creație de pe blog se desfășurau la mine acasă, într-un apartament închiriat, unde bucătăria devenise oricum foarte aglomerată cu tot felul de oale, tigăi și alți roboți de bucătărie. Și începusem să visez la spațiul ăsta foarte luminos, foarte frumos, în care o să-mi fac o bucătărie și o să fiu mult mai eficientă și incredibil de creativă, pentru că un spațiu ca ăsta mă va stimula într-un fel în care nici nu puteam să-mi imaginez. Am căutat cam un an jumătate un loc, într-un final am găsit ceva, ca în viață, nu era chiar Făt-Frumos, dar hai că merge. Și a pornit de la bucătăria de teste pentru toate rețetele care se întâmplă pe Mazilique – bucătărie de teste plus spațiu de fotografiat rețetele, filmat dacă chiar e cazul – și s-a dezvoltat într-un spațiu de evenimente, pentru că după ce faci atât de multă mâncare online, vrei s-o faci și offline, să vezi dacă măi, chiar e bună?”. Trebuie să testezi și partea asta. A fost încă o bucățică de satisfacție pe care am putut să o obțin din urma blogului, pentru că interacțiunea asta cu oamenii, directă, e diferită de cea online. Ce platitudine am zis, dar e adevărat. 

Andreea Vrabie: E, din câte știu eu, un fel de afacere hibrid. 

            Cristina Mazilu: Da, destul de. 

Andreea Vrabie: A fost o perioadă în care trebuia să explici des ce faci, ce e de fapt studioul ăsta, în care oamenii nu știau exact cu ce te ocupi?

            Cristina Mazilu: Da, încă îmi mai e greu să fac asta, să explic cu ce anume mă ocup sau ce este studioul. În general în ceea ce privește studioul era mai simplu. Oamenii mă întrebau: Acolo e restaurant, e bistro, ce faci tu?”. Nu, nu e asta, este o bucătărie unde eu fac lucruri și apar pe internet și uneori există niște evenimente la care oamenii pot participa, dar nu e ca la restaurant, nu poți să intri direct acolo, trebuie să discuți înainte. Foarte alambicată toată povestea asta pe care am organizat-o, dar ăsta e modelul deocamdată și se pare că a funcționat. Ce a fost cel mai complicat a fost să explic oamenilor ce fac eu, pentru că am mai ajuns în situații sociale cu oameni pe care nu îi cunoșteam și care nu mă cunoșteau și tu cu ce te ocupi?”. În momentul în care am început studioul și asta făceam, era destul de complicat, veneam după 10-13-15 ani de jurnalism – hai că exagerez, nu cred că așa de mulți, dar după mai mulți ani în care am fost jurnalist – și asta am făcut, am scris știri, am scris la o revistă, am coordonat o revistă și nu mai făceam asta. Aveam un blog, aveam și un coteț cu aragaz și frigider și cuptor și trebuia să le explic, ideal pe scurt, pentru că n-aveau cât timp avem noi în podcastul ăsta, să le spun ce fac eu în viață și ce înseamnă asta. Nu-mi era nici mie foarte clar. Dar asta a fost o problemă nu doar că nu știam să fac conversație, că în continuare nu știu să fac conversație cu oameni mai ales recunoscuți, dar era o problemă pentru mine că îmi ridicase această incertitudine în ceea ce privește identitatea mea profesională. OK, dar întrebarea pe care mi-o pui tu, ce fac eu, este mult mai adâncă decât crezi. Ca atunci când te duci la cineva: Ce faci?”. Ee, stai să-ți explic! E complex.” 

Andreea Vrabie: Și acum cum îți răspunzi?

            Cristina Mazilu: Acum aleg o scurtătură, de care nu sunt foarte mulțumită, că nu mi se pare că oglindește realitatea atât de bine. În funcție de cât timp am să dezvolt răspunsurile le spun că am un spațiu de evenimente sau ceva de genu ăsta. Probabil c-o să creadă că am o galerie de artă. Not really. Pe pereți sunt mai mult pete de sos de roșii decât artă, dar e abstract. Da, cred că asta le spun. Am un site, am un spațiu de evenimente, depinde în ce moment mă aflu, îmi mai mistific biografia profesională un pic. 

Andreea Vrabie: Ai spus mai devreme că înainte să faci asta ai fost jurnalist mult timp și că aveai și blogul. Erai un food blogger destul de cunoscut, în continuare ești, erai redactor-șef la BBC Good Food, de unde crezi că ai avut nevoia de a avea o afacere a ta dincolo de nevoia de spațiu de teste și unde să faci fotografii sau o bucătărie mai bună?

            Cristina Mazilu: Să știi că atunci când am pornit n-am avut ideea unei afaceri, adică n-a fost o inițiativă antreprenorială. S-a transformat în asta, dar efectiv atunci m-am gândit că mi-ar plăcea mai mult o bucătărie mai mare și bucătării mai mari la bloc nu erau, trebuia să găsesc un fel de open space de un soi sau altul. După aia cred că s-a activat partea asta. Așa, o persoană cu inițiativă și care vrea să facă lucruri, altele, mereu altele, asta am fost întotdeauna, probabil dublat de un short attention span și de o curiozitate care mă macină și mă împinge să fac tot felul de lucruri sau să încerc tot felul de chestii. Dar partea asta antreprenorială am descoperit-o din nevoie și conjunctură. A fost un pic nevoie, pentru că la o lună după ce am închiriat studioul și urma să începem șantierul acolo, unde eu visam c-o să mut și redacția Good Food – că e mai simplu să fim aici, într-o bucătărie mare toți și să ne vedem de treabă, și eu o să lucrez și la una și la alta, o să fie foarte mișto –, la nici o lună după ce închiriasem spațiul am aflat că se închid licențele BBC în România: și Good Food și Top Gear și Sense World. Și m-am văzut atunci în această situație că trebuie să mă organizez un pic altfel, pentru că urmează să fac un fel de freelancing, așa îl priveam la momentul respectiv, deci o să trebuiască să fac ceva singură. Din fericire, la momentul respectiv mi s-a părut o provocare intersantă. Așa am privit-o, lasând la o parte faptul că puteam s-o dau de gardfoarte rău și să ajung într-o situație mai greu de gestionat și emoțional și financiar și profesional și cum puteam s-o mai clasficăm. Dar mie mi s-a părut interesant. Hai să vedem cum o scot pe asta la capăt. N-am fost întotdeauna așa, din momentul în care mi s-a părut mie că aș putea să-mi încordez mușchii și să fac ceva simpatic până la momentul în care am reușit s-o scot la capăt am trecut prin multe momente mai puțin solare, unde entuziasmul meu era mult mai jos sau nu era, dar odată cu acest parcurs am reușit probabil să-mi descopăr și un oarecare spirit antreprenorial. 

Andreea Vrabie: Cum arătau zilele în care simțeai presiunea asta de a reuși? De a reuși în sensul de a reuși să te întreții din asta măcar. Ce-ți amintești de atunci?

            Cristina Mazilu: Vorbim de perioada aceea, nu de cea actuală? Că am ups and downs și presiune constantă.

Andreea Vrabie: De cea de atunci, de la început.

            Cristina Mazilu:Atunci când încă mai era șantier și lucrurile erau neclare, eu nu mai eram nici la Good Food, nu eram nici în altă parte – eram în moloz practic, în niște pereți dărâmați și în niște plăci de rigips decupate strâmb – mă trezeam foarte dimineață, nu din proprie inițiativă, ci pentru că un domn muncitor – nu neapărat același –, dar în fiecare zi se găsea unu să mă trezească, să mă sune: Alo, bună dimineața, domnișoara Cristina, avem o problemă”. Bună dimineața, domnișoara Cristina, avem o problemă”, ăsta era ceasul meu deșteptător în fiecare zi. În fiecare zi era o problemă. De cele mai multe ori nu le înțelegeam, pentru că erau legate de niște lucruri cu care eu nu mai avusesem de-a face până atunci. Le-am mai lămurit pe parcurs, dar tot timpul erau chestii noi pe care eu nu le înțelegeam și la care nu mă pricepeam și trebuia să iau niște decizii care nu știam dacă sunt bune, dacă sunt proaste. Presiunea era psihică, dar ajungea să fie fizică în momentul în care la finalul unei zile sau între un drum de la șantier spre magazinul de ciment și țevi, eram la semafor și stăteam, respiram și simțeam că se așezase un elefant pe piept și era o presiune pe care eu o simțeam. Am aflat după aia că se numește anxietate. Nu că nu știam ce e anxietatea, dar nu știam până la acel moment, anxietatea mea nu se manifestase într-un mod fizic care nu mă lăsa să respir așa, până la capacitatea maximă a plămânilor. Efectiv nu mai aveam unde să bag mai suficient aer cât îmi trebuia mie. Nu mai puteam să scot oftatul normal, ca să mai dau afară, rămânea înăuntru.

Andreea Vrabie: Și când au început să se aranjeze cât de cât lucrurile, să nu mai simți asta?

            Cristina Mazilu: Nu știu dacă au început lucrurile să se aranjeze sau pur și simplu am învățat eu – asta cred că s-a întâmplat, am învățat eu – să trăiesc cu această senzație, să am întotdeauna în fundul minții – in the back of my mind – să am în fundul minții această senzație de panică. Doar că rămâne acolo. Eu știu că e acolo, știu că e cu mine, e a mea și am învățat să conviețuim. Eu știu că uneori mai scoate capul. 

Andreea Vrabie: Cum o faci să nu te blocheze, că de fapt cred că asta voiam să te întreb.

            Cristina Mazilu: Cred că a fost… Nu, o să par deșteaptă. Urma să zic că cred că a fost un antrenament, am făcut eforturi. Am făcut eforturi, le fac în continuare, m-am antrenat să nu mă blocheze, dar asta nu înseamnă că nu se mai întâmplă. Din când în când vine, îmi dă două peste cap, mă pune jos, mă trântește, mă tăvălește și încerc după aia în picioare să mă scutur, dar e cu mine tot timpul. 

Andreea Vrabie: Înainte de studio – și ai spus și tu – ai lucrat mult timp ca jurnalist, la început pentru Mediafax, unde scriai despre muzică și cultură în general și apoi pentru Good Food. Cum arăta viața ta înainte, când erai doar agajată și cum s-a transformat după aia, când ai devenit dintr-un simplu angajat în cea care e responsabilă de propria afacere?

            Cristina Mazilu: Intensitatea cu care am lucrat și felul în care a arătat viața mea a avut mai multe forme de-a lungul timpului. Adică, la 20 de ani, după ce am terminat primul an de facultate și m-am angajat la Mediafax, știu că mă duceam în redacție dimineața pe la ora 9 și mai plecam când se termina. Eu nu știam niciodată când urmează să se termine treaba mea. Nu doar pentru că nu se știa, că știi că întotdeauna se puteau întâmpla niște lucruri, dar nici nu întrebam, nu voiam să deranjez sau să pară că cumva vreau să mă duc acasă și nu vreau să muncesc acolo. De asta au fost și multe momente până am început să învăț un pic cum se face treaba, în care pur și simplu stăteam degeaba că nu știam ce să fac mai departe, dar nici nu voiam să-i deranjez pe oameni și să-i întreb și eu acum ce fac?”. Astea erau la început. După aia stăteam degeaba din proprie inițiativă. La început chiar îmi doream să muncesc, dar nu știam exact cum, până să învăț să scriu. Dar a fost o perioadă foarte intensă, îmi aduc aminte că voiam să mă mai întâlnesc cu prietenii, dar nu puteam niciodată să-mi setez o întâlnire, pentru că putea tot timpul să apară ceva. Și în domeniul meu, care ținea de muzică și de cultură, evenimentele se întâmplau de regulă seara, pentru că atunci erau vernisaje, concerte și dimineața conferințe de presă. Prin urmare, ziua eram în redacție și seara de multe ori prin oraș, dar nu cu prietenii la bere, ci la diverse evenimente. Și a fost o perioadă lungă în care asta era viața mea, mai puțină socializare, mai multă muzică. Sună mișto, dar de orice lucru te poți plictisi, oricât de bun e. 

După care, când m-am mutat la Good Food, un ritm de revistă era un pic diferit – sigur că erau niște momente mult mai intense atunci când era deadline-ul de predare a revistei în tipar – și viața mea a putut să fie un pic altfel, adică să-mi organizez programul în alt fel. La un moment dat, cred că începând cam cu 2012, am început să călătoresc intensiv pentru că ăsta este lucrul care îmi place cel mai mult pe lume probabil. Când eram mică, de exemplu, și voiam să mă fac jurnalist când o să fiu mare, voiam să fac asta și pentru că știam eu că jurnaliștii călătoresc mult. Și la un moment dat am fost acest jurnalist care a început să călătorească mult. Nu cu serviciul, nu cu jobul, nu cu treabă, dar din plăcere, pentru că asta era ceea ce-mi doream eu să fac. Și făceam asta cam o dată pe lună, reușeam să mai plec undeva și dacă cumva exista o lună în care ratam, recuperam următoarea. Și ajunsesem la un echilibru de care eram foarte mulțumită. Chiar îmi aduc aminte, era un moment în august 2013, cred, eram în Viena pentru că aveam o escală în drum spre Taiwan, unde urma să mă duc la un festival de ceva cu mâncare și stăteam câteva ore în oraș, între cele două zboruri și mă gândeam băi, ce mișto e viața mea. Sunt lucruri care-mi lipsesc – și aveam o listă, eram foarte conștientă de ele –, dar uite ce frumos e”. Și mi s-a părut mare lucru că am putut măcar să realizez chestia asta în momentul în care mi se întâmpla, pentru că de multe ori idealizezi trecutul după ce nu îl mai ai sau te gândești că pe viitor o să fie așa și pe dincolo și în momentul în care ai ajuns, „da, da acum ne uităm mai departe”. De puține ori ești prezent și reușești să ai momentul ăsta în care să-ți dai două după ceafă,bă, ia uite ce mișto”.

Andreea Vrabie: Și după, când ai deschis studioul, cum s-a schimbat stilul tău de viață?

            Cristina Mazilu: Apropo de momente în care te gândești uite ce ai făcut, uite ce bine e, cu studioul nu am avut asta. Au trecut multe luni de la deschiderea lui până când am avut câteva minute în care stăteam pe canapea și mă uitam – de pe canapea se vede bucătăria, e un spațiu deschis, are și o canapea acolo, dar bucătăria e partea interesantă – și mă gândeam băi, ce drăguț e aici, niciodată nu am avut un birou așa frumos”. Dar târziu, târziu mi-am dat seama. Târziu m-am gândit la asta și nu mi-a fost milă de mine, dar mi-a părut rău că nu am putut să mă bucur de asta mai devreme. În apărarea mea, fusese o perioada grea. A fost complicat, n-a fost ușor. Ca să apuc să mă bucur trebuia să fiu un pic mai liniștită și m-am bucurat și eu când am prins rând. 

Andreea Vrabie: Când ne-am întâlnit la cafea, vorbeam amândouă despre mitul ăsta că odată ce ai descoperit ce te pasionează, n-o să mai simți că munceștio zi din viața ta. 

            Cristina Mazilu: Hahahaha. 

Andreea Vrabie: Cum e de fapt, ai zile în care pur și simplu nu ai chef să muncești?

            Cristina Mazilu: Am zile în care niște vrăbiuțe vin și îmi aranjează ingredientele pe blat și îmi spun: Uite, Mazi, fă o prăjiturică!”. Și alte zile în care efectiv îmi vine să vomit în borcanul cu făină de ce chef am de făcut orice. Nu, am zile și zile. Din păcate, cum spuneam mai devreme, de orice lucru mișto te poți plictisi și asta se întâmplă. 

Andreea Vrabie: Dar ai observat că sunt anumite tipuri de taskuri, de lucruri pe care le ai de făcut care de obicei te duc în starea asta de lipsă de chef?

            Cristina Mazilu: La mine lipsa de chef se întâmplă mai ales după perioade foarte intense și mi-am dam seama de asta, evident, târizu, când deja eram în mijlocul unui burnout și eram în chiuvetă. Circling the drain –de ce vreau să traduc niște expresii care nu au sens în română? Ei, și cum eram eu așa în chivetă și camciufută de ce mi se întâmpla, mi-am dat seama că burnoutul în care mă aflam era cauzat de faptul că am stat prea mult într-un loc făcând același lucru. Oricât de mișto era el, te rutinează, te poate epuiza, te poate seca de orice resurse creative, pentru că tu te duci acolo și e ceva ce-ți place foarte mult și în fiecare zi dai bucățică din tine acolo. Și, la un moment dat, dacă n-am mai fost la fântâna cu bucățele, ți-ai dat toate bucățelele într-un loc și ai rămas fără. Ce idioată sunt! Ce voiam să spun, folosind niște exprimări foarte plastice, e că trebuie să îți mai încarci bateriile de undeva, oricât de clișeic sună asta. Dar am văzut-o cum mi s-a întâmplat mie și acum aș vrea să spun că sunt mai atentă. Nu sunt, dar știu să recunosc mai bine semnalele. Hopa, hopa, stați un pic, ne apropiem de burnout, frână!”. Uneori îmi iese, alteori trebuie să treci prin el. Cam o dată pe an intru într-un moment de ăsta de burnout.

Andreea Vrabie: Asta voiam să te întreb, în afară de lipsa de chef, cum se manifesta zi de zi? Cum ți-ai dat seama că s-ar putea să fieburnout?

            Cristina Mazilu: Se poate manifesta aproape ca o depresie. Profesional nu îmi venea nici măcar să trimit un mail. Dacă trebuia să răspund la un mail da, azi, mâine. Mi se părea greu, mi se părea că mă împovărează, nu aveam niciun chef, aveam o silă… Dar nu o silă ca atunci când nu ai chef să te duci până la frigider să-ți iei o bere – „mi-e un pic lene” –, nu era o lene, era pur și simplu: Nu, nu, mă copleșește orice, nu vreau, nu pot, nu mai am chef. Până la un nivel personal în care de-abia așteptam să ajung acasă să zac și, pe măsură ce seara se făcea noapte, mă apuca o mică panică: Mâine o să fie o nouă zi și o s-o iau de la capăt. Chiar dacă eu făceam aceleași lucruri care te bucură în fiecare zi și n-o să mai fie nevoie să lucrez nicio alta, pentru că hei, faci ceva din pasiune. Faci ceva din pasiune până îți iese pe nas. Sună grav și sună nerecunoscător și nu este așa de fapt. Ăsta e procesul meu. Dacă eu aleg să muncesc foarte intens o perioadă, asta înseamnă că în următoarea va trebui să fiu pe o pantă un pic mai descendentă ca să pot urca din nou. Îmi place în continuare ce fac, din fericire, dar nu e întotdeauna roz cu buline.

Andreea Vrabie: Spuneai mai devreme că trebuie cât de cât să te încarci, mai ales după perioade de astea intensive. Cum faci asta, ce te ajută să îți găsești iar energia?

            Cristina Mazilu: Cel mai la îndemână mi-a fost să revin la bunele obiceiuri, pentru că eu am ajuns la perioadele astea intense de burnout pentru că odată cu deschiderea studioului eram foarte imersată în tot ce ținea de acest nou business – se pare, pentru că asta devenise – de la partea creativă la partea administrativă. Și, să fim serioși, nimeni nu poate spune că le face la fel de bine pe amândouă. Dacă spune pe asta, să mă învețe și pe mine cum, I have no fucking clue. Și asta înseamnă că era un workload mare, dar și cu presiunea și cu responsabilitatea cu care vedea acest studio. Nu mai eram doar eu, între timp aveam și niște angajați și voiam să fie bine pentru toată lumea. În acest context îmi era mult mai greu să îmi iau o pauză și să zic: Hei, eu astăzi mă duc la bere și poate și mâine sau poate mâine o să fiu mahmură”. Toate pauzele pe care le făceam înainte nu se mai regăseau în programul meu. N-am mai călătorit aproape deloc dacă ar fi să comparăm ritmul pe care îl aveam în era pre-studio. Nu mi-am dat seama cât de mult însemnau toate lucrurile astea pentru mine, de la ieșit la masă cu prietenii la prânz, seara, în weekend, nu conta când, la un moment dat să poți să faci chestia asta, la a avea niște timp pentru tine și doar pentru tine, la a călători. Toate lucrurile astea mă ajutau pe mine în ecosistemul care era în psihicul meu să fie lucrurile echilibrate. Și, pentru că eu am început să scot diverse părți și să îndes golurile lăsate cu niște exceluri de exemplu, care nu-mi produc niciun fel de plăcere, ba chiar bube când mă gândesc la ele, atunci s-a stricat echilibrul și am căzut în butoiul cu melancolie de nu mai am chef să văd cartofi prăjiți – când eu, desigur, iubesc cartofii prăjiți. 

Ce am încercat să învăț de pe urma acestor experiențe de up and down și mai ales down e că trebuie să am un pic mai multă grijă și să găsesc timpul ăsta pentru mine și pentru lucrurile care îmi plac. Și, după cum probabil s-a mai zis, timpul nu e ceva ce ai, e ceva ce faci și pur și simplu trebuie să ajung să fac niște decizii conștient: Băi, în ziua aia eu o să ies în oraș sau o să stau să mă uit la filme sau să stau să citesc. Știu la nivel teoretic că am nevoie de timp pentru mine și e foarte greu să-l implementez, practic, hai să luăm această felie și să nu facem nimic cu ea. Și mi-am ucis și spontaneitatea. Foarte, foarte, foarte rar se va întâmpla hai să ieșim la o bere astăzi”. Stai un pic, aveam ceva de făcut. Probabil nu aveam nimic, dar eu știu că am mereu ceva de făcut și atunci poate n-ar trebui să ies. Prin urmare, singurul lucru pe care am reușit să-l fac este să îmi stabilesc dinainte întâlniri cu prietenii – dinainte, nu știu, cu niște zile, cu o săptămână înainte –, astfel încât să ajung în momentul ăla, să îmi fi lăsat programul liber și când ajung în momentul ăla să-mi fie și rușine să anulez întâlnirea, cum poate aș fi fost tentată. Dacă era doar o întâlnire cu mine însămi, nu era nicio problemă, se anula și ne vedeam fiecare de treabă. Dar așa, pentru că e vorba de cineva și de timpul unui alt om de care nu vreau să-mi bat joc, atunci îmi respect planurile și planurile făcute cu celălalt. Și cu această ocazie, prin acest mic truc de a include pe cineva în problemele mele, reușesc să-mi găsesc un pic de timp. Dar oricum, se întâmplă mult, mult mai rar decât era acum câțiva ani, când eram în alte contexte. Făceam un exercițiu zilele trecute și încercam să-mi aduc aminte cum era viața mea în fiecare zi acum cinci ani, de exemplu. Ce făceam? Veneam din redacție seara și? Mă uitam la filme, ieșeam în oraș, ce făceam? Habar n-am.

Andreea Vrabie: Mie mi se întâmplă fix invers, că și eu fac exercițiul ăsta, dar eu îmi dau seama că îmi amintesc cum arăta viața mea sau am amintiri din viața mea de acum cinci-șase ani și într-un fel nu prea am de când am pornit Pe Bune, de exemplu. Că e totul mult prea ocupat și într-o presiune sau la fel de la o zi la alta și că mi-e mult mai greu să am amintiri din perioada asta.

            Cristina Mazilu: Da. Și eu, dacă ar fi să mă gândesc la ultimii trei ani și jumătate, am amintiri cu lucruri care s-au întâmplat în această bucătărie, nu mai au aceeași diversitate. Au același peisaj, același decor, scenograful nu prea a mai umblat la perdele.

Andreea Vrabie: Eu știu așa, teoretic, știu că am făcut asta, știu că am făcut asta, dar înainte îmi aminteam stări, în general, emoții, experiențe. Fix ce spuneai tu, părea mult mai bogată într-un fel.

            Cristina Mazilu: Mă întrebam acum oare ce ar trebui să facem, dar habar n-am. Cred că mai bine aleg să nu pun întrebarea asta în gura mare, că s-ar putea să aud greieri.

Andreea Vrabie: Ai menționat puțin mai devreme că la un moment dat a apărut și responsabilitatea pentru alți oameni, pentru echipa care te ajută. Când sau cum ți-ai dat seama că ai nevoie de ajutor?

            Cristina Mazilu: Mi-era absolut clar. De la început știam că atunci când voi deschide studioul voi avea nevoie de cineva, pentru că erau multe lucruri de făcut și nu mai exista timp fizic. Plus că studioul a venit și ca o dezvoltare a blogului, asta pentru că blogul crescuse, erau multe proiecte, multe lucruri de făcut care țineau de acest proiect online și aveam nevoie de ajutor încă dinainte de a deschide studoiul. Eram sigură că în momentul în care se va deschide studioul doar prin faptul că are vreo 30 de ferestre și ferestruici tot ar trebui să mai fie cineva cu mine să-mi arate uite, aia e murdară”.

Andreea Vrabie: Și a fost dificil, nu neapărat să predai controlul, să ai încredere că oamenii vor lucra și să nu simți nevoia să intervii în fiecare proces? 

            Cristina Mazilu: Cred că a fost greu. Nu, sigur a fost greu, pentru că spre deosebire de revistă, trebuia să predau ceva ce până la momentul respectiv fusese creat și făcutdoar de mine și pentru care nu exista guideline-uri. Era totul în capul meu și nu știam cum să le dau mai departe. Din fericire, eu am avut un foarte mare noroc cu toate colegele mele, iar Mișa, care este prima mea colegă de la Mazilique Studio – e cu mine dinainte să deschidem prima data ușa, astfel încât să vină și alți oameni în afara de băieții care zugrăveau –, ea e extraordinară. E stânca de care mă mai agăț eu când mă ia valul. Dar chiar și așa, a fost greu să explic niște lucruri pe care nu le formulasem și nu le teoretizasem până la momentul în care a trebuit să i le explic altcuiva. Mai ales în ceea ce privește partea creativă. Cum explici că lumina care cade într-un anume fel pe o farfurie cu paste poate să schimbe atmosfera dintr-o fotografie? Astea nu sunt lucruri pe care le formulam și le verbalizam în mod normal, dar a trebuit să explic ceva ce până atunci doar vedeam sau doar simțeam sau ținea de o intuiție sau pur și simplu de un simț estetic. Presupunând că exista un simț estetic, de acela ar fi ținut. Am vrut eu să subliniez că eu nu sunt prea deșteaptă.

Andreea Vrabie: În același timp, chiar dacă am vorbit mult despre lipsă de chef, știu că atunci când ceva te pasionează sau te prinde, că pur și simplu te cufunzi cu totul în subiectul ăla și că devine o obsesie aproape. Așa a fost și cu mâncarea la început.

            Cristina Mazilu: Ăsta e modelul după care funcționez, se pare.

Andreea Vrabie: Crezi că te simți mai bine în perioada de creație, de gândire a unui proiect?

            Cristina Mazilu: Am făcut un exercițiu acum o lună. Încercam să-mi dau seama ce îmi place mie cel mai mult să fac în viață, profesional să zicem – nu să zicem, chiar la asta mă refeream. Și am încercat să pun pe categorii toate activitățile mele profesionale și toate demersurile și feliile care fac puzzle-ul ăsta. Și ce mi-am dat seama până acum e că partea de început de proiect, atunci mă entuziasmez cel mai mult și e toată partea astea creativă, ce ține de construirea a ceva din nimic sau aproape nimic, asta îmi place foarte mult. Îmi place și implementarea, pentru că vreau să văd cum capătă formă și îmi place să văd produsul final, fie că e ceva abstract sau e un pahar cu apă. Îmi plac toate bucățile astea. Dar odată ce am făcut paharul ăsta cu apă și l-am pus pe masă, gata. Vreau să ne mutăm la altceva. O să ne mai jucăm cu paharul un pic, dar sigur se poate face un pahar mai mișto sau o vază sau un geam.

Andreea Vrabie: Te întrebam asta fix pentru că mi se pare că te afli într-un punct cu studioul, au trecut deja patru ani, poate entuziasmul ăsta de început și de creație a mai dispărut și cum faci totuși să-ți păstrezi interesul zi de zi?

            Cristina Mazilu: Mă pregătesc pentru altceva. Chit că nu știu întotdeauna sau ceva-ul ăla se poate schimba, până la implementare poate căpăta foarte multe forme, dar nu, eu mă gândesc ce fac mai departe, ce putem să mai facem. Și m-am mai jucat cu diverse lucruri pe parcurs, din fericire, în ăștia patru ani. Cam așa e orizontul meu, tot timpul trebuie să mă întreb ce e după dealul ăsta, ce urmează. Hai să vedem. Apropo de trăitul în prezent, nu, cam greu.

Andreea Vrabie: Ai pe Instagram aproape 20.000 de followers și aproape 30.000, cred, pe Facebook.

            Cristina Mazilu: Puțin, s-ar zice. Depinde cu ce comparăm.

Andreea Vrabie: Chiar din contră, voiam să întreb dacă ai momente în care pur și simplu conștientizezi numărul ăsta și dacă îl simți uneori ca pe o presiune de a fi într-un anumit fel.

            Cristina Mazilu: Nu. Adică nu am conștientizat numărul ăsta, nu m-am gândit la el. L-am mai văzut așa, prin prezentări, știu că numerele pot fi mult mai mari, așa că nu numărul este ceva ce pune o presiune pe mine. Dar asta nu înseamnă că nu simt o presiune a faptului că există oameni care mă citesc, există oameni care mă urmăresc. Dar nu numărul lor. Puteau să fie doi și era suficient cât să mă deraieze un pic. Din păcate, oricât de mult mi-ar plăcea să zic pe mine nu mă interesează ce zic celalți”, asta e foarte… Urmează să zic o tâmpenie, fi atentă: E ca în mecanica cuantică. Nu te așteptai la asta. 

Andreea Vrabie: Elaborează.

            Cristina Mazilu: Atunci când urmărești un proces sau un fenomen, prin simplul fapt că îl urmărești, el este afectat, se schimbă, va avea un alt rezultat. Sper că n-am zis o tâmpenie acum, dar să ziceam că despre asta ar fi vorba. E, așa și eu. Acum, pentru că știu că sunt niște oameni care mă citesc sau care mă urmăresc –nu știu, că nici nu scriu atât de mult, adică să zic că mă citesc e un pic penibil deja, dar niște oameni care se uită la ceea ce fac –,sigur că se ajustează un pic discursul. Nu mult, dar suficient încât să nu pot să zic nu mă interesează și nu mă afectează”. Probabil că nimeni n-ar face diferența între ce aș zice eu dacă aș fi singură cu mine și ce zic în public, e pretty much the same thing, dar știu că uneori îmi pun întrebarea: E OK?”. Și asta există pentru că știu că nu sunt de capul meu și sunt oameni pe lângă mine. E practic ca atunci când vorbești în public. Ce fac eu? Cel mai nesănătos lucru care poate fi făcut atunci când vorbești în public: Ai 100 de oameni în sală, să zicem, mă voi raporta întotdeauna la ăla care se uită cel mai urât, care e cel mai ciufut, care e cel mai neatent și care e cel mai arogant și se crede cel mai deștept. O să identific –și reușesc foarte ușor –cine mă poate sabota din sala asta și o să mă raportez la el și o să încerc să-i captez atenția și dacă pot obține validarea lui. Cam așa se întâmplă uneori și cu desfășurările astea ale mele în online. Încerc să-mi iau un reper, o persoană pe care o admir, de exemplu. Ce ar zice dacă ar vedea asta? Nu ar zice că e sub nivelul tău? N-ar zice că iar n-ai pus virgulă unde trebuie?

Andreea Vrabie: Și nu simți că asta te cenzurează uneori?

            Cristina Mazilu: Fantastic de tare. Foarte tare, pentru că, când am început să scriu pe blog, eram o puștoaică care habar n-avea cum se gătește și totul era super. Chiar era. Totul era o descoperire, totul era un entuziasm. Mamă, pot să pun și sare și piper în același timp? Incredibil!” Era o mare bucurie. Acum, când descopăr lucruri care mă entuziasmează și pe care aș vrea să le explorez, dar să le explorez într-un mod mai public decât la mine în sufragerie–nu știu de ce simt nevoia asta exibiționistă în mai multe ocazii decât ar trebui. O să dau un exemplu mai clar: la un moment dat, acum vreo doi ani, am mers la un atelier de acuarele al Alexiei Udriște. Asta din încercarea de a face ceva, altceva decât ce făceam la studio în fiecare zi. Și a fost un exercițiu foarte bun, pentru că mi-am dat seama după două-trei ore, cât a durat atelierul, în care eu am pictat o hortensie, mi-am dat seama că n-a ieșit atât de rău pe cât credeam –a ieșit ceva, recunoști că era o floare –și mi-am dat seama că am putut să fiu cu mintea concentrată în altă parte o perioadă mai mare de timp decât mă așteptam. Era ca un fel de meditație inconștientă, pentru că dacă aș încerca să fac o meditație, ar dura foarte mult să îmi golesc mintea sau ce trebuie să faci acolo, să nu te gândești la nimic. Și asta s-a putut face cu pensule și culori. Prin urmare, primul lucru pe care l-am făcut când am plecat de acolo, asta apropo de felul în care sunt eu locomotivă când dau peste ceva care mă interesează, m-am dus la un magazin de acuarele și pensule și mi-am luat jucăriile. Și până la ora 5 dimineața am stat și am făcut asta ca o nebună. Nici nu aveam becuri ca lumea în casă. Mă rog, au ieșit niște prostii. Dar, revenind la ce voiam să spun, am început să desenez și mi s-a părut amuzant și voiam să împărtășesc asta cu oamenii. Dar în același timp mă simțeam prost, eu nu sunt ilustratoare, eu nu sunt artist, eu nu sunt pictor, eu nu desenez, eu nu asta fac. Nu vreau să creadă oamenii că îmi arog astfel de calități, capacități sau talente. De ce trebuia să-mi pun problema așa? Nu știu. 

Andreea Vrabie: Dar o chestie pe care știu c-o ai și e o trăsătură dragă, între ghilimele, ca și anxietatea oamenilor creativi, e sindromul impostorului.

            Cristina Mazilu: Da, alt prieten cu care conviețuiesc.

Andreea Vrabie: Care sunt momentele sau situațiile care îți trezesc senzația asta de impostură? Sau cum se manifestă în cazul tău?

            Cristina Mazilu: Se manifestă mai ales atunci când încerc să fac ceva nou și de multe ori mă duc în afara sferei mele de cunoștințe sau de aptitudini educate. Mă duc, acolo am văzut cu ochii, dar îmi pun foarte multe frâne și cenzurez foarte multe lucruri tocmai pentru că mă raportez la faptul că eu nu știu să fac asta de fapt și poate nu ar trebui.

Andreea Vrabie: E ceva ce te-a oprit să faci sau ai ajuns să faci mult mai târziu?

            Cristina Mazilu: Da. Pe la trei ani după ce am deschis studioul am început o serie de evenimente care se numește Convivial. La fiecare acest eveniment facem un alt meniu, de vreo 8-10-14 feluri, depinde. Este un mod de a experimenta cu ingredientele în bucătărie. Mare lucru, mâncare. Și este deschis publicului. Ei, și acest eveniment a durat atât de mult – pentru că putea fi făcut de la deschiderea studioului – tocmai pentru că abordam o zonă care era diferită de ceea ce știam eu să fac la nivel teoretic și nu era treaba mea. Și atunci poate nu trebuia să mă bag. Așa, am amânat foarte mult, în loc să fac ceea ce mi-ar fi adus mie plăcere. Alt lucru pe care l-am frânat incredibil de mult este cartea pe care o știu și o scriu de ceva vreme. Ea fiind aproape gata, dar eu am refăcut și am reluat și am rescris și am retestat o grămadă de bucăți și bucățele încât nu cred că a rămas nimic la fel ca în momentul inițial, când am zis asta o să facem. Totul a fost întors pe dos și este o sursă foarte mare de frustrare. Din fericire, a durat atât de mult încât în momentul ăsta sunt hai, hai să o dăm așa, hai să o dăm așa numai să scap de ea, nu mai vreau să văd, nu mai vreau să aud”. Mă simt foarte prost de fiecare dată când cineva întreabă: „Și, ce mai faci cu cartea?”, Mai scoți cartea?”, E gata cartea?”, Când e gata cartea?”.

Andreea Vrabie: Aveam și eu asta mai încolo.

            Cristina Mazilu: Da, o să fie. Și asta se întâmplă din cauza faptului că o strategie de a mea de a mă opri din procrastinare a eșuat prin a mă sabota. Adică la un moment dat am zis: Hai să spun internetului că urmează să scot o carte, că lucrez la ea, că e super și asta o să mă oblige să mă mișc mai cu talent și s-o bag în mă-sa în tipar mai repede. Ceea ce se pare că doar mi-a adăugat mai multă vină pe platoașul meu cu sentimente mixte, pentru că nu m-am mișcat mai repede. Același stil am avut de a munci în continuare.

Andreea Vrabie: Spuneai la un moment dat în interviu că un mod prin care încerci să-ți păstrezi intersul pentru studio și pentru ce faci e să te gândești la următorul proiect, ce urmează și știu de când ne-am întâlnit că următorul pas ar fi într-un fel să deschizi un restaurant.

Cristina Mazilu: În mod teoretic următorul pas ar fi să deschid un restaurant. În primul rând că există acest peer pressure, toată lumea mă întreabă de ani de zile, de înainte de a deschide studioul: Băi, dar tu când îți deschizi un restaurant?”.  Și nu am vrut să fac lucrul ăsta, de asta am și ajuns la formula asta hibrid, tocmai pentru că doream să-mi păstrez și bucăți de creativitate și din joaca mea cu scrisul, cu fotografiatul, cu altele, dar voiam să fac și lucruri concrete – o tocăniță pe care să o mănânce cineva – și am găsit un mod de a le combina plăcut. Și am evitat să intru în hora cu restaurantul pentru că știam, de la ce observ în îndustrie, de la prieteni, de la cunoștințe și din ceea ce văd în primul rând, că lucrurile nu sunt așa de simple cum ne place uneori să le idealizăm. Că îți deschizi un restaurant și o să stai la vin cu prietenii pe terasă, o să fie super. O să fie super pe naiba! Pentru că e foarte multă treabă și foarte mult din lucrurile astea pe care trebuie să le faci țin de un efort fizic, un efort fizic susținut, fie că ai de cărat lucruri, fie că trebuie să stai până noaptea foarte târziu. Și e foarte obositor. Și, dacă eu am impresia că viața mea este acum acaparată de munca mea, hai să vedem cum ar fi dacă aș deschide un restaurant. Pe de o parte e ceva ce pare a fi la îndemână, dacă stai să te gândești: Băi e cu mâncare, e cu oameni, are un pic de sens să fie ăsta pasul următor. Dar ar trebui să mă gândesc foarte bine la cât de mult îmi place viața mea și cât de mult aș vrea să mai fiu în ea prezentă în felul în care sunt acum, destul de dezechilibrat, dar ar putea să fie mult mai rău. Și de asta mi se pare o decizie foarte grea. Pe de o parte vreau să o fac, pentru că am niște curiozități sau niște ambiții – nu ambiții, asta sună foarte meschin –, am niște lucruri pe care vreau să le fac, dar trebuie făcute cu foarte multă – pot să zic un cuvânt care nu-mi place? – , foarte multă asumare, pentru că altfel se complică.

Andreea Vrabie: De ce-ți place să gătești? Ce-ți oferă ție personal?

            Cristina Mazilu: Când m-am apucat de gătit, am făcut-o pentru că mi-a plăcut cum interacționează oamenii în jurul mâncării. Și, pentru că sunt suficient de narcisistă, mi-a plăcut și cum reacționează oamenii la mâncarea pe care am făcut-o eu și atenția pe o primeam de la ei. Evident că am primit multă atenție de la prietenii mei atunci când am făcut mâncare, pentru că eu nu făceam niciodată mâncare și era hei, faci mâncare?”. Vai, da, sigur.” De asta m-am apucat. Am continuat, în schimb, din fericire, din cu totul alte motive și anume că am descoperit o sursă inepuizabilă de creativitate. Nu m-am plictisit niciodată de a încerca lucruri noi și nu se termină, încă nu se termină. Faptul că am un blog de 10 ani pe care se întâmplă același lucru – adică tot niște rețete, să zicem, într-un fel sau altul – e o dovadă de consecvență care din partea mea nu s-a mai înregistrat până acum, pentru că mă plictisesc destul de repede. Iau o jucărie, mă joc cu ea, o întorc pe toate părțile, văd ce știe să facă, OK, ne-am lămurit, laoparte, next. Asta cu gătitul m-a prins într-un mod la care nu mă așteptam. De asta mi se pare foarte valoros. Și mi-a oferit o platformă de a comunica cu oamenii altfel. Uneori mi-e greu să mă exprim, după cum poate s-a văzut astăzi, dar pot întotdeauna să fac o tartă cu afine și s-o dau cuiva și poate asta o să spună mai multe decât reușesc eu uneori cu cuvintele. Dar se vede că e și foarte terapeutic. Dacă ai o zi proastă și te apuci să topești ciocolată, s-ar putea să fie mai bine după aia. Tocmai pentru că e atât de prețios. 

Eu m-am apucat de gătit într-un moment în care nu mai știam ce să fac cu viața. Eram la Mediafax, scriam despre concerte deja de ceva vreme și nu eram vreun vârf, nu eram extraordinar de talentată – nici nu cred în talent, cred în multă muncă – dar cam spusesem ce aveam de zis. Nu excelam, nu făceam lucruri spectaculoase și asta nu-mi plăcea. Eram într-o mediocritate OK și asta mi se părea cel mai trist lucru. Și nu știam ce să fac mai departe, pentru că mă gândeam: OK, am epuizat-o pe asta, am fost la toate concertele, am văzut cam cum scriu eu despre muzică, cam ăsta e modelul, cam până aici pot să merg, cam atât pot să fac, astea sunt aprecierile pe care le pot eu emite, ce facem mai departe? Și nu știam. Mâncarea a venit atunci ca un buffer pentru până mă hotărăsc eu ce fac cu viața. Uite, pot să faci o prăjiturică sau o tocăniță sau o sălățică sau alte diminutive. Nu știu de ce am ales să spun asta. Ciorbiță. Ciorbiță n-am făcut niciodată. Whatever,shut up! Așa, și până să apuc eu să mă hotărăsc ce urmează să fac cu viața, m-am apucat de gătit și iată ce mi s-a întâmplat. Nu m-am mai hotărât nici până astăzi ce vreau să fac cu viața, am rămas gătind, dar m-a ajutat să am o viață mult mai frumoasă decât aș fi avut dacă nu descopeream faptul că pot să-mi prăjesc singură cartofi. Prin urmare, da, e ceva foarte prețios.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*