Pe Bune #84: Ovidiu Hrin

Cum o criză mondială te face să-ți pui întrebările importante despre munca ta și ce te motivează.

Ovidiu Hrin este designer multidisciplinar și artist caligraf. A învățat design grafic în anii 90, într-o perioadă în care existau puține surse de informații. Așa că își cheltuia toți banii pe cărți de specialitate încercând să reproducă ce vedea și să înțeleagă procesul din spatele lucrărilor cu o sete incredibilă de cunoaștere. În 2001 a fondat Synopsis, un studio de design grafic care a devenit unul dintre cele mai respectate studiouri de la noi din țară. În 2011, alături de o echipă, a pornit proiectul Typopassage , o rețea de micro muzee în aer liber în Timișoara dedicată posterelor, tipografiei și designului grafic. Ovidiu a câștigat numeroase premii internaționale de design, iar lucrările sale au fost publicate în peste 80 de cărți și reviste de specialitate. În timpul pandemiei a ajuns să-și pună întrebările grele pe care, prins în vârtejul vieții și managementului unui studio de design, amânase să și le pună: de ce face ce face? Și, mai ales, cum ar putea să se întoarcă la plăcerea și entuziasmul cu care își făcea munca la începutul carierei. 

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, Samsung România și Belvita, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Ovidiu, mă bucur că ne auzim.

            Ovidiu Hrin: Ciao, Andreea, și îți mulțumesc și eu foarte mult pentru invitație.

Andreea Vrabie: Am să încep cu o întrebare așa, contextuală: Cum faci față pandemiei? Ce gânduri ai acum sau preocupări? 

            Ovidiu Hrin: Well, sincer, cred că aș derula mai degrabă, așa cum a fost la începutul ei. A venit ca un șoc. Trebuie să fiu foarte sincer și să zic adevărul gol-goluț. A venit ca un șoc și sincer nu am știut ce să fac cu ea. N-am știut cum s-o iau. Mai ales fizicalitatea ei, care a fost reprezentată prin noul lifestyle, respectiv boxed in, așa, între patru pereți. Găsește-ți felul de a fi în chestia asta. Aia m-a speriat mult. A avut un impact foarte puternic asupra muncii mele și asupra felului în care eram obișnuit să muncesc, respectiv, te trezești de dimineața, mănânci micul dejun, îți pupi nevasta – de fapt o iei cu tine, că lucrează cu tine, în același birou, whatever – și ajungi la birou și îți vezi de treabă. Chestie care, până la pupatul nevestei e OK, dar nu se mai întâmplau pașii următori. 

După care am văzut că evident că a afectat pe toată lumea treaba asta, inclusiv clientela, toți oamenii din jurul meu. Acest stop-cadru al lumii m-a pus pe gânduri. Ne-a pus pe amândoi pe gânduri, deoarece lucrăm împreună, cu Silvia împreună am biroul ăsta. Ne-a pus pe gânduri să reflectăm asupra a ce am ales să facem și de ce, să punem întrebările gele. Astea au fost cumva urmate și de frustrări, pentru că observasem în reflexele noastre că efectiv trăiam o viață foarte – chiar dacă e biroul meu – înregimentată și la un moment dat uitasem de ce facem toată chestia asta. Iar pauza asta și acest break, acest șoc să-i zic cred că mai bine, ne-a dat-o în mufă destul de bine încât să vedem sau cel puțin să ne punem întrebările care-s chiar importante pentru noi. Și întrebările astea, oricâtă suferință aduceau și cu siguranță nu sunt întrebări ușoare, sunt până la întrebări de raison d’être, am ajuns chiar la întrebarea „de ce naiba fac ceea ce fac?”. De ce fac astăzi un logo pentru un tip, unde peste șase luni ori vine la mine înapoi sau merge la altul să-și schimbe logoul pentru că nevastă-sa a avut alt vis.

Am descoperit că devenisem teleghidat. Făceam lucrurile pe care le fac pentru, băi, sincer, pentru a plăti taxele, pentru a plăti nevoile pe care mi le cerea biroul, salarii și așa mai departe. Dacă făceai acest unu plus unu, era chiar freaky. În momentul ăsta mi se face pielea de găină. De ce naiba mai fac chestia asta sau, nu știu, cum naiba să fac ca să am plăcere din nou în ceea ce fac? De ce acum 20 de ani când am început toată treaba asta mă durea-n paișpe? Dar n-aș lua nici exemplul ăla, atunci am fost destul de răsfățat. Să tăiem „destul”, am fost chiar răsfățat, că am fost ajutat în primii doi ani de către părinți.

Revenind apoi la partea asta cu ce am trăit în această izolare, am trăit și o anumită căutare. Mi-am dorit să văd ce mai există în mine din acel om entuziast pe care eu mi-l aminteam la începutul carierei mele, acel om cu ochi de copil care abia așteaptă să designuiască ceva, abia așteaptă să facă ceva, abia așteaptă să pună mâna pe ceva și să salveze lumea, hopefully, cu acel logo mic pe care l-a făcut pentru brutăria de la colț. Băi, nu l-am găsit. Clar nu e a success story asta.

Andreea Vrabie: Poți să identifici sau ai reușit să identifici în perioada asta când s-a întâmplat schimbarea asta? Când ai devenit din omul pasionat de design și entuziasmat de asta, când s-a transformat într-o rutină?

            Ovidiu Hrin: Mi-am pus întrebarea asta și treaba se întâmplase mult mai devreme. N-are pandemia multă legătură, în afară de oprirea rutinei și punerea sub semnul întrebării. Dar chestia se întâmplase să zicem acum trei-patru ani, cam așa, când trebuie să-ți recunosc, a avea un studio de design grafic, nu pot să ți-l vând ca a fi un dream job. Deci nu am cum, oricât mi-aș dori. L-am făcut încercând să mă mint și pe mine probabil, dar e foarte dificil să trăiești din chestia asta, mai ales dacă ți-ai construit în timp, ani, un sistem valoric în care n-ai vrea să scazi, pentru că știi că odată căzut ți-ai coborât toate armele și ai început să faci doar de-a face, doar pentru a face. Ai pierde un orizont. Deci s-a întâmplat mult mai devreme toată treaba asta.

Andreea Vrabie: Și când spui că un studio de design nu este a dream job te referi în special la partea de management al lui, cu a fi șeful unor oameni?

            Ovidiu Hrin: Da, evident. Aici mă refer în mod special la tot ce vine cu toată treaba asta, inclusiv să-ți faci SRL-ul, să-ți alegi CAEN-ul, să-ți plătești contabila, să ai o viziune foarte clară asupra cheltuielilor lunare, asupra salarilor, asupra angajamentului, asupra managementului proiectelor, asupra contractelor, asupra taxelor bancare, asupra avansurilor, asupra plăților, asupra clienților care nu-ți plătesc, asupra avocaților care te ajută ca să-ți recuperezi banii. De fapt, asupra tuturor chestiilor despre care într-un portofoliu shine-uit și foarte frumos brush-uit în Photoshop și reconectat și retușat nu-ți apar. Deci chestia aia care este în spate și este atâta de puternică zilnică, mai ales dacă ești parte dintr-un studio mic, cum suntem noi, ajungi să faci foarte multe din joburile pe care ți le-am amintit anterior. Să vorbesc acum despre creativitate ca și într-un happy-happy TED talk din ăsta sau ca și cum ar fi this new Shambhala, asta nu pot și n-am putut niciodată. Să încurajez tinerii, „ioi, haideți, dar creativitatea e atâta de importantă și atâta de faină”. Le dau direct. Chiar am fost invitat să vorbesc despre chestia asta și nu sunt poate cele mai optimiste talk-uri sau workopuri sau cum se mai numesc astăzi, dar cert e că vreau să le zic ce e acolo, afară. Nu pot să-i mint, pentru că poate ar vrea să fie altceva. Poarte ar fi mai buni în altceva. De aia n-aș încerca să-i mint. 

Ca să revin la întrebarea ta, da, să fii designer înseamnă mult mai multe lucruri decât să știi să desenezi, să ai toate abilitățile pe care în orice carte de design grafic le poți răsfoi – care nu sunt puține și e o întreagă pledoarie și despre treaba asta. Dar pe lângă treaba asta, e și tot ce vine cu managementul de birou și financiar și de muncă și de tot. Și e a lot. E mult. Chestia asta mi-a dat foarte multe de reflectat în perioada asta. La un moment dat ești drenat, pur și simplu drenat de forță. Și na, gândindu-te, uite îți iau acum discuția cu Silvia, cu soția și partenera mea: avem Synopsis-ul, care este acel SRL pe care ți l-am descris mai înainte și suntem noi doi, care ducem asta în spate. În același timp, mai avem o inițiativă, cum e Typopassage-ul, care sunt cinci micro-muzee răspândite prin tot orașul ăsta. Mai facem proiecte pentru diverși, pro-bono, free, pentru că credem în chestiile alea. Din când în când mai scoatem câte un tricou, whatever, mai țin un workshop, mai țin un workshop de typografie, I don’t know. Deci sunt toate chestiile astea de care trebuie să ții cont, pe care le duci în spate constant, non-stop cu tine. Hai, ăștia sunt pașii, tot bagajul ăsta,mai fă un pas. Mai bagă un pas. Hai, încă unul. Hai, încă unul. 

De aia am apreciat foarte mult pauza asta – ca să mă întorc la prima, prima întrebare – care a fost benefică nu numai pentru reflexie, dar am văzut cumva, la mod fizic, am văzut cum corpul își cerea ce era obișnuit și eu îl țineam în casă. Era chiar chestia asta, când tu zici „da, man, dormi, te uiți la un film, joci un joc, te uiți la un teleu sau whatever” și corpul tău începe să tremure pur și simplu, pentru că fucking hell, nu desenezi, nu faci și atunci începi să te simți vinovat. De aia m-am apucat în perioada asta de închidere, de izolare, foarte serios de caligrafie și am început să transpun energia aia care exista în mine –că n-am vrut s-o pierd, că e energie, e bună, nu-i rea –, acea explozie am vrut s-o transform și atunci am transformat-o în caligrafie. Am transformat-o în niște lucrări care mă și încărcau înapoi. Dădeam afară din mine toată treaba, dar mă și încarca efectiv exercițiul pe care-l făceam și atunci a devenit un practice, o practică faină. 

Andreea Vrabie: Pentru că știu povestea, apropo de pasiunea sau plăcerea ta pentru caligrafie, știu că tu scriai foarte urât când erai mic și ai descoperit interesul ăsta când ai găsit scrisorile străbunicului tău de pe front pe care i le trimitea străbunicii. Mă întrebam, mai ales pentru că ai spus că acum ai recurs într-un fel la caligrafie sau ți-ai pus energia în asta, ce te-a atras atunci în asta și de ce crezi că acum, din toate lucrurile pe care le faci din design grafic, de ce asta a fost ce-a funcționat?

            Ovidiu Hrin: Ce m-a atras atunci a fost în mod cert forma scrisului de mână a străbunicului meu, dar în același timp și varietatea. Trebuie să menționez, scrisorile străbunicului, găsite de către maică-mea, sunt pe parcursul unui an. Totuși e un ștosdestul de gros de ele. Ce m-a fascinat este în primul rând, da, forma scrisului, clar, dar mi s-a părut fantastic că scria diferit în funcție de conținutul pe care-l transmitea. Asta mi s-a părut absolut fantastic. Mi s-a părut încredibil să redai cu forma scrisului ceea ce se află în tine, fără persoana în față, tu prin formă să comunici ceea ce se află și ceea ce vibrează de obicei. Nu știu, atâta de frumoasă mi s-a părut, că da, am vrut, clar, în momentul ăla am vrut să scriu și eu frumos, la naiba. Sunt fanul numărul unu al străbunicului meu oricum și nu numai din cauza scrisorilor, care clar asta a întărit foarte sănătos această putere pe care o avea, dar și din cauza poveștilor pe care mi le spunea bunica mea despre el. El era inginer mecanic pe un vas și spunea din poveștile lui. Era un om care a condus familia. Cred că invizibil, fără să-l cunosc vreodată, de la el am învățat să duc mai multe cel puțin din punctul ăsta de vedere al resposabilității. Cel puțin așa îmi place să cred. 

Andreea Vrabie: De ce crezi că acum, din tot ce puteai să faci? 

            Ovidiu Hrin: Ah, OK. De ce caligraifa și nu altceva.

Andreea Vrabie: Cum te-a ajutat concret sau ce ți-a oferit dincolo de a pune o energie în asta?

            Ovidiu Hrin: Caligrafia îmi oferă, pe lângă faptul de a sta cu mine și de a exersa această artă, îmi dă voie, de fapt, să-mi iau acest moment de introspecție. Este cea mai bună scuză. Este o scuză fantastică din care odată ce te apuci este destul de greu să te întrerupi, setezi cumva o ambianță când te apuci de caligrafie. Nu-i ca o schiță de desen, pe care poți s-o întrerupi, bei o cafea cu colegul tău și după aia poți să continui. Caligrafia îți dă un ritm, îți dă mult mai multă atenție asupra ta. Îți îndreaptă atenția asupra ta, nu a lumii. Trebuie să ții cont de faptul că atunci când eu trag o linie, în linia aia se imprimă tot ceea ce sunt eu în momentul ăla și asta este caligrafia. Controlând linia aia, înseamnă că pot să mă controlez pe mine. Controlându-mă pe mine, înseamnă că sunt conștient de respirația mea, sunt conștient de frica mea, de emoția mea, de bătăile inimii, de tot ceea ce sunt în momentul ăla. Și trec la următoarea linie, și următoarea linie, și așa mai departe. Asta de fapt este chestia aia pe care am menționat-o anterior când ziceam că primesc înapoi energia dată afară. Revine asupra mea. E acest stat pe un singur lucru și făcându-l, și făcându-l, și făcându-l. 

Uite, mai târziu mă gândeam, asta pe la începuturile caligrafiei – mi-am și notat treaba asta, într-unul din jurnalele mele –: să stăpânești caligrafia înseamnă să știi să urci muntele călcând aceiași pași ca și ieri și să conștientizezi că nu sunt aceiași pași. Asta mi-a venit urcând muntele în fiecare zi. De exemplu dacă mă duc la maică-mea, la Brașov, urc Tâmpa cel puțin o dată pe zi. Da, nu știu dacă răspunde la întrebarea ta.

Andreea Vrabie: Mă face să mă întreb altceva, pentru că așa, de la distanță, mi s-a părut mereu că ești un om dedicat craftului, care petrece timp pe detalii sau face lucrurile într-un timp mai lent. Și mă întrebam cât de mult ți-a permis felul în care se mișcă lumea acum, când lucrurile se vor făcute de pe o zi pe alta, când există o aglomerare de informație pe internet, în social media, în afara perioadei ăstia de două luni, de stare de urgență, cât de mult îți mai permitea să te dedici craftului?

            Ovidiu Hrin: Cu toate că probabil sunt puțin cunoscut în lumea designului sau na, sunt plăcut în lumea designului, dar în lumea clienților nu prea sunt foarte plăcut, mai ales din considerentul acesta, că eu când zic că pe un logo pot să stau între două săptămâni și patru luni se taie tot. Îți dai seama, am zis pe un logo, nu un sistem de identitate sau nu știu ce. Da, se poate sta atât. Și nu sunt cel mai popular în momentul acela și nu e în niciun caz bun for business. N-am fost niciodată un businessman ca să știu să mă vând și probabil și de asta mă aflu în momentul în care mă plâng de toate chestiile de care mă plângeam în momentul aterior. Dar, slavă Domnului, că it adds up altundeva, probabil. 

Viteza cu care se mișcă lumea este… Na, gândește-te că am cărți în care se scrie despre viteza în care se mișcă lumea, viteza fantastică cu care se mișcă lumea asta și sunt cărți din anii ‘70. Nici nu mai știu cum ar fi perceput un tip care scria treaba asta, cum ar fi perceput lumea asta acum. Un designer ca Paul Rand, care credea că this is crazy

E contraproductiv pentru creativitate, cred, să obligi să fii creativ așa, acum. „Boss, dă-mi ilustrații. Îmi trebuie cinci ilustrații care să vândă noile dobânzi ale băncii noastre pentru pam-pam-pan și pam-pam-pam. Avem nevoie de, nu știu, cinci BLT-uri, DLP-uri, MNP-uri, CCN-uri și de 12 SMT-uri sau whatever-uri care ar mai fi crescut din domeniul ăsta groaznic până mâine dacă se poate. Dar merge și poimâine, na, what the fuck.” Problema e că se acceptă și ele devin un reflex, un reflex acceptat de toată casta, de toți cei care lucrează în domeniul ăsta din cauză că foarte mulți zic „da”. Marea majoritate zic „da” la acest tip de a lucra, acest fel de a munci. E un fel fără reflexie, un fel fără gândire, fără să stai efectiv, mă, să gândești. Stop, mă opresc aici! Să gândești un lucru, să îți pui întrebări, să întrebi tu când stai cu tine de ce. De ce-urile necesare. După aia să te întorci înapoi la om, să i le întrebi, să îl întrebi din nou, să scoți, să extragi zeama cea mai groasă, cea mai faină, materialul cel mai bun pentru a putea lucra cu adevărat, ca ceea ce faci pentru el să fie într-adevăr… Până nu de mult, valoarea cea mai mare a fost să fie timeless. Nu mai, nu mai vrei designuri timeless. Nici nu mai contează chestia asta.

E o schimbarea, Andreea. Într-un final este ceea ce este și na, fiecare hotărăște în funcție de sistemul lui, și valoric dar și de nevoile lui, spre ce se îndreaptă. Nu vreau și niciodată n-am zis că e foarte ușor sau că e ușor lifestyle-ul pe care-l duc eu, spunând „nu” la foarte multe cazuri de genul ăsta sau refuzând multe proiecte din multe cauze valorice și așa mai departe, dar asta fac. Dacă îmi pierd și această încredere și acest crez, eu cred că mă pierd pe mine și asta nu sunt pregătit, chiar nu sunt pregătit s-o fac.

Andreea Vrabie: Pentru că spuneai că nu vrei să faci compromisul ăsta – pentru că asta e de fapt, să renunți la valorile tale și să lucrezi altfel, asta înțeleg eu – și să faci lucrurile de mântuială, fără să te gândești la ele și fără să le acorzi timpul pe care-l merită, mă întrebam – asta pornind și de la ce mi-ai spus la început, că perioada asta de pandemie ai ajuns să te întrebi de ce faci ce faci –, mă gândeam cum era la început? Simți că aveai mai mult timp să te dedici lucrurilor pe care le faci sau nu era presiunea unor salarii?

            Ovidiu Hrin: Da. Uite, de exemplu, la începutul începutului, care se clasează – Doamne, erau cu 1900 anii pe atunci – undeva în ‘98 sau ceva de genul ăsta când totul era la început:internetul era la început, comunicarea asta prin calculatoare era la început. Eu eram un nebun entuziast care credeam că, nu știu, cel puțin o să salvez lumea de 15 ori, pentru că voi face chestia asta. Evident că aveam și niște nebuni cu mine care mă susțineau cu acest lucru, asta ajută de fiecare dată. Atunci totul era un experiment. Am spus mai devreme, am fost foarte norocos că în primii doi ani am fost și ajutat. Nu direct, dar am avut o siguranță financiară. De exemplu, am avut norocul să fiu ajutat, adică să am unde să stau: stăteam acasă, mâncam acasă. Stăteam e banii părinților și mâncam pe banii părinților. Și ceea ce făceam noi în spațiul ăla închiriat, jocul de-a SRL-ul, pe lângă faptul că era o nebunie să ai un SRL în perioada aia în care chiar nu vreau să intru acum – e un subiect în sine de două ore –, exista în primul rând această energie a tânărului. Oricare la acea vârstă, aveam 21 de ani, 22 de ani când am pus bazele SRL-ului, lucram 18 ore, ceva de genu ăsta, și dormeam acolo, ne trezeam – cine dracu’ se spăla –, continuam mai departe unde ai lăsat. Era treaba asta, ori că era o chestie pe Photoshop, ori o chestie vector, ori că era o animație 3D – aia era nebunia atunci –, aia făceai și făceai întruna. 

Am avut un lifestyle din ăsta super, super agitat, dar super, super însetat pentru a învăța. Eram absolut înnebunit. Voiam să știu, voiam să știu din ce în ce mai mult, din ce în ce mai mult. Așa, spongios la tot. Jumătate din zi, nouă ore, lucram pentru Dumnezeu să-i ierte pe oamenii care ne-au fost clienți în primii doi ani și celelalte nouă ore efectiv lucram și exersam până noaptea târziu, dimineața în unele cazuri. Așa au mers chiar mai mult de acei doi ani. Acei doi ani au fost anii norocoși, după care și-au luat mână părinții și au zis „te descurci de acum”. Atunci a început funul. Îți dai seama, cu o energia din asta, erai obișnuit să lucrezi 18 ore pe zi anyhow, ai obișnuit un întreg organism și nu numai al tău, și oamenii din jurul tău să lucreze în felul ăsta. După patru, cinci ani după ce obișnuiești și biroul și oamenii și tot să lucreze așa, e foarte greu să ajungi să lucrezi nouă ore pe zi sau opt ore pe zi. Când începi să faci chestia aia, aia e o ruptură foarte gravă, dar a trebuit s-o fac. În șase ani după momentul ăsta, jumătatea anilor 2007, 2007-2008, cam așa, a trebuit s-o fac, pentru că genul ăla de muncă și-a luat tollul cum s-ar zice pe sănătate. Mă transformasem în bufniță. Ne transformasem toți în bufnițe. Dormeam ziua și seara, noaptea lucram. 

Cred că n-aș mai putea să fac acest lucru acum, dar câteodată mă gândesc că uite, de exemplu, ce observ acum față de energiile pe care le aveam noi atunci, la început, era această dorință fantastică de a învăța. Băi, nici nu știu cum să-ți zic. Până nu mă prind cum se face sau cum a făcut ăla chestia aia, nu mă las. Nu mă las. Și îți dai seama că n-aveai internet, n-aveai Wiki, nu puteai să fii nici Wiki smart, nu puteai să fii nici internet smart. Pur și simplu trebuia să fii fucking smart și să-ți pui întrebările, să citești încă o dată și încă o dată cartea aia, să faci lucrul ăla până îți iese. Mamă, și era fantastic când îți ieșea! Asta o văd din ce în ce mai rar, dorința asta de a te apuca și de a studia. Dorința de studiu. Și vorbesc aici de studiu individual, pe care mă gândesc că ar trebui să și-l facă fiecare, să și-l utilizeze și să și-l asume. Să profite de el cât are 20+ ani, pentru că – aici trebuie să zic –energia asta se duce și mai ales se duce când vei avea mai multe facturi de plătit decât câte ore disponibile mai ai să lucrezi. 

Andreea Vrabie: Pentru că asta fix asta era următoarea întrebare, dacă pentru tine a dispărut la un moment dat dorința asta de a învăța și curiozitatea.

            Ovidiu Hrin: Nu, la mine au devenit o a doua natură și eu am integrat-o în lifestyle-ul meu.

Andreea Vrabie: Dar doar energia a mai dispărut.

            Ovidiu Hrin: Da. Energia e trasă de varii chestii, după cum am zic și anterior. Studiul și chestia cu caligrafia, m-am apucat de ea acum opt-nouă ani serios. M-am apucat singur pentru că nu era nimeni în țară, nu preda nimeni chestia asta, și dorința asta m-a dus la a practica. Disciplina asta ce-o aveam, prin studiu, m-a ajuta foarte mult. Eu cred că e foarte important să știi de ce faci lucrul pe care alegi să-l faci și, chiar dacă n-ai răspunsul aproximativ, dacă simți un lucru bun de la chestia aia, pentru că îl faci în momentul respectiv –și poate fi chiar visceral acest simțământ, nu vorbesc cerebral neapărat –,cred că ești pe un drum bun. Dacă faci lucrul ăla și îți dă un zâmbet, simți că ai un zâmbet pe față în timp ce îl faci, că te autocauți în momentul ăla, băi, faci ceva fain. Faci ceva bine. Trebuie să faci ceva bine, nu contează, chiar dacă nu știi ce. Uite, îmi dă iarăși pielea de găină spunând chestia asta: să te bucure.Sună chessy as fuck, știu, și sună deja ca un fucking TEDx sau whatever, dar nu e mai complicat de atât. Singurul lucru complicat este să te trezești în fiecare dimineață și să faci lucrul ăla. Eu cred că aici e lupta aia cu tine, treaba aia care ori te încurajează, ori te dezumflă total.

Andreea Vrabie: Mă întrebam, pentru că spuneai că trebuie să găsești lucrul ăsta care –sau nu neapărat să găsești, să realizezi din când în când –care este lucrul care te bucură, mă întrebam dacă în perioada asta de introspecție ai ajuns și la niște concluzii. Care sunt lucrurile care de fapt te bucură acum? Sau dacă ai simțit nevoia să faci o alegere după, să renunți la unele lucruri.

            Ovidiu Hrin: Cu siguranță, da. Am început să renunț la a spune „da” la tot și să învăț să spun „nu”. Asta a fost cred că cea mai grea treabă pentru mine, pentru că din punctul ăsta de vedere eram nepregătit, sincer.

Andreea Vrabie: Nepregătit de ce? Poți să-mi explici?

            Ovidiu Hrin: O să-ți dau un exemplu, bine? În perioada asta, ca să-mi demonstrez că pot să fac, că pot să trec, trebuia să mi-o demonstrez prima dată în fața mea. Chestia asta e o treabă veche la mine. În primul și în primul rând, trebuie să-mi demonstrez mie un lucru sau că pot eu să fac un lucru până să-l cer de la cel de lângă mine sau de la oamenii cu care lucrez la treaba asta. Ca să am încredere în mine, mi-am reformatat cumva tot programul meu zilnic. Am implementat în cadrul lui aceste două ore jumătate, trei ore zilnice în care sunt numai, dar numai și numai ale mele. Atât de dificil a fost să fac acest pas, cum nu pot să-ți spun, Andreea, pentru că atâția demoni mi-a născut treaba asta până a devenit efectiv habitus, până a devenit reflex. Atâtea contre. Mi-am dat seama că de fapt majoritatea contrelor, majoritatea piedicilor, majoritatea lucrurilor de care ne plângem vin dinăuntru, vin din noi. Sunt piedici efectiv de care ne plângem: „Ioi, ce prost a fost ăla”,„Ioi, ce nu știu ce”, „Mamă, ce…”.Pe naiba! Că dacă analizezi foarte clar, ea vine efectiv din tine. Asta pot să-și garantez 100%, acum mai mult ca oricând și mai sigur ca oricând de această afirmație.

Revenind, mi-au trebuit cred că patru luni ca să-mi dau mie aceste două ore și jumătate, care ele nu sunt nu știu ce. Două ore jumătate, trebuie să te gândești: mă trezesc, fac un pic de mișcare, stau jumătate de oră, trei sferturi de oră, meditez, fac un duș, îmi scriu în caiet, în jurnal, număr exercițiile și that’s it. În ritmul meu. Na, așa, e nothing special, right? Come on. Fă-o zilnic, ăsta e challenge-ul. Fă-o zilnic orice ar fi. Ești depresiv că te-ai certat cu nevasta, cu mama, cu aprozargioaica, ai primit nu știu ce, că ești în boală, I don’t know, fă-le zilnic. Această depășire a condiției, asta mi-a dat încrederea înapoi de care eu sunt foarte mulțumit și care a venit pe acest fond al pandemiei și al autoincluziunii. 

Este acest sentiment de vinovăție care tot apărea. Mă trăgea o voce în spate: „Măi, dar vezi că trebuie să faci chestia aia, trebuie să faci chestia aia. Dar vezi că pe alea nu le-ai făcut. Treaba asta n-ai făcut-o. Dar vezi că treaba aia n-ai facut-o. Vezi că mai ai și aia. Vezi că mai ai și asta, și asta, și asta, și asta, și asta”. M-a ajutat foarte mult și discuția despre lucrurile astea și despre vocile astea, despre drive-ul ăsta cu oameni în care am foarte mare încredere, cum e soția mea, de exemplu, sau sunt prieteni foarte apropiați, care au zis: „Dar ce se întâmplă dacă nu? Adică ce se întâmplă dacă nu?”.Am ajuns să cred că nu trebuie de fapt nimic. Asta a venit mai târziu, concluzia, dar e una dintre concluzii. Chiar nu trebuie nimic. 

Ca și concluzie mai generală vizavi de lifestyle-ul ăsta pot să zic că am ajuns să cred că până când și profesia, care este o alegere, nu este înmuiată în experiența vieții, tu chiar nu poți să vorbești de o evoluție sau o măiestrie sau o stăpânire a ei. Ele trebuie să fie împreunate. Nu există profesie fără lifestyle, fără viața ta. Și atunci, eu de ce nu pot s-o trăiesc, știi? Hai să-mi iau un timp al meu. Ce-mi face bine? Mă, sportul face bine? OK, checked. Meditația, asta tot timpul mi-a făcut bine. OK, checked. Caligrafia? Yes, baby! Cât îmi iau chestiile astea? Două ore jumătate, trei. OK, ți le iei! Ți le iei! Cumva ăsta e cel mai bun lucru pe care am putut să-l primesc din partea acestei pandemii și, măi, îi mulțumesc pentru chestia asta, ce pot să zic.

Andreea Vrabie: De ce crezi că, pentru că ai spus că aveai gândurile astea, că trebuie să faci și aia, trebuie să faci și aia, trebuie să faci și aia, și la un moment dat ai mai spus și că erați, și tu și soția ta, într-un fel trași în mai multe direcții, și compania, și Typopassage. De ce crezi că ai făcut atât de multe lucruri?

Ovidiu Hrin: Asta cred că ține efectiv de natura mea. Evident că mi-am pus întrebarea asta de foarte multe ori de-a lungul vieții. Am avut mai multe răspunsuri la treaba asta, am și trecut și în jurnale diferite răspunsuri, dar ție ți-l spun pe ultimul. Ultimul e că nu glumeam înainte când îți spuneam că eu credeam foarte mult că o să pot să schimb ceva și o să ajut designul grafic românesc și autohton și să avem vocea noastră. Credeam cu mare, mare tărie că tot ceea ce fac este investit cu această energie și vine din zona asta. Aici am fost un pic… Viața a lovit mai puternic și e bună trezirea asta, pentru că m-a pus într-un balans și m-a pus să-mi pun sub semnul întrebării propriile mele drive-uri. Să fii curios de unde îți vin toate impulsurile tale înseamnă să te cunoști pe tine și, într-un final mai îndelungat, să cunoști lumea. Am ales acum drumul, care nu știu cât va dura, dar prefer să mi-l petrec cunoscându-mă pe mine, pentru că m-am ignorat foarte mult. M-am ignorat pe mine cred că fugind în atâtea direcții și clar unele erau escapisme, absolut, negreșit. Altele, pur și simplu frici. Nu cred că sunt chestii necunoscute oamenilor. Am mai discutat cu foarte mulți oameni treaba asta și cei care au fost sinceri și cu care am putut să am discuția asta sinceră, toți mi-au confirmat, „băi, man, clar că asta faci, că asta am făcut și eu”.

Andreea Vrabie: Aș mai adauga eu una, la ce ai zis tu. Mi-am dat seama că și eu credeam că fac lumea mai bună sau, mă rog, asta încercam și în perioada pandemiei mi-am dat seama de câte lucruri făceam pentru ego.

            Ovidiu Hrin: Absolut!

Andreea Vrabie: Nu știu, aveam eu ceva să demonstrez. Dracu’ știe cui.

            Ovidiu Hrin: Jung îi spune la treabaasta fantasma eroului. Să fii eroul ăla, îl salvez și pe ăsta, și pe ăsta, îi salvez pe toți! Pe toți îi salvez! Păi da, și tu unde ești în toată povestea asta, my little sweet sunshine? Na, aici e întrebarea, întrebarea faină.Puțină reținere și puțină umilință – nu mă refer la aia bisericească, evident – nu strică. Hai să-i spunem reflexie. Să stai puțin cu tine, să te întrebi de ce, eu cred că e un punct fantastic de bun de a începe orice. Când vrei să faci orice, pune-ți asta prima întrebare, fratele meu, și fi sincer cu tine când îți răspunzi tu ție și încearcă să renunți la publicul ăla pe care îl ai în capul tău când îți pui întrebarea. La ăla să renunți în primul și în primul rând, clar.

Andreea Vrabie: Și acum, tot așa ca o concluzie sau nu știu cum să-i spun, în ideea că poate răspunsul ăsta se va schimba uitându-te spre interior din ce în ce mai mult de acum încolo, dar momentan, când te întrebi de ce faci ce faci sau de ce o să vrei să faci ce-o să continui să faci, cum o să răspunzi?

            Ovidiu Hrin: În viitor nu știu cum o să răspund. Prefer să nu mă mai gândesc la chestia asta, că asta mi-a adus multă suferință până acum să încerc să prevăd foarte mult. E o capcană. Cum spuneai și tu, e tot de ego capcana asta, care deschide un portal destul de baban înspre anxietate și nesiguranță totală, evident. Eu cred că mai sănătos este să rămâi ancorat chiar în momentul ăsta și să vezi ce îți dă. Mie, de exemplu, îmi dă un soare superb care-mi întră pe geam chiar în momentul ăsta și mă mângâie pe față pur și simplu și mă bucur de chestia asta. Nu știu unde va fi mâine sau peste jumătate de oră. Acum e asta și am chestia asta. Trece și prin niște frunze superbe și văd o mulțimede tonuri de verde afară care chiar îmi aduce un zâmbet pe buze și e fain. Eu aș recomanda să vedem lumea cum e ea acum, decât orice.

În caligrafie, mi-a spus un… Știi că maestru caligraf ești văzut după 15-20 de ani de experiență și mi-a spus la un moment dat un maestru că cel mai important lucru este să fii începător, să ai tot timpul energia începătorului în tine. Evident, există chestia asta și în budism, asta mi-a spus și el. E the beginners mind-ul ăla, dar ca să-l înțelegi, hai să-ți spun cum funcționează. În anul unu și doi ești începător în a face caligrafie. Ești un hobby-ist cel puțin între anul trei și cinci. Între anul cinci și zece, deci după zece poți să zici că ești un amator. Ești un profesionist după 10-15 de ani și, în sfârșit, la 15-20 de ani, ești maestru. Și na, am intrat în capcana lui. El a avut o pauză foarte mare după chestia asta și eu am intrat în chestia asta, șmecher, îți dai seama:„Și după 20 de ani sau la 30 de ani?”. Mi-a zis: „Atunci ești începător”. Și mi-a rămas foarte puternic în minte, mai mult decât în cărțile astea pe care le mai citești despre design și nu știu ce, pentru că era reflectată chiar o practică pe care eu o practicam. Era reflectată practica caligrafiei în treaba asta și puteam să văd sau cel puțin să simt ceea ce încerca el să-mi zică. Bucuria aceea de a începe un lucru și de îl face pentru prima data cred că o vezi și tu. Dacă meditezi și tu la niște lucruri, când le-ai făcut pentru prima dată, că aveai un anumit tip de entuziasm, un anumit tip de pornire, un anumit tip de a face fără expetanțe, de a face pur și simplu pentru dragostea, pentru fantasticul acelui moment. De a-l face, punct și atât. Dar de fapt gagiul ăsta, masterul ăsta, ce mi-a spus? Că ajungi maestru, dar te și îngustează ajungând aici. Înveți din ce în ce mai multe, înveți, desigur, 7.000 de scrisuri, foarte multe mâini, îți dezvolți și chestia ta și așa mai departe, dar chestia asta te boxed in-uie. Chestia asta te bagă într-o cutie.

Andreea Vrabie: Adică, dacă înțeleg eu bine, ideea e că îți dorești să fii un începător care trăiește în momentul prezent.

            Ovidiu Hrin: Apreciez foarte mult gândul acesta și apreciez foarte mult această stare, în care singurul moment pe care îl am e ori cel în care îmi petrec timpul cu mine, ori cu caligrafia. Și da, îmi doresc să pot să trăiesc așa. Nu știu dacă voi reuși și nu vreau să-mi propun să. Deci, Doamne ferește, numai asta nu. Dar să știu ceea ce fac în momentul ăsta este deja un pas fantastic pentru mine.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *