Pe Bune #82: Silviu Istrate

Despre lumea vloggingului și principii după care să te ghidezi când creezi conținut online.

Silviu Istrate lucrează în strategie în publicitate. Silviu Faiăr însă, numele cu care e cunoscut în online, face meme-uri și conținut pe YouTube. A început să facă asta pentru că urmărea youtuberi din alte țări și simțea că nimeni din YouTube-ul românesc nu face conținut pentru oameni ca el: ușor ironic și inteligent. În clipurile sale, Silviu explorează vastul internet românesc, de la review-uri din Google pentru obiective turistice până la persoane de vârsta a treia cu conturi de TikTok, și comentează amuzat descoperirile pe care le face, dar și introduce probleme sociale, cum ar fi rasismul sau misoginismul. Spune că nu vrea ca conținutul lui să fie privit ca unul educativ ci de divertisment, dar și că youtuberii și influencerii ar trebuie mai des să-și asume public opinii despre subiecte fierbinți din societate. Teama lui cea mai mare: că va crește în popularitate iar audiența i se va schimba și nu va ști mereu ce conținut să ofere oamenilor diferiți de el.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, Samsung România și Belvita, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Silviu. Mă bucur tare mult că ai acceptat invitația mea.

            Silviu Istrate: Bună, Andreea. Mulțumesc eu foarte mult pentru invitație.

Andreea Vrabie: Știu că lucrezi în publicitate și ai mai povestit de câteva ori în alte interviuri că atunci când te-ai decis să te apuci de vlogging – sau mă rog, să deschizi un canal de YouTube – ai făcut-o pentru că urmăreai alți vloggeri din afară care-ți plăceau și ai spus „why not”, că poți și tu să faci asta. Am să te rog să-mi povestești un pic mai mult, a fost o nevoie creativă? Cum ai început să faci asta?

            Silviu Istrate: Îmi place atenția, Andreea, ce nevoie creativă? Cumva nu glumesc. E un drive al meu de a fi. Începem cu sinceritatea de la primul cuvânt. E un drive de-al meu personal și urmărind foarte îndeaproape toată cultura asta din afară de content creation și alți vloggeri care fac cam ceea ce fac și eu acum, numai că mai bine, nu știu, a fost pur și simplu un declic. Și am fost „Ia mă, dar ce-ar fi să încercăm?”. A fost un proces, oricum. A fost un proces destul de lung. Cred că am filmat prima oară o chestie așa, de capul meu, acum vreo trei ani, doi ani jumătate. Așa, ca test. Eu sunt genul căruia nu-i place să se apuce de ceva dacă n-am totul pregătit și perfect. Realizez cumva, in the back of my headit’s the most stupid thing I can do, dar așa m-am obișnuit și nu-mi place atât de mult filosofia aia de move fast, break things.

Primul clip pe care l-am tras, l-am tras cu fosta mea prietenă, Oana, și l-am ascuns de pe canal – acum mi se pare oribil la nivel de calitate –, dar al doilea deja era destul de aproape de ce facem acuma. Na, am văzut că ne place, am văzut că merge, am învățat trei progrămele și i-am dat drumu’. Pe urmă, al treilea clip pe care l-am postat vreodată a fost ăla, primul cu Budeanu, care a bubuit.

Andreea Vrabie: Până să – că vreau să te întreb despre clipul ăsta cu Dana Budeanu –, ai spus mai devreme ca vrei ca toate lucrurile să fie perfecte sau să fii pregătit. Ce a însemnat pregătirea asta? Ce ai făcut?

            Silviu Istrate: În primul rând, a însemnat foarte mult research. Eu mă uitam la 15.000 de canale și la 15.000 de alți vloggeri sau vloggerițe din afară, dar cumva mă uitam ca la un  piece of entertainment și pe urmă am stat și m-am uitat: ia să vedem, unde a făcut cutul aici? Ia să vedem, unde a introdus gluma asta? De ce a lăsat aici așa? Și am început să fac chestia asta destul de activ și m-am prins. Nici nu e o rețetă foarte complicată. M-am prins cam care e flow-ul, după care a început: research de camere, învață cum să faci lightingul, ce e aia three points lighting, învață Premiere, stai pe tutoriale. Dar e și foarte plăcut pentru mine. De fiecare dată când mă lovește câte o pasiune de asta, I enjoy the research part the most. Când am simțit eu că aveam destul băgat la cap, am scos jumătate de salariu, am luat o cameră, am luat ce mai aveam nevoie și aia a fost. Mă bucur c-a bubuit ceva încât să mă motiveze să continui, pentru că probabil dacă nu bubuia și rămâneam cu cât făcusem, alea câteva mii de views, îți dai seama, mă mișcam la fel de încet. În momentul în care am văzut că OK, this is working, m-a super motivat și am apăsat pedala de accelerație.

Andreea Vrabie: Mă întrebam când ai publicat primul clip, pe care spui că l-ai șters, dar ce te așteptai să se întâmple? Dacă îți amintești momentul ăla când i-ai dat publish.

            Silviu Istrate: Ce mă așteptam să se întâmple? Mă așteptam să îl vadă toți prietenii mei și toate cunoștințele care erau așa, interesate de ce mai făceam eu pe internet. Mai aveam așa o prezență în bulicica mea de publicitar și domenii artistice, aveam câțiva oameni care mă urmăreau, 2.000-3.000, cât erau atunci, cumva aveam acest very small calup de oameni care ar fi fost interesați. 100-200. Dar a mers destul de bine și atunci, că asta m-am mirat și eu. A avut vreo 2.000 de views exclusiv din bula mea. Dorința mea era să o fac, să dau publish ca să văd reacții. Mai cerusem feedback de la prieteni, dar fiind prieteni, ce poate să zică decât… Avem voie să înjurăm?

Andreea Vrabie: Da.

            Silviu Istrate: „Da, coaie, e bombă! Bombă clipul! Te rog eu, mai fă!”. Na, oricât de multă încredere am în prietenii mei, tot nu pot să le iau feedback-ul așa, 100% în serios, mai ales că e prima dată când fac chestia asta. Și asta voiam să văd, dacă am niște validare. Să-mi zică „Da, mă, you did decent. For the first time, you did decent”. Asta-mi doream. 

Ți-am zis, era mai mult o chestie de încercare, n-aveam în cap this might be a career for me. Era așa, o chestie fun și 10% acolo, in the back of my head, știam că există bula asta neexploatată – neexploatată, Doamne, zici că fur apă în America de Sud –, dar cumva că e bula asta extinsă, să zic, 100, 200 de oameni în România care urmăresc exclusiv YouTube din afară, care nu consumă TV la noi, care au umorul ăsta cu tot felul de ironii și meme de astea prăjite, ce mai postăm noi. Știam că nu e nimeni pe zona asta și 10%, in the back of my head, eram this might work. I might get some success, dar în primă fază let’s see if I am pretty decent at this. Ce ziceam? Atenția și validarea. Să văd dacă vine.

Andreea Vrabie: Deci aveai cât de cât o direcție, adică zona asta de ironie mai smart.

            Silviu Istrate: Da, clar.

Andreea Vrabie: Ai avut-o de la început.

            Silviu Istrate: Da, da, clar. O simțeam in the back of my head și văzând oamenii din jurul meu. Sincer, nu mă așteptam să ajungă la atât de mulți oameni atât de repede. E și scary pentru mine că crește destul de rapid, chiar dacă eu nu încerc să fac să crească. Rețeta de YouTube e stupid simple: postează cât mai mult, 10 minute, chestii cât mai simple ca să poți să postezi cât mai mult. „Facem react la un video de pe YouTube”, îl pui acolo în background și stai să te filmezi 10 minute cum stai și râzi la videoul ăla și that’s it. E foarte ușor să crești în stilul ăsta, dar cumva nu-mi doream să fac chestia asta. Văzând cât de mult stau și muncesc ăștia din afară pe care îi urmăream eu și cât de mult stau și se gândesc ba la glume, ba la invitați, ba la edit, voiam să replic modelul ăla pe care-l admiram. Da, 10% in the back of my head știam că it is gonna work out. Frica mea principală era că it’s not gonna work out până să mă plictisesc. Dacă aș fi avut un an de zile de postat 20 de clipuri care făceau câte 2.000-3.000 de views, probabil aș fi fost „poate n-am identificat eu zona asta bine sau poate nu mă pricep atât de bine” și I would have took the clue și aș fi zis „OK, let’s focus on other things.”

Lucrând ca strateg în agenție și stând mereu pe researchuri, îmi place să cred că sunt destul de aware de consumul de media în România, dacă vrei, încât să fiu aproape sigur dacă ceva merge sau nu în momentul în care aud un concept sau whatever. Dar nu în sensul dacă merge OK, asta o să bubuie, o să devină viral. Nu, în sensul dacă o să aibă o audiență cât de mică sau dacă o să fie o spărtură la care n-o să se uite nimeni, cum sunt tot felul de proiecte pe care le încearcă fiecare dintre noi. Vezi că they don’t fucking work și you just drop them, că e evident că n-ai făcut ceva bine.

Andreea Vrabie: Pentru că spuneam că am să mă întorc la clipul cu Dana Budeanu sau, mă rog, seria de clipuri care au bubuit sau au devenit virale, într-adevăr. De la un punct încolo, în alte clipuri, te-am auzit menționând că vrei totuși să te distanțezi de ele, să nu devină reperul și mă întrebam de ce.

            Silviu Istrate: Mă bucur că ai sesizat și că ai și menționat chestia asta. Pentru că aveam încă două clipuri pe canal și ăsta cu Dana Budeanu, care avea 300.000-400.000 – acum cred că se aproapie de 500.000, which is fucking crazy – și toată lumea, pe lângă că în jurul meu, dar toată lumea de pe net era „Ah, ăla cu Dana Budeanu!”, „Ah, ăla de a făcut mișto de Dana Budeanu!”. Nu vreau să fiu cunoscut drept băiatul ăla care a făcut un clip cu Dana Budeanu. Mai ales la momentul respectiv, când am zis că n-o să mai facem clipuri cu Dana Budeanu și că ne îndepărtăm de zona asta, aveam o cârcă de alte idei, de videouri mult mai complexe sau mai researchuite, cum a fost ăla cum pensionarii. Nu voiam să fie, exact ce ziceam: dai drumul la video, râzi ca prostu și ăla e contentul. Nu voiam să mă poziționez în zona aia nici într-un caz și asta a fost. Pur și simplu nu voiam să rămân într-o zonă de asta, de doi Lache care arată cu degetul la ecran și râd acolo de o croitoreasă.

A, și mă mai enerva foarte tare că la momentul ăla, cel puțin, aveam foarte multe discuții cu tot felul de oameni, de la influenceri vedete de astea mari, până la oameni de zi cu zi, colegi de muncă, care tot aveau această chestie cu „Nu, mă, că Dana Budeanu e tare, e caterincă. Eu înțeleg că e nebună, dar ea e tare, e caterincă”. Eu eram: N-ai auzit ce vorbește? N-ai auzit că vorbește cu femeile bătute, patriarhatul de acum 40 de ani ți-l împinge acum la toate femeile astea de o urmăresc neironic? Mă și enerva chestia asta, core-ul meu, dacă vrei, care m-a motivat să vorbesc de Dana Budeanu, să-l iau pe Alex și să-i zic „hai să ne uităm la chestia asta”,a fost tocmai că eram atât de triggered de ce căcaturi poate să zică și câtă lume se uită la ea, la prostiile alea. Știi cum era aia, „de ce donați dom’le să facem un spital?”, la ce era atunci, în primele clipuri. Ăsta a fost drive-ul meu și nu voiam să meargă așa mai departe de parcă eu sunt entertainerul X și Dana Budeanu e enterteinerul Y și eu am făcut mișto de Dana Budeanu și Dana Budeanu m-a făcut… No, it’s not that, you know? Încercam, făcând mișto de ea, să las și la suprafață toate mizeriile pe care le zice și toxicitatea ei generală. Nu era doar un „ha, ha, tare!”. E de înțeles și evident că așa a fost perceput – which is fine – și tocmai de asta, pentru că am realizat că s-a ajuns la asta în care „ah, un băiat face mișto de Dana Budeanu și Dana Budeanu îi răspunde făcându-l whatever”, n-am vrut să mai continuăm. Plus că deja mulsesem, eram deja la al treilea episod și am zis „OK, gata, cât să mai mulgem?”. Că puteam până acum s-o mai mulgem. Dar gata, mai avem și alte idei.

Andreea Vrabie: Cumva apropo de asta, mă întrebam cum vezi tu ce faci, dacă e entertainment sau mai mult edutainment?

            Silviu Istrate: Nu, în niciun caz nu e edutainment. E entertainment pe stilul meu personal, care stilul meu personal, ce ziceam, am core-ul ăsta de vreau să vorbesc, îmi face plăcere să vorbesc despre chestiile astea toxice din societate sau treburile astea despre care poate nu vorbește nimeni la vremea respectivă. I want toput a light on them, dar n-o văd ca pe o misiune de asta de activism sau nu știu ce. It’s not, e evident că it’s not. Tocmai de asta, pentru că-mi și place să fac chestia asta de entertainment, o fac în stilul meu. Ăsta e stilul meu, care are la bază niște chestii de astea – nu știu cum să le zic fără să mă bat singur pe spate. Poate că sunt și niște motive mai deep pentru care îmi doresc să vorbesc despre un subiect decât simplul fapt că Dana Budeanu e o croitoreasă și zice de Dăncilă că se îmbracă bine. Tocmai de asta rareori abordăm subiecte care sunt așa, la prima mână, dacă vrei. În orice caz, asta voiam să fac clar, este 100% entertainment. 

Nu vreau să mă poziționez în zona aia de edutainment, pentru că în primul rând nu am expertiza. N-am vreun studiu sau vreo muncă prin ONG-uri, vreo whatever. Sunt o cârcă de alți oameni mai buni ca mine și-mi place mai degrabă să colaborez cu oamenii ăia și să-i aduc în zona de entertainment decât să mă pretind mă eu… Că indiferent câte știu eu despre feminism, ce mai citesc eu, n-o să știu niciodată cât o să știe un expert. Tocmai de asta n-o să pot să vin niciodată să zic „OK, hai să vă explic ce este feminismul!”. Nu, I can’t do that. Nu mă lasă fibra morală. Dar o să pot să râd de un băiat misogin și să mai strecor pe acolo niște teorie feministă to break through. Asta-mi place să fac, dar nu mai mult de atât.

Andreea Vrabie: La asta voiam să ajung, pentru că mă gândeam la clipul pe care l-ai avut despre Mikey Hash și rasism. Pentru că ai latura asta socială, pe care o strecori într-adevăr, adică nu pretinzi că le știi pe toate, mă întrebam totuși dacă ți-a fost vreun fel teamă să nu spui ceva greșit sau ce n-ai înțeles până la capăt.

            Silviu Istrate: Wow! Da, ce-ai, cum să nu?! Da! Cred că e printre cele mai mari frici ale mele asta, să dau o bombă din asta fără să-mi dau seama. Dar tocmai de asta am verificat efectiv tot scriptul clipului cu Oana Dorobanțu, care a vorbit ea acolo despre problema rasismului 100%, fără material de entertainment. Am verificat și cu ea înainte dacă i se pare ok ce am zis. Mai aveam câte o glumă, ziceam, „băi, asta e prea mult”. Îmi place actul ăsta colaborativ și nu e neapărat de „aoleu, poate zic un slur și nu-mi dau seama”, nu e despre asta. E doar despre să fiu self-aware și să nu vorbesc pe cur, asta e. Să nu mă apuc să explic eu chestii sau să vorbesc despre chestii sau să fac o glumă insensibilă când pot să evit să fac chestia asta. N-ar fi prea mare tragedie că am făcut o glumă prea edgy, dar atâta timp cât pot să nu o fac și pot să mențin vibe-ul wholesome, dacă vrei, și de caterincă, ce rost are să vin eu cu hot take-urile mele, exact cum face Mikey Hash. „Zi-ne, șarpe,comentează videouri cu pisici, lasă-mă cu ce crezi tu despre negri.” E fix modul ăla de care râdem noi la Mikey, s-a trezit și omul meu să zică că nu poate să cânte o melodie. Fix de chestia aia vreau să mă feresc.

Andreea Vrabie: Într-un podcast, într-un episod de la Eropedia, spuneai că n-ai fost întotdeauna interesat de problemele astea sociale sau nu ai avut o orientare de stânga, să-i spunem. Eram curioasă cum s-a întâmplat schimbarea asta pentru tine și când.

            Silviu Istrate: Nici nu știu, nici n-am simțit-o așa, ca pe o schimbare. Mie îmi place să fac un callback când am fost aware de prima problemă socială din viața mea, când m-am întrebat eu pe mine – și asta mi se pare funny acum uitându-mă înapoi –: De ce bărbații sunt lăudați când fac sex cu 10 femei, dar femeile sunt făcute curve când fac sex cu 10 bărbați? M-a lovit, atunci pe moment m-a lovit atât de tare chestia asta și începusem, îți dai seama, fix în zona aia de performativ, așa, să mai zic la femei „băi, dar nu e asta ciudat?”. Mai primeam reacția asta, „băi, da, wow, ce tare că ești bărbat și ai realizat chestia asta”. Nu știu, cred că eram în liceu sau după terminarea liceului, în zona aia. Pe urmă, cred că a ajutat și faptul că m-am înconjurat cu oameni din zona asta, care sunt aware de problemele pe zona asta. A ajutat și faptul că sunt generally interesat de oameni. Îmi place să citesc, dacă văd un articol în feed „De ce ne place să dormim într-o parte”, dau click ca prostul și citesc de ce ne place să dormim pe-o parte. Din sursă în sursă, din content creator în content creator, am ajuns să mă radicalizez.

Andreea Vrabie: Ai spus cuvântul radicalizare și fix într-un fel de asta te întrebam, pentru că, cum ziceai tu, din link în link și din sursă în sursă poți să ajungi și într-o altă direcție. 

            Silviu Istrate: Yeah, of course.

Andreea Vrabie: De aia eram curioasă cum s-a întâmplat.

            Silviu Istrate: Am fost în direcția aia din reflex în adolescență, dacă vrei. Cel puțin din experiența mea și cu ce eram eu înconjurat, era caterincă: Aha, Hitler, ha ha! You know, toată caterinca asta alt right, de Fortnite. Nu m-a atras vreodată neironic, să zic „bă, da, ce treabă bună a făcut Antonescu, mă frate!” Sunt oameni care zic chestia asta neironic, de ăștia foarte tineri care vor să șocheze. 

Țin minte că la un moment dat mă uitam pe un site-ul noua dreaptă și eram acolo „da, ăștia au o idee bună”. Eram a VIII-a, a IX-a. Cred că vine și din faptul că îmi place – acum intrăm în sinceritatea de psiholog. Cumva, upbringingul meu a fost presărat cu foarte mult bullying și foarte multă neîncredere în mine. Am fost gras toată copilăria și râdea toată lumea de mine sau eram cel mai sărac din grupul meu de prieteni. Chiar dacă stăteam în București, nu muream de foame înainte să mă culc, condiția materială tot era cea mai precară din grupul meu de prieteni, oameni normali. Și din cauza asta am început să învăț how to be a nice guy. Cărțile alea, How to make friends and to influence people, pe care le citeam neironic la 15-16 ani. După care am intrat și în comunitatea de pick-up artiști. Oricum, n-aveam tupeul eu să fiu misogin pe stradă, dar cumva mai furam.

Andreea Vrabie: Din lipsă de tupeu adică.

            Silviu Istrate: Da, lipsă de tupeu, ce-ai? Păi eu la 17 ani dacă-mi ziceai „OK, de mâine poți să faci sex cu 10 femei” – că asta îți promitea, de mâine sex cu 10 femei, coaie –, trebuie doar să iei asta, cele cinci replici, îți dai seama că era tentant pentru mine, care eram please, m’am, can i get a crumb of pussy? Pentru mine la vârsta aia era la timp. Cumva asta voiam să zic, am mai furat de pe acolo, cum să agăți o fată în club. Îți dai seama că n-am aplicat niciodată, dar na, m-a ajutat așa, ca informație, dacă i-am dat jos toate layerele de manipulare și de misoginie. Pentru mine la momentul ăla a fost helpful. Mi-a dat o încredere în mine, ceea ce și urmăresc băieții, că na. 

Nu știu, pe parcurs având chestia asta, de voiam să fiu prieten cu oamenii și voiam să fac și eu să am gagici, că nu m-a pupat nimeni toată adolescența, având chestia asta, de how can I be a better person, m-a adus inevitabil în zona asta de social issues. A ajutat foarte mult și faptul că am fost înconjurat de oameni care aveau o oarecare îndreptare în chestia asta, chit că erau neoliberari de la USR, atâta timp cât erau oameni buni stăteam acolo și învățam cum să fiu un om bun sau că erau stângiști trepanațide la nu mai știu ce pagină de meme. Mai furam ba o informație, ba o sursă, ba un content creator. La ContraPoints, de exemplu, am ajuns din grupurile alea de stângiști. Am fost „wow, OK, this is fucking awesome!”.

Andreea Vrabie: Te-am tot întrebat despre asta și despre partea de educație, tocmai pentru că mi se părea că lipsea un vlogger – dar nu neapărat vlogger, un om care să atragă atenția, să ajungă cât de cât la o masă mai mare de oameni –, care să aibă mesajele din bulă – sau nu știu cum să zic, mesajul din bulă –, care să aibă ceva mai smart și să încerce să educe prin clipurile pe care le face. Mie mi se pare că ți s-a și pus o etichetă într-un fel, că tu faci asta.

            Silviu Istrate: Așa e. Înțeleg de ce.

Andreea Vrabie: Sunt curioasă dacă ai simțit-o și tu.

            Silviu Istrate: Clar.

Andreea Vrabie: Dacă ai simțit la un moment dat că „bă,totuși eu nu asta vreau să fac”.

            Silviu Istrate: Da, clar, 100%. În același timp, nici un e vreun mare inconvenient pentru mine, pentru că am destulă încredere în mine – ce ziceam și mai devreme, că am mereu grijă să nu zic prostii, să la la la –, am destulă încredere în mine că pot să duc în spate – că pot să duc în spate, Doamne iartă-mă –, să car această cruce. Nu, în sensul că pot să iau acest termen și să roll with it, atâta timp cât înțelegem la finalul zilei cu toții – o să vreau să vorbim și despre chestia asta cu „ah, nu, eu fac doar entertainment”– că asta e chemarea mea, să fac videouri în care râdem împreună sau, în cel mai rău caz, poate descoperim niște anomalii de pe internet. Asta e plăcerea mea, să găsesc tot felul de chestii de astea dubioase sau ciudate sau măcar funny pe internet pe care să pot să le discut. De asta mi-a și plăcut atât de mult să stau să intru în viața unor pensionari să văd ce fac și cu ce se ocupă. Doar pentru că îmi place mie chestia și atâta timp cât pot să o expun într-un mod entertaining pentru alți oameni, I am gonna do that. Asta ziceam, atâta timp cât realizăm că nu sunt un educator sau nu sunt o voce a whatever și că sunt doar un băiat de pe internet care face niște glume și are și niște păreri, I am fine with it. În același timp, nu vreau să fug de responsabilitatea asta, dar în același timp nu vreau s-o iau ca „da, coaie, eu sunt ăla de rupe cancelul în influenceri”. Vin eu acum, îi dau cancel lui Cheloo, you know? Nu sunt deloc în zona aia și nici nu vreau să fiu în zona aia. Nu mă hrănesc din drama asta, chiar dacă asta funcționează cel mai bine, în mod evident, pe YouTube.

Mai voiam să mai zic, apropo de asta, cu „eu fac doar entertainment”. Asta e scuza preferată la orice youtuber de ăsta huge sau influencer de ăsta huge. De astea, vine referendumul pentru familie și nu zice nimic nimic și zici „coaie, dar nu-ți pasă și ție așa, că uite, e o problemă națională, toată lumea vorbește despre asta, chiar nu zici și tu nimic? Ești pro, ești cotra?”. „Nu, sorry, eu fac entertainment.” Taci, dracu! Nu sunt nici în zona aia. Din punctul meu de vedere, e evident care-mi sunt și afinitățile politice și sociale. Nu mă feresc de a vorbi despre ele.

Am scris niște cuvinte pentru newsletterul DoR, în care ziceam că influencerii din România sunt speriați efectiv să vorbească de branduri. „Aoleu, păi dacă zic că toți oamenii ar trebui să se căsătorească, ce-o să zică Coca-Cola?” Are you fucking serious? Și e această frică continuă, această spaimă, „Ce-o să zică? N-o să mai colaboreze brandul X cu mine, că sunt controversial!”. Știi, dacă susții niște chestii în care crezi, automat ești controversial, așa că cel mai bine e să rămânem în această zeamă de neutralitate. Toată lumea e Elveția: „Nu știu, frate, eu îmi pun aici machiajul meu de zi, de seară, eu îmi pun aici clipurile mele, challenge-urile smash or pass, n-am eu treabă ce se întâmplă în lumea asta”. I hate this kind of approach

Andreea Vrabie: Și asta eram curioasă, pentru că se vorbește despre responsabilitatea pe care o au influencerii sau oamenii care sunt populari pe internet. Mă întrebam cum ți-o trasezi tu, până unde merge și unde ți se pare că e ceva exagerat.

            Silviu Istrate: Eu responsabilitatea n-o văd ca pe o chestie atât de cum o pune majoritatea oamenilor, că „dom’le, Alina Ceușan este responsabilă să zică dacă votează USR sau nu”. Nu-s de acord cu chestia aia. Mi se pare că responsabilitatea unui influencer, dacă vorbim de un subiect național, de o problemă națională, de o situație nasoală care se întâmplă la noi, în lume, tu ca om care ai o părere în chestia asta, că nu ești tabula rasa, tu ai o părere despre chestia asta, tu le zici prietenilor tăi „băi, poartă mască” sau „băi, du-te și votează cu nu știu cine”. Dacă faci asta cu prietenii tăi dintr-un simț al responsabilității, fă chestia asta și cu oamenii care te urmăresc, te apreciază și te iubesc în unele cazuri. Dar în același timp nu mi se pare că se extinde responsabilitatea până la „fiecare influencer trebuie să iasă să explice ce este rasismul sistemic”. Nu cred că trebuie să meargă până în zona asta de teorie, e o simplă chestie, ce ziceam mai devreme: se întâmplă ceva nasol în lumea asta, în țară, toată lumea vorbește despre asta și tu îți faci machiajul de seară. It’stone deaf. Se uită lumea la tine ca la – mă rog, ne uităm noi, care lumea –, dar e așa, se simte. Cum era și cu protestele. Erau proteste în toată țara. Erau 700.000 de oameni în toată țara și toți influencerii, ce ziceam: machiajul de seară și smash or pass cu Gami – am zis prost Gami aici, că Selly chiar vorbește despre chestiile astea când se întâmplă.

Selly, uite, chiar dacă nu sunt de acord cu viziunea asta a lui neoliberară din reflex, mi se pare că de fiecare dată când a fost un eveniment de ăsta care chiar conta în România și chiar era important, Selly a ieșit și a zis. Avea, dracu, 16 ani la aia cu CpF-ul. Genul ăla de chestie. Atâta timp cât tu ai o părere despre chestia aia, share it with us, nu te preface că nu există și ți-o arzi tone deaf de frică să nu-ți mai dea Cola campanie luna viitoare. Înțeleg de ce they don’t, frica asta. În același timp, cum ziceai și tu, mi se pare că e cumva o responsabilitate acolo. Eu o simt, dar eu asta o făceam și înainte. Eu aveam păreri since forever, acum doar mi s-a extins followingul, dar chestia asta o făceam since forever.

Andreea Vrabie: Te sperie în vreun fel atenția asta nou căpătată?

            Silviu Istrate: Atenția nu mă sperie, că trăiesc pentru atenție.

Andreea Vrabie: Da, că mi-ai spus.

            Silviu Istrate: Mema mea preferată e un text din ăsta, e un băiat care se duce la Mc, la drive-in, iese pe geam, pe mașină și întreabă casiera: „Ce ați dori?”, „Aș dori o explicație de ce urăsc atât de mult atenția, dar am nevoie atât de mult de ea”. Acolo sunt. Cumva nici nu-mi place să primesc această atenție day to day. Îmi place, na, când fac ceva sau când zic ceva care este orchestrat de mine. I don’t get high să te arate lumea cu degetul pe stradă. 

Ce mă sperie este ideea asta că cumva crește canalul foarte repede și followingul meu și că o să pierd această bulă de oameni cu care mă identific foarte strong și cu care mă înțeleg foarte bine și care fac parte din generațiile astea mai woke: fie că sunt zetari, millenniali sau sunt oameni de 40 de ani care n-au avut pe nimeni altcineva până acum să zică chestii pe internetul românesc la care să râdă. Cumva I love this. Ador super mult oamenii ăștia care mă înconjoară acum și stiu că se întâmplă tocmai pentru că sunt puțini și sunt o bulă. Am ajuns fix la bula mea și la oamenii care gândesc ca mine. De aia nici n-am hateri. Asta mă sperie, că o să ajung la 100.000 de subscriberi și o să vină tot felul de oameni care n-au nicio treabă cu ce zic eu și doar le-a plăcut să râdă la Dana Budeanu. Mi-au venit și de ăștia și eram fucking scared

Mi-am adus aminte acum, ăsta a fost alt motiv pentru care am vrut să oprim cu Dana Budeanu, pentru că vedeam ce fel de oameni vin să râdă acolo. Pe lângă bula noastră, care este extrem de mică, ăla ajungând destul de viral la vremea respectivă, îți dai seama, au venit, na, toți oamenii de pe YouTube. Toate mămicile, bunicii, tăticii și așa mai departe. Which is fine, dar atunci, pe moment, a fost scary puțin că aș putea să-mi formez această comunitate de oameni cu care nu m-aș identifica în viața de zi cu zi. Da, asta mă sperie, că-mi dau seama și că business wise și content wise, pe măsură ce se uită 1.000.000 de oameni la tine, să zicem, trebuie să diluezi substanța aia, contentul ăla în așa fel încât să fie understandable pentru toată lumea. De fapt, nu understandable, că nu cred că ce fac eu e mai inteligent sau whatever. Cumva încerc să-l țin foarte accesibil pentru oricine, să nu folosesc termeni nebuni sau să zic chestii fără să le explic. Pur și simplu oameni care n-au… Nu știu cum să explic fără să jignesc. Nu vreau să fac chestia asta. Știi că în publicitate sunt partea aia care zice „Ah, oamenii sunt proști, ăia care cumpără mezeluri sunt proști grămadă, trebuie să le dai reclamă cu Ceușan mușcând din salam, că altfel nu înțeleg, că sunt proști.” Și eu sunt în partea total opusă. People are not fucking stupid, mai ales când vine vorba de fucking reclame. Hai că facem o reclamă, totuși. Hai să facem ceva smart care să placă la toată lumea, nu e vorba de că nu înțelege ăla că i-ai făcut o glumă de Divertis. Mă rog.

Andreea Vrabie: Pentru că spuneai că odată ce crește audiența și nu mai sunt oameni din bula noastră – cel puțin asta am înțeles eu, că odată cu creșterea audienței și cu schimbarea ei într-un fel, îți este teamă să nu simți vreo presiune să diluezi mesajul sau să-l schimbi.

            Silviu Istrate: Fix.

Andreea Vrabie: Ți-e teamă că ar avea un impact asupra conținutului tău. 

            Silviu Istrate: Exact, exact.

Andreea Vrabie: Asta mă întrebam, cât de mult te gândești la audiență și cum să o ții engaged? Pentru că mi se pare că de acolo vine, când ajungi să te gândești doar la ce i-ar face pe ei să fie interesați nu mai e despre ce vrei tu să faci, e despre ce i-ar interesa pe ei.

            Silviu Istrate: Da, și realizez că pentru oricine ascultă, sfatul simplu e „nu, just be yourselfdo your own thing”, dar – la asta voiam să ajung –pe măsură ce se contruiește presiunea aia și realizezi că poate poți să faci o carieră din asta, apar tot felul de oportunități și tot felul de chestii pe care trebuie să le iei în calcul și se declanșează acest conflict pe care-l observ și la alți influenceri, și la mine. Și citind și cunoscând industria e evident conflictul. Și mi-e frică de ce-aș putea eu să fac când o să am conflictul ăsta, cum o să arate diluarea pentru mine. O să existe o diluare? O să fac ceva ce nu-mi place doar pentru că I don’t know? Bine, ceva ce nu-mi place n-aș face niciodată, în mod evident. 

E exact ce ziceam, am acest respect pentru audiență. Dacă mi-ai dat click pe video, vreau să keep you engaged și entertainted. De aia n-o să vezi la mine că am ramble-uri de astea de trei minute sau whatever. Nu, e doar cut, cut, cut, cut, cut. Ce e în plus, cut, cut, cut. Tocmai ca să don’t waste your time. În momentul în care o să vină 500.000 de oameni, 10.000 de oameni, că nu știu, m-a pus Selly pe story și vin 10.000 de oameni la mine, eu ce vorbesc cu oamenii ăia? Cu niște oameni de 17 ani, you know? Mă simt prost cumva. Eu ce le zic oamenilor? Și nu pentru că n-ar înțelege ce le zic eu, ci pentru că e evident că nu avem aceleași de-astea de consum de media. Sau în celalată direcție, la tătici de 40 de ani care au venit să râdă de Budeanu. Ce vorbesc eu cu ăia? Ce le zic eu ălora? De asta e scary puțin.

Mai e și scary din prisma workului. Când ajungi să ai nu știu câte sute de mii de subscriberi și faci exact ce-ți place ție și vezi că view-urile și banii sunt la fel ca atunci când aveai 10.000 de subscriberi și asta îți dă conflictul ăla, „What am I doing? Am I doing this just for fun forever?”. De asta stau aici ca sclavul, doua zile pe săptămână dau aici cuturi în Premiere? E o fricuță, așa, dar nu mă plâng. It’s normal și cred c-o să mă descurc destul de bine.

Andreea Vrabie: E o scriitoare care-mi place foarte mult, o cheamă Jia Tolentino și a scos o carte anul trecut – sau la începutul anului ăstuia, nu mai știu exact – care se numește Trick Mirror și care, printre altele, vorbește și despre efectul pe care îl are internetul și social media asupra noastră. E o carte de eseuri, de articole, in fine. În unul dintre ele spunea că social media are o latură performativă pentru toată lumea și fără a fi un influencer sau să fii urmărit de zeci de mii de oameni. Ajungem toți să ne comportăm ca și cum am fi în fața unei audiențe, ca și cum cineva ne-ar urmări, am fi staruri. Mă întream dacă ai simțit vreodată că asta are un efect negativ asupra ta sau că asta îți afectează comportamentul, că observi schimbări la tine. 

Silviu Istrate: E o întrebare foarte bună, dar răspunsul e destul de simplu din punctul meu de vedere: nu.Am făcut chestia asta cu acest scop. Știam la ce mă supun. Exact ce ziceam, I wanted this. Nu voiam să fiu ăla, anonimul care a scos un clip și pe urmă iar a dispărut și pe urmă iar a apărut. Am zis că dacă fac chestia asta, I am just gonna take it all in, cum am și avut privilegiul să știu – mă rog, să știu, să cunosc – situațiile care pot să apară și feelingul care poate să apară. Știi, toată discuția asta de la mental health la youtuberii ăia din America, de fac un video pe zi ca să scoată monetarul și după se trezesc în depresie. Știam toate chestiile astea și a fost o chestie la care am zis: da, OK, it’s fine. Nu simt că a fost vreo mare schimbare pentru mine. Oricine mă cunoaște de când aveam 1.000 de followeri pe Instagram poate să confirme că probabil postez și zic cam aceleași chestii. Poate nu mai dau share la meme prăjite cu glume prea edgy, că știu că se uită adolescenți, ăia trei, câți or fi. Sunt sigur că o să se schimbe la un moment dat, că abordarea asta foarte nișată o să se mai schimbe, dar nu înseamnă c-o să se schimbe în rău. Așa cred eu. 

Andreea Vrabie: Eu te întrebam – ca să-ți dau un exemplu, pentru că chiar mi-a rămas eseul ăsta în minte și mai ales când am citit bucata asta – pentru că am momente în care – și știu că toți facem asta, asta e de fapt problema, într-un fel – mă surprind că pun ceva pe Instagram și e o chestie de creștere de ego, de „mamă, toată lumea o să vadă poza asta, uite ce frumoasă e poza asta și unde mă aflu eu acum”. Și am momente în care mă întreb cât de bine e, dacă nu-mi acord prea multă importanță.

            Silviu Istrate: Da, da. I totally get it. Asta e una dintre chestiile după care mă ghidez în viața asta, să nu mai iau prea în serios și cumva sunt aware. Îmi place să fiu aware cât de mult pot de chestiile pe care le simt și care mă ghidează. Ăsta era unul dintre topicurile preferate la terapie, de exemplu, despre nevoia asta de atenție. Am luat-o asupra mea. This is how i strive day to day. It’s fine, I am not hurting anyone. If this works for me, let it work for me. Dar în același timp n-o să iau niciodată atenția asta într-un mod în care m-aș lua foarte în serios sau în care m-aș face de râs – exact ce ziceam cu Mikey Hash – dând vreun take de ăsta sau făcând chestii care să șocheze doar de dragul de a șoca și așa mai departe. Cine vrea să dea like, să dea like. Cine nu, aia e. 

Pentru mine, social media e un prilej. Realizez, you know, toate astea, că suntem addicted, că ne fute relațiile sociale, dar cumva pentru mine, day to day, când nu mă mai gândesc la toate chestiile astea complexe, e o chestie de we are having fun, you know? Let’s just have fun on this God forbidden app sau să ne agățăm între noi. Nu vreau să stau să scriu romane în story sau să fac caCristina Ich48 de story-uri în trei minute în care zic eu ce am făcut eu azi. Nobody cares about that,la mine, cel puțin. Asta e percepția mea asupra mea. Exact ce ziceam, să nu mai iau prea în serios. 

Andreea Vrabie: Și n-ai vrut niciodată să-ți închizi vreun cont de social media? Din diverse motive. Eu, de exemplu, Facebook vreau să-l închid o dată pe lună. 

            Silviu Istrate: Nu. Sincer, nu. N-am simțit vreodată presiunea asta, că îmi face atât de mult rău. Realizez dependența pe care o am, că stau două ore pe zi pe Instagram, trei ore. I get itit’s there, dar în același timp e și benefic. Nu, wow, nu. Acum nu vreau să îi iau apărarea. Domnule Mark Zuckerberg, vă rog eu frumos, încetați. Duceți-vă acasă, luați-vă averea. Deci nu vreau să susțin acum industria asta mizerabilă, dar în același timp pentru mine, na, este o oportunitate de socializare cu bula mea, unde mai pot să mai dau like la o fată, unde mai pot să mai văd vreo memă la care să râd, unde să mai bârfim vreun influencer care iar a zis the N word și mai știu eu ce alte chestii. Pentru mine nu e doar mindless scrolling. I do things, îmi dau întâlnire cu prietenii, facem grupuri, grupulețe. It’s a social thing for me.Dar ajută, mai mult ca sigur, ajută și faptul că sunt eu o persoană extrovertită și care se hrănește cu socializarea și cu atenția.

Andreea Vrabie: La mine Facebookul, ce spuneam că-mi vine o dată pe lună să-l închid, e pentru că de fiecare dată când intru pe Facebook mi se pare că cineva se ceartă cu cineva. E un subiect de ceartă non-stop. Iar la Instagram, mi-am dat seama că – dar într-adevăr ajută și că conștientizez ce se întâmplă –, pentru că urmăresc anumite conturi cu poze de vacanță, mai ales în perioada asta, îmi creează o senzație foarte puternică de nefericire și că e ceva în neregulă cu viața mea.

            Silviu Istrate: Da, și la mine bubuie anxietatea la treaba asta. E la toată lumea.There are a lot of studies about this, adică e ceva uman să bubuie anxietatea în tine când o vezi pe Delia în Bali. I get it, dar exact cum ziceai tu, atâta timp cât ești aware de chestia asta și faci tot posibilul să nu te afecteze – chiar dacă te afectează, în mod evident, că you’re not superhuman –, dar atâta timp cât again, se leagă de chestia asta de a nu te lua în serios. Who the fuck carescă nu pot eu să mă duc în Bali? Mă duc cu un prieten și beau pe-o bordură. 

Acum că ai zis, n-am renunțat conștient la Facebook, n-am zis „ du-te, că nu mai pot cu Zuck, închid contul”. Nu a fost o chestie de genul ăsta, a fost o chestie foarte naturală, în care efectiv nu mai aveam ce să mai fac acolo decât să mă cert cu oamenii. Mă bucur foarte mult că ai spus chestia asta, că mi-ai adus aminte fix de treaba asta. De fiecare dată când intram pe Facebook, era un conflict de ăsta prin bulă pe la mine: stângiști care cancelau pe cineva, nicoșoriști care făceau nu știu ce. In the back of my headeram bro, what the fuck are we doing?, dar acolo, în vârful degetelor, eram pe tastatură: „bă, dar cum pula mea să zici că…”, „băi, dar ești prost?”. Făceam asta efectiv de fiecare dată când intram pe Facebook. Pentru mine era empowering atunci, ia să-i zic eu lu’ ăsta, cum adică? Și pe urmă realizez că stau eu ca prostul trei ore și dau refresh acolo, să văd ce-a mai comandat stânga trepanată de hot take-ul meu? Ia să vedem. Cred că m-a convins să nu mai intru deloc pe Facebook. Mai deschid messengerul din când în când, că știu că-mi mai scrie lumea pe acolo, dar Facebookul nu cred că l-am mai deschis de vreo săptămână acum, de exemplu. Facebook, the feed

Cred că mi-a pus capac când am văzut un articol de ăsta scris în stil TNR, ironic, așa, efectiv despre mine, în care eram acest USR-ist care se dă stângist pe internet. „Cum se poate, dom’le, să vrei să votezi USR, dar să fiți de stânga? Cum se poate așa ceva? Ești un ipocrit, la la la.” Am încercat să fiu nice cu ăla care a share-uit și am zis „man, ce căcat? Vrei să-mi zici ceva? Zi-mi dracu’ mie”. Și pe urmă, când am văzut că iar s-au format două tabere, prietenii mei care-l înjură pe ăla și prietenii lu’ăla care vin să mă înjure pe mine, I was like OK, this is it, I am done. Asta e faza. Cel puțin în experiența mea, sunt aceste certuri interminabile în care nu se ajunge niciodată la o concluzie. Singura concluzie în cazul tuturor certurilor astea e: „Ba pe-a mă-tii!”. Efectiv asta e concluzia la final, „ba pe-a mă-tii”. Bine, hai că mai am niște muncă.

Andreea Vrabie: Ai spus că nu vrei să te iei în serios și să iei treaba asta în serios, dar în același timp mă întreb unde vrei s-o duci?

            Silviu Istrate: Să știi că, oricât de mult mă laud eu cu my analytical skills, mă ghidez foare mult după intuiția mea, să zic așa. Tradițional, since I started să fac propriile mele decizii, nu m-a făcut nefericit o decizie pe care am luat-o intuitiv, chiar dacă poate părea stupid financiar sau time wise sau whatever. Mă bazez destul de mult pe chestia asta. De asta făceam mișto cu analytical skills, n-am un plan de ăsta bătut în cuie pe 10 ani. Dar îmi place să zic chestia asta foarte mult, un citat superb din B.U.C. Mafia: „Planul e făcut, sunt gata să-l execut”. 

Am așa, la nivel de content și de direcție, în cariera – lol– asta de content creator. Știu exact ce vreau să fac. Nu pot să zic aici, acum, dar știu exact ceea ce-o să fac la finalul lui 2020, la începutul lui 2021, la finalul lui 2021. Am așa, niște milestones pe care vreau să le ating. Da, asta ar fi partea bătută în cuie, dar then again, it’s just fun. If it lasts, it lasts, dacă o să pot vreodată să mă întrețin din chestia asta – Doamne, ajută, pupați-aș… – dacă nu, aia e. Ghinion. Au fost foarte multe experiențe noi, pe care le trăiește orice om care are traseul ăsta. Indiferent de cât de multe știam eu dinainte – adică câte credeam eu că știu dinainte –, tot au fost niște experiențe noi: de la chestiile tehnice până la – asta e foarte important, că aici voiam să ajung – oamenii pe care i-am cunoscut în parcursul ăsta și care mulți dintre ei mi-au devenit prieteni din simplul fapt că m-au văzut la un moment dat pe YouTube. Probabil nu ne-am fi intersectat altfel sau ne-am fi intersectat și ne-am fi zis „salut”, „salut”, că nu știam niciunul nimic despre celălalt. That’s nice, that’s pretty nice. I love that for me.

Andreea Vrabie: Asta era și ultima întrebare, de fapt, ce simți că ți-a oferit ție treaba asta?

            Silviu Istrate: Mi-a adus o experiență din care am învățat multe chestii. Wow, cât de… am sunat… wow! That’s fucking deep, bro. Da mă, nu știu. Ăsta e cuvântul. E o experiență care pentru mine a venit cu mai multe bune decât rele și din care mi s-a extins foarte mult aria creativă, dacă vrei. Dacă înainte aria mea creativă se oprea la făcut de meme și trollat pe Mircea Badea pe internet, acum, învățând chestiile astea tehnice de video, de sunet, a început să mă intereseze puțin muzica, au început să mă intereseze puțin podcasturile, streamingul pe Twitch și tot felul de alte interese de astea, comune, pe care acum îmi place să le explorez și simt că mi-au dat un refresh la existența mizeră pe această rocă în spațiu. That’s a happy ending for you.

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *