Pe Bune #78: Ada Solomon

Despre încercarea de a răspunde la întrebarea: ce mă motivează să produc filme?

Ada Solomon este poate cel mai cunoscut producător de film din țară. Numele ei a apărut pentru prima dată pe un generic în calitate de director de producție în 1995 la Asfalt Tango de Nae Caranfil. De atunci a produs peste 60 de filme, multe câștigând premii naționale și internaționale, cum ar fi Poziția copilului, Aferim! sau Toni Erdmann. Ada spune că nu premiile reprezintă o reușită pentru ea, ci faptul că a reușit să ducă la bun sfârșit filmele uneori în condiții dificile sau toate lucrurile pe care le-a învățat din fiecare colaborare. Despre succes mai spune că a descoperit că poate fi o experiență care generează un sentiment de singurătate, pentru că succesul a îndepărtat într-o perioadă oamenii dragi de lângă ea. Cel mai mult, în filmele pe care le produce, o interesează să găsească acele povești mici și particulare care vorbesc de fapt despre probleme și teme universale dintr-o societate, și care îi provoacă pe spectatori să-și pună întrebări despre lume. Producția unor astfel de filme este forma ei de activism civic.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs și Samsung România, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Ada, mă bucur tare mult că ai acceptat invitația mea.

            Ada Solomon: Mulțumesc eu foarte mult. Sunt foarte, foarte onorată.

Andreea Vrabie: Am să încep cu o întrebare pe care uneori o pun în finalul interviurilor, alteori la început. Ce te motivează să faci producție de film? De ce îți place? Pentru că știu că n-a fost o carieră pe care ai căutat-o, a fost mai mult o întâmplare la un moment dat.

            Ada Solomon: Da, a fost o întâmplare, dar a fost o întâmplare fericită. Eu asta spun despre mine mereu, că sunt o persoană extrem de norocoasă și că viața m-a purtat așa, pe brațe. Asta e o întrebare foarte grea, pe care mi-o pun tot mai des: ce mă motivează să fac asta? E limpede că în momentul în care am început mi-a plăcut și am văzut și că mă descurc și că fac bine ce fac. Am mers cumva înainte pentru că părea că e ce trebuie și că aduc ceva în toată povestea asta, că sunt capabilă să fac lucrurile bine. Nu știu dacă mai bine decât alții sau cel mai bine, asta e foarte greu de spus. Am făcut enorm de multe greșeli din care am învățat. Ele au fost foarte bune la vremea lor. M-am julit, m-am ridicat, m-am scuturat, am mers mai departe. Dar de ce ceva vreme mă tot întreb într-adevăr ce mă motivează și mi-e greu să mai găsesc un răspuns. 

Sigur că mă motivează tot ce înseamnă partea de producție de film și faptul că nu fac decât filmele despre care cred că pot schimba un gând, un fel de a te uita la un fenomen, la o situație, la un eveniment, la o relație. Deci cele care pot schimba un fel de mindset sau o viziune. Asta fac și asta mi-am dorit întotdeauna să fac: lucruri care ridică semne de întrebare măcar, chiar dacă nu schimbă în mod necesar, dar măcar lansează un semn de întrebare și o dorință de a ști mai mult sau de a se chestiona pe sine într-un spectator, doi, trei, că nu-mi închipui eu că un film poate să schimbe o lume. Nimeni nu poate să schimbe așa, o unitate nu poate schimba lumea. Asta mi-e foarte limpede și n-am asemenea aroganțe. Știu foarte bine că sunt parte din armata de furnici care încearcă să mute niște munți mai mici, mai mari, dar încearcă să mute. Pe tot parcursul ăsta am simțit că e ce pot eu să fac, copacul pe care pot eu să-l plantez ca să știu că am făcut ceva în viața asta și că sunt OK cu mine în oglindă dimineața, că sunt OK când privesc în ochii copiilor mei și așa mai departe. 

De ce spun că nu mai știu acum e cumva pentru că mi se pare că lumea se schimbă foarte tare. Tipul de cinema pe care-l facem noi devine din ce în ce mai mult așa, un produs de nișă și nici asta nu mă deranjează foarte tare, dar nici nu vreau să devin parte dintr-un soi de bulă, de „elită” – nu știu cum să-i spun –, de castă care se mișcă într-un cerc închis și nu mai ajunge la publicul larg. Asta nu mă interesează deloc. Dacă mă interesează ceva e să ajung la oameni care sunt complet diferiți de mine, care au alte convingeri. Acolo aș vrea să acționeze strigătele astea sau mesajele astea pe care încercăm noi să le transmitem cu filmele și mi se pare că e din ce în ce mai greu. Lucrul ăsta mă frământă foarte tare și mă tot întreb care e pasul următor, încotro ar trebui s-o iau, cum să fac, ce să fac, ceva, altceva, atâta vreme cât ce fac știu să fac bine sau, în fine, sunt niște rezultate acolo care-mi confirmă că lucrurile sunt făcute cumsecade. Cumva am ajuns la un nivel în care am demonstrat că pot. Mai sus de unde sunt e aproape imposibil să ajung, cumva, dar în același timp nici nu vreau să ajung în situația de a mă manieriza, de a rugini într-o rutină. Nu e nimic mai urât decât asta și am văzut în jurul meu oameni, de-a lungul experiențelor, întâlnirilor ăstora internaționale, în toată lumea asta a filmului în care m-am mișcat, producători care au avut momentul lor de glorie acum 20-25 de ani, după care au continuat exact pe același model. Lucrurile n-au mai mers și ei sunt niște oameni pierduți, care nu-și mai găsesc rostul, care nu-și mai găsesc sensul, care îmbătrânesc urât, cumva, și măcinați, pentru că nici nu înțeleg că sunt inadecvați, de fapt. Lucrul ăsta e ceva de care mă feresc cu toate puterile mele. 

Dar, în același timp, recunosc că felul în care suntem priviți, în care sunt privite eforturile noastre de a face ceva cu partea culturală, de a introduce asta cât mai mult în existența cotidiană, sunt nevăzute și nesusținute la nivel de societate, de autorități. Oamenii nu înțeleg deloc care e sensul culturii. Nici acum nu mi se pare… Toată zdruncinarea asta pe care a însemnat-o perioada din martie până acum și în special perioada de izolare, perioada de lockdown, în care toată lumea a consumat produse culturale – mai bune, mai rele, mai sofisticare, mai simple –, cu asta ne-am hrănit în mare parte și cu toate astea, nu ni se pare că s-a înțeles cât de important e să ai hrana asta. Ce fel de vitamină vitală e lucrul ăsta ca să poți să mergi mai departe, ca mintea să te ajute să continui și să construiești chiar și atunci când totul se năruie sau se schimbă în jurul tău. Nu cred că se năruie, cred că de fapt se schimbă și se schimbă major și e greu să înțelegi dacă nu ai instrumentele, dacă n-ai experimentat, fie și prin exercițiul – o să spun o banalitate acum, dar – exercițiul de a vedea un science fiction care proiectează în viitor și care anticipează o situație de tipul ăsta și care o analizează într-o anumită perspectivă și după care te întrebi: „Bun, dar eu ce aș face în situația asta? Cum ar fi?”. 

Am văzut la un moment dat un spectacol – dans multimedia – făcut de Oana Răsuceanu și care vorbea despre ultimele 24 de ore din viața unui om. O calamitate s-a întâmplat și personajul din această poveste își trăiește ultimele 24 de ore. Două zile după ce am văzut spectacolul ăsta foarte bun și foarte emoționant, de altfel, nu am făcut decât să mă gândesc dacă eu aș ști că mai am 24 de ore de trăit, ce aș face cu timpul ăsta. Sunt un om care și-ar dori să trăiască, dacă s-ar putea, o mie de ani și exercițiul ăsta de a te gândi ce faci când timpul e limitat și vrei să-l consumi la maxim și vrei să îl împarți cu cei mai dragi și vrei, na, vrei toate cele, mi-a ocupat mult mintea și în continuare e o chestie prezentă în capul meu. Spectacol pe care l-am văzut cred că acum trei-patru ani și care m-a marcat în sensul ăsta. Sigur că asta face parte și dintr-o seamă întreagă de căutări ale mele cu cine sunt și ce vreau. Când ajungi la o vârstă începi să te întrebi ce faci cu timpul care ți-a rămas. El e destul și în față, dar deja devine destul în spate.

Andreea Vrabie: Cumva asta voiam și eu să te întreb, dacă simți că cele mai mari – nu neapărat mari –, reușitele și ce ai reușit tu să faci sunt mai degrabă ceva din trecut sau ce ține de trecut sau e întotdeauna ceva ce ține înainte, spre care trebuie să tinzi.

            Ada Solomon: Da, depinde cum te uiți la asta. Depinde foarte tare cum te uiți la asta. Sigur că sunt niște reușite și sigur că sunt foarte, foarte mândră de ele, dar e lume care-mi spune că reușitele mele sunt premiile și toată povestea asta de recunoaștere și așa. Pentru mine nu sunt alea reușitele. Pentru mine e mai important că am reușit să duc la capăt și să fac un film cum e Aferim! decât faptul că Aferim! a fost premiat cu Ursul de Argint la Berlin. E mult mai important că am reușit, cu toate dificultățile și cu toată încărcătura emoțională extrem de puternică pe care a presupus-o proiectul Poziția copilului. E important că în momentul în care a existat un moment de cădere, în timpul producției filmului, de criză să-i spunem – nu contează contextul, nu contează mai mult decât atât, un moment de criză majoră pe parcursul producției –, am reușit să găsesc modalitatea să depășim momentul și să ducem filmul și să fie filmul așa cum este și să aibă toată forța pe care o are filmul ăsta. E mult mai important decât Ursul de Aur. Și atunci asta e important. E important ce am obținut la nivel material sau e important ce am reușit la nivel spiritual din întâlnirile pe care le-am avut, din experiențele pe care le-am avut? Fac cât cinci premii și jumătate, așa că nu știu să zic. Sigur că e important, sunt importante rădăcinile, că fără ele nu mai faci frunze noi. Dacă rădăcinile nu sunt puternice, nu faci nici frunze, nici flori. Bineînțeles că vrei să continui să-ți crească coroana, să fie bogată, florile să țină mult, să fie colorate și să fie viguroase. Le vreau pe amândouă.

Andreea Vrabie: Pentru că simțeam că se leagă într-un fel cu ce ai spus mai devreme, cu oamenii care nu-și dau seama că au intrat într-o rutină sau că se repetă sau că maximul lor într-un fel a fost în trecut. Mă gândesc la artiști inclusiv din zona muzicală despre care se spune „da, dar de la albumul de acum 10 ani, ei nu prea au mai produs” și întotdeauna mă întreb pentru ei cum e, dacă ei își dau seama că momentul lor de maxim a trecut. Sau ei sunt încă în căutarea acestui moment. În sensul ăsta.

            Ada Solomon: Nu m-am gândit. La asta chiar nu m-am gândit. Nu cred că e ușor de acceptat că ți-ai atins culmea și că ești pe partea descendentă a curbei. Chiar dacă îl conștientizezi, nu cred că există cineva care vrea să accepte asta. Dar există diverse forme și transformări care au legătură, sigur, și cu perioada în care ești și cu energia pe care o mai ai și lucrurile care te mai interesează. Spre exemplu, eu când m-am mutat în casa soțului meu, la un moment dat, vorbind cu soacra mea, care era o femeie cu totul și cu totul extraordinară și de la care am învățat enorm, dânsa mi-a explicat că – avea deja o vârstă, peste 60 de ani – și mi-a spus că ea nu mai citește beletristică de câțiva ani, că n-o mai interesează. Citea enorm, dar beletristică nu mai citea și mi s-a părut foarte ciudat asta. Cum să nu mai citești ficțiune și chiar numai memorialistică și lucruri complicate, de istoria artei și de filosofie, ce e aia? Totuși, trebuie să-ți îngădui și niște plăceri din astea cotidiene. Plus că eu, personal, continui în foarte puțina ficțiune pe care o mai citesc acum, la rândul meu, continui să descopăr lumi și să aflu foarte multe lucruri despre te miri ce, în funcție de subiectul cărții pe care-o citesc. Mi s-a părut foarte ciudat atunci. Acum nu mi se mai pare la fel de ciudat și caut la rândul meu să citesc memorialistică, biografii. Am descoperit în ultima vreme o apetență extraordinară pentru cărți nu complicate, destul de accesibile de economie, de antreprenoriat, care sunt scrise inteligent și cu o grămadă de referințe și care-mi pun la rândul meu rotițele în mișcare. Inclusiv povestea asta mă face să mă întreb ce mă mai interesează și ce mă mai motivează și ce mai am eu de făcut pe lumea asta. 

Unele le-am bifat și n-am de ce să vreau să le repet. Sigur, că na, sunt ipocrită. Mi-ar plăcea să mai fac un film care să ajungă la notorietatea lui Aferim! sau a lui Toni Erdmann și asta fac. Sigur că fac asta cu toate din filmele pe care le fac, să aibă un impact cât mai mare. Dar nu știu dacă nu mai am energia sau nu mai am interesul sau mi se pare că lucrurile pe care le fac în contextul general nu mai par atât de importante cum îmi păreau. Între a mă duce și a face voluntariat și a salva de la abandonul școlar un copil defavorizat și a face un film mi se pare că e mai important să salvez copilașul ăla despre care poate n-o să știe nimeni vreodată, în afară de el, care o să fie probabil foarte recunoscător. E o întrebare grea, e o întrebare foarte grea. Desigur că lumea îmi spune „ăi, nu e adevărat, stai așa un pic, că una e una, alta e alta, poți s-o faci și pe una și pe cealaltă până la urmă și fiecare are menirea lui”. Sigur că, în același timp, mă simt responsabilă și față de colegii mei mai tineri pe care vreau să-i cresc și cărora vreau să las moștenire sau să le inoculez felul ăsta de a privi lumea și de a privi produsul cinematografic în toate formele lui. E complicat, nu știu să spun de fapt și e ceva ce mă frământă: care e motivația mea? Eu de ce mă trezesc dimineața în afară de plăcerea de a mă trezi și de a întâlni oameni și de a face lucruri și de a descurca ițe?

Andreea Vrabie: Vreau să mă întorc un pic la filmele pe care le-ai produs până acum, care sunt peste 50, din ce am numărat eu.

            Ada Solomon: Acum s-au făcut peste 60 deja, ceea ce mă sperie, ceea ce e apăsător cumva. E și o responsabilitate care vine cu toată povestea asta, că lumea așteaptă de la tine în continuare și asta e iarăși ceva ce macină. Mai pot să fiu la nivelul ăla? Mai sunt capabilă să…? Fiecare dintre produsele pe care le generăm e comparat cu succesul anterior și trebuie să fie cumva mai bine. Nu e întotdeauna, că nu se poate să fie. Nu poți să râzi în fiecare zi din viață, sunt și zile în care te scoli cu fața la cearceaf.

Andreea Vrabie: Apropo de așteptări, spuneai într-un interviu cred, vorbeai despre succes și spuneai că singurătatea succesului poate fi foarte urâtă, la fel ca și cea a eșecului. 

            Ada Solomon: Oh, da.

Andreea Vrabie: La asta te refereai sau ce voiai să spui prin asta?

            Ada Solomon: Da, e momentul în care oamenii modești și care poate că nu sunt în lumina reflectoarelor, dar sunt în jurul tău și în viața ta, se retrag în credința ciudată pentru mine, într-un fel – dar care vine dintr-un adânc bun simț și dintr-o modestie exagerată, dar aia e –, că spun că nu se cuvine să te deranjeze. E dureros. A fost foarte greu pentru mine până am înțeles lucrul ăsta, că nu înțelegeam de ce, de ce nu mă mai caută într-o anumită perioadă a vieții mele. Și atunci prefer să nu mai am genul ăsta de succes și prietenii mei și oamenii pe care îi prețuiesc eu, care nu contează că sunt comercianți sau funcționari la o instituție publică sau habar n-am ce, dar sunt prietenii mei și sunt oameni pe care-i iubesc și sunt oameni cu care am petrecut momente extraordinare și pe care-i vreau în viața mea. Nu vreau să se îndepărteze pentru că, vezi, Doamne, eu fac parte din altă ligă. Segregarea asta e ceva ce mă înfioară și nu o suport și când o văd la alții mă scoate din papuci, dar a fost foarte dureros până am înțeles lucrul ăsta. 

Andreea Vrabie: A fost un film anume sau un moment anume în care ți s-a întâmplat asta?

            Ada Solomon: Da, cam așa, în 2013-2016 am avut povestea asta, pe care inițial n-am perceput-o ca atare. N-am văzut-o venind, cumva. Eram așa de ocupată să mă sui pe scenele alea și să-mi fac bătături pe covoarele roșii, nu pentru că îmi trebuia mie lucrul ăsta sau că-mi place. Nu-mi place, nu-mi place deloc, nu mă simt bine. Nu mă simt bine în haine foarte elegante, pentru că n-am obișnuința de a purta tocuri și rochii lungi și toate lucrurile astea și mă simt inconfortabil. N-am obișnuința de a-mi petrece serile la dineuri, cu cinci rânduri de tacâmuri. Nu mă simt în largul meu acolo. Mă simt provincială. Și probabil că și sunt. 

Eu am fost întotdeauna, încă de la școală, un om foarte conștiincios, care are de făcut asta, asta, asta și și le duce la capăt cât se poate de bine. Cred că de aia m-am și dus pe drumul ăsta și am urmat cariera, pentru că în momentul în care am intrat la Domino, la prima companie de film la care am lucrat 11 ani, eu m-am dus acolo ca asistent, secretară, you name it. Și am început să fac tot ce trebuia făcut și să încerc le fac cât mai bine, ca să le demonstrez oamenilor că nu m-au luat degeaba și sunt de folos. Așa am început să fac din ce în ce mai mult, cu rezultate bune. Nu mi-e rușine de nimic din ce-am făcut și n-am dat-o în bară de foarte multe ori. Am dat-o mai rău în bară în compania mea și nu ca producător de film, ci ca businessman, pentru că multă vreme, până acum foarte puțini ani în urmă, am pus interesul filmului înainte de interesul companiei și cel financiar. Și ce-i trebuia filmului cheltuiam, indiferent că asta însemna că eu nu mai am bani de salarii. Întotdeauna oamenii de lângă mine și eu eram ultimii care să primească un ban și asta a generat și ea altfel de probleme și de frustrări în momentul în care am perceput-o sau în momentul în care m-am trezit că suntem la limita falimentului și așa mai departe. Că na, au fost și de astea, deși nu par. Și fiecare eșec, iarăși, asta e ceva ce lumea nu știe. Nu scrie nicăieri „Ada Solomon a pierdut finanțarea franceză pentru noul proiect X, Y”. Scrie doar „Ada Solomon a primit bani din Luxemburg pentru următorul film a lui Radu Jude” și atunci lumea nu știe de câte ori am picat înainte să reușesc. Ba chiar sunt surprinși că mi se întâmplă și mie ce li se întâmplă lor. 

Dar asta, iarăși, e una dintre motivații, că pot să împart lucrurile astea cu oamenii mai tineri și să-i încurajez, să le spun că se poate și că e nevoie de perseverență. Le dau așa, un fel de încredere și asta m-a mișcat poate cel mai tare, inclusiv în momentele astea de singurătate, în care primeam mesaje – cred că ăsta a fost unul din marile motoare pentru remontarea mea – de la necunoscuți care-mi spuneau și îmi explicau, în vorbe câteodată multe, ce fel de model sunt și cum le-am schimbat viața prin exemplul meu. Și continui să consider că e ceva extrem de emoționant să auzi așa ceva. Inclusiv ca oamenii să aibă curajul să-ți spună asta în față. Apreciez foarte mult, foarte, foarte tare. Nu era nimic ipocrit acolo, nu erau oameni care aveau vreun interes, nu erau nici măcar din breaslă. Că sunt și alea. Este și reversul medaliei, oamenii care se apropie de tine și încearcă să îți intre pe sub piele atunci când ai succes și care dispar foarte repede atunci când ai făcut un mic pas greșit.

Andreea Vrabie: Ai spus în mai multe interviuri – am văzut că e o idee pe care o repeți – că nu alegi proiecte, ci alegi oamenii cu care să lucrezi, că la asta te uiți: care e omul, creatorul. De ce? Cum ai ajuns să fii atentă la asta sau ce cauți în omul ăla care vine la tine cu un proiect?

            Ada Solomon: Un partener, evident. Lucrurile nu se fac de unul singur și nu cred în asta. Omul e un animal social și el trăiește în grupuri, în societate, în comunitate și atunci e nevoie de mai mulți. Filmul, din punctul ăsta de vedere, și producția de film mi-au venit mănușă, pentru că e un tip de muncă care nu se poate face de unul singur. Foarte rar se poate întâmpla, dar nici acolo. Nici când ai un artist care-și filmează, montează, duce filmele singur până la capăt, după aia tot interacționează ca filmele alea să ajungă într-un circuit de orice tip ar fi el, fie că e unul strict artistic, muzeal, fie că sunt festivaluri, fie că e exploatarea obișnuită, adică ajung în cinemauri și așa mai departe. Deja intervin alți oameni. Deci filmul nu e ceva ce faci de unul singur și nu cred în supremația unui singur creier. Cam asta cred eu că e, pe de-o parte.

Andreea Vrabie: Întrebam și dacă te uiți la niște calități. Noi avem o vorbă la DoR, că nu căutăm printre colegii noștri vedete, adică oameni care sunt doar pentru ei în munca asta sau să se scoată pe ei în față. 

            Ada Solomon: Păi sigur că da, că pe lângă discursul și motivația de a face ceva a unui om, omul ăla, ca să poți să faci parteneriatul ăsta care presupune facerea unui film – înseamnă o relație de cel puțin trei ani, până spre 10-12, în unele cazuri –, omul ăla trebuie să împartă aceleași valori cu tine. Dacă nu împarte aceleași valori cu tine, e un chin, nu mai e niciun fel de plăcere. Poate să fie cea mai bună poveste, cea mai grozavă. Iar eu, cum nu știu să fac cinema comercial – nu spun asta cu aroganță, că sunt deasupra, nu e o calitate, e un defect – și atunci nu știu să apăs pe resorturile care să facă chestia asta și să creez beneficii financiare din munca mea. Și atunci, prefer să rămân pe relația umană și pe constructul ăsta de intervenție în societate la nivel de educație, la nivel de hrană spirituală și de perspectivă. E forma mea de activism civic. Asta rămâne în continuare una dintre motivațiile pentru care fac meseria asta: nevoia de a spune ce cred, ce simt, de a acuza ce nu funcționează, de a deschide ochii pe anumite subiecte. Asta da, asta continuă să fie o motivație și un lucru pentru care să vreau să continui, atâta cât pot eu, cât voi putea și cât voi continua să găsesc resursele care sunt din ce în ce mai limitate pentru tipul ăsta de discurs cinematografic. Deci încă o dată, nu mă interesează vedetele, nu mă interesează oamenii care cred despre ei că sunt cei mai importanți și că fără ei se dărâmă pământul, pentru că nu e o valoare pe care o împart și în condițiile astea nu funcționăm. Nici nu cred că cineva e a priori mai valoros decât altcineva. Ce înseamnă asta până la urmă? Cum măsori lucrul ăsta, cât de valoros e constructorul de decor, care știe să facă minuni din carton și câteva vopsele? E el mai puțin valoros decât filosoful? Nu cred.

Andreea Vrabie: De la distanță pari un om foarte activ, implicat mereu în multe proiecte, pe drumuri și mă întrebam cum a fost perioada asta de izolare pentru tine, în care știu că ai muncit, știu că n-ai stat degeaba, dar totuși ritmul a fost unul mai lent.

            Ada Solomon: Nu, ăsta e un alt paradox. Eu n-am apucat să citesc, n-am apucat să văd filme, nu. Am intrat într-un soi de alimentare la 380 în momentul în care a început povestea asta. Sigur că ea a fost ajutată cumva și de șocul pe care l-am avut legat de filmul Ivanei Mladenovic, căruia i-am avut proasta inspirație de a-i decide premiera vineri, 13 martie. Nu sunt chiar așa superstițioasă, nu m-am gândit că nu e bine tocmai vineri, 13. Și asta a venit așa, ca un fel de ciocan în moalele capului, faptul că filmul ăsta la care țineam foarte mult și care e un film accesibil și cald și de familie – se numește Ivana cea groaznică – și nu am mai putut opri contractele pe care le aveam cu mallurile, astfel că filmul e într-un limbo. E într-o situație imposibilă în care el a avut premiera, dar n-a avut-o, pentru că cinematografele nu mai erau deschise. Bun, deci asta o dată mi-a dat în moalele capului. După care, exact în momentul ăla a trebuit să facem cu Radu Jude un mic material. Inițial trebuia să fie un interviu portret pentru ZDF Arte. Era mijlocul lui martie, au zis „Hai că nu mai venim, faceți voi singuri acolo, cam astea ar fi întrebările și vă descurcați voi”. Am zis „OK, bun, filmăm aici, ne organizăm”. Stai că a venit carantina, nu mai putem să filmăm unde am fi vrut să filmăm și nu putem să riscăm să umblăm noi – cinci-șapte oameni, nu era o echipă mare – pe străzi și să-l filmăm pe Radu. Radu a venit cu ideea genială „Uite, știi ce fac, fac un fel de foarte sumar jurnal răspuns autoportret și pe care îl filmez eu cu telefonul pe stradă”. 

Toată partea asta de organizare și de adaptare imediată la o situație cu totul nouă și bizară a făcut ca în continuare să fiu în priză și să văd ce fac eu ca să continui să funcționez. Numai că situația în momentul ăla era mult mai bună decât acum. De ce zic asta: sigur că și atunci exista incertitudine, sigur că spaima era mai mare decât e acum, numai că mi se pare că incertitudinea de acum o bate pe cea de atunci. Atunci îmi spuneam „OK, asta e acuma, va dura două luni, va dura trei luni și se termină. Și în timpul ăsta trebuie să facem și să pregătim lucrurile, ca să putem să funcționăm normal în lunile următoare”. Am făcut șapte aplicații la diverse fonduri în perioada de pandemie, am lucrat împreună cu colegii de breaslă la măsurile de reluare a filmărilor, la tot felul de soluții de relansare în domeniul cinematografic ca să susțină efortul național de relansare economică, am avut foarte multe discuții cu autoritățile. Au rămas încă discuții, dar măcar am fost ascultați. Am făcut programe, am lansat, am creat împreună cu colegii mei ceva ce n-am reușit în aproape 20 de ani de lucru împreună și anume o alianță a producătorilor de film din România care și funcționează și care începe să aibă o voce. A fost extraordinar, într-un fel, a fost extrem de intens, de greu. M-am apucat să învăț spaniolă. Ca să nu mai citesc știrile, preferam să fac niște cursuri online care sunt și foarte, foarte plăcute, simple și bazice, fără să te solicite foarte tare, dar tocmai ca să nu mai scrollez printre știri în neștire. Am început să ascult foarte mult podcasturi, timp în care făceam curățenie, în timp ce călcam, în timp ce-mi îngrijeam florile. Deci nu m-am plictisit nicio clipă. Nu am avut timp să mă plictisesc sau să-mi spun „Frate, cât mai stau eu aici?”. Da, deci cam asta a fost. 

În schimb acum, lucrurile devin mult mai complicate, pentru că incertitudinea e mult mai mare. Nu mai văd luminița de la capătul tunelului. Nu mai știu când se va termina sau cum se va liniști povestea asta sau cam când ar fi să apară vaccinul ăla pe care ni-l dorim cu toții. Cât de mare e riscul? Cât de mare e responsabilitatea mea de a coordona o echipă de 50-60-70 de oameni? Sigur că sunt măsuri pe care le luăm, sigur că testăm, sigur că… Dar voi putea eu să trăiesc cu responsabilitate că la mine la filmare, pentru că cineva n-a respectat, că eu n-am sesizat la timp, altcineva s-a îmbolnăvit? E o responsabilitate și mi-o asum, dar e cu foarte mare grijă. Și cu grija asta am rămas cumva după noaptea teribilă de la Colectiv. 

Eu n-am dormit nicio secundă în noapte aia, nu doar pentru că am avut de gând să mă duc la concertul ăla și în ultima clipă mi-am zis că totuși nu. Dar am realizat, în momentul în care am înțeles ce se întâmplă acolo și cum, că eu n-am luat în calcul lucrurile astea și pericolul pe care îl presupun clădirile astea adaptate și nu foarte bine securizate și toate riscurile pe care le implică poveștile astea. Toate petrecerile și evenimentele neconvenționale pe care le-am făcut în timpul festivalului NexT niște ani buni de zile și de care am fost extrem de mândră că putem să facem ceva altfel, că putem să facem proiecții pe o terasă, nu știu pe ce fabrică dezafectată, că putem să facem o super seară de networking în clădirea Ciclop. Mi-am dat seama că și eu sunt de vină pentru Colectiv. E vina mea pentru ce s-a întâmplat acolo și pentru că nu m-am gândit nicio clipă și că nu am asigurat nicio clipă. Mi se putea întâmpla la fel de bine. Și să fie un accident, desigur, dar responsabilitatea era a mea în aceeași măsură, pentru că nu m-am gândit. Lucrul ăsta mă obsedează în continuare, că și eu sunt un vinovată pentru Colectiv, inclusiv în a trece cu vederea abuzurile autorităților sau lipsa de reacție în a asigura siguranța cetățenilor în diverse situații. Nu vorbesc numai de spațiile în care îți petreci timpul liber, vorbesc de mijloacele de transport în comun, de străzi, de borduri, de orice de tipul ăsta.

Chiar cred că e și vina mea și în continuare sunt extrem de măcinată de această responsabilitate pe care o am și acum, de a-mi ține coechipierii în siguranță. Desigur că fiecare e responsabili pentru el, desigur că fiecare semnează, desigur că fiecare e informat, sigur că le pun la dispoziție toate cele, dar până la urmă și până la urmă decizia e la mine. Și sigur că situația cea mai simplă e aia pe care o menționam cumva la începutul discuției noastre, înainte de a începe înregistrarea, aia în care încremenești și nu mai faci nimic, dar care nu e o soluție de fapt. Pot să zic „Dar nu filmez, frate, până când n-o să fie safe pentru toată lumea. Nu mai filmez și nu mai fac nimic și produc nimic”. Dar nici asta nu mi se pare că e OK și cred că eu, cetățeanul acestei țări, am și responsabilitatea de a participa la efortul comun de reconstrucție și de angrenare a rotițelor pentru ca mecanismele să funcționeze, indiferent cât de mică e rotița asta pe care o reprezint eu. Sunt obligată să continui și să găsesc modalitățile sigure de a continua să generez produsul ăsta de hrană spirituală despre care vorbeam. Poate sunt vorbe mari, dar eu cred că e necesară, că e vitală și că nu putem trăi numai cu ce s-a făcut deja și că trebuie alimentat mecanismul. Și atunci mă aflu în această dilemă, în care responsabilitatea e mare, riscul există, bun, îl limităm, dar până când? Eu sunt inginer totuși de formație, aș vrea niște certitudini și nu e nimeni pe lumea asta capabil să mi le dea.

Andreea Vrabie: Mă întrebam acum dacă în perioada asta, de criză, se schimbă în vreun fel rolul tău ca producător. Dacă simți că acum artiștii sau oamenii care lucrează în industria asta, regizori, scenariști, că au mai mare nevoie decât înainte din partea producătorului și de un sprijin moral sau ceva care să le dea încredere că se vor găsi soluții și că putem merge înainte.

            Ada Solomon: Desigur că poziția producătorului e într-un fel o poziție de leader. Un leader trebuie să își liniștească echipa și să îi dea încredere, și atunci nu prea am voie nici să mă plâng, nici să nu se poată. Sigur că am voie să îmi pun întrebări și e normal să pun întrebări și e normal să discut toate întrebările cu colegii mei, dar trebuie să găsim și soluții. Da, cred că e nevoie de asta. Cel mai tare mi se pare că e nevoie de solidaritate în perioada asta și trebuie ne gândim la celălalt și să ne gândim cum putem să facem exact asta: ca întregul lanț să funcționeze. Cu cine lucrăm, care dintre colegi, unde e mai mare nevoie, cum ne adaptăm, cum ne drămuim resursele care nu sunt foarte multe și tot ce înseamnă măsurile de protecție, de la echipamente la materiale costă foarte mult și astea sunt niște costuri pe care nu mi le acoperă nimeni, că nu le-a prevăzut nimeni și statul nu le are pentru noi. Mă rog, da, poate că e mai important să investească statul nu în măștile pe care le luăm noi, poate ne descurcăm cumva. Poate e mai important să investească statul într-un curs de formare rapidă pentru ATI, de exemplu, dacă se poate așa ceva, dacă există așa ceva. Sau în a aduce personal din alte țări, care sunt mult mai safe în perioada asta și să aducă personal de acolo pentru secțiile de terapie intensivă, unde nu e suficient personal în România. Cred că asta ar fi o soluție, de exemplu, astăzi. 

Sigur că e nevoie de asta, dar e nevoie de împreună mai mult decât de „mama Ada care ne scoate din rahat”. E mult mai mult nevoie de împreună și mi-e bine cu lucrul ăsta. Mă bucură și mi se pare că s-au aplanat tot felul de mici tendințe competitive – ca să nu le spun altfel – între colegii de breaslă și că dintr-o dată suntem mult mai alături și împărtășim tot felul de lucruri pe care le aflăm. Toate lucrurile astea fac bine. Fac bine la cap să vezi că te ajută și ăla la care credeai că n-ai cum să ajungi, că e foarte sus. Dacă are vreo idee bună și ăla mic, de 20 și ceva de ani, dar poate că a fost în nu știu ce junglă și a făcut voluntariat un an când era încă student și iată ce idee de supraviețuire și de control a învățat acolo. Sunt tot felul de povești și faptul că e atât de diversă munca asta de producție de film de fapt e extraordinar. De fapt e ceva care face ca meseria asta să aibă avantajul că nu te plictisești niciodată, pentru că nicio provocare nu e asemenea cu cealaltă. Sunt provocări în continuu și trebuie să găsești răspunsurile la quizurile astea în fața cărora te găsești, dar ele nu sunt la fel și, cu toate că nu sunt la fel, în fiecare înveți ceva ce te ajută în cealaltă. De asta spun că lucrul efectiv la film și reușita de a duce la capăt un proiect cu provocările lui e mult mai importantă decât toate covoarele roșii și trofeele astea poleite și titlurile de gazetă. Alea de le știm noi, între noi, aici, cu fata de la catering și băiatul de la grupul electrogen, cu electricianul, cu asistentul de regie, cu oamenii de la figurație care au făcut și ei o treabă acolo. E un fel de sat în care sigur că e o ierarhie, dar în același timp e și foarte orizontal, așa, ca rețea.

Andreea Vrabie: Ai spus într-un interviu un lucru în care cred și eu și cred și colegii mei, la DoR. Ai spus așa: „Cred că forța în sine a poveștilor vine din cât de curajoasă sunt și cât de adevărate, până la urmă, și cât de apropiate de viață. Și fiind foarte particulare și foarte înrădăcinate aici, ele continuă să fie niște povești universale și care, în consecință, rezonează în toată lumea”. Mă întrebam, pentru final, care crezi că sunt poveștile pe care ar trebui să căutăm să le spunem despre perioada asta în film și nu numai?

            Ada Solomon: Hmm. Nu știu ce să răspund la întrebarea asta. Aici reluăm prima întrebare, cu ce mă motivează. Exact lucrul ăsta nu mă mai motivează, că am senzația că nu mai găsesc poveștile alea. Alea. Povestea poveștilor. Sau poate e doar o perioadă în care nu-mi dau seama, dar nu mi se mai pare nimic esențial, nu mi se mai pare nimic atât de important. Nu mai știu cum să mă mai uit la lucruri ca să înțeleg că sunt într-adevăr importante.

Andreea Vrabie: Solidaritate? Povestea pe care ai spus-o mai devreme? E o poveste.

            Ada Solomon: Da, sigur că da. Sigur. Da, asta cred din ce în ce mai tare, că poveștile mici și experiențele mici, comunitatea mică și ce se întâmplă în ea și cât de bine reflectă de fapt asta ce întâmplă la nivel macro. Toate celulele astea care compun o societate, adică comunitățile mici și foarte mici, de fapt ele dau sănătatea comunității mari, a societății. Și atunci analiza e ca la analiza de sânge, cred. Și tot vorbim acum de tot felul de lucruri medicale, nu? Tot suntem experți cu toții, din ce în ce mai experți, cum funcționează un virus, ce face el, cum se mișcă el în organism. Așa cred eu că e și cu poveștile astea. Ele sunt mici, sunt țintite, dar de fapt concluziile lor sau elementele pe care le generează dau indicatori foarte importanți pentru starea de sănătate sau de boală a societății în general. Dacă, de exemplu, ne uităm la toată mișcarea Black Lives Matter, vorbim de o minoritate, nu? Dar ce se întâmplă și care e poziția autorităților și cum reacționează minoritatea, cum reacționează o parte a minorității, cum reacționează o parte a majorității, care susține, care acuză, care ridică un semn de întrebare, toate lucrurile astea ale unei minorități, ale unui lucru mai mic din societate de fapt dau o imagine mult mai limpede a problemelor pe care le are majoritatea, până la urmă, în felul în care gestionează societatea sau nu o gestionează. Și de aici decurg toate celelalte, de la ocuparea forței de muncă, la educație, la drepturi, la toată construcția societății și de ce e așa. 

De asta zic că, da, probabil nu-mi găsesc motivația că nu-mi găsesc poveștile alea mici, care să însemne ceva mare. Sau cum să le leg eu sau cum să le spun mai bine sau pur și simplu nu le găsesc încă. Poate n-a venit momentul. Sau poate că e nevoie și de o perioadă de plat și după aia mai văd eu ce fac în sus și jos. Sau poate o să reușesc să mă opresc până la urmă, că nu e ceva ce nu-mi doresc, dar nu reușesc nici măcar să încetinesc, darămite să mă opresc. Din păcate, din fericire, habar n-am. Dar în orice caz, îmi place foarte mult viața pe care o duc și îmi place ce fac. De fapt, nu știu cât rost are, dar de plăcut, îmi place. Cam asta ar fi concluzia: nu știu cât rost mai are ce fac, dar de plăcut îmi place și sper că continui încă să fac bine ce fac.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *