Pe Bune #69: István Téglás

Despre pauze necesare în muncă și viața de actor în izolare.

István Téglás astudiat la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureș, secția actorie, și spune că în facultate a avut cele mai mici note și a vrut în fiecare an să se lase de teatru. După absolvire nu a reușit să-și găsească locul în teatrele de stat, în care simțea că îi este îngrădită libertatea artistică și că trebuie să joace în spectacole cu care nu se identifică. Salvarea a fost întâlnirea cu coregrafa Vava Ștefănescu care i-a stârnit interesul pentru dans contemporan și performance, forme artistice care l-au ajutat să se descopere. Timp de 10 ani a lucrat ca actor și performer independent și a colaborat cu Centrul Național al Dansului, Teatrul Odeon și Teatrul Mic. Din 2015 este actor angajat la Teatrul Național București și în stagiunea curentă ar fi trebuit să joace în mai mult de 10 spectacole. Despre perioada de acum, în care nu mai poate lucra, spune că îi prinde bine pentru că a muncit foarte mult în ultimii ani și nu a știut cum să se oprească. Așa că profită de ea ca să ia o pauză. Îi place să petreacă timp în singurătate, așa se încarcă, iar teama lui acum este ca izolarea să nu-l facă să se îndepărteze și mai mult de oameni.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, Samsung România și Lunet Eyewear, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, István, mă bucur că ne auzim măcar așa, la distanță.

            István Téglás: Salut. Și eu mă bucur.

Andreea Vrabie: Noi trebuia să înregistrăm inițial în studio, dar s-au schimbat lucrurile între timp. Trebuie să spun și data la care înregistrăm, pentru că episodul o să apară mai încolo și nu știm exact cum se vor mai schimba lucrurile până atunci. E 25 martie acum. E prima zi în care trebuie să stăm toți în casă. Bine, ar fi trebuit să stăm și până acum, dar a devenit obligatoriu.

            István Téglás: Eu am stat.

Andreea Vrabie: Și eu am stat. De când te-am văzut pe tine, atunci, de a doua zi am stat numai în casă.

            István Téglás: Exact la fel. La mine pentru că s-au anulat spectacolele și absolut tot de atunci, da.

Andreea Vrabie: Spune-mi pentru început cum ești. Ce stare de spirit ai acum?

            István Téglás: Nu-mi dau seama cum sunt. Până acum cel puțin sau aparent până acum mi se părea că sunt foarte bine, cel puțin cu statul în casă, pentru că până acum nu prea am avut timp. În ultimele luni, nici măcar de sărbători nu prea am fost acasă. Am pornit foarte optimist într-un fel în astea două săptămâni – cred că atât a trecut. În fiecare zi, nu știu cum, am o groază de treabă de rezolvat prin casă sau prin telefon sau prin internet și uneori am senzația că abia îmi ajunge timpul. Ce mă bucură, că am început o carte acum câteva luni pe care am reușit s-o termin acum de abia și am mai citit încă două. Acum am început o altă carte și asta e partea cea mai bună, cumva, a lucrurilor, cred.

Andreea Vrabie: Spuneai că ai început mai optimist decât acum. De ce spui asta?

            István Téglás: Pentru că atunci când te intorci înspre tine – mă refer în primul rând la faptul că ai timp pentru tine – la un moment dat devine un pic sufocant și cred că probabil a început să-mi fie un pic sufocant să stau cu mine. Pentru că îmi revin tot felul de senzații și stări pe care le am atunci când am foarte mult timp și încep să mă uit în oglindă – în ghilimele spus – și încep să-mi văd tot felul de hibe, ca să spun așa.

Andreea Vrabie: Poți să-mi dai un exemplu?

            István Téglás: Cele mai bune exemple sunt alea care îți revin din copilărie, pe care le-ai avut încă de atunci și tu, crezând că ai trecut de mult peste tot felul de probleme, se pare că nu e chiar așa. Păi, în primul rând, statul cu tine, adică să îți auzi gândurile continuu. Pentru că vorbind foarte puțin cu lumea din jur sau lumea de afară, motorul ăsta al gândurilor, ca să spun așa, funcționează încontinuu. Cel mai mult m-a speriat noaptea, pentru că eu am o problemă foarte mare: dacă nu pot să dorm măcar șase ore mă simt foarte rău. Nu sunt în stare de nimic, sunt foarte nervos. Și mi s-a întâmplat vreo trei nopți la rând să nu pot să dorm bine sau m-am tot trezit și n-am reușit să readorm și mi s-a părut îngrozitor. Na, nu știu. Oricum, sunt foarte pregătit într-un fel pentru asta. Adică încep să am probleme cu mine, bineînțeles, dar în același timp sunt și pregătit. Și, mai ales când mă mai uit uneori în oglindă la propriu și văd un om aproape la 40 de ani care totuși ar trebui să fie un om matur, atunci zic „OK, deci stai un pic, că nu-i chiar așa, ești pregătit să faci față la lucruri de genul ăsta”.

Andreea Vrabie: Îmi spuneai când ne-am întâlnit că ești obișnuit de mic să stai singur și te ajută într-un fel singurătatea. Mă întrebam dacă în astea două săptămâni s-a schimbat ceva.

            István Téglás: De asta am zis că un pic m-am speriat, pentru că aparent pare că nu s-a schimbat. Dar eu cred că e doar începutul și, după cum văd la ce se întâmplă afară, în lume, e chiar doar începutul și probabil că va mai dura toată perioada asta, din păcate. Pe de altă parte, și eu sper că chestia asta în mine e doar un început fals, ca să spun așa, și că mă voi descurca foarte bine. Culmea că m-am tot gândit, mai ales în momentele alea când eram foarte obosit și nu mai aveam timp de nimic și abia îmi ajungea timpul sau mă grăbeam la repetiții sau la filmare sau orice, că „Doamne, oare când o să vină timpul când voi avea timp pentru toate aceste gânduri pe care le am?”. Și uite că a venit până la urmă. Toată lumea zice că perioada asta e numai bună pentru reflexie și chestii de genul ăsta, și eu cred la fel. Și oricum, la un moment dat, chiar dacă nu vrei sau dacă n-ai vrea, tot nu ai încotro. Deci va trebui să ne pregătim bine pentru asta, zic eu, pentru a trăi tu cu tine.

Andreea Vrabie: Poți să-mi povestești – pentru că ai spus că ai foarte multă treabă în continuare – cum arată zilele tale, dacă ai vreun ritual, dacă încerci să ai măcar un program?

            István Téglás: Cel mai bine pentru mine ar fi să încerc să nu am un ritual, pentru că eu tind să am ritual oricum și toate lucrurile pe care le fac, cumva, încerc să le organizez și să fie ca un fel de tabiet, ceea ce nu cred că e bine. Cred că mă face să fiu foarte limitat, atât la nivel de gândire, cât și la nivel de simțire. Și am și citit la un moment dat undeva despre asta, că îți provoacă o chestie foarte ciudată în creier. Îți micșorează ceva în creier sau ceva de genul ăsta și un nerv sau ceva care se atrofiază și care oricum cică nu face bine. Deci la mine ar fi OK să nu caut ritualuri, deși nu am de ales deocamdată, pentru că trebuie să scot câinele în parc, pentru că vreau să-mi beau cafeaua de dimineață, după vreau să mănânc ceva. Dar na, încerc să mai schimb astea între ele, cel puțin.

Andreea Vrabie: Iar pe site-uri de știri, Facebook, cât stai? Reușești să te abții?

            István Téglás: Încerc să mă abțin în ultimele zile, pentru că, bineînțeles, la început am stat enorm de mult. Mai ales că citeam fiecare ce scrie, adică era important legat de ce se întâmplă în lume. Acum reușesc să stau doar la cafea, de dimineață și după aia la un moment dat. Oricum am scos toate notificările, deci acum nu-mi mai apar pe telefon decât dacă intru eu. Și în a doua parte a zilei mai stau puțin și atât, mai ales dacă am ceva de postat, gen că am făcut o tartă cu fructe.

Andreea Vrabie: Spune-mi puțin câte spectacole aveai în perioada următoare. Cât de mare a fost impactul? Știu că numai la TNB aveai vreo 10 roluri, dacă nu mai mult.

            István Téglás: Aveam multe și într-un fel sau altul sunt mulțumit, ca să spun așa, pentru că oricum la un moment dat nu mai puteam. Nu mai puteam, erau prea multe reprezentații și aproape zilnice, mai ales pentru că majoritatea din spectacolele acelea erau foarte grele, atât fizic cât și psihic. Și eu, neavând o vacanță sau o pauză de mult, acum e bine cumva pauza asta. Dar aveam multe.

Andreea Vrabie: Și de ce aveai atât de multe? Ce crezi că te-a împins să ai atât de multe spectacole și grele, cum spui tu?

            István Téglás: Așa s-a întâmplat, pur și simplu. S-au adunat în ultimii ani și, cel puțin la teatru, am acceptat tot ce mi s-a propus, bineînțeles, că e în contract acest lucru.

Andreea Vrabie: Am observat că mai multe teatre au început să aibă reprezentații online, prin live streaming. Nu știu, cum ți se pare ideea și cât de important e pentru tine publicul? Prezența unui public, de fapt.

            István Téglás: Nu știu ce să zic. Deși e interesant, de exemplu, ce face lumea la unteatru. Acum cred că s-au oprit și ei, dar o perioadă, cel puțin, ei jucau live și știu că era transmis spectacolul pe internet. Mi se pare foarte interesant și-mi place și ideea de a reproiecta spectacolele vechi care sunt, adică înregistrările, mi se pare foarte bine. Acum, ce-i drept, probabil că cele mai multe înregistrări de spectacole nu sunt făcute ca lumea din păcate și foarte profesionale, dar e bine că se poate și așa.

Andreea Vrabie: Întrebam și de cât de importantă e prezența unui public pe viu pentru tine și în general, adică în spectacole, cum te raportezi la public?

            István Téglás: Cred că într-un fel sau altul e cel mai important lucru, publicul, la un spectacol live. La mine mereu a fost așa. Dar eu am un fel de a percepe publicul, publicul prezent – adică în seara respectivă – și, mai de mult, când eram mai nesigur pe mine, mă influența foarte mult. Uneori și într-un sens negativ. Puteam să stric un spectacol întreg dacă simțeam că din partea publicului vine altceva decât ce ar trebui să se întâmple în mod normal. Dar în același timp, cred că făceam acest lucru pentru că eu cred – sau aș prefera să cred, mai degrabă – că publicul ar trebui să fie foarte viu. Ar trebui să facem spectacole în care publicul ar trebui să fie într-un fel sau altul foarte prezent. Nu mă refer doar la a face spectacole interactive, dar în același timp mi-e foarte greu să mai cred în spectacole unde publicul nu există și unde trebuie să ne prefacem că publicul nu e în sală și că nu se uită la noi. Aș prefera să mai fac chestii de genul ăsta dacă e doar făcut pentru experiment, hai să vedem cum e să nu fie deloc publicul acolo pentru noi. Dar altfel, totuși publicul e foarte viu prin faptul că sunt oameni acolo, care stau în sală și noi nu cred că putem sau nu cred că ar trebui să ne prefacem că ei nu sunt acolo. Oricum spectacolele pe care le-am făcut mai mult în zona independentă, în ultimii ani, sunt mult în direcția asta.

Andreea Vrabie: Vorbeam recent cu un muzician și îmi spunea că ei sunt într-un fel privilegiați pentru că pot să-și continue meseria sau pot să încerce să o facă cumva și acasă – și ăsta e exemplul pe care-l folosea ea –, pe când un actor nu poate să joace singur acasă, nu are ce să facă în perioada asta.

            István Téglás: Ba multă lume a început să se înregistreze și să spună poezii. Eu nu sunt…

Andreea Vrabie: Asta mă întrebam, ce poți tu să faci sau ce simți că ai vrea mai degrabă să faci, ca să nu-ți pierzi anumite skilluri, să te poți conecta la…

            István Téglás: Eu nu am o problemă cu asta. Deși au cerut și de la mine să citesc o poezie, să spun o poveste, să dansez chiar, eu nu sunt de acord cu aceste lucruri. Bine, poate că am și eu o problemă cu faptul de a mă filma. Nu înțeleg de ce să faci asta. În fine, nu contează, e doar părerea mea, dar eu nu am problema asta. Și, nu știu, dacă citesc o poezie o fac pentru mine. Pe de altă parte, mi se pare frumos când actorii fac asta pentru public, dar eu nu mă văd făcând asta și nici nu mi-e frică că nefăcând îmi pierd din skilluri sau nu știu ce. Oricum, eu dacă sunt singur prin casă toată ziua, atâtea prostii fac și zic singur, chiar nu am nevoie să mă și înregistrez făcând aceste lucruri. Deci nu am problema asta din fericire.

Andreea Vrabie: Dar crezi că o să fie ceva ce – nu știu, dacă stăm izolați două luni, trei luni – va fi ceva ce-ți va fi, apropo de teatru și de jucat, îți va fi greu să faci din nou odată ce revenim la normal? Pentru că eu mă gândesc la apropierea dintre oameni, cât de ușor o să ne fie să fim în sală împreună cu alți oameni.

            István Téglás: M-am tot gândit și eu legat și de teatru, da, și de apropiere de alți oameni în ultimele zile. Eu îmi dau seama că pentru mine, pe lângă gândurile pe care le am și luptele pe care le port cu mine, eu nu am o problemă cu această stare, în general. Eu nu sunt – cu toate că nu pare –, eu nu sunt un om foarte sociabil și, nu știu de ce, nici nu-mi doresc să fiu. Nu-mi face plăcere să stau printre oameni. Nu-mi face o foarte mare plăcere să mă tot întâlnesc cu oameni și să trebuiască să țin un fel de aparență. Și nu mă refer la a te preface, că nu mă prefac, dar a fi încontinuu printre oameni pe mine mă obosește îngrozitor și mă consumă extraordinar de mult. Și atunci, eu ca să fiu în teatru, pe la repetiții, pe la spectacole și nu știu ce, cu toate că într-un fel sau altul îmi face plăcere, pe de altă parte mi-e și foarte greu. După o zi întreagă de repetiții, de filmare sau de spectacole, eu vin acasă și îmi vine să mă închid în casă și să nu mai ies cel puțin trei zile și să nu fac nimic. Nici măcar să vorbesc la telefon sau să nu trebuiască să fac conversații sau nu știu ce. Chiar și când mă duc în parc sau cu câinele prefer să o fac singur și să nu mă tot întâlnesc cu oameni și să intru în vorbă cu ei. Cred că nu e bine acest lucru, dar de când mă știu sunt cam așa. Ce e drept, astea sunt două extreme, ori sunt foarte deschis și stau cu oameni și îmi face plăcere, după aia am nevoie să fiu total închis. Nu am o trecere, din păcate, printre astea două. Dar nu cred că-mi va fi greu după aia să mă apropii de oameni pentru că eu oricum se pare, după ce am povestit și ce simt, că trăiesc și am trăit așa.

Andreea Vrabie: Asta mă întrebam, pentru că spui că ai fost mereu așa, mă întrebam dacă a fost și o perioadă, mai ales la început în teatru, când simțeai o presiune să fii mai sociabil, să te integrezi în lumea teatrului.

            István Téglás: Da.

Andreea Vrabie: Cam când se întâmpla asta?

            István Téglás: Mai ales dacă lucrezi cu instituții și oameni pe care nu tu îi alegi, da, se întâmplă asta și în primii ani, când am venit în București – acum mai mult de 13, cred – mi-a fost greu, pentru că nici nu știam aproape pe nimeni. De fapt, pe nimeni nu știam. Acum probabil că mi-e mai ușor într-un fel pentru că m-am obișnuit cu lucrul ăsta. Ești nevoit să vorbești cu absolut oricine și e și normal să faci asta, până la urmă. Eu nu cred că exemplul meu este unul bun, pentru că, după cum am zis, mi-e greu să comunic uneori cu oamenii. Și na, îți dai seama, că să comunic cu cineva cu care în mod normal n-aș avea legătură cu atât mai greu e.

Andreea Vrabie: Am să te duc un pic și mai în trecut. Știu că ai făcut facultatea de actorie la Târgu Mureș și aproape în fiecare an ai vrut să renunți la ea. După aia ai fost angajat la Teatrul din Timișoara, unde ți s-a părut oribil.

            István Téglás: Da, dar nu din cauza teatrului, ci în primul rând din cauza situației în care eram eu și cum vedeam lucrurile pe atunci. Eu îmi doream să mă angajez în alt oraș, într-un alt teatru, acest lucru nu a fost posibil și atunci am luat-o într-un fel sau altul ca pe un compromis să mă angajez la Timișoara. Și din păcate acea perioadă cumva s-a confundat și cu o perioadă ciudată din viața mea personală, pentru că am pierdut apartamentul în care am stat eu în timpul facultății, la Târgu Mureș. Și asta a fost o tragedie cumva pentru mine, pentru că apartamentul acela a fost cumpărat de maică-mea, care a lucrat enorm de mult să achite acel apartament și atunci venirea mea la Timișoara s-a întâmplat exact cu situația asta, că am pierdut apartamentul. Și mi-a fost foarte greu, pentru că nu știam cum să îi spun lui maică-mea acest lucru. În același timp, ajungând la Timișoara, trebuia să intru direct într-un spectacol, într-un proiect nou, în care nu mă regăseam deloc. A fost o perioadă foarte amestecată și cred că mai mult din cauza asta am spus că a fost oribil.

Andreea Vrabie: Eu eram curioasă și dacă îți imaginai că a face teatru e ceva diferit de ce ai descoperit că e.

            István Téglás: Bineînțeles că și partea asta artistică a fost total bombardată, ca să spun așa, pentru că după ce am terminat facultatea mi-am dat seama că n-aș vrea să fiu pe nicăieri, la niciun teatru neapărat. Ci mai degrabă aș face parte dintr-o trupă, dacă există așa ceva, în care chiar dacă nu joc, să simt că totuși acolo sunt niște lucruri, niște descoperiri. Plus că eram chiar la început și eram foarte deschis, adică nu mă interesa partea asta. Dar n-a fost să fie. Și atunci da, într-adevăr, a trebuit să joc în spectacole în care niciodată nu mi-aș fi imaginat că chiar o să fac parte, adică de la operetă până la tot felul de comedii și a fost greu. Perioada aia a fost grea.

Andreea Vrabie: Apoi știu că ai descoperit performance-ul, datorită Vavei Ștefănescu.

            István Téglás: Exact. Aceea a venit ca o salvare pentru mine.

Andreea Vrabie: Ce era diferit în performance? Ce-ți plăcea, ce-ți oferea diferit față de teatru?

            István Téglás: În primul rând, cel puțin cu Vava ce am făcut era mai degrabă în zona de dans contemporan, să zicem, sau în zona de mișcare. Performance-ul pentru mine a venit puțin după aia, când am venit în București. Îmi dădea cel puțin senzația că libertatea pe care o căutam eu prin artă în zona aceea de expresie reușesc să o găsesc sau s-o regăsesc și cred că din cauza asta. Pentru că nu era nimic de care să te agăți. E foarte greu, pentru că atunci când n-ai o muzică, n-ai un text, n-ai o idee foarte clară sau o poveste de spus, mereu e foarte greu mai ales să pornești, să se nască ceva. Și eu eram atunci foarte tânăr, eram plin de energie și cu idei, și s-a pupat cumva asta cu faptul că voiam să fac lucruri și să mă descopăr. Am zis că OK, libertatea cea mai mare îți dă felul ăsta de spectacol: performance-ul. Unde, bineînțeles, poți să schimbi oricând, chiar în funcție de public – apropo de prezența publicului și așa mai departe – și poate să fie și interactiv sau poate să te influențeze mai mult decât în mod normal prezența publicului când ești pe scenă. 

Andreea Vrabie: Spuneai că poți să te descoperi. Ai descoperit ceva despre tine ce nu știai atunci?

            István Téglás: Da. Dacă vorbim numai profesional, în primul rând am descoperit limitele mele fizice, pentru că performance-urile, fiind și în zona asta de mișcare sau folosindu-se mult de corp, am reușit să descopăr cam care sunt limitele mele fizice și m-am bucurat, pentru că pot să duc mult. Bine, nu știu acum, că n-am mai lucrat mult în zona asta, dar cred că pot să mai duc încă. Și după aia psihice. Te joci sau eu cel puțin m-am jucat foarte mult cu identitatea mea, pentru că e un fel de a căuta în tine. Foarte mult am lucrat singur. Adică am lucrat cu Andreea Novac și ea stătea în afară, se uita la mine și-mi dădea idei sau mă îndruma într-un fel sau altul, dar pe scenă eram eu singur și a fost important pentru mine atunci.

Andreea Vrabie: Ai un spectacol din perioada aia care simți că a…

            István Téglás: Da, am făcut până la urmă cu ea un spectacol care s-a numit Dance a playful body. Dar contează mai puțin partea asta, pentru că în spectacol au rămas niște momente pe care am considerat noi că am putea să le arătăm și să pară că am lucrat ceva anume, dar munca cea mai importantă și partea cea mai interesantă au fost, bineînțeles, lunile acelea pe care le-am petrecut noi doi în sală. Și care poate că, ca atmosferă sau ca – nu știu cum să zic – s-au resimțit într-un fel în spectacole, dar descoperirile acelea pe care le-am făcut noi doi atunci în sală, în perioada repetițiilor, n-ai cum să le arăți cuiva. Sau n-ai cum să explici, de fapt. Și nici nu cred că trebuie, alea au fost mai mult personale.

Andreea Vrabie: Asta era prin anii 2006?

            István Téglás: 2007, 2008, ceva de genul ăsta, da.

Andreea Vrabie: Știu că până în 2015, când te-ai angajat la TNB, ai avut mai degrabă colaborări cu teatre, atât teatre independente cât și teatrele de stat și că până la urmă te-ai angajat pentru că din performance sau doar colaborări nu se prea putea trăi.

            István Téglás: Da, și nu prea erau la un moment dat spații pentru genul ăsta de proiecte. Bine, acum, ulterior, din fericire s-au mai deschis spații noi, independente, unde poți să mai experimentezi lucrurile astea, dar atunci nu prea mai erau.

Andreea Vrabie: Sunt curioasă dacă ai privit decizia de a te angaja vreun moment ca un compromis.

            István Téglás: M-am gândit la asta la un moment dat. Eu la Timișoara am fost angajat, la Sfântul Gheorghe am fost angajat, mereu mi-am dat demisia și am zis că nu mai vreau să fiu angajat cât o să simt că sunt într-un fel sau altul îngrădit de acest lucru. Și de aceea, când am venit în București, aproape 10 ani de zile nu am fost angajat nicăieri. După aia, când deja mi-am găsit locul, într-un fel sau altul, în lumea teatrului în primul rând și lumea a început să mă cunoască și să aibă nevoie de mine tocmai pentru că sunt eu și pentru că sunt în felul în care sunt, sau lucrez în felul în care lucrez, după aia, când a început să conteze mai mult acest lucru, mi-am permis – ca să zic așa – să mă angajez. Și mi-am dat seama că nu mai am senzația că sunt îngrădit. A contat cel mai mult acest lucru și nici acum – acum nici nu am de ce, cred – nu mai simt senzația pe care am avut-o înainte legat de a fi angajat. Nu mă simt îngrădit, nu mă simt nicicum.

Andreea Vrabie: Și atunci, spectacolele independente pe care le faci în continuare ce rol au? Pentru că știu că mulți actori, mai ales cei angajați în teatrele de stat, găsesc un fel de refugiu creativ în spectacolele independente și de aia ajung să lucreze foarte mult, pentru că au 10 spectacole impuse și mai vor încă trei ca să le fie lor bine creativ. Pentru tine ce rol au spectacolele astea pe lângă?

            István Téglás: Probabil că e un fel de refugiu, dar mai degrabă în legătură cu estetica spectacolelor, pentru că în teatrele de stat încă e nevoie, din păcate, de anumite estetici. Deși de exemplu la noi, la Teatrul Național, în ultimii ani cel puțin, sunt multe spectacole și regizori din alte generații și care fac spectacole așa cum vor ei, deci care nu fac parte din spectacolele mai clasice. Dar în același timp, încă e nevoie de anumite forme și cred că e normal, cât există teatre de stat, să existe lucrurile astea. Probabil pentru mine e un refugiu și pentru că pot să lucrez cu… Eu lucrând de foarte mulți ani – cum am zis, aproape 10 – independent, îți dai seama că mi-am clădit o lume cunoscând oameni, lucrând cu ei, ei devenindu-mi prieteni foarte buni și foarte apropiați. E un refugiu ca să pot să mă mai văd cu ei și să mai lucrăm împreună, pentru că altfel n-avem cum să ne întâlnim. Exact cum am zis, sunt întâlniri. Adică am făcut acum un spectacol, tot cu Andreea Novac, și pentru noi a fost mai mult un pretext de a fi iarăși împreună și de a vorbi enorm de mult, pentru că ea e printre puținele persoane cu care-mi face plăcere să vorbesc despre absolut orice. Uite, de exemplu, acest proiect pe care l-am făcut cu ea a fost un fel de refugiu, pentru că la cel mai multe proiecte n-ai cum să vorbești despre singurătatea ta, n-ai cum să vorbești despre gândurile pe care ți le-am spus și la începutul discuțiile noastre. Și acolo e un spațiu – mă rog, în ghilimele un spațiu – în care pot să le dezvolt și să le înșir și să le învârt. Așa că da, este un refugiu.

Andreea Vrabie: De ce ai spus că în majoritatea cazurilor sau proiectelor nu poți să vorbești despre lucrurile astea?

            István Téglás: Pentru că nimeni nu e interesant de tine așa cum ești tu. Nu de față cu lume, ci când ești tu cu tine, de exemplu, acum cum suntem noi, izolați în casă. Și poate că într-un fel sau altul e bine acest lucru, mai ales că nu tu alegi oamenii cu care să faci un proiect. E greu, și cineva ar trebui să aibă foarte multă răbdare și înțelegere. Plus că foarte multe proiecte nu se fac cu scopul ăsta. Scopul nostru, de obicei, când lucrăm cu Andreea, este ăsta. Dar atunci când faci o comedie sau habar n-am ce – mă gândesc în sensul clasic al cuvântului –, nu e nevoie să scoți mațele cuiva, că nu-i nevoie.

Andreea Vrabie: Ai spus în mai multe interviuri, am văzut – și inclusiv când ne-am întâlnit noi, dacă îmi amintesc bine –, că lumea teatrului e o lume coruptă moral cel puțin.

            István Téglás: Nu cred că numai moral, da. Cred că în toate sensurile.

Andreea Vrabie: Cum faci să nu devii și tu corupt?

            István Téglás: Nu știu. Încă mă întreb cum să fac asta și probabil că nu pot să fac asta. Într-un fel sau altul eu fac parte din chestia asta, gândindu-mă la cât de mare e corupția – și nu numai în lumea teatrului, pentru că bineînțeles, când vorbesc despre asta, lumea zice că „hai lasă-mă, că tu vezi ce e în țara asta?”. Da, probabil că are mare legătură. Dar în același timp mă gândesc că nu am încotro, și eu fac parte din chestia asta. Eu probabil că de câteva ori, fără să-mi dau seama, am semnat contracte când nici nu știam că contractele acelea sunt de fapt o fațadă a unei chestii care e făcută așa, de văzul lumii și care de fapt nu contează decât să ia anumiți oameni niște bani sau așa mai departe. Probabil cu toții am făcut lucrul ăsta, semnând contracte, făcând tot felul de – nu știu acum, că nu-mi vin în minte – momente sau evenimente sau știu eu ce în care tu, ca performer, îți făceai treaba, dar de fapt pentru cei care organizau sau cei care făceau acest lucru nu conta deloc, pentru că ei trebuia doar să arate că banii au fost puși aici sau acolo și gata. Probabil că de multe ori am făcut asta fără să-mi dau seama, fără să știu. Deci da, și eu fac parte din acest sistem corupt.

Andreea Vrabie: Și atunci ce simți că totuși îți oferă bun teatrul? Pentru că tot într-un interviu spuneai că e și o formă de terapie pentru tine.

            István Téglás: Păi da, încă îmi este și cred că asta mă ține aici. Pe de altă parte, acum deja am 38 de ani, spre 39 și dacă mă uit înapoi – nu prea fac asta, dar în același timp uneori n-am încotro, cum e acum, că m-ai întrebat – este că eu n-am făcut nimic altceva în toată viața mea. A trecut într-un fel sau altul repede și uite că asta am făcut. Am trăit deja poate mai mult de jumătate de viață făcând acest lucru. Acum nu zic că n-aș putea să fac total altceva dacă aș fi nevoit sau dacă ar trebui să mă oblig, dar deocamdată încă, ce ai zis tu, cu terapia și așa, încă îmi folosește și încă îmi face plăcere. Partea asta, cel puțin.

Andreea Vrabie: Film de ce ți-ai dori să faci?

            István Téglás: Film mi-am dorit și încă îmi doresc să fac pentru că nu m-am descoperit încă în zona filmului. Încă nu simt că am mijloacele bine puse la punct. Ți acest lucru, ca profesionist în primul rând, mă interesează și pentru că iarăși, sunt provocări și provocări noi, care n-au decât să mă îmbogățească cândva.

Andreea Vrabie: Am să spun acum ceva ce mi-ai spus tu când ne-am văzut și poate vrei să elaborezi un pic gândul ăsta, că filmul și ideea asta de a te împinge cât mai mult în teatru a fost și pentru că îți doreai să fii văzut.

            István Téglás: Cred că mă refeream în primul rând la faptul că prezența mea, mai demult, nu numai în viață și în toate întâlnirile pe care le aveam cu oamenii era una inexistentă. Sau simțeam că eu nu exist pe lumea asta și că, nu că nu contez, ci pur și simplu chiar nu exist. Cred că asta îți ziceam atunci. Și mi-a luat mult timp să trec peste asta și să pot să devin cineva. Să pot să devin cineva mă refer la faptul că sunt și eu om și că sunt și eu aici. Întrebarea este dacă asta are legătură cu faptul că aș vrea să fac film?

Andreea Vrabie: Da, da.

            István Téglás: Nu prea are legătură. Plus că problema asta, din fericire, nu prea o mai am. În continuare în anumite situații sunt foarte timid, dar probabil că această timiditate vine și din faptul că – cum am zis – nu prea sunt sociabil. Nu cred că din cauza asta.

Andreea Vrabie: Tot când ne-am văzut – pentru că a trebuit să mă întorc la discuția aia, mai ales pentru că s-au schimbat multe de atunci…

            István Téglás: Nici nu ne știm atât de bine, normal că trebuie să…

Andreea Vrabie: Da. Am vorbit atunci puțin despre premiile Gopo, unde erai nominalizat – ești în continuare de fapt nominalizat – pentru rolul din La Gomera. Și te-am întrebat, când ne-am văzut, dacă e importantă nominalizarea asta pentru tine și ai zis că da.

            István Téglás: Este, da.

Andreea Vrabie: Mă întrebam dacă în două săptămâni s-a schimbat ceva.

            István Téglás: Acum, gândindu-mă, nu știu. Din moment ce viața e cum e și se întâmplă în lume ce se întâmplă, eu am și uitat, sincer să-ți spun, de nominalizare. Da, nu m-am mai gândit și nu m-a mai interesat, sincer să-ți spun. Pentru că na, văzând ce e în lume, ce mai contează? Și chiar nu contează oricum.

Andreea Vrabie: Te îngrijorează ceva? Sau ce te îngrijorează când te gândești la ce o să urmeze?

            István Téglás: Singura chestie care mă îngrijorează este să nu mă închid mai mult în mine. Să nu mă închid mai mult în mine decât e cazul și cât îmi folosește. Și să nu mă îndepărtez prin asta de alți oameni până la urmă. Mie felul ăsta de a fi, fie în miezul lucrurilor ori total departe de asta, ori că m-am obișnuit, ori că așa mi s-a întâmplat, nu știu, dar îmi folosește. Mă face om și mă face să am un stil de viață. Și nu știu cum sună, dar mă face să fiu eu. Se pare că trebuie să mă accept că eu așa sunt. Bineînțeles că nu înseamnă că nu încerc să fac anumite schimbări și anumite chestii, dar omul nu se schimbă în fond. Trebuie doar să nu ai colțuri foarte ascuțite, ca să zic așa, și asta încerc să fac când sunt cu mine. Dar mie mi-e clar, îți dai seama, dacă tot am zis că am trăit deja jumătate de viață și mari schimbări n-am reușit să fac, păi mi-e clar că n-o să pot să fac. Dar măcar pot să îmbunătățesc anumite lucruri. Și da, cu toate că se pare că mă contrazic, am nevoie de oameni, bineînțeles. Asta e ce mă îngrijorează, să nu mă îndepărtez mai mult oricum.

Andreea Vrabie: Adică ai nevoie de oameni ca să îmbunătățești lucrurile? Sau am înțeles greșit?

            István Téglás: Da. Prin asta poți să vezi cât de mult ai reușit să faci acest lucru sau nu, ei sunt măsura. Ei sunt testul prin care trebuie să treci.

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *