Pe Bune Live

Despre cum învățăm să trăim constant într-o relație complicată cu munca noastră.

Pe 25 noiembrie ne-am urcat din nou pe scena Sălii Pictura a Teatrului Național București pentru a vorbi sincer despre cum arată viața și munca în sectorul creativ. Actrița Ada Galeș, ilustratoarea Ioana Șopov, editorul DoR Cristian Lupsa, omul de radio Bogdan Șerban, creatoarea de conținut Cristina Chipurici și rapperul Grasu XXL au povestit cu emoție despre cum învață constant să trăiască într-o relație complicată cu munca lor. Ce a ieșit puteți asculta în episodul de aproape două ore care închide sezonul trei din podcastul Pe Bune.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative. Pe Bune Live a fost realizat cu sprijinul AQUA Carpatica, Domeniile Sâmburești și Dizainăr.

Transcrierea înregistrării audio poate fi citită mai jos:

Intro Andreea Vrabie

Bună seara și bine ați venit la Pe Bune Live, un spectacol în care vorbim sincer despre relația complicată pe care o avem cu munca. Eu sunt Andreea Vrabie, gazda podcastului Pe Bune. 

Cum poate mulți dintre voi deja știți, la Pe Bune invit artiști, scriitori, muzicieni, antreprenori să povestească cum au ajuns să facă ce fac, dar mai ales care sunt problemele și fricile cu care se luptă în munca lor. Am început acest podcast în urmă cu trei ani pentru că la rândul meu m-am confruntat cu o serie de emoții și obstacole în încercarea de a construi proiecte creative și mi-am dat seama ce efect terapeutic are experiența de a te regăsi în povestea dificilă de viață și de muncă a altcuiva. Pentru că te simți mai puțin singur și asta îți dă curajul să continui.

Anul trecut am scos de două ori podcastul în fața unui public. În ianuarie, la primul Pe Bune Live, am făcut o trecere în revistă a diferitelor teme care apar în viața unui om creativ. De la cum munca îți oferă un sens și o identitate până la cum îți asumi responsabilitatea pentru lucrurile pe care faci. În al doilea Pe Bune Live, am vorbit în această sală despre anxietăți creative care apar atunci când ai o idee și o pui în aplicare, de la vocea critică din minte care îți spune constant că nu ești în stare și mai bine renunți, până la presiunea perfecționismului. Mi-am dat seama abia acum, pregătind acest spectacol, că am ales acele teme pentru că, din nou, eu mă regăseam în ele. La primul spectacol încă îmi defineam despre ce este podcastul, iar la al doilea mă luptam cu propriile anxietăți.

Anul acesta am intrat într-o etapă nouă cu Pe Bune, mai gri și mai tulbure, pentru că mi-a fost mai greu s-o înțeleg. Au mai dispărut dintre temerile de început, că nu sunt în stare să realizez interviuri sau că nu vor fi ascultate de nimeni, dar au fost înlocuite de provocări noi, normale cred, când un proiect crește.

Anul trecut am primit un premiu pentru cel mai bun podcast. Spun acest lucru doar pentru că premiul m-a făcut să sper că va fi mai ușor să găsim încă un sponsor pentru Pe Bune. Vorbesc rar despre asta, dar mintea mea este ocupată constant de teama că acest podcast există și eu pot să-l fac doar cât timp există bani pentru el, iar în primii doi ani am fost foarte aproape de a intra pe minus. Așa că de la începutul anului și până acum, am trimis multe prezentări și propuneri companiilor. Marea majoritatea nici măcar nu ne-au răspuns. Apoi, în strânsă legătură cu nevoia de finanțare, am hotărât că e nevoie să cresc audiența podcastului, să-l duc în căștile mai multor oameni. Am angajat un om special pentru asta și am trimis constant mesaje oamenilor care ar putea fi interesați de un anumit episod și i-am rugat să-l dea mai departe. Cred că jumătate ne-au răspuns și puțini l-au și dat mai departe. Tot din nevoia de promovare a trebuit să vorbesc în cadrul unor evenimente și să acord câteva interviuri, lucruri care la prima vedere par foarte simple, plăcute chiar, dar care pentru un om timid și care crede că va muri de fiecare dată când vorbește în public devin foarte complicate și consumă energie. Anul acesta cred că am avut o singură rutină zilnică: m-am trezit la 6:00, mi-am făcut o cafea și apoi am dat refreshpaginii de Soundcloud să văd numărul de ascultări, dacă a crescut. Apoi numărul de share-uri. Cum mai stăm cu bugetul. Cui îi mai trimitem un mail. Și am repetat aceste acțiuni obsesiv de mai multe ori pe parcursul unei zile. Au fost luni întregi în care am simțit că toate eforturile sunt în zadar și frustrarea că pedalez în gol. Apoi m-am lovit de monotonia care apare inevitabil în orice muncă atunci când o faci de ceva timp. Îmi place foarte mult să fac Pe Bune și simt că pot să învăț ceva nou de la fiecare invitat, dar toată mintea mea se concentrează doar în jurul podcastului un an întreg. Iar lipsa de varietate am descoperit că poate fi obositoare pentru minte. Îmi e dor uneori de provocarea și adrenalina de la început și au fost perioade în care am simțit că stagnez profesional. 

Sunt doar câteva dintre gândurile pe care le-am avut anul acesta, la care se adaugă faptul că mintea mea transformă fiecare mic succes, cum ar fi un premiu sau un spectacol sold out în șase ore, într-o presiune constantă: trebuie să performez mereu, acum chiar nu mai am voie să greșesc, cum fac să nu vă dezamăgesc.

La fel ca basmele, poveștile pe care ni le spunem despre oamenii creativi vorbesc despre problemele întâmpinate la început, până au găsit drumul de urmat, după care trecem direct la final: au depășit obstacolul, s-au făcut remarcați în domeniul lor și au creat fericiți până la adânci bătrâneți. În realitate însă, povestea nu e atât de simplă. În antreprenoriat există o expresie, the messy middle, care descrie toate momentele dificile prin care trece un antreprenor sau creator între succesul de început și finalul unui proiect. Această perioadă cuprinde și cele mai mari provocări personale și ea nu durează un an, trei ani sau cinci. Dacă vrei să faci un lucru toată viața ta, ea va dura probabil o bună parte din viața acelui lucru și din a ta. Provocările și obstacolele se schimbă, dar nu dispar niciodată.

Am o întrebare pe care o pun fiecărui invitat: De ce faci ce faci? La ce nevoie profund personală răspunde munca ta? Însă eu am uitat să-mi mai adresez mie această întrebare anul ăsta. Și a trebuit să mă întorc la motivația inițială ca să mă împac cu realitatea că nu va deveni mai ușor niciodată și că probabil voi trăi această perioadă de mijloc, cu toate încercările și întrebările ei, mult timp de acum încolo. Fac ce fac pentru că vreau să ajut alți oameni ca mine să se simtă mai puțin singuri în încercările lor.

Desprea această perioadă de mijloc vor fi și poveștile pe care le veți asculta în această seară. Despre toate ideile la care ținem, dar la care renunțăm pentru că alegem să ne concentrăm energia pe un singur lucru. Despre efectele negative pe care un succes timpuriu le poate avea asupra noastră, despre toate luptele interioare pe care le ducem atunci când conducem o organizație. De fapt, despre cum învățăm să trăim constant într-o relație complicată cu munca noastră.

Oamenii care vor urca pe scenă se vor deschide în fața voastră cu multă emoție și sinceritate. Vă rog să-i primiți cu căldură și blândețe, pentru că nu e ușor să vorbești despre vulnerabilități, mai ales în fața unui public, și mulți dintre ei o fac pentru prima dată.

Încă o dată, bine ați venit la Pe Bune Live, să-i dăm drumul!

Introducere Ada Galeș

Ada Galeș este în prezent una dintre cele mai vizibile actrițe din teatrul bucureștean. Joacă atât pe scena Teatrului Național București, în spectacole ca UFORomeo și Julieta sau Pădurea spânzuraților, dar și în teatrul independent, la Apollo111 sau ARCUB. Despre rolurile care o interesează spune că cu cât este mai solicitant un rol cu atât îi trezește interesul mai tare. Ada crede că teatrul are capacitatea de a transforma, de a educa, de a schimba mentalități și că un spectacol este reușit nu doar atunci când bucură oamenii, ci și când le modifică interiorul.

Pentru activitatea în teatru, a primit premiul UNITER pentru debut și premiul pentru „Cea mai bună actriță” la Festivalul de Dramaturgie Contemporană din Brașov. Pe lângă teatru, a jucat în filme și seriale de televiziune, a fost trainer în festivaluri de teatru și a absolvit un masterat în arta actorului. În plus, susține workshopuri de dezvoltare personală prin actorie, pentru adolescenți, și a obținut recent și acreditarea de consilier de dezvoltare personală.

Deși este definiția workaholicului – în prezent repetă cinci spectacole în același timp –, când m-am întâlnit cu Ada și i-am propus să facă parte din acest spectacol am fost surprinsă să observ echilibrul și liniștea interioară pe care le transmite. Am aflat că sunt rezultatul unei munci și lupte pe care le duce cu ea însăși de cel puțin opt ani și am invitat-o să povestească mai multe despre asta.

Ada Galeș

Una dintre poveștile mele preferate e despre cum cresc homarii. În primul rând cresc pe toată perioadă vieții. Iar ca să crească trebuie să își spargă carapacea. Să renunțe la ea și să își crească alta. Practic, ei fac asta de fiecrare dată cand le rămâne mică. Se pregătesc: depozitează calciu pentru o nouă carapace, dau jos tot, tentacule, piciorușe, perișori, tot, după care și le fac din nou și din nou și din nou. Nu se opresc niciodată. Bănuiesc că nici lor nu le e ușor și că muncesc la asta toată viața. 

Făcusem primii bani din teatru, am luat un premiu la un festival pentru adolescenți și îmi cumpărasem bilete la Festivalul de Dramatrugie Contemporană de la Brașov. Eram în liceu, voiam deja să dau la teatru șiam fost obraznică cu mama. Eram în bucătărie și, din câte țin mine, mi-am dat ochii peste cap și am băgat un „whateveeer” la ceva ce m-a rugat, cu scârba și disprețul adolescentin pe care îl aveam atunci. Cred că e prima și ultima dată când m-a pedepsit: nu m-a lăsat să merg la festival deloc. M-a durut atât de tare încât instinctiv am înțeles că e ceva important pentru mine. Cred că atunci am decis pe bune că o să mă fac actriță. Mama s-a obișnuit cu ideea ca nu o samor sau ca o să mor de foame, dar „aia e” abia după ce am avut media 9,90 la liceu și am luat și ceva premii la festivalurile de teatru tânăr la care mergeam și m-a susținut necondiționat să fac meseria asta. Tata, din teamă și din grijă, până acum vreo treiani mă tot întreba dacă nu vreau să fac și altă facultate, poate să plec și eu din țară. Am crescut odată cu parinții mei enorm și mă bucur să spun că am muncit conștient la relația noastră.

Am dat de trei ori la facultate pentru că de două ori am picat. Prima oară când am picat n-am înțeles nimic. Nici acum nu-mi amintesc cum mă gândeam la evenimentul ăla în perioada aia. Intrasem și la literatură universală și comparată, dar m-am lăsat după 6 luni. Făceam un workshop de film și repetam la un spectacol și am dansat mult în perioada aia… cu gin, bere, tequila de nu mai pot să văd tequila în fața nasului. A doua oară am aflat că am picat după un spectacol la Odeon. Aveam prieteni care erau anul II la facultate și care m-au luat cu ei să joc în spectacol și țin minte că am urlat pe Calea Victoriei. Am coborât treptele de la teatru și m-am oprit pe o bordură. Era un magazin acolo chiar pe colț cu haine scumpe de firmă și am urlat și am plâns. Țin minte că m-am gândit că nu prind eu premiere de film cu haine scumpe ca alea din vitrină și am început să plâng și mai tare. A treia oară am intrat pentru că aveam o dramă mai mare decât admiterea și nu mai eram atentă la admitere, ci la alte lucruri. Făcusem un avort și încercam să integrez experiența aia. Îmi alesesem o povestire pe care să o zic la admitere despre o fată care primește cadou o păpusăvenită prea devreme, pe care nu și-a dorit-o și pe care urmează șă o scoată din ea în speranța că în momentul în care va comanda păpușa, ca pe un cadou de Crăciun, o va mai primi. Practic,că deși avortează, nu i se va lua acest cadou când și-l va dori și va fi pregătită pentru el.

Acum luăm o mică, mică pauză și o să vă rog să respirați. Inspirați. Expirați. Avortul eîncă un subiect tabu în Romania, iar aceste 15 minute nu sunt despre el. Mă bucur să pot să vorbesc despre asta și încerc să normalizez subiectul de câte ori am ocazia. Acum am ocazia în public. Sunt aici pentru femeile care au trecut sau vor trece prin asta și nu pot decât să le zic căle îmbrățisez. În cazul de față – relația mea complicată cu munca (cu munca cu mine însămi de fapt) – avortul este o întâmplare care m-a ajutat să nu îmi mai fie frică că nu sunt suficient de bună. Eram suficient de distrusă de poveste că am fost foarte bine la admitere. Criticul din capul meu era ocupat cu viața. Eșecul timpuriu, faptul că am picat la facultate, că m-am confruntat cu asta la 18 ani, m-a ajutat să mă raportez mai bine la viitoarele eșecuri. Cum zice mama, gravă e doar moartea și nici aia. 

Episodul despresiv pe care l-am avut pe la 23 de ani m-a ajutat să înțeleg că toate trec, și alea bune și alea rele. Ajunsesem să mă uit în gol pe balcon, șă știu că nu o să mă arunc pentru că am citit prea multe cărți despre depresie, dar să jinduiesc la a face totul să se oprească. Acum nu mai pot să înțeleg asta decât rațional, dar atunci simțeam cu toată ființa mea că în momentul în care o să mor se va face liniște. De atunci încerc să accept că avem nevoie să murim ca să renaștem și prețuiesc experiența pe care am trăit-o pentru că am înțeles ce înseamnă să renasc.

Sunt anxioasă, o anxietate care a trecut de la a nu mă putea decide ce vreau din meniu la restaurant la o anxietate funcțională care acum mă face să fiu productivă. Cred că acum opt ani amzis prima oara la terapie „ce facem frate cu anxietatea asta?”.

Vara asta credeam că am terminat-o cu „nu sunt suficient de bună” până când m-am trezit în toamnă la repetiții. Repetam la spectacolul Neguțătorul din Veneția, unde deși știam încotro să o apuc, mă auzeam spunându-mi că nu e bine și mă blocam paralizată de frică. Dar de data asta m-am amuzat și la următoarele repetiții nu m-am mai impotrivit faptului că s-ar putea să nu iasă, că s-ar putea sănu fiu suficient de bună. Am observat că e doar un gând. 

Actoria e o muncă în care te confruți mereu cu respingerea. Am picat mai multe castinguri decât am luat, cel puțin la film … Nu e despre mine. E extraordinară pentru a lucra la orgoliul meu. E despre ce fac în momentul ăla și n-am nevoie de fapt să mă identific cu nimic. Am și un exemplu de moarte a egoului: acum doi ani am dat casting pentru Julieta în spectacolul făcut de Kordonsky – mare regizor – aici la TNB. N-am luat, dar și-a dorit suficient de tare să lucrăm împreună că a modificat personajul Doicii ca să fiu în spectacol. Vreo două săptămâni problema mea a fost că nu sunt cap de afiș, că nu e despre mine, că indiferent dacă mă potrivesc sau nu cu viziunea lui de spectacol, eu eu eu eu eu ar fi trebuit să joc asta. Până la final am iubit-o pe Julieta și în jurul acestei iubiri imposibile, în care eu sunt îndrăgostită de ea și ea îl iubește pe Romeo, am construit personajul. M-a eliberat de mine experiența asta.

În anul în care am luat UNITER-ul pentru debut, marele premiu pentru noi, artiștii, la două luni după asta, am fost dată afară de la teatrul din Brașov unde lucram. Protestasem pentru dreptate, pentru că observasem cum vor să aranjeze concursul de manager și nu mi s-a părut OK. Cel mai tare m-a speriat imposibilitatea de a face real ceva, că nimeni de la conducerea orașului Brașov nu părea interesat. Practic partidele mi-au zis că e blat cu primarul și că a muri cu dreptatea în mână nu e un eufemism. Am crezut atunci gândurile lor, oamenilor din breaslă, care nu erau de acord cu mine. M-am speriat când mi-au zis că n-am dreptul să protestez, că nu o să mai vrea nimeni să lucreze cu mine, că cine mă cred, că sunt scandalagioacă, cum îmi permit și că actorul e actor și atât. În teatru există vorba asta cum că scândura e sfântă. Și eu m-am săturat de canonizarea asta a teatrului. Am dat în judecată teatrul din Brașov, am câștigat procesul, am avut ceea ce ar putea fi încadrat ca post-traumatic stress dissorder, dar doamne cât de bine am dormit după cemi-au trecut insomniile, cu ideea că am totuși ceva principii și demnitate.

 În aceeași notă, dar fără nicio insomnie, recent am refuzat posibilitatea de a face o secvență de nuditate pentru că din felul în care era spusă povestea se înțelegea doar că femeile sunt curve și proaste. Îmi place și nuditatea și corpul uman, care e la fel sub hainele diferite pe care le purtăm ca să îl acoperim. Haine care ne evidențiază talia, care ne ascund genunchii sau gleznele groase, celulita, părul, operațiile estetice care corectează tot ce nu e bine.Pentru mine e perfect. Am făcut opoză în care am sânii goi pentru ELLE, am două spectacole în care mă dezbrac și o fac pentru a-mi folosi corpul pentru a ne descătușa de norme sociale, pentru frumusețe și normalitate, pentru vulnerabilitate. Mi-a fost foarte teamă de cum m-ar putea judeca oamenii pentru asta și pentru spectacolele în care mă dezbrac. Adică eu m-am gândit – ceea ce nu e real, gândul – la ce s-ar putea gândi oamenii, care din nou nu doar că nu e real, nu ține nici măcar de capacitatea mea de a observa lumea, pentru că habar n-avem ce gândesc oamenii. Dar vai cât de frică ni se poate face de asta. De fapt, asta e frica. Tot ce e mai puțin real pe lume. Pe când curajul nu înseamnă doar absența fricii, ci puterea de acționa chiar și atunci când îți este teamă. 

Poveștile pe care le-am zis până acum vorbesc de fapt despre încredere. Această încredere nu vine din validare dată de cineva sau din exterior. Încrederea înseamnă, pentru mine, mai mult a nu rămâne în propria minte. O parte din mine s-a tot speriat anii ăștia pentru încă nu știam cum să am încredere în mine. Pentru că nu știam că încrederea e o constantă și că înseamnă doar a fi natural. O să revin la asta.

Acum vreo cinci ani lucram un spectacol la Brașov. Repetam multe ore pe zi un comportament agresiv. Personajul meu fiind într-o situație tensionată, răspundea agresiv la orice stimul exterior, așa că în momentul în care am ajuns acasă și mama m-a întrebat dacă nu vreau un ceai, i-am raspuns destul de răstit că „nu vreau ceai!” și că mă și deranjează că mă pune să fierb apa. După care mi-am analizat comportamentul și în lucrul la alte spectacole, am observat și cum se schimbă comportamentul colegilor mei. Practic cum ni se schimbă comportamentul obișnuit prin repetarea unui comportament care ne este inițial străin. Mark Seton, profesor La Universitate de Arte Dramatice din Sydney, folosește chiar termenul de post-dramatic stress dissorder pentru actorii care rămân afectați de rolurile pe care le fac.

În Neguțătorul din Veneția o joc pe Porția, doamnă bine, bogată, femeie cu sevitori și așa de tare m-a dat peste cap că după două luni în care n-am reușit nici măcar să fac o pauză mentală, prietena mea, actrița Cosmina Olariu, care o joacă pe Nerissa, servitoare și prietena Porției în spectacol, a venit la mine și mi-a zis: „Auzi, eu înțeleg, dar nu vrei tu să îți iei apă singură, că sunt sigură că poți, nu mă mai trimite pe mine”. Mă bucur că ea e omul cu care pot discuta asta, că ne putem întreba și că ne putem critica. 

Când repetam la București. Instalație umană mă identificam cu toate valorile pe care le apăram în spectacol și nu doar că am făcut un transfer și am adoptat lucruri care erau departe de mine,dar parcă am scos sau mi-am permis să fiu mai completă. Există în spectacol un moment în care provoc publicul să se sărute cu mine. E un moment pentru a susține comunitatea LGBT și în lunile alea am descoperit că, cel puțin pentru mine, există această libertate mentală, că sexualitatea e fluidă, că n-are nicio legătură încadrarea oamenilor într-o cutie sau alta. Că pot să spun lucrurile astea în fața spectatorilor și mai mult decât atât, mi-a dat încredere să suțin comunitatea LGBT în orice discuție m-aș afla. Bașca la ultima nuntă la care am fost m-am spart în figuri pe o manea pentru că știam deja să dansez. Mă antrenasem pentru un alt moment din București. Instalație umană

La UFO, care se joacă chiar pe scena asta, de Ivan Vyrypaev, regizat de Bobi Pricop, prinlucru la rol și personaj am descoperit căvulnerabilitatea nu înseamnă doarsuferință, ci și luminăși candoare, pentru că așa era Emily, australianca de 22 de ani, în costum de baie care vorbește despre experiența ei transformațională sau na, extratereștrii. 

Au tot apărut studii în ultimul timp care vorbesc despre dizolvarea sinelui la actori și care au descoperit căzonele care se dezactivează din creier sunt cele care se opresc și în momentul în care meditam. Doar că nu suntem toți conștienți de asta în meseria asta. Pentru mine ăsta e unul dintre cele mai mari câștiguri ale meseriei: flow-ul din timpul jocului. Fiind concentrată în scenă, sinele meu se dizolvă. Dacă sunt în situație nu mă mai gândesc la mine, nu mă mai critic, nu mă mai gândesc nici la trecut nici la viitor, sunt eu fiind altcineva, dar cel mai important e că sunt. 

Vara asta am scris lucrarea de disertație care sună așa: The act of love – cum favorizează mediul artistic apariția atracției. Am facut un studiu pe 175 de actori. Am aflat că toți cei 175 au experimentat sentimentul de atracție față de un coleg sau o colegă de-a lungul unui proces de creație, adică la repetiții. Din experiențele mele în care m-am îndragostit uneori duios și inutil, alte ori am iubit sau în care doar m-am simțit atrasă,am putut să observ că atât timp cât rămân un observator al evenimentelor pe care le trăiesc și reușesc să integrez întâmplările corect, atracția nu doar că mă ajută, ci și imi oferăo liberate mai mare de întelegere asupra faptului că viața e efemeră. Cred că ceea ce definește un eveniment ca fiind traumatic de unul ecstatic e percepția pe care o avem asupra evenimentului.

Am vrut de multe ori să mă las de meserie. Vreun an am vrut asta constant. M-am gândit și să fac o fermă de pui de baltă, eu care sunt vegetariană. Poate din teama că muncesc prea mult pentru prea puțini bani. Poate pentru că am impresia că nu îmi folosesc suficient capacitatea intelectuală. Poate pentru că moare planeta. Urșii koala sunt pe cale de dispariție și eu ce fac? Mă joc? Până când mi-a zis o colegă actriță, Ana Ciontea, că pot să caut să fac altceva fără să îmi neg meseria. Și fără să neg cât de mult îmi place. Acum nu mă mai lupt. Încerc să nu mă mai lupt cu nimic. Mă bucur când sunt creativă la repetiții și descopăr din ce în ce mai multe arii care mă incită. 

Și revin. În tibetană nu există cuvânt pentru „creativ”, cea mai apropiată traducere e „natural”. Pentru mine meseria pe care o fac mă aduce foarte aproape de natura mea, pentru că nu am cum să nu fiu prezentă când mă joc. Țin cursuri de dezvoltare prin teatru,recent mi-am luat acreditarea de consilier de dezvoltare personală pentru că simt nevoia nu doar să mă dezvolt, ci și să însoțesc oamenii în dezvoltarea lor.

Probabil că nu mă identific cu nicio meserie, dar mă regăsesc în pasiunea mea de a trăi și de a da mai departe.  Simt că sunt într-un spațiu în care nu știu nimic. Și simt că sunt în cea mai bună perioadă din viața mea. Am muncit mult să ajung aici, am muncit ca să înțeleg că munca cu tine însuți nu se termină niciodată și că homarii nu sunt de mâncare.

Introducere Ioana Șopov

Deși era pasionată de desen și grafică de mică, Ioana Șopov a dat admitere la arhitectură și o perioadă și-a imaginat că va lucra ca designer de interior. Dar în 2010 a participat la prima ediție Visual Playground și atunci a luat decizia fermă să devină ilustrator profesionist. Lucrează de peste șapte ani în domeniul ilustrației, iar în ultimii ani a început să realizeze și animații. Nu este fidelă unui stil anume, ci îi place să experimenteze și să se provoace cu fiecare proiect nou la care lucrează.

După mult timp în care a luat proiecte freelance în paralel cu un job full-time, în 2016 a decis să renunțe la job. Cam în acest punct se afla când am invitat-o la Pe Bune la începutul lui 2017. Mi-a povestit atunci despre cum își luase prea mult de muncă pentru că era convinsă că doar așa se poate dezvolta și despre cum a ajuns într-o singură zi să aibă în același timp proiecte de terminat la job, proiecte de freelance, să organizeze festivalul Visual Playground și să țină un workshop pentru studenți. Ceea ce a condus la o cădere emoțională pe scaunul stomatologului.

Așa că i-am propus să povestească ce s-a întâmplat în cei trei ani care au trecut de la interviu și dacă a învățat ceva din experiența de atunci sau nu. Însă, înainte de a o invita pe Ioana pe scenă, să ascultăm ce spunea la Pe Bune în 2017.

Ioana Șopov

Și pe parcursul chestiilor ăstora eu eram foarte relaxată și degajată sau cel puțin așa credeam eu. De fiecare dată când mi se mai arunca câteun deadline în față sau câte un task pe organizare sau câte ceva spuneam „da, sigur, nu e nicio problemă, o să total fac asta pentru că pot și pentru că da, e calea mai grea, dar e ok. Într-un final o să fie un lucru bun pentru mine.” Și mi-am spus chestiile astea. Cumva cred că încercam să mă conving pe mine că totul e ok. Totul nu era ok. Și mi-am dat seama de chestia asta când, cu o zi înainte de workshop, cerusem liber de la birou în ziua workshopului, pentru că cu o seară înainte urma să mă duc la dentist pentru o extracție. Mi s-a zis „da, sigur, poți să îți iei liber, e ok” și după aia fix înainte să plec la dentist, în seara aia, colegul meu m-a rugat dacă se poate totuși să vin de dimineață măcar patru ore ca să termin un packaging. În stilul clasic, am zis „da, sigur, vin mâine, după aia mă duc acasă să mă odihnesc un pic și după aia mă duc la workshop să-l țin”. Am plecat, m-am urcat într-un uber să mă duc la dentist și în mașină simțeam că nu e ok ceva, dar nu știam exact ce. Am ajuns la dentist, m-am pus pe scaunul dentistului. Asistenta care e foarte drăguță și cu care deja mă știam, că ne vedeam de destul de mult timp de când îmi pusese aparatul m-a salutat, mi-a zis „bună seara, ce mai faceți, sunteți ok?”. Și în momentul ăla m-am uitat la ea și mi-am dat seama că nu sunt ok și am început să plâng. Am început efectiv să bocesc și nu mă puteam opri și asistenta era vizibil speriată, nu înțelegea ce se întâmplă, nu știa exact cum să mă ia. M-a atins așa, foarte awkwardly pe umăr și m-a întrebat dacă vreau niște șervețele. Eu plângând i-am zis că „da, da, îmi pare rău, nu știu ce se întâmplă, am o perioadă foarte grea.” Și am stat efectiv cred că vreo 15 minute să plâng, să scot tot răul afară și mi-a fost foarte greu cumva să mă opresc într-un final. M-am oprit, a intrat chirurgul care urma să mă opereze, n-a observat că eu eram toată plânsă, roșie la față, cu tuș scurs peste tot. El era foarte „bună ziua, sunteți ok, să știți că n-o să doară.” „Dar nu, nu asta era problema. Nu de asta mi-era frică.” În fine, am plecat de la dentist, venise prietenul meu să mă ia, am mai plâns un pic în mașină. 

Am ajuns acasă absolut epuizată. A doua zi am ținut workshopul și după aia, în weekendul ăla, am stat și m-am gândit foarte, foarte bine, pentru că nu mi se mai întâmplase o chestie de genul ăsta de foarte mult timp, să nu știu ce mi se întâmplă și de ce trec prin toate emoțiile astea foarte puternice. Și mi-am dat seama că mă pusesem într-o situație foarte dificilă, cumva conștientă fiind de chestia asta ca să evoluez, dar de fapt n-am vrut să recunosc că nu puteam să le duc pe toate. Și că erau mult prea multe și erau foarte grele. Fiecare task în parte era foarte greu de susținut. Toate deodată mă lăsaseră în punctul în care nu mai aveam niciun fel de timp liber, nu mai puteam niciodată să fac ce voiam, trebuia tot timpul să fac ceva ce trebuia să fac și mă băgase într-o stare cumva de depresie reprimată, așa, în care o parte din mine îmi spunea „nu, te rog, oprește-te, fă ceva!” și mintea mea rațională și conștientă zicea „nu, nu, e foarte bine! Să vezi ce bine o să-ți prindă toate experiențele astea în același timp!

Ca să pot explica ce fel de relație am eu cu munca mea și cu burnoutul trebuie să vă zic ceva fundamental despre mine: nu cred în rețete. Nu cred într-un singur mod de a face lucrurile. Pe scurt, îmi place să cred despre mine că sunt foarte flexibilă și că mă adaptez ușor. Și la prima vedere parcursul meu profesional pare să reflecte asta. Nu am știut foarte bine ce etape să parcurg ca să ajung unde sunt acum. Îmi place să rezum totul ca pe o înșiruire de coincidențe fericite, de cele mai multe ori rezultatele unor abateri de la niște planuri vagi pe care mi le formulam inițial. 

Am făcut mate info în liceu pentru că mă atrăgea programarea, am ajuns să dau admiterea la arhitectură pentru că niște colege de clasă se apucaseră de meditații la arhitectură și mi s-a părut că s-ar potrivi pentru că sunt pasionată de desen. În anul III de facultate am participat la niște workshopuri – prima ediție Visual Playground – și mi s-a deschis în față drumul către a deveni ilustrator. În spatele multor decizii legate de profesia mea au stat doar niște impulsuri de moment, niște mișcări mai degrabă din sfera instinctului decât a strategiei. Odată cu apariția Facebook și a social media am început în mod organic să postez lucrurile pe care le făceam acolo. Mă bucuram că există o platformă nouă prin care să-mi expun munca, iar faptul că am început să primesc proiecte destul de repede a fost, inițial, o surpriză foarte plăcută. 

Cu toate astea, cad pradă ideii de rețetă mult mai des decât îmi imaginez. De fapt, îmi formez rutine profesionale în mod haotic, organic, încerc lucruri până găsesc ceva ce pare să funcționeze bine pentru mine și măsor asta prin rezultatele pe care mi le oferă. Dar odată ce-mi găsesc o rețetă bună după care să-mi organizez viața profesională, o iau ca  pe o regulă pentru tot viitorul meu de acum încolo. În capcana ideii că rutina funcționează și trebuie menținută indiferent de cum mă afectează psihic și fizic, aproape că uit să-mi iau o pauză, să mă opresc, să mă uit în jur, să mă uit la mine și la rețeta pe care o urmez cu sfințenie și să mă întreb dacă în continuare funcționează. Dacă în continuare mi-e bine cu ea. Aproape că uit că am vreun control asupra situației, că mă pot opri, că pot găsi o altă cale. Și spoiler alert: de cele mai multe ori, după o perioadă de timp, nu-mi mai e bine deloc cu ea. 

Așa am ajuns la primul burnout. Am vorbit despre el la Pe Bune, am vorbit despre el râzând, povestind la beri cu prieteni despre cum am plâns fără să mă pot opri, din tot corpul, în scaunul dentistului. Am povestit despre el râzând pentru că nu știam cum altfel să mă împac cu ce simțisem în acel moment. 

Când mi-am început cariera de ilustrator, pe la 20 și un pic, mi-am format prima rutină profesională: ziua eram la birou și seara făceam freelance. Câștigam din ce în ce mai bine, atât bani cât și popularitate ca artist, vizibilitate, atenție, practic tot ce mi-aș fi putut dori. Găsisem prima mea rețetă de succes: trebuie doar să fac ce-mi place, mult, încontinuu, lucrurile o să fie ok. Trecuseră câțiva ani așa și rutina mea câștigătoare de a lucra full-time și a face și proiecte freelance pe lângă era tot ce conta pentru mine. Trebuia să o țin tot așa. Trebuia. Nu prea mai aveam energie să ies în oraș, nu prea mă mai vedeam cu prietenul meu, nu prea mai făceam nimic. Dar trebuia. Și trebuia chiar și în momentul în care plângeam din nou la vreo două ore după ce-am plâns în scaunul ăla gri-albăstrui din cabinetul dentistului și gagică-miu îmi zicea „nu mai poți s-o duci așa, trebuie să te oprești”, iar eu abia atunci am luat în calcul pentru prima oară posibilitatea că mă pot opri. Că pot face lucrurile altfel. Că pot să-mi dau demisia, că pot să iau mai puține proiecte. Despre asta n-am glumit atât de mult, nu era la fel de catchy, pentru că în fundul depresiei în care mă scăldam nu puteam concepe că rețeta mea nu mai funcționa. Nu m-am putut opri să mă uit cu adevărat la mine și la cum îmi lăsasem viața pe autopilot până când n-a intervenit altcineva. 

Apoi mi-am dat demisia. Și în ultima vineri de angajat, întâiul weekend de freelance, mi-am zis: gata, de acum încolo lucrurile vor fi altfel. Și am crezut cu adevărat că lucrurile vor fi altfel chiar dacă lecția pe care am învățat-o din primul episod poate n-a fost cea care era cu adevărat importantă. Am crezut că jobul meu full-time era de fapt sursa nefericirii mele, pentru că munceam multe ore în condiții deseori stresante și insistam să plusez și cu proiectele mele independente. Odată eliminată sursa stresului și a oboselii cronice, eram liberă să îmi dedic toată energia proiectelor independente, să am timp să călătoresc, să petrec mai mult timp cu prietenii, să fac sport, să mă trezesc la ce oră vreau, tot ce vrei. Lapte și miere, ce să mai. 

Primul an care a urmat a fost minunat. Am organizat Visual Playground 2017 împreună cu prietenele mele. Mă implicam în tot felul de proiecte, răspundeam foarte repede la mailuri și la interviuri. Luam orice proiect îmi ateriza în inbox, făceam și aia și aia, „da sigur că pot”, „da, normal că vreau să te ajut”. Mă apucasem să învăț animație cu adevărat, făceam tot felul de lucruri care îmi aduceau satisfacție personală și profesională. Și aproape că n-am observat cum din tot ce-mi propusesem să fac cu libertatea mea post-job, nu făceam decât lucrurile legate de muncă. Nu am călătorit, nu am ieșit mai mult. M-am apucat timid de sport și cred că asta m-a ținut cumva pe linia de plutire. Era totuși ceva. 

După trei ani am ajuns înapoi de unde am plecat. La începutul lui 2019 nu reușeam să mă conving să fac nimic legat de desen sau ilustrație sau animație dacă nu era sub semnul obligației – dacă nu era un deadline sau o nevoie financiară. Unde înainte îmi doream să inserez între proiectele pentru clienți momente în care să desenez pentru mine sau să învăț ceva nou, în starea în care eram la începutul anului nu îmi doream să fac nimic. Și pe fondul acestei lipse totale de chef își făcea de cap o voce interioară extrem de critică care mă întreba: „ai ocazia să faci ce-ți place, lucrezi tu pentru tine, exact ce ți-ai dorit, de ce nu faci?”.

Mă trezeam cu acest „de ce nu faci?” în fiecare zi în care nu reușeam să mă mobilizez să fac altceva în afara proiectelor pentru clienți, iar seara când mă puneam în pat nu mă gândeam decât la toate lucrurile pe care aș fi putut să le fac și nu le făceam. Mă uitam la ce creau alții în mod compulsiv, petreceam ore întregi pe zi scrollând pe Instagramul altor artiști mințindu-mă că îmi caut inspirație ca să pot face și eu, dar în surdină era tot vocea care spunea „alții fac, tu de ce nu faci?”.

Paradoxal – sau probabil, evident – cu cât mă torturam mai mult cu „de ce nu faci?”, cu atât îmi era mai greu să fac. E greu să fii un ilustrator care își dorește să facă orice altceva doar ilustrație nu. Îți fură o parte din tine, din identitate. Sindromul impostorului pe care abia îl ții în frâu se întoarce răzbunător din adâncul sufletului tău și se grăbește să-i răspundă criticului la întrebare: „nu faci pentru că nu ești în stare, pentru că ești un impostor”. 

Și dacă primul meu episod de burnout m-a luat pe sus, ca o oală sub presiunea epuizării fizice și psihice care dă pe-afară furtunos, violent, al doilea a clocotit treptat. N-am plâns, n-am răbufnit. Am ajuns doar, încet-încet, să nu mai vreau să fac nimic legat de desen și de acolo să-mi scad stima de sine constant până am simțit că nu mai știu cine sunt și de ce pretind că sunt ilustratoare. 

Nu aveam altă strategie de a aborda criza asta decât prin a-mi propune să muncesc până-mi trece: rețeta mea. Acceptam proiecte în continuare deși fiecare fibră din ființa mea îmi zicea „nu, nu o mai face”. Mă gândeam că dacă mă forțez, ca pe o mașină pe care o împingi un pic până-și dă startul la motor, o să fie bine. Trebuia să fie bine. Altă rețetă nu aveam. După încă câteva luni însă, mi-am dat seama că nu trece. Am început să vorbesc cu prietenii mei apropiați despre ce simțeam. Poate pentru că în sinea mea știam că am nevoie de ajutor, pentru că rețeta pe care o adoptasem, de a munci mult până dispare senzația, nu mai funcționa sau poate nici nu funcționase vreodată.

Multă lume mi-a zis să-mi iau o vacanță. Mie mi se părea de neconceput. Îmi mai luasem vacanțe câteva zile, o săptămână, poate chiar la un moment dat două. Dar mai mult? Mi se părea absurd! Însă pe măsură ce trecea timpul și eu rămâneam tot mai paralizată emoțional, am devenit mai deschisă ideii de a-mi lua o pauză adevărată. Și cu extrem de multă vinovăție și foarte mult efort mi-am luat două luni libere. Am făcut de toate: orice altceva în afară de desen. M-am jucat, am călătorit un pic, am citit, am dormit mult. A fost greu la început, mai ales pentru că mă simțeam foarte vinovată și a fost greu să mă dezobișnuiesc din a scrolla Instagramul altor artiști în timp ce mă torturam psihic. Dar pe parcurs a devenit din ce în ce mai ușor. Au trecut relativ repede acele două luni. 

Dar rana asta profesională și personală nu s-a vindecat. Pentru că chiar și după două luni de vacanță, fără proiecte, fără deadline-uri, cu mult somn, mult sport, relaxare, relația mea cu munca se transformase în mod ireversibil în ceva toxic. Îmi propusesem să mă întorc în forță, să mă apuc de toate lucrurile pe care nu aveam chef să le fac înainte, să compensez cu multe proiecte mișto, să învăț foarte multe lucruri noi. Și în prima zi în care m-am întors „la treabă” nu am putut face nimic. Nu aveam niciun proiect în curs și aveam libertatea să fac orice aș fi vrut eu, dar nu puteam să fac efectiv nimic. Nici a doua zi n-am putut, nici a treia. Deasupra mea atârna foarte greu ideea că orice aș face, oricum nu ar fi suficient. Că poate am făcut odată, dar acum nu mai pot. Și că orice tentativă de a mă întoarce la rutina mea de muncă se solda cu un eșec și un nou val de autoflagelare mentală din partea mea. 

Când cineva mă întreba „și la ce mai lucrezi, Ioana?” mi se strângea inima. Mă panicam, încercam să adun în minte câteva lucruri pe care le-am făcut ca să pot oferi un răspuns care să nu mă dea de gol, să nu dezvăluie că de fapt nu lucram la mare lucru. Când cineva spunea „Sigur ești foarte ocupată” îmi venea să zic „nu, nu sunt ocupată deloc pentru că nu pot face nimic” și să plâng. Dar ce-mi ieșea pe gură era un răspuns foarte vag, „da, da, cât de cât” și după aia schimbam subiectul cât puteam de repede. Mi-am dat seama că îmi era rușine să recunosc altora și probabil mie că eram în situația în care eram. Că Ioana, ilustratorul prolific și foarte ocupat, nu exista momentan. Exista doar Ioana, persoana care nu putea să facă lucruri și care în mintea ei nu e suficient de bună așa cum e. 

Și dacă aș fi răspuns sincer n-aș fi știut să justific exact de ce mă simțeam așa. Mi se părea mai acceptabil să zic că nu mai pot să lucrez pentru că sunt epuizată decât să încerc să explic cicatricile emoționale care mă îndepărtaseră de munca mea. Nu puteam recunoaște toate slăbiciunile și vulnerabilitățile adânci pe care le inflama neputința pe care o simțeam constant. Eram burned out, dar în mintea mea era imposibil: făceam ce îmi plăcea, pentru mine, de ce eram burned out? De ce nu mai puteam să lucrez nimic? Îți legi cu totul identitatea de ceea ce faci și atunci când nu vrei să mai muncești întreaga ta identitate se dărâmă și nu mai ai unde să te ascunzi. 

Refuzam să accept, până la urmă, că rețetele după care reușisem să ajung până aici poate trebuiau înlocuite cu altceva. Că modul meu de a munci și de a mă raporta la mine nu mai puteau funcționa ca până acum și că poate era timpul să mă abat un pic de la drumul bătătorit pe care mă aflam de ceva vreme. Până acum coincidențele fericite și oportunitățile care mă scoteau din traiectoria mea în cele mai bune feluri se manifestau ocazional, iar eu trebuia doar să decid dacă să le dau curs sau nu. În situația în care eram însă mi-am dat seama că trebuie să fiu propriul catalist pentru schimbare. Nu puteam să mă mai bazez pe alții să-mi spună că poate ar trebui să mă opresc înainte să am o cădere nervoasă. Nu puteam să aștept o altă intervenție a șansei.

Mi-e încă foarte greu acum, vorbind aici despre asta, să mă împac cu treaba asta. Mi-e greu în continuare să fac lucruri de plăcere, să desenez doar de dragul de a desena sau să mă entuziasmez la briefuri noi de la clienți. Dar primul pas spre un fel de vindecare l-am făcut, timid, la începutul verii, anul acesta. Am încercat să mă reconectez la Ioana pasionată și îndrăgostită de munca ei. M-am apucat să-mi caut desene și schițe și site-uri personale și experimente în Photoshop pe care le făceam când eram adolescentă. Mi-am adus aminte de prima mea tabletă grafică și cât de mult m-am bucurat s-o primesc. 

M-am gândit la mine mică, știrbă, rotunjoară și super fericită când punea creionul pe hârtie. Mi-am amintit de ce m-am apucat de desen când eram mică, de ce am continuat să fac asta pe parcursul vieții mele și cum am ajuns să o fac ca job acum, ca adult. Și am și făcut un comicdespre asta, primul lucru pe care chiar l-am făcut cu drag în 2019. L-am pus pe social media și am primit multe mesaje de susținere, de încurajare, dar și foarte multe povești asemănătoare. Și în seara aia când m-am pus în pat, întrebarea criticului aspru s-a transformat din „de ce nu faci?” în „de ce faci ce faci?”. Și în seara aia am putut să-i și răspund: pentru că mă face fericită. 

Mulțumiri parteneri Pe Bune

Anul acesta au apărut cred că zeci de podcasturi și deși de fiecare dată mă bucur că cineva se aventurează în a spune povești audio, tot de fiecare dată mă întreb cât va rezista acel podcast nou fără susținere financiară. Pentru că nu e ușor să faci o astfel de muncă în paralel cu un job full-time sau când mai prinzi câteva ore libere. Eu dedic zile întregi documentării sau editării unui episod în așa fel încât să ajungă la voi în cea mai bună formă. Ne este încă rușine să vorbim despre bani, dar nu ar trebui să ne fie, pentru că e greu să scoți un produs ca Pe Bune fără ei. Mi se spune des „ce bună este calitatea audio a episoadelor”. Asta se întâmplă pentru că există un inginer de sunet, Horia, care ar grijă ca totul să sune perfect la final. Horia este și în momentul ăsta în spatele scenei și înregistrează spectacolul. 

Pe Facebook există un grup pentru ascultătorii Pe Bunepe care se postează articole, cărți, alte episoade de podcast astfel încât să fie ajutați în munca lor. De acel grup se ocupă Alina. Alina de asemenea trebuie plătită pentru munca ei. Inclusiv un spectacol ca acesta are niște costuri. Plătim o sală, oamenii amabili de la tehnic care ne ajută sau invitații care urcă pe scenă. Toate aceste lucruri sunt posibile pentru că există niște oameni care cred în Pe Bune și care vor să ne ajute inclusiv cu bani, să îl oferim oamenilor care au nevoie de el. 

UniCredit Bank ne-au fost alături de la primul episod de podcast. Țin minte și acum că noi le-am propus să acopere costul echipamentelor și pentru jumătate de sezon, adică 10 episoade, și ei ne-au răspuns că vor să ne ajute cu sezonul întreg. Nici măcar nu lansasem un episod. A fost ca un cec în alb ce ne-au oferit ei și le voi fi mereu recunoscătoare. Fostul CEO de la Best Jobes mi-a scris direct pe Facebook – deși nu ne știam – că îi plac episoadele și că i-ar plăcea să ne ajute în realizarea lor. Cred că la început doar i-am mulțumit că-i place podcastul. Nici măcar n-am înțeles că ne oferea un sprijin financiar. Atât de rare sunt astfel de gesturi. Dizainăr ne-au ajutat la fiecare Pe Bune Live cu obiecte de design românesc cum e această masă sau scaunul pe care stau. Și uneori cele mai mici gesturi îți ușurează munca cel mai mult. Pentru că atunci când concepi un eveniment, scaunul pe care stai chiar ar trebui să fie ultima ta grijă. AQUA Carpatica și Domeniile Sâmburești ne-au ajutat la mai multe evenimente DoR, astfel încât fiecare participant să aibă o sticlă de apă și să putem ciocni un pahar de vin la final. Evident, nu totul se măsoară doar în bani. Unele lucruri se măsoară în energie și timp pe care îl acordă cu generozitate toți oamenii de la DoR, contribuind la realizarea podcastului fie direct, prin sugestii de invitați sau pregătirea de vizualuri cum e acesta, fie indirect, prin feedback și promovarea podcastului. 

În fiecare episod ne auziți doar pe mine și pe invitații mei. Dar toți oamenii pe care i-am menționat mai devreme fac parte din Pe Bune la fel de mult ca și noi. Numai că ei rămân în umbră de cele mai multe ori. Așa că mi-ar plăcea să-i scoatem puțin la lumină împreună acum și să le mulțumim pentru că aduc Pe Bune an de an în căștile voastre.

Introducere Cristian Lupșa

Cristian Lupșa este editorul DoR și, într-un fel, șeful meu. 

Să fie editorul DoR înseamnă că e unul dintre cei cinci oameni care în urmă cu 10 ani s-au văzut la o bere și au hotărât să facă Decât o revistă. Mai înseamnă că trece împreună cu reporterii prin trei, patru, uneori cinci drafturi până când textele pe care le scriu ajung la cea mai bună formă a lor. Înseamnă că trimite emailuri câtorva zeci de jurnaliști, artiști, cercetători care s-au remarcat în domeniul lor și îi invită să fie vorbitori la The Power of Storytelling, conferința de jurnalism narativ organizată de DoR în fiecare an. De asemenea înseamnă că ne motivează să încercăm mereu lucruri noi din care să învățăm: publicații despre educație sau mediul rural, podcasturi, o revistă transformată într-un spectacol live pe scenă, evenimente pentru comunitatea de susținători sau expoziții. Și mai înseamnă că are grijă să nu pierdem din vedere misiunea mai mare a DoR și anume: poveștile pe care le spunem să răspundă la întrebări importante și complicate despre lumea în care trăim și să îi ajute pe cititori să se simtă mai puțin singuri.

Toate aceste lucruri reprezintă munca lui de editor. Despre ce înseamnă să fie șeful meu și al colegilor mei, în schimb, îl voi lăsa pe el să vă povestească mai multe.

Cristian Lupșa

Anul trecut pe vremea asta am scris întregii echipe DoR un mail cu vești proaste: la sfârșitul lunii, probabil nu vom avea suficienți bani să plătim salariile. Fac tot ce pot, vă rog și pe voi să faceți tot ce puteți, însă ăsta e adevărul. „Va fi nevoie să ne evaluăm proiectele și munca”, am scris, „să reconfigurăm echipele, să redesenăm unele direcții, să ne reducem ambițiile în unele zone și să le creștem în altele.”

Acum cinci ani pe vremea asta, am scris un alt mail cu vești proaste, trimis însă doar echipei de seniori de atunci și care avea o mică-mare diferență de ton: le-am spus că nu avem bani, că viitorul nostru financiar e întunecat, că trebuie să renunțăm la tot și să începem de la zero. Suna așa: „Nu suntem sustenabili, modelul nu funcționează, grupul de oameni e prea mare, prea scump și nu operează ca un organism eficient.”

Anul trecut eram aproape 30 de colegi în echipa DoR, aproape toți pe contracte de muncă, deci scumpi. Ne-am strâns să dezbatem buba financiară și am pus împreună pe tablă 100 de idei ca să echilibrăm cashflow-ul organizației. Am promovat produsele existente, am creat unele noi și am hăituit companiile care ne datorau bani. Printre idei era și închirierea unora dintre noi către abonați. N-am pus-o în practică, dar dacă există cerere, vă rog informați organizatorii în hol la final. Am comunicat zilnic despre cum avansăm și ne-am încurajat cu emojiuri cu saci cu dolari. Am strâns 100 de mii de lei într-o lună, însă n-a ieșit cum plănuisem. Am întârziat până la urmă cu plata salariilor. Cu o zi.

Acum cinci ani, nu eram nici măcar 10 oameni, toți plătiți pe tot soiul de inginerii financiare caracteristice antreprenoriatului sau mai bine zis precariatului creativ: de la contracte de muncă part-time (când în acte scrie două ore și tu lucrezi fără număr), la contracte de drepturi de autor (ca să nu-ți ia statul prea multe taxe). N-am comunicat problemele financiare tuturor, nu ne-am strâns să dezbatem, nu am căutat idei să ne echilibrăm, ci am făcut implozie. În nici două luni rămăsesem trei-patru oameni, porniți cu dinții strânși într-o misiune de reconstrucție.

Ceva s-a schimbat în acești cinci ani și ar fi simplu – și laș – să spun că am găsit oamenii potriviți. Asta e minciuna pe care ne-o spunem mulți novici în condus echipe. În primul rând, m-am schimbat eu și despre asta o să vă vorbesc. 

E posibil să fie în sală lideri mai pricepuți, conducătoare mai abile, manageri care nu rămân fără bani. Vă invidiez și vă rog să fiți îngăduitori.

Trebuie să înțelegeți că sunt o persoană temătoare. Fricoasă, dacă vreți, deși rostind acest cuvânt simt că-mi arunc în aer și restul de credibilitate. Îmi e teribil de frică de moarte și, adesea, îmi e frică de oameni. Nu că-mi vor face rău fizic. Ci mai degrabă că mă vor judeca, că vor râde de mine, că mă vor lua peste picior că nu sunt puternic. Mai ales că nu sunt puternic cum ar trebui să fie un bărbat din est, căruia nu-i pasă, care poate duce și pe care nu-l atinge nimic. 

Mi-am dat seama că pe mine mă cam atinge totul în adolescență, când plângeam citind Cei trei muschetari sau Jocul lui Ender și mă gândeam că singura mea șansă să fac sex e să pun în scenă un roman de Sandra Brown. Am citit vreo 20 ca să aflu cum se face treaba și nici atunci n-a ieșit din prima. Prietena mea din liceu accepta să rămânem împreună doar dacă îmi îndeplineam cota de poezii pe care trebuia să i le scriu săptămânal. Deși cerea constant poezii, faptul că am plâns la Titanic i s-a părut de prost gust. Când am plâns și la A Bug’s Life mi-a dat papucii.

Simplific puțin, dar e istoria unor dificultăți reale: îmi era atât de teamă că voi da greș, că mă voi face de râs în fața colegilor, a profesorilor, a părinților mei, încât nu puteam articula cuvinte. La propriu. Tocilarul din mine recita întreaga lecție în cap, dar pe gură, nimic. „Ce stai așa, ca mutu?” a fost o întrebare constantă de la catedră într-a IX-a, așa că am decis să nu mai merg la școală. Cu săptămânile. Când ajungeam, era pentru că trebuia să duc motivări false ca să nu fiu exmatriculat.

Salvarea mea a fost că puteam să muncesc. Continuu dacă trebuia. Așa că, după ce ai mei au aflat ce mi se întâmpla, rușinea m-a trimis înapoi în clasă, iar dorința de a nu fi „ăla care se bâlbâie și nu vine la școală” m-a făcut să încep ziarul liceului. Nu eram premiant, nu străluceam la vreo materie, însă puteam să fac un ziar ca să am o voce în propria mea viață.

E dificil când ești o persoană timidă să-ți găsești locul în jurnalism, o profesie în care încă îl aplaudăm pe Cristian Tudor Popescu când spune „pulă la televizor. Mie mi-a luat ani de zile și o plecare din România ca să înțeleg că umbrela profesiei e suficient de largă ca să nu fiu eu persoana care sparge ușa autorităților cu bocancul. Nu înseamnă că am ceva mai puțin de oferit cititorilor, ci doar că e ok să le ofer altceva. 

Iar ce-mi doresc de 15 ani încoace e să le ofer oamenilor povești dificile, în care regăsesc ceva din obstacolele și fricile lor, și-și dau seama că nu sunt singuri. Asta voiam când am început DoR alături de o mână de prieteni: să spunem povești intime care apropie oameni și le dau curaj să acționeze. Învățasem între timp, după ani pe teren, că propriile mele frici și neajunsuri nu erau un minus. Dimpotrivă. Învățasem că vulnerabilitatea generează vulnerabilitate, că o poveste spusă despre ce ai pierdut și ce ai greșit aduce la schimb același lucru.

După aproape 30 de ani învățasem că nu sunt stricat dacă nu mi-am învins fricile, că nu e o ratare dacă încă mi se strânge stomacul când vorbesc în fața unui grup mai mare de doi oameni.

Apoi, m-am trezit șef la DoR.

Nu s-a întâmplat peste noapte, ci în vreo câțiva ani. Ritmul mea de lucru, optimismul că se poate, se poate, se poate și că România nu e o piedică, ci o oportunitate, ne-a ținut în viață și ne-a făcut să creștem. La început asta a însemnat că mi-am cheltuit economiile personale plătind salarii din ele. A însemnat că am lucrat non-stop. Că am învățat să vând. Că am învățat să cer: de la ilustrații plătite cu ciocolată, la mobilă de la cititori, la bani de la companii.

Investiția mea de bani și efort m-au transformat, fără să-mi doresc, în liderul grupului. Colegii mei nu cred că aveau o problemă cu asta. Eu însă, da. Credeam că un lucru pornit împreună trebuie condus împreună. Trebuie să vrem cu toții la fel de mult să ne iasă. Mi-am judecat aspru și nedrept prietenii cu care am început: de ce nu munciți mai mult? De ce nu vă sacrificați sănătatea și economiile? De ce nu riscați? 

Mi-a luat ceva să înțeleg că motivațiile și misiunile fiecăruia dintre noi sunt diferite. Că e posibil ca un grup de oameni să creeze ceva – o cafenea, un studio, o revistă – din nevoi diferite: unii pentru că e provocare creativă, alții pentru că ar face orice să-și rupă rutina, alții pentru că țin la grupul care construiește. Pentru mine era mai intim de atât: voiam să fac jurnalismul de care adolescentul care nu vorbea ar fi avut nevoie atunci, de mult, ca să știe că nu e singur.

Acum cinci ani, când am rămas pentru prima oară fără bani, a fost momentul în care mi-am asumat rolul de conducere. Însă odată în rolul ăsta, mi-am dat seama că trebuie să ascult de o voce care nu credeam că există: organizația. Cum vorbește organizația? Prin fișe de protecția muncii care trebuie semnate, prin pontajul pe care-l cere statul lună de lună, prin verificări de prize și cursuri de prim ajutor care trebuie să fie la zi. Și, desigur, prin Excelul care îți spune că trebuie să plătești oamenii la finalul unei luni.

Ce simt că am transmis acum cinci ani echipei, poate chiar folosind aceste cuvinte, e așa: nu avem bani. Eu sunt acum șeful care păzește organizația și rolul șefului e să spună lucrurile care dor. Cine vrea să lupte, să rămână. Cine nu vrea, înțeleg. Pe scurt, am condus cu eleganța unui Liviu Dragnea. Și mi-am pierdut echipa.

Când am făcut această tranziție de rol am decis – inconștient ce-i drept – că lucrurile care m-au făcut un reporter și un editor bun m-ar fi încurcat. Un șef e cu răspunsurile, nu cu întrebările. Trebuie să aibă mereu o soluție. Trebuie să fie ferm. Trebuie să motiveze oameni. Trebuie să nu se contrazică. Trebuie să nu se teamă. Trebuie, trebuie, trebuie.

În seara asta, am o confesiune de făcut. Nu trebuie nimic.

O poveste, într-o definiție simplă, e despre un personaj într-un anumit context, care se confruntă cu un obstacol. Dacă e o poveste cu happy end, eroina poveștii omoară balaurul până la final și apoi îți spune că morala e să crezi în tine. În poveștile care îmi plac mie, personajul rareori face praf obstacolul. Mai degrabă câștigă puteri noi din încercări repetate. Încercând să fiu managerul care trebuie, am avut încercări repetate de a fi cineva care nu prea are legătură cu mine.

Am fost editorul care le repetă reporterilor ce privilegiați sunt că pot lucra trei luni la o poveste, dar asta nu obținea calitate, ci turna presiune cu remorca. Am încurajat echipa să contribuie declamând „niciodată nu spuneți nimic”, ceea ce nu făcea decât să adâncească tăcerea. Le-am arăt dovezi factuale că au greșit: ai întârziat cu textul șapte zile jumate, deși tu ți-ai stabilit singur deadlineul; am pierdut banii de la AFCN pentru că n-ai verificat hârtiile, deși ăsta era jobul tău. Voiam binele tuturor, dar îl voiam cu prea multă îndârjire și încercând zi de zi să arăt că nu mă sperie rolul. 

„Intimidezi oameni”, mi-a spus acum doi ani și ceva unul dintre mentorii mei și ai DoR. „Vrei binele echipei, produsului, dar nu toată lumea lucrează cum o faci tu, nu toată lumea e aici din aceleași motive, nu toată lumea e pregătită să riște.” Înțelegea cât de frică îmi era să greșesc. Cât de frică îmi era să rămânem iar fără bani. Cât de frică îmi era că o să dea toți vina pe mine dacă nu-și vor putea plăti chiriile. Însă voia să mă ajute să văd și cealaltă parte a monedei. Că intimidam. Iar asta m-a șocat. Povestea pe care o știam despre mine era tocmai pe dos. Eusunt cel care mă intimidez. Mie îmi e teamă. Cum adică alții să simtă asta față de mine?

Avea însă dreptate. Unul dintre citatele mele preferate îi aparține unui scriitor maghiar: „Curajul e o sumă de pași mici”. Făcusem mulți pași în ultimii 20 de ani, mai mulți decât îmi era comod să recunosc. Nu doar asta, dar făcusem pașii în ciuda firii mele care ar fi preferat să fie sub o plapumă și să citească. Și, ce să vezi, făcusem pașii cei mai importanți tocmai în momentele în care – așa cum se întâmplă într-o poveste bună – mi-am recunoscut slăbiciunile în fața obstacolului și am negociat un armistițiu.

De aceea, acum un an, când am ajuns iar într-un moment în care n-aveam bani, am spus altceva decât în trecut. Am spus: Am greșit. Avem o problemă. V-o mărturisesc, chiar dacă nu am o soluție imediată. Am idei, dar n-am nicio idee dacă vor funcționa. Sigur că mă tem. Însă sunt și curajos. Cred că suntem aici pentru că avem aceeași misiune și n-am niciun dubiu că împreună o să depășim momentul ăsta.

Sunt tot șef și azi. Echipa noastră e tot spre 30 de oameni. Doar că am învățat că jobul meu nu e să am dreptate. Nu e să nu-mi fie teamă. Nu e să le știu pe toate. Colegii mei sper că s-au prins că de cele mai multe ori nu știu nimic. Că incertitudinea e parte din ce trăim – și la muncă, și acasă. Că soluțiile găsite sunt alegeri de moment, rar deciziile perfecte. Că uneori mă voi răzgândi. Că uneori voi spune lucruri pe care a doua zi le voi regreta, dar că o să le regret în public.

Acum mulți ani nu știam ce să fac cu frustrarea ce însoțea momentele grele. Uneori ardeam așa tare pe dinăuntru că mergeam în bucătăria redacției ca să dau câte un pumn în dulap. Odată am dat un pumn în peretele de lângă frigider și m-au durut oasele trei luni. N-am spus nimănui.

Anul ăsta, am dat cu pumnul în masă la o întâlnire, pentru prima dată după mult timp. M-am simțit tot ca Liviu Dragnea și i-am zis imediat asta colegei care a organizat întâlnirea. În câteva zile, știau și cei care n-au fost acolo, pentru că nu e comportamentul pe care-l doresc de la mine. Le-am spus că s-au adunat prea multe lucruri și că n-am știut ce să fac cu ele. Nu sunt încă un lider atât de bun încât să mă pot autoregla de fiecare dată.

Am acceptat că voi greși, că e inevitabil. Am acceptat că va fi nevoie să iau decizii care mă rup pe dinăuntru – cum ar fi să anunț un coleg că nu ne potrivim –, dar am învățat să spun și asta. În trecut, probabil aș fi justificat decizia cu lista de lucruri care n-au mers și nu merg și cu resursele care nu se aliniează. Era mai safe, mai factual, mai rațional.

Însă nu suntem ființe raționale. Ne trăim viața conform poveștilor pe care ni le spunem despre cine suntem și cine sunt alții și folosim certitudinea pe care simțim că ne-o dau faptele ca să justificăm că avem dreptate. Azi am doar certitudinea că totul e mișcător și că e o limită la ce putem controla. Înveți asta repede când parte din rutina ta e să verifici contul de bancă al organizației pe care o conduci. 

Am și o înregistrare ca să înțelegeți cum sună confuzia uneori. E făcută pe 29 ianuarie, după o zi în care m-am simțit sunt complet depășit. 

Marți, 29 ianuarie. 21:28.

 Înregistrez pe stradă. Acum am plecat de la redacție. Am fost ultimul care a rămas și am așa o senzație completă de gol. Nu știu, aproape că simt că mi-ar plăcea să dau afară cumva niște energie, s-o schimb. E posibil să fi fost cea mai grea zi de anul ăsta, de până acum sau mă rog. Nu știu ce nu fac bine sau nu știu ce aș putea să fac mai bine ca să pot să aduc mai multă energie pozitivă la masă, mai multe soluții, mai mult spark. Este foarte multă tăcere, iar eu sunt rupt între foarte multe lucruri, sunt overstretched, sunt poate iresponsabil pentru că sunt așa. Îngrop oamenii în emailuri și FYI-uri, le zic transparență – și e transparență, pentru că comunic ce se întâmplă –, dar probabil oamenii doar fug după mine în loc să găsim o formulă în care să alergăm cot la cot.

Nu știu. Mă aud și simt că vorbesc o grămadă de baliverne și zic o grămadă de platitudini sau fac psihologie organizațională sau personală de buzunar, ceea ce e foarte util când editezi texte și dai idei în lucru, dar complet ineficient și neplăcut și așa… îngropător de suflet când vine vorba de organizația pe care o conduc. Da. 

2019 chiar a fost un an greu, însă a fost și un an în care am ajuns la o împăcare cu rolul meu pe care n-am avut-o niciodată. Azi poți face doar ce poți face azi și ăsta e un adevăr pe care e OK să-l mărturisești, cu toată infernala teamă de vulnerabilitate cu care ne luptăm cu toții.

Am acceptat că uneori colegii mei se vor raporta la acest fricos ca la o persoană care îi intimidează. Din fericire tot ei vor fi cei care vor face glume despre asta, despre cum editez, despre cum vorbesc prea mult, despre cum am așteptări nerealiste. Și tot ei îmi spun azi gândurile și grijile și fricile lor. Uneori le spun ce cred, dar rareori am sfaturi. De cele mai multe ori încerc doar să ascult și pun întrebări. Pentru că nici eu nu știu: nici ce e de făcut, nici ce urmează. Știu doar că mi-ar plăcea să ajungem acolo împreună.

Introducere Bogdan Șerban

Bogdan Șerban are peste 20 de ani de experiență în radio și de asemenea una dintre cele mai ușor de recunoscut voci din FM-ul românesc. Bogdan a absolvit facultatea de actorie în Târgoviște și și-a început cariera ca actor în anii ’90 cu spectacolul Danaidelede Silviu Purcărete. În aceeași perioadă a început să lucreze la Minisat, un post de radio din Târgoviște, și timp de doi ani jumătate a făcut radio în paralel cu spectacole și turnee de teatru. Pentru că a realizat că are două pasiuni care îi trezesc interesul în egală măsură, dar că pe niciuna nu o practică cât de bine ar putea, a ales să se dedice radioului și la scurt timp de la decizie a ajuns să fie directorul postului din Târgoviște. Din 2004 poate fi ascultat pe Radio Guerrilla, unde este gazda emisiunilor Avanpost Radio Guerrilla și Guerrilive.

Într-un fel, Bogdan este un exemplu de persoană creativă care a știut foarte devreme în viață care e scopul muncii sale: să susțină și să promoveze cultura și muzica alternativă. Însă, așa cum am aflat de la el, misiunea în care crezi cel mai mult nu merge întotdeauna mână-n mână cu toate proiectele în care ți-ar plăcea să te implici. Și, așa cum veți asculta în continuare, Bogdan a renunțat la multe lucruri alegând să-și dedice toată energia radioului.

Bogdan Șerban

Știam că e greu să ocupi o scenă după Cristi Lupșa. S-a întâmplat ca acum niște ani să fim împreună închiși într-un experiement plătit de un producător de bere. Ideea era că noi stăteam în casa asta, ecuație din care era scos timpul, nu știam cât e ceasul niciodată. Așa că în lipsa factorului ăstuia, timp, socializam. Pentru a supralicita o poveste livrată de Cristi Lupșa, trebuia neapărat în narațiune să bagi mult „sex, sex, sex”. N-o să fie cazul în seara asta.

Munca, jobul meu, e aia care m-a oprit să ajung astăzi la repetiții. Tot programul ăsta pe care îl vedeți, la care vă expuneți acum, a avut parte și de o repetiție. N-am putut să ajung. Așa aș fi aflat și eu că puteam să vin cu hârtii sau cu un scaun. Textul meu e mai scurt, așa că dați-mi voie să trag de timp.

Când Andreea mi-a dat mail prima oară, mailul cu tema: Munca, o relație complicată, am fost mirat. Mă gândeam „băi, dar de unde știe?”. De fapt nu se știe lucrul ăsta. Ea mi-a justificat, doar din perspectiva verii ăsteia în care eu am fost pe la toate festivalurile. Era doar o mică parte. Oricum, îi mulțumesc Andreei, a fost un exercițiu terapeutic pentru mine chiar să-mi aduc aminte tot ce s-a întâmplat în anii ăștia. Și-o să vă spun cum radioul nu m-a lăsat să exist într-o altă dimensiune profesională în ciuda pregătirii mele academice. 

Da, sunt actor cu patalama, sunt licențiat. Am apucat imediat după facultate să joc în spectacolul lui Silviu Purcărete, Danaidele. În timpul facultății fiind vorba de începutul anilor ’90.Eu și colegii mei eram conștienți de faptul că n-o să putem performa economic după ce terminăm facultatea, așa că fiecare se gândea la ceva complementar. Media părea una dintre variante, așa că în momentul în care a apărut anunțul conform căruia o să se nască primul post de radio din localitatea mea natală, din Târgoviște, m-am bucurat. Am zis „ăsta-i semnul”. M-am dus la concurs, l-am luat și cu ocazia asta am mai făcut o școală implicit acolo, chiar în radio. Și am descoperit o altă planetă. Dar o cu totul altă planetă, care nu avea legătură deloc cu teatrul. Dar care, pentru că în perioada aia încă eram în turneele cu Danaidele, o lună stăteam la radio, o lună eram în turneu cu teatrul. Mi-am dat seama că sunt complementare. De fapt una mă ținea caldă pentru cealaltă. Radioul mă ținea cald pentru teatru, iar teatrul mă ținea în priză pentru radio. Mai mult, întâmplarea a făcut ca cele două planete chiar să se alinieze perfect odată cu apariția primului teatru minicipal tot acolo, în Târgoviște. Alt concurs, alt concurs luat și satisfacția ca la 22-23 de ani să am două salarii. Chiar mă întâlneam cu foștii mei colegi de liceu pentru care ceea ce eu făceam profesional erau niște hobby-uri. Teatru și radio.

În radio apucasem să mă dau în toată perioada asta pe toată grila. Încercasem orice, de la talk show-urile de noapte până la orice, repet, în timpul zilei. Și în momentul în care am ajuns ca actor la tânărul teatru minicipal din Târgoviște, momentul ăsta m-a prins în poziția de realizator de matinal. Asta înseamnă că o zi normală de lucru arata așa: la 4:00 dimineața mă trezeam, la 5:00ajungeam în radio, unde împreună cu un știrist ne apucam să băgăm în malaxor toată presa din ziua aia – și era, credeți-mă, presă un vraf așa – plus că așteptam la fax toate fluxurile agențiilor de știri din București timp de o oră. De la 6:00 până la 10:00 era matinalul. La 11:00ajungeam în teatru. La un moment dat la prânz aveam o pauză de masă, iar până la ora 22:00–23:00 stăteam să repetăm, să montăm spectacolele. Și în fiecare seară, chiar mi-am adus aminte – nu știu cum reușeam –, dar apucam să aducem și un obor de recunoștință și zeului Bacchus. Chiar în fiecare seară. Și pentru că era vorba de un teatru de provincie, un teatru la început și noi trebuia să educăm publicul de acolo cum e cu venitul la teatru, spectacolele se jucau sâmbăta și duminica. Asta înseamnă șapte zile de muncă. Chiar a fost, a fost o stagiune serioasă, în care am jucat în toate spectacolele. Am fost în Amorul Medic de Molière, Don Quijote de Cervantes și Ultima birjă – a fost o adaptare după Caragiale.

A venit un moment în care se scurseseră deja doi ani de zile în care asta făceam. Culmea e că făceam ceea ce-mi plăcea, chiar îmi alimentam pasiunile, dar pe dinăuntru eu mă uscam. Habar n-aveam de ce. Eu ofileam. În teatru a venit un nou regizor care, după ce ne-a văzut pe toți, după ce am făcut o lectură la masă, mi-a dat mie rolul principal. Urma să țin un spectacol de două ore în spate. Ăla a fost primul moment în care – ulterior am aflat că era anxietate ce simțeam eu, era panică anxioasă, habar n-aveam, era prima dată când simțeam asta – mă întrebam „bă, ce fac? Cum mă dau jos? Cum mă opresc? Unde e frâna?”. Și obligat de situația asta, de panica asta crescândă din mine, m-am băgat într-o ședință. Ulterior am aflat că ceea ce am făcut se chema analiză SWOT: am pus pe două coloane, aici e radioul, aici e teatrul, aici e cu plus, aici e cu minus. Nu mai știu de ce a dat cu plus, tind să cred, la nivel superficial, că unul dintre argumente a fost „băi, o să ajungi la mai multă lume cu radioul”. S-ar putea să fi fost asta. Cert e că am ales radioul. N-am pregătit, așa s-a nimerit. Momentul în care m-am dus la Municipal, la Tony Bulandra și mi-am anunțat colegii și conducerea a fost chiar Ziua Mondială a Teatrului, când eu am spus „băi, îmi dau demisia”. Am zis-o frumos, n-am aruncat-o în scârbă. Regizorul totuși a luat-o personal, a venit după mine, a încercat să mă convingă. A crezut că am eu ceva cu el. Repet, urma să am un rol principal. Au înțeles. 

În radio, pentru că toată energia pe care o consumam cu teatrul era acum toată băgată în radio, am să-l citez pe președintele reconfirmat, „pas cu pas”am ajuns să urc în organizație și să conduc radioul. Oricum aveam și am și acum o problemă cu autoritatea. Cel mai bine e să-l conduc. Am ajuns să fac asta, numai că și aici era o capcană. A fost o capcană mâncătoare de timp. Era o funcție cu niște vicii. N-am știut cât timp de fapt se alocă gestionatului, manageriatului unei organizații. Și cu această ocazie am aflat că există două feluri de manageri – strict vorbesc pentru radio –, aveam două variante: ori să mă ocup de partea mea și să-mi prioritizez, fiind și șef acum, emisiunea și ignoram restul redacției – mă rog, planam pe acolo –, cealaltă variantă era să-mi ignor show-ul și să prioritizez redacția. Asta s-a întâmplat. Culmea, față de perioada în care lucram și la teatru, orele pe care le dedicam muncii erau fix aceleași:de dimineața până noaptea târziu. Erau deadline-uri pentru campanii comerciale, era hârțogăraie o grămadă. Am reușit să fac ceva, în schimb: să scap de matinal. Primul lucru pe care l-am făcut ăsta a fost și mi-am inventat un spațiu împreună cu un coleg – ca să mai preia și el din efortul ăsta de a susține o emisiune – am făcut un talk-show în zona de drive time, de dimineață, 10:00-13:00 în care luam o temă și o tocam mărunt cu ascultătorii. Numai că într-o săptămână erau foarte multe ședințe, venit la CNA, ședințe cu patornatul, venit la București la CNA plus deplasat prin țară pentru extinderea radioului. Așa că din cinci emisiuni eu apucam să fac două. Dar strict din perspectiva directorului de radio am reușit să măresc salariile tuturor colegilor mai puțin al meu. Am fost suficient de naiv să spun patronajului, după ce am tocat toți banii dedicați măririlor, „ăștia au fost, pentru mine bănuiesc că e altceva.” Așa a fost. Și am reușit cu radioul ăla să ajung în presa națională. Și în presa scrisă și chiar și pe TV. Dar cu toate astea eu nu făceam radio. Îl conduceam. Aia a fost a doua lecție învățată. Mie-mi place să joc. Eu sunt jucător, nu sunt gestionar de joc. Și de atunci am refuzat orice propunere venită și în glumă din perspectiva asta a condusului unei organizații, mai ales în zona de radio. 

În anul 2005 de fapt, în anul 2004 a apărut Guerrilla, eu am venit în ianuarie 2005. Guerrilla pe mine m-a salvat. Eu ajunsesem să am aliura unui funcționar – umblam mai mult în costume –, aveam 100 de kg în viu și eram extrem de blazat. Colegii din Guerrilla și acum mă ridiculizează aducându-și aminte că a venit unul cu părul prins în coadă, în costum, pe aici, crezând că sunt comis voiajor, că voiam să le vând ceva. Guerrilla pe mine de fapt m-a salvat și m-am întors iarăși la radio. Singurul lucru de sub reflectorul vieții mele era din nou radioul și era bine. Până când m-am întâlnit cu un asistent de regie pe care îl cunoscusem în Târgoviște – acum era regizor plin, aici, în București – care mi-a propus să facem un spectacol. 

Iarăși dracul sau îngerul teatrului îmi dădea târcoaie. M-a convins foarte repede. Eram, ce-i drept, nejucat de multă vreme. I-am pus totuși niște condiții și i-am spus „băi, singurul Dumnezeu la care eu mă închin acum este radioul. Ce rămâne pe lângă, în afara postului dedicăm, dacă vrei, repetițiilor.” El a fost de acord. Textul lui Edward Albee, The Zoo Story, este unul foarte cunoscut, e într-un singur act. În mod normal se montează în cel mult o lună. Nouă ne-a luat șase luni pentru că trebuiau să respecte timpul meu. Mai era ceva,trebuia neapărat să găsim un spațiu care să fie foarte apropiat de radio la care eu să ajung repede după ora 20:00când terminam și la care să am acces oricând puteam sau când se putea. Culmea e că spațiul ăla exista sub radio. E Clubul Prometheus, noi eram în Națiunile Unite. Așa că ajunțam spectacolul la 20:30,oricum îl începeam la ora 21:00, de multe ori coboram odată cu spectatorii în sală după ce eu terminam emisiunea de la radio. O terminam pe atunci la ora 20:00. Și s-a jucat The Zoo Story până când s-a închis clubul și noi ne-am mutat cu radioul la Casa Presei. De atunci sunt practic actor nepracticant cu toate că oferte am mai avut.

Fiind expus în zona asta, de recomandări culturale, am primit multe oferte. O să vorbesc doar de două. Primul a fost un debut regizoral, era o regizoare pe care o știam și a insistat, „hai mă, hai întoarce-te”. Am fost de acord. După a doua lectură la masă la care am întârziat o oră a înțeles și ea că nu se poate. A doua a fost din zona de teatru instituțional – culmea –, tot așa, un regizor care a vrut el, a vrut să facă un proiect personal din mine. Am întârziat cred că două ore la una dintre repetiții și a înțeles și el. Nu s-a oprit aici. Au venit regizorii de film să-mi propună, eu nemergând la niciun casting. Prima propunere a fost de profesor violator de studente. Se hotărâse prima zi de filmare, i-am zis „da, eu pot, dar peste două săptămâni.” A înțeles, am ieșit din film. L-am ajutat cu altceva, l-am ajutat cu muzica. A doua propunere, asta a fost la sfârșitul anului trecut, trebuia să joc rolul de pedofil. Aici chiar s-a înaintat. S-au setat locurile de filmare. Prima zi de filmare trebuia să fie într-o pădure, a fost urât afară, nu s-a putut filma. Când s-a mutat filma n-am mai putut eu și gata. Din nou, radioul m-a salvat. Totul, refuzul meu și toate acele întârzieri, veneau pe motivul program radio pe care eu îl respectam. Așa hotărâsem: îl respect cu sfințenie. 

Totuși am vrut neapărat în tot timpul ăsta să ies din cutia radioului, să mai fac ceva complementar. Colegii mei, mai toți începuseră facultăți, au terminat a doua facultate, mulți dintre ei, am zis zona pe care eu aș vedea-o confortabilă acum și chiar m-ar ajuta și din perspective show-ului pe care îl realizez la radio, ar fi să mă îndrept spre UNArte, istoria artelor sau un master în partea de arte vizuale. M-am dus la facultate și am văzut programa, am văzut programul și mi-am dat seama că și acum aș fi fost student sau aș fi tras de facultate multă vreme. Iar astăzi să fii student etern nu mai mai e nici rebel, nu mai e nici boem și nu mai e nici eficient economic. Așa că m-am gândit poate să găsesc un student care să-mi dea cursurile pur și simplu și să le citesc eu în timpul meu. Aprofundez în timpul meu fără să mai am nevoie de patalama. Încă îl mai caut pe studentul ăla. 

Și ultima propunere pe care am primit-o a venit anul ăsta, în vară. Vara asta în care am fost pe la toate festivalurile. Propunerea e venită din partea unui festival și ar fi trebuit să devin booker și scouter pentru zona de newcomers, dar nu din România. Din afară. Asta însemna ca primele cinci luni din an să le petrec în afara României. Da, știu, ce mișto. Da, într-adevăr. Cinci luni trebuia să stau în Europa – cred că și în State erau – să merg cu sacoșa la cumpărături de trupe și să spun ce cred eu că o să bușească în anul ăla. E ultratentant și acum. A fost cea mai măgulitoare ofertă pe care am primit-o. Toți cunoscuții mei continuă să încerce să mă convingă și deseori folosesc termenul „prostule”. Dar ca să fi făcut asta cinci luni nu mai făceam radio și nimeni nu mă mai primea înapoi. Ca să fi acceptat asta însemna să renunț complet la radio și trebuia să mă reconvertesc în și la altceva. În momentul în care eu primeam oferta asta, deja line-up-ul pentru Guerrilive-ul din toamna asta era complet, plus niște date pentru ianuarie și februarie 2020. Eu vorbesc de vara anului ăstuia. Sunt trupe, sunt artiști care fac niște eforturi. Vin din țară pe banii lor pentru a fi prezenți aici. Pentru a avea bucata asta de expunere. Nu prea mai sunt eu șeful deciziilor pe care le iau. Eu sunt în show-urile astea parte dintr-un angrenaj mai mare din industria asta care și așa a fost undeva la un colț pusă mulți ani. E vorba de industria de muzică alternativă. Tot ce înseamnă de fapt cultura alternativă. 

În anii ’90, pentru majoritatea DJ-ilor – oamenilor ăstora din fața microfoanelor – a funcționat în virtutea regulii ăsteia: nu-i importantă știrea, important e ce crezi tu despre ea și ce spui tu despre ea. După ce Guerrilla a crăpat și a revenit, acum trei ani de zile, după toată perioada aia mi-am dat seama că toată paradigma s-a schimbat. În momentul ăsta paradigma e alta. Colegii mei de radio și de breaslă și din alte radiouri nu prea sunt de acord cu asta. Acum importanți sunt ascultătorii. Ăștia care tot caută, după atâția ani, să se adăpostească de bombardamentul ăsta din media tradițională, de căcatul ăsta care vine spre ei și la care se expun din păcate și la modul involuntar. La fel cum cititorii se ascund în paginile Decât o Revistă. La fel de importanți sunt muzicienii și artiștii care n-au avut un loc în care să-și arate opera. Nu pentru că opera nu era de calitate, ci pentru că în general media tradițională a considerat că e mult mai greu de înghițit opera lor cu urechile și evident, asta ar fi deranjat procesul de alienare al ascultătorului. Ei bine, la genul ăsta de resposansabilitate am ajuns din păcate târziu, după mine. Foarte târziu.

Și apropo de timp, anul viitor în martie o să fac 25 de ani de când cinci zile pe săptămână, câteodată șapte zile pe săptămână, fac radio. Și pentru asta și vouă vă mulțumesc.

Introducere Cristina Chipurici

Cristina Chipurici a devenit cunoscută în online-ul românesc datorită Monden.info, un blog cu conținut despre industria muzicală din România pe care l-a fondat în 2007, în primul an de facultate. A făcut un masterat în music business la Berklee College of Music, s-a ocupat de promovare online pentru artiști precum Guess Who, Maximilian, Hi-Q, Andreea Bănică sau Inna și a fost mult timp considerată unul dintre cei mai activi oameni din industria muzicală.

În urmă cu doi ani a renunțat la contul personal de Facebook și s-a concentrat pe offline: a început să alerge și citește peste 60 de cărți pe an. Pasiunea pentru lectură s-a transformat în proiectul The CEO Library, un site cu cărți recomandate de lideri din toată lumea. De asemenea, a început un newsletter săptămânal în care recomandă articole, podcasturi și alte resurse care să ne ajute să trăim mai bine.

Am contactat-o pe Cristina și i-am propus să facă parte din acest spectacol pentru că eram în căutarea unui final fericit. Iar de la distanță mi se părea că ea a găsit o soluție pentru cum să trăiască într-o relație armonioasă sau măcar mai puțin complicată cu munca. I-am spus acest lucru la prima noastră întâlnire, iar reacția ei a fost: „Interesant că așa pare din afară”. Așa că povestea s-a transformat în una despre efectele pe care succesul timpuriu le are asupra ta și a felului în care te raportezi la muncă și la propria valoare.

Cristina Chipurici

Într-una din serile trecute am primit un mail de la o persoană cu care nu mai vorbisem de prin 2012. Pe care în trecut o consideram oarecum prietenă. M-a contactat cu o propunere de colaborare pentru unul dintre proiectele în care sunt implicată, proiect despre care abia recent am început să vorbesc, deoarece nu se știa că am vreo legătură. Și m-a deranjat că mi-a scris, deși nu am știut să explic de ce. Propunerea era super ok, avea toate i-urile la locul lor, chiar nu făcuse absolut nimic greșit. Era doar un mail până la urmă. Am stat un pic și m-am analizat în seara aia. Totuși de ce m-a enervat atât de tare? Ce a făcut de am reacționat așa?

Ah, scuze, am uitat să mă prezint. Numele meu este Cristina Chipurici și, în 2007, pe când aveam doar 19 ani și eram studentă în primul an la jurnalism, am pornit un blog de monden, de muzică. Dar nu genul ăla de monden, ci un monden curat, fără bârfe, fără vedete, fără scandaluri și tot felul de lucruri cu care sunteți și voi obișnuiți. Blogul ăla a fost pornit din frustrarea cauzată de profesori, de cei de la instituțiile media unde făcusem practică și care spuneau că nu poți avea succes fără titluri revoltătoare și fără cancan și fără toate acele practici cu care eu una nu eram de acord. Asta se întâmpla într-o perioadă când blogurile oricum erau ceva rușinos. Spre surprinderea tuturor, inclusiv a mea, am reușit să transform acel blog în cel mai citit, cel mai comentat și cel mai preluat blog pe nișa de muzică. Ulterior a devenit și primul blog vândut din România, în ciuda faptului că asta era la sfârșit de 2008 și tocmai începuse criza financiară.

Am investit banii din vânzarea blogului în niște studii în music business și am început să lucrez pe partea de promovare online pentru artiști, în special pentru artiști independenți, cei din zona hip-hop, din rock – ce ascultam eu – și am început să-i promovez online. Asta se întâmpla într-o perioadă când promovarea online era încă ceva destul de exotiv. Artiștii depindeau de casele de discuri ca să ajungă la public și i-am ajutat să crească de la statutul de artiști necunoscuți la cel de artiști care aveau turnee cu casa închisă.

Odată cu succesul tuturor acestor proiecte în care m-am implicat, a început să mi se dea și din ce în ce mai multă atenție. Clar a ajutat blogul, succesul acelui blog, a ajutat că a fost primul blog vândut din România. A ajutat succesul artiștilor pe care i-am susținut, faptul că am fost unul dintre cei trei oameni din România cu studii în music business. Aveam și un blog personal pe care scriam. Ajunsesem cea mai urmărită femeie pe social media din România și eram văzută ca un fel de wonderkid. Am intrat în hora succesului și am început să fiu invitată la conferințe unde vorbeam despre cât de important este să-ți urmezi pasiunea și să nu asculți ce-ți spun alții. Dădeam interviuri, aveam ședințe foto, tot felul de branduri care voiau să colaborăm și așa mai departe, evenimente fancy la care mă invitau. 

Am început să-mi spun o poveste despre mine. O narațiune în care omiteam sau pur și simplu nu conștientizam cât de mult noroc am avut. Oare meritam acel val de atenție sau a fost doar datorită conjuncturii? Oare am fost doar copilul potrivit la momentul potrivit? A fost genul de poveste unde identitatea mea s-a suprapus cu identitatea proiectelor în care eram implicată, cu succesul lor și nu mai știam cine sunt eu fără succesul proiectelor în care eram implicată și al oamenilor cu care lucram. Doar că, evident, orice poveste de gestul ăsta este pe jumătate o minciună.

Am început să renunț treptat la toate acele proiecte în care mă implicasem, la care pusesem umărul, iar justificarea pe care mi-am oferit-o atunci a fost că am renunțat din cauză că nu mai eram confortabilă cu direcția lor și nu mai dețineam eu controlul. Cei care investiseră în ele, cei care erau acționari sau manageri începuseră să se axeze foarte mult pe partea de monetizare – cu orice preț. Eu eram axată pe complet altceva, pe construit valoare decât pe partea asta financiară. Și, mai mult de atât, luaseră deciziile fără să mă implice. 

Am trecut de la un venit de 600 de Euro în perioada mea de glorie, pe urmă la 200 de euro, deoarece am decis să-mi urmez pasiunea și să lucrez doar cu artiștii independenți și pe urmă la zero, pentru că artiștii respectivi și-au dat seama că, de fapt, nu au atât de multă nevoie de mine și nici eu nu m-am luptat foarte tare să le demonstrez altceva. Ca să rămân totuși conectată la industria muzicală, am acceptat să fiu șofer pentru o trupă de artiști hip-hop, pe atunci încă necunoscută, doar că evident, spuneam că sunt tour manager. Aș fi putut să rămân să lupt mai mult pentru toate acele proiecte în care credeam, nu știu. Să vin cu alte propuneri de monetizare, cu lucruri cu care să fiu confortabilă pe termen lung. Și nu am făcut asta. Pe atunci îmi spuneam că asta este singura mea opțiune, că este varianta nobilă dacă mă retrag. Doar că mă cam mințeam singură. Mi-am dat seama mult mai târziu că egoul meu a avut un cuvânt important de spus atunci când m-am retras. Pentru că, de fapt, cred că am vrut să se vadă cât de importantă eram eu, cât de semnificativă eram eu, cât de mare era implicarea mea în toate acele proiecte și cât de mult depindeau ele de mine. Nevoia mea de recunoaștere nu fusese satisfăcută, așa că mi-am luat-o în cel mai negativ mod posibil. Și evident, în proces toată lumea a avut de pierdut, pentru că proiectele respective au devenit irelevante și s-a dus în cap și lumea mea.

Cei pe care îi credeam prieteni înainte au dispărut brusc, fiindcă, evident, nu era vorba de prietenie – aveam să realizez ulterior-, ci de interesul pe care ei îl aveau în proiectele cu care eu mă asociam și în tot acel succes. Încrederea în mine a colapsat și ea. Am avut un an în care n-am mai putut să funcționez din cauza depresiei, doar că pe atunci nu știam să verbalizez despre ce este vorba. Am albit complet la 24 de ani. Lucram sau beam alcool toată noaptea, mă culcam cândva după răsărit. Pardon, lucram și/sau beam alcool. Poate dormeam patru ore, iar când trebuia să mă trezesc, nu mai eram în stare. De ce să mă ridic din pat, să-mi trăiesc viața? Nu mai găseam motivație. Nu mai știam pentru ce. Atunci când am atins cel mai scăzut punct al existenței mele, am decis că este timpul să pun capăt activității mele ratate de solopreneur și să mă fac și eu, în sfârșit, om mare. Să mă angajez. Am început să cer ajutorul la toți pe care îi știam, le-am făcut pitchuri, am încercat să le arăt cum ar putea arăta proiectele lor dacă m-aș implica. Doar că, evident, atunci când ești disperat, nimeni nu vrea să aibă de-a face cu tine. Nici măcar nu mi-au răspuns, indiferent de cât de mult aș fi vrut eu sau de cât de des aș fi făcut eu follow-up

Evident, detaliile de acest gen nu le-am făcut niciodată publice, pentru că sunt o dovadă a naivității mele, a prostiei mele, a eșecurilor. A unei lipse de viziuni pe termen lung, fiindcă altfel aș fi conștientizat cât de efemer este succesul. Doar că sunt informații omise într-un mod convenabil.

Încet, încet, am schimbat obiceiurile din viața mea. Am eliminat foarte mulți oameni toxici și am reușit să mă ridic. În 2017 am pus bazele unui nou proiect. Mi-am făcut curaj și am pornit un site în engleză, de data asta, ca să aibă succes internațional. Mă gândeam că, în cazul în care o iau lucrurile atât de rău razna aici, în România, și sunt nevoită să-mi fac bagajele și să plec a doua zi, măcar să am și eu ce să arăt de portofoliu. Împreună cu un prieten care deja era mutat din țară am pornit un site cu cărți recomandate de oameni care sunt printre cei mai buni din lume la ceea ce fac, cei mai buni din domeniile lor. A avut extrem de mare succes. Reacțiile au fost incredibile. N-am văzut în viața mea atât de multe mesaje pozitive ca atunci când am lansat acel site. Efectiv erau sute de mesaje și de mailuri. Intrau cu „wow”, „felicitări”, „bravo”. „Este foarte mișto, este necesar.” „Bravo că încurajezi cititul!” Am ajuns la zeci de mii de oameni din întreaga lume, din țări unde nu cred că voi ajunge vreodată, precum Australia sau Canada. Între timp am ieșit din acel proiect. În paralel, am început să comunic un alt proiect în care am fost implicată încă de la naștere, un brand românesc de streetwear care a crescut organic și care a ajuns să aibă un succes extraordinar. Iar în momentul când am început să comunic succesul acestor două proiecte, am început să fiu contactată brusc de oameni care și-au amintit de existența mea și evident, doreau lucruri de la mine.

Presupun că acesta este motivul pentru care m-a deranjat mailul acela despre care povesteam mai devreme. De fiecare dată când încep să semnalizez proiectele în care mă implic și care au succes, încep să se lege lucruri, încep să mă caute tot felul de oameni de care n-am mai auzit de mult sau oameni noi. Iar creierul meu a construit niște asocieri dureroase. Știu că intru in thebelly of the beastși că pot fi scuipată oricând. Doar că acum știu că succesul este efemer. Atenția este efemeră. Totul este efemer. Ești intimidat și frustrat de poveștile de succes promovate prin media sau chiar și prin cărți, însă nimeni nu vorbește și desprefuckups. Nimeni nu vorbește despre viața scurtă a succesului sau despre presiunea care se pune pe tine. Despreroller-coaster-ul emoțional. Despre cum egoul îți distorsionează deciziile pe care le iei. Despre cum treci de la extaz maxim la realizarea că ai dat-o în bară. Nimeni nu vorbește despre cum 98% din cei pe care-i credeai prieteni dispar, brusc, și nu mai vor să se asocieze cu tine. Sau pardon. Vorbesc. Poate că mai sunt și câțiva care mai vorbesc. Dar de abia atunci când pericolul a trecut. Când au dat lovitura și toate acele rateuri sunt undeva în trecut. De abia atunci au curajul să înceapă să vorbeacă despre greșelile pe care le-au făcut. Pentru că atunci le este ușor. 

Există ceva ce se numește survivorship bias. Este o eroare de logică în gândire, încurajată de toate poveștile de succes promovate prin mass-media, prin cărți, prin bloguri și așa mai departe. Survivorship bias este atunci când ne concentrăm pe oamenii care au avut succes, ne uităm la ce au făcut ei, ce obiceiuri au ei, ce cărți citesc ei, ce decizii au luat ei, dar ne scapă faptul că mai sunt încă de o sută de ori mai mulți oameni care au făcut exact același lucru, dar nu au avut succes, din motive legate de timing, de context, de noroc. Și poate riscăm să ajungem să tragem niștemconcluzii false, ajungem să credem că lumea asta este guvernată de meritocrație.

În showbiz și în antreprenoriat mi se pare că se observă cel mai bine că este un sistem care promovează valori absurde și toxice. Te face să vezi totul deformat și îți dă iluzia că ai fi un mic Dumnezeu. Doar că, în timp, realizezi că toată acea putere care ți se oferă, toată atenția, nu se lipește. Este doar o bulă. Iar după câțiva ani, nimeni nu-și va mai aminti numele tău.

Dar cine sunt eu, de fapt? Cine sunt eu dincolo de succesul proiectelor în care mă implic? Numele meu este Cristina Chipurici și indiferent de ce aleg să fac profesional acum nu mă mai las definită de succesul lucrurilor în care mă implic. Mă concentrez doar pe lucrurile aflate sub controlul meu, pe reacțiile și pe acțiunile mele. Ce știu despre mine este că sunt o persoană sceptică și curioasă. Mereu caut să trec totul prin filtrul rațional. Să mă întreb dacă ceva funcționează, dacă are sens. Încerc să nu mă las impresionată de ce este la modă sau de convențiile sociale sau de persoanele cu autoritate. Și mereu caut să aflu lucruri pe care mi-aș fi dorit să le fi învățat la școală. Să descopăr modalități prin care să fac lucrurile mai bine. După care le împărtășesc în scris, în speranța că mulți dintre cei care le vor citi vor evita să faci și ei aceleași greșeli pe care le-am făcut eu.

Introducere Grasu XXL

Pe Dragoș Nichifor l-am invitat anul trecut la Pe Bune plecând cu o idee greșită la drum. Că doar un om creativ măcinat de întrebări și decizii poate scrie într-o piesa care se numește Frica versuri rap care spun:

Trebuie să mă adun
Lumea îmi tot zice că-s nebun
Tot ce ai construit acum e fum
Zi-mi tu cum să fac să fiu mai bun.

Însă în timpul interviului cu el am descoperit un om foarte cald și deschis și, mai important, împăcat cu viața și munca lui. Iar această împăcare se datorează în mare parte muzicii, prin care a învățat să se vindece de la 14 ani, când i-a pierdut pe părinții lui sau în liceu, când a făcut nenumărate drumuri cu trenul între Bacău și București în căutarea unei case de discuri sau în toți anii în care nu a putut trăi doar din pasiunea lui. Tot în versuri o spune cel mai bine:

Fac rap de când nu era internet
Dă-mi banii, faima mă lasă indiferent
Terapie fac la mine în cabinet
La studio, unde totu-i la sentiment.

Nu îmi plac concluziile. Nici în finalul episoadelor de podcast, nici în finalul unui spectacol ca acesta. Simt că fiecare poate extrage lecțiile care i se potrivesc cel mai bine, care l-au ajutat cel mai mult. Tot ce pot să spun este că sper ca toți să ajungem la o formă de vindecare prin lucrurile pe care le facem și de împăcare cu relația complicată pe care o avem cu munca.Vă mulțumesc că ați aici, ne vedem în foaier la vin și vă las cu o ultimă poveste despre muncă spusă de Grasu XXL așa cum știe el mai bine: prin muzică. 

Grasu XXL

[Intro: Andrei Pleşu]
Orice om dacă-i cinstit, recunoaște că speră să aibe succes. E o ipocrizie să spui: „Domnule, nu mă
Interesează.. Eu îmi văd de treaba mea” , nu, toată lumea vrea succes. Am observat însă, pe bază de
Experiență, că cei care sunt obsedați de tema succesului de obicei ratează, sau chiar când îl au sunt nefericiți. De unde rezultă că e ceva în reprezentarea noastră despre succes care nu este
Integral satisfăcător. Chiar când ai succes, îți dai seama că ai o mulțime de alte motive să nu fii
Integral fericit. Aș spune mai întâi că trebuie să ne ferim să identificăm succesul cu fericirea.

Bună dimineața, DoR. Mie mi se spune Grasu X și asta e povestea mea.

Hai, definește succesu’
Zici că banii, curvele, drogurile, vestu?
Vezi tu, sălbatic e aici
Unde toți te trag în jos când doar vrei să te ridici
Zici că banii au venit și banii au plecat
Dar tu știi în mintea ta că nu-s atât de importanți
Dacă vrei să ajungi, trebuie să fugi
Trebuie să te vezi, nu să vrei să te ascunzi
Și n-are nimeni rețeta
Toți te mint, spun că o au și îți vând doar eticheta
Fii atent la scrisul ăla mic
În josul paginii, unde nu înțelegi nimic
Dacă-i de lungă durată, termenul de plată
Dacă-ți ia o parte, sau poate o vrea pe toată
Peste tot, la fel, dar tu ești plin de opțiuni
Doar tu știi adevărul, dar îți spui numai minciuni

[Bridge: Andrei Pleşu]
Există fericire și independent de succes, există oameni de succes nefericiți
Una la mână. În al doilea rând, cred că succesul se obține ca și fericirea
Mai curând dacă apare ca efect colateral decât ca țintă, obsesiv halucinatorie

Să aud puțină gălăgie pentru toți oamenii liberi din România, București, pentru că noi o să schimbăm țara asta, București.


Și când ai ajuns, totul s-a schimbat
Te uiți în jurul tău și nu înțelegi când s-a întâmplat
Ziceai, când ai plecat, „eu rămân cu mine”
Dar, pe drumul ăsta lung, ai rămas cu nimeni
Drumul spre succes e unul prea complex
Străzile-s mărunte și tu n-ai GPS
Stres, multă presiune
În hotelul care nu demult era doar pensiune
Și parcă nu găsești cuvântul, contactul cu pământul
Tot ce te-a facut să fii prea mândru
Gandul cel mai sincer, încet, încet, se stinge
Și ești prea aproape ca să vezi cine te învinge
Întotdeauna mai mult, mai mare, mai sus
Mai bine, oricât, nu-i niciodată de ajuns
Și, totuși, întrebarea mea a rămas fără răspuns
Care-i prețul?

Vă mulțumim foarte mult, DoR, pentru invitație. Mie mi se spune Grasu X. Maestrul Mitză la butoane. Vă salutăm pentru Andreea și pentru ideile noi și pentru faptul că noi credem și o să facem asta. Schimbăm țara. V-am pupat!


[Outro: Andrei Pleşu]
Auzi, nu vreau să încerc să relativizez ideea de succes, ideea de carieră, ideea de efort, vreau doar…
Să spun că, cred că trebuie să te uiți foarte atent la ceea ce tu numești greșeli.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *