Pe Bune #86: Mihaela Sava

A fi blogger culinar înseamnă să creezi conținut tot timpul iar asta nu-ți lasă uneori mintea să se odihnească.

Mihaela Sava e cunoscută oamenilor ca Prăjiturela, numele sub care de opt ani testează rețete în bucătărie și le împărtășește cu cei care o urmăresc. Pasiunea pentru gătit și testat rețete s-a născut într-un cămin studențesc din Budapesta unde se afla pentru o bursă de studii și unde a împărțit bucătăria cu tineri din toate colțurile lumii. După ce s-a întors în țară și a început să-și înnebunească prietenii cu poze cu mâncărurile pe care le experimenta, a decis să le urce pe un blog. Acum, activitatea ei din bucătărie și nu numai, pentru că Mihaelei îi place să împărtășească cu comunitatea bucăți din viața ei, este urmărită de zeci de mii de persoane. Îi place să creeze conținut și toate ideile noi îi vin natural, în schimb simte presiunea de a oferi constant ceva oamenilor care o urmăresc și că nu reușește să se deconecteze de la online. Iar asta are un efect negativ, pentru că mintea ei este în permanență agitată și concentrată pe muncă: ce rețetă mai poate crea, ce moment mai poate filma, ce detaliu mai poate fotografia. În trecut, munca non-stop a dus la două burnouturi majore. Acum, deși ritmul și volumul muncii nu s-au schimbat, Mihaela spune că încearcă să fie mai atentă la emoțiile cu care vine la pachet munca și să recunoască când e obosită și are nevoie de o pauză.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs și Samsung România, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună,Mihaela. Bine ai venit la Pe Bune.

            Mihaela Sava: Bună, Andreea, bine te-am găsit. Mulțumesc pentru invitație. Deși încerc să am o voce calmă, extaziată sunt maxim!

Andreea Vrabie: Aș începe cu o întrebare care are legătură cu momentul pe care îl trăim toți, pentru că am observat că în timpul pandemiei, în special în starea de urgență, mulți oameni au început să gătească: să facă păine, să facă banana bread și mă întrebam, pornind de la experiența ta cu gătitul, de ce crezi că atât de mulți oameni au găsit confort în asta? Ce efect are pentru tine? Cum te ajută gătitul?

            Mihaela Sava: E o întrebare cu multe răspunsuri. Pe mine gătitul mă relaxează foarte mult. Știi cum e grădinăritul, în care nu trebuie să gândești nimic? Ei bine, la gătit se adaugă și creativitatea. Mă relaxează și, în timp ce gătesc, simt că îmi vin foarte multe idei pe zona asta creativă.

Cât despre partea asta cu pandemia și cum i-a influențat pe oameni, cred că din păcate cu toții aveam nevoie de o pauză. Mai ales când a fost lockdownul toți oamenii au rămas în casă și și-au dat seama că ei nu mai stătuseră acasă două zile legate de foarte mult timp – vorbesc despre oamenii cu care am interacționat eu – și și-au dat seama că nu-și cunoșteau casa, nu se cunoșteau pe ei, că nu-și cunoșteau plăcerile astea din confortul interior: ce le place să mănânce, ce le place să gătească, cum să se alinte, nu știu, când fac baie, sau cum să doarmă, dacă le e comodă salteaua, dacă le place camera în care dorm, casa în care locuiesc. Cred că pandemia asta a venit la pachet, pe lângă panică, și cu un soi de regăsire. Și din punct de vedere culinar, că despre asta m-ai întrebat, dar așa, un pachet mai mare de regăsire în ceea ce privește viața noastră per total. Sună poetic ce zic eu acum, dar eu am simțit-o. Am simțit-o nu numai la mine.

Andreea Vrabie: Poți să-mi spui mai multe despre asta?

            Mihaela Sava: Cum am simțit-o la mine sau la cei din jurul meu?

Andreea Vrabie: La tine.

            Mihaela Sava: Mi-am dat seama că mă aflam în pragul al nu știu câtălea – nici nu știu cum se zice – burnout. Am avut un burnout foarte puternic, după care am dezvoltat o boală cronică și nu știu dacă mi-a trecut sau nu. Cert e că am tot avut stări din acestea de pre-burnout și mi-am dat seama că pandemia asta m-a ajutat să mă odihnesc. M-a ajutat să mă liniștesc. Așa, ușor-ușor, am descoperit că îmi place să fac mai multe prin casă, îmi place mult mai mult să gătesc și să creez materiale diferite de ce făceam până acum. Îți spun, a fost o revelație toată perioada asta, mai ales perioada de lockdown.

Andreea Vrabie: Apropo de perioada asta și apropo de cum oamenii au început să gătească în perioada asta, mă întrebam dacă și tu simțit nevoia să gătești mai mult, în ideea că trebuie să le oferi oamenilor care stau izolați mai multe rețete sau conținut sau ai vrut și tu, – pentru că eu am simțit într-un fel asta, toată lumea putea să ia o pauză și să se odihnească, să se uite la ce fac, și la ei și la viața lor, pe când meseria mea de jurnalist îmi spunea că fix acum nu pot eu să iau o pauză –și mă întrebam dacă și tu ai simțit asta, că într-un fel ce faci tu oamenii aveau cu atât mai mare nevoie de asta atunci.

            Mihaela Sava: Bine ai venit în viața mea și cunoști o persoană care pune presiune pe ea mai mult decât media. Am acest defect, să pun presiune pe mine alintându-mă că e presiune din exterior, cu toate că uneori simt și presiune din exterior, și mă identific cu ce ai spus tu, pentru că așa a fost. Știi cum am observat asta? Nu primind mesaje de la oameni, „ce rețete ne mai gătești astăzi?”, ci văzând reacțiile lor când postam mai des rețete video, rețete foto, rețete noi. Mi-am dat seama că acum este momentul și să cresc din punct de vedere al audienței și să dezvolt rețete noi sau să updatez rețete mai multe și mai diferite. Norocul meu a fost că m-am putut odihni din punct de vedere fizic, așa că am simțit presiune, dar căreia am putut să-i fac față chiar cu plăcere. Fiind odihnită fizic, am putut să dau frâu liber creativității, am avut timp să mă documentez mai mult și așa totul a venit, aș sputea spune, chiar natural. Să știi că n-am calculat nimic. Deși mi-a crescut mult audiența în perioada în care am stat în casă, a venit totul de la sine, pentru că efectiv voiam eu să vin cu cât mai multe idei, cu cât mai multe rețete, pentru că vedeam că oamenii sunt înfometați cumva. Nu știu, m-am adaptat, dar cumva din dublă dorință: și de la mine și de la ei. 

Andreea Vrabie: Am să te duc un pic în trecut. Știu că ai devenit interesată de gătit – asta a fost ceva prezent în viața ta prin mama și bunica ta –, dar ai devenit cu adevărat interesată după ce ai fost la studii în Budapesta și ai locuit într-un cămin la a cărei bucătărie aveau acces tineri de toate naționalitățile. Eram curioasă, când te-ai întors în țară și ai început să experimentezi cu rețete, cu preparate, care a fost drumul de la ceva făcut ca un hobby sau ca o pasiune la decizia de a porni un blog?

            Mihaela Sava: Mi-am dat seama că îmi disperam prietenii cu poze și aveam foarte multe povești, exceptând pozele. Aveam foarte multe povești pe care eu voiam să le scriu undeva. Mi le scriam într-un carnețel, mai începeam într-un Word și atunci m-am gândit de ce să nu scriu poveștile astea, că blog de fapt înseamnă jurnal, și să le las undeva. Dacă intri sau intrați la mine pe blog, o să vedeți că înaintea fiecărei rețete este o introducere. Uneori are 10 rânduri, alteori are trei pagini. Cred că nevoia asta a mea de a povesti, de a-mi exprima gândurile înainte să vorbesc despre o rețetă a fost cea care m-a făcut să-mi fac blogul ăsta și, bineînțeles, nevoia mea de a fi apreciată. Hai să spunem că nu, am făcut doar pentru mine. Nu, de ce să mint? Îmi place să fiu apreciată, eu cel puțin simt – îmi scapă acum – nevoia de… Ce simțim cu toții în social media? 

Andreea Vrabie: De validare.

            Mihaela Sava: De validare, așa. Nevoia asta de validare pe care o am și eu ca și tot românul. 

Andreea Vrabie: Mă întrebam, pentru că știu că tu ai și o slujbă de zi, un ful-time job, și dacă era ceva ce-ți lipsea și din punct de vedere creativ.

            Mihaela Sava: O, ce bine ai punctat. Da, am un job hai să-i zic așa de la 9:00 la 17:00, unde într-adevăr există foarte multe norme. Eu acum realizez că de fapt, dacă nu reușeam să explorez partea asta a mea creativă, sufeream foarte mult. Am avut o, nici măcar nu știu dacă în sensul negativ poți să-i zici o revelație, dar un șoc în momentul în care am terminat masteratul. Am luat permisul de conducere în aceeași perioadă, m-am mutat cu soțul meu – ne-am mutat împreună, plecaserăm amândoi din cămin – și mă angajasem de câteva luni și mi-am dat seama că viața mea de acum încolo va însemna mers la serviciu și întors acasă. Atunci am avut un moment de ăsta de panică: OK și viața mea? Ce se întâmplă cu viața mea? Eu o să mă duc la serviciu, vin acasă, fac mâncare. Am avut o perioada atunci, țin minte, de aproape o lună – mi-o aduc aminte foarte, foarte bine, în 2009 se întâmpla – în care încercam să mă mai înscriu la cursuri, să mai fac un masterat, nu-mi găseam locul. Nu mă regăseam la noul job, eram și mai tânără decât colegii mei. Așa am început să dezvolt partea asta cu gătitul, să-mi cumpăr cărți de gătit, am observat că prietenii mă încurajează. A durat trei ani până când am găsit de fapt partea asta, n-a fost ușor, deși pare așa, banală: un blog de gătit. Dar uite, în spatele lui poate sunt niște lupte. Sunt bucuroasă că am luat decizia aia, deși țin minte că un prieten care m-a ajutat cu blogul, m-am și întâlnit cu el acum câțiva ani și i-am zis „ia zi, măi Adi, cum era?”. Mi-a zis „îți dau șase luni” și i-am zis „șase luni pentru ce?”, „până te plictisești”. Uite că au trecut mai bine de opt ani.

Andreea Vrabie: Din ce înțeleg, blogul a pornit și ca o dorință a ta de a face altceva în afară de slujba de zi cu zi și dintr-o mică dorință de atenție, dar ce crezi că au găsit oamenii în el de a început să prindă și să câștige în popularitate? Sau ce încercai tu diferit de alte bloguri să le oferi celor care ajungeau pe el?

            Mihaela Sava: Eu cred că aici putem să mergem pe două linii. Efectiv partea cu mâncare, eu am încercat să postez, să scriu rețete simple. Nu neapărat cu ingrediente simple, că nu folosesc tot timpul ingrediente simple, ci rețete rapide, care pot fi ușor urmărite. Rețete pentru novici. Rețetele mele, multă lume îmi spune, sunt foarte ușor de urmărit în scris. Pe fiecare în parte o scriu ca pentru un începător. Tu dacă n-ai gătit niciodată, dacă o să citești o rețetă de la mine de pe blog, poți s-o faci, pentru că nu folosesc termeni tehnici și dacă folosesc un termen tehnic, scriu în paranteză explicația. Am încercat să adaptez rețetele mai vechi, pe care le știam poate de acasă sau pe care le-am găsit în diferite locuri și să le fac mai la îndemâna noastră. 

Pe de altă parte, oamenii cred că – acum o să fiu lipsită de modestie – când a început partea cu rețelele de socializare, au venit și pentru mine. Sunt o fată simpatică acum, na, aș fi ipocrită să spun că au venit doar pentru rețete, pentru că feedbackul meu este altul și asta ar însemna să neg faptul că oamenii mă apreciază și pe mine. De asta am părut lipsită de modestie, dar cred că acum nu mai este cazul. Știu că oamenii sunt, cel puțin pe social media, în primul rând pentru mine, deși eu susțin sus și tare că vreau ca oamenii să vină pe canalele mele în primul rând pentru informație și pentru asta muncesc foarte mult.

Andreea Vrabie: Asta e, că te auzisem într-un interviu spunând că speri ca oamenii să vină pe canalele tale pentru informație și mai puțin pentru tine, dar mi se pare aproape imposibil acum, mai ales în social media. Mi se pare că oamenii mai degrabă ajung să urmărească alți oameni din motive diferite – pentru că uneori e pur și simplu o simplă curiozitate despre cum arată viața altor oameni – și mai puțin să fie interesați de conținut. Și am observat la tine, cel puțin în stories, de exemplu, că le arăți oamenilor o latură personală a ta. Îi inviți în casa ta, de exemplu, și mă întrebam dacă te preocupă ideea asta de echilibru între ce e personal și arăți și te apropii de o comunitate, de niște oameni, și ce rămâne intim, ce rămâne doar al tău.

            Mihaela Sava: Eu sunt o fire foarte deschisă. Așa sunt de când mă știu, așa mă știu toți oamenii din jurul meu. Mama uneori îmi spunea: „Măi, Mihaela, dar ai grijă, fii un pic mai discretă, fii un pic mai nu știu cum”. Mi-am dat seama că nu pot să fiu așa și eu mă bucur că acum pot să contrazic oamenii care mi-au spus că nu e bine să fii așa, pentru că sunt deja opt ani în care eu nu am avut nimic de pierdut fiind așa, fiind deschisă sau arătând din casă. Da, într-adevăr, arăt din casă, oamenii știu cum arată interiorul casei mele, cum arată hainele mele, ce produse cosmetice folosesc, dar e ceva ce fac în cunoștință de cauză. Cei apropiați, chiar și tu, știu că am o parte foarte intimă și pusă deoparte de ochii lumii. Uite că totuși pot să fiu suficient de deschisă.

Andreea Vrabie: Dar n-ai momente în care simți că e prea mult într-un fel?

            Mihaela Sava: S-a întâmplat, într-adevăr, într-o zi. Probabil felul ăsta al meu foarte cald de a fi și faptul că împărtășesc foarte multe lucruri dau comunității mele impresia – de fapt așa și este – că mă cunoaște. Unii dintre ei, foarte puțini ce-i drept, depășesc un pic limita. Pot să empatizez cu ei, că urmăresc și eu persoane în social media și am impresia că suntem prieteni, dar diferența dintre mine și ei e că eu nu-mi permit să aduc niște remarci la adresa deciziilor pe care le ia persoana respectivă. S-a întâmplat să-mi spună persoane „ah, păi uite, nu e bine ce ai făcut aici” sau „nu-mi place cum ai făcut acolo”. Aceste opinii necerute, poate aici regret uneori că arăt foarte mult, pentru că oamenii devin foarte confortabili în a emite niște opinii care nu le sunt cerute. Dar în rest, nu, mi-am asumat chestia asta – nu știu cum să-i spun –, să devin persoană publică pe internet. În prezent nu mă deranjează cu nimic, pentru că tot ce arăt este munca mea, creativitatea mea și meritul meu, și atunci de ce să nu fiu mândră de asta?

Andreea Vrabie: Pentru că ai menționat critici, să le spunem, că știu că tu nu primești în general mesaje de hate, nu e genul de conținut care să trezească astfel de reacții și ești și tu o persoană plăcută de aproape toată lumea, dar într-adevăr, oamenii renunță la niște bariere care în spațiul fizic – adică nu în online – ar există atunci când nu cunoști cu adevărat un om, când nu îl știi. Mă întrebam acum, în timp ce vorbeai, pentru că pare că ai ajuns la un fel de înțelepciune de cum să reacționezi la astfel de critici, cum a fost la început, când blogul a început să câștige în popularitate, să fie citit de din ce în ce mai mulți oameni și, inevitabil, din ce în ce mai mai mulți oameni au simțit că pot să-ți scrie sau să-ți trimită impresiile lor, reacțiile lor. Cum le-ai gestionat la început?

            Mihaela Sava: Înțelepciunea asta despre care vorbești tu vine din multe ore de terapie în care încerc să învăț să-mi gestionez emoțiile, pentru că într-adevăr mi-a fost foarte greu. Eu investesc foarte mult în tot ceea ce fac și ajungeam să fiu pătimașă. Ăsta e cuvântul care mă descria cel mai bine. Știi expresia aia, e un trend acum să spui „n-o lua personal”, „nu deveni defensivă”. Mi se părea că sunt niște expresii din astea care sunt în trend. În momentul în care cineva mă critica, în primul rând nu știam să reacționez. Simțeam nevoia să mă apăr, ceea ce e absolut normal. Când ești atacat, ce poți altceva să faci decât să te aperi? Preferam apărarea atacului, iar persoana respectivă îmi răspunea „de ce ești defensivă” și atunci mă blocam. Recunosc că mi-a fost foarte greu să gestionez. S-a întâmplat să primesc un mesaj de hate care era absolut banal și să visez noaptea despre el. Mi-a fost foarte, foarte greu, pentru că nici n-am fost educată să nu-mi pese de ce spune un om care nu mă cunoaște. Cu toții am fost educați de o societate și părinții noștri în care trebuie să fim, nu știu în română, people pleaser.

Andreea Vrabie: Ce-o să spună lumea. Eu asta auzeam, „dar ce-o să spună lumea?”.

            Mihaela Sava: Da, ce-o să spună lumea, exact. Ajungea să-mi pese de ce zice orice mămăiță de pe Facebook: că nu știu cum e la mine în casă, că n-am folosit mănuși când am umplut un pui sau o chestie de genul ăsta. N-aș fi putut să fac asta fără ore multe de terapie în care să înțeleg ce se află în spatele reacțiilor acestor oameni, dar mi-a fost foarte greu, recunosc. Mi-a fost greu pentru că așa am fost crescută, să-mi pese. Deși e bine să-ți pese, e bine să-ți pese de părerile celor care sunt alături de tine tot timpul, nu de niște necunoscuți. 

Andreea Vrabie: În același timp, pentru că spuneai că ajungeai să fii defensivă, ajungeai să-ți pui sub semnul întrebării și munca? Dacă e bine, dacă știi ce faci.

            Mihaela Sava: În primul rând asta era problema, că la orice virgulă adăugată de cineva, eu îmi puneam sub semnul întrebării munca. În continuare mă lupt cu ideea de a deveni autoritate. În continuare mă întreb: Dar oamenii ăștia de ce cred ce spun eu? Cu toate că eu le ofer informații documentate și încerc să aflu cât mai multe informații înainte să emit o părere sau să fac o postare. Totuși oamenii ăștia au încredere în mine. E foarte greu când tu crești cu teama de autoritate, când autoritatea înseamnă altceva și ajungi să devii tu acea autoritate și oamenii să-ți dea ție credit. Te gândești: „Dar merit eu chestia asta? Ce am făcut să merit?” și uiți că tu de fapt muncești de te caci pe tine ca să meriți asta, să ai informațiile astea cât mai veridice, chiar ai muncit pentru asta. În continuare am problema asta, dar mă vindec eu și de asta.

Andreea Vrabie: Ai vreun exemplu mai recent? La o rețetă sau o postare sau ceva care te-a făcut să te gândești dacă e bine?

            Mihaela Sava: Da, am un exemplu chiar foarte recent. Am adoptat o pisică. Eu am mai avut în copilărie pisică, dar așa, dormea afară, mai venea în casă, o hrăneam și cam atât. Acum, în momentul în care am hotărât să adoptăm o pisică, am stat și am citit foarte mult și pe site-uri românești și pe site-uri engleze: de ce face pisica așa, dacă face așa. Într-adevăr, m-am informat destul de mult. I-am cumpărat diverse chestii, îți dau un exemplu, un spray să nu mănânce florile. Oamenii au început să-mi adreseze în privat tot felul de mesaje, ca și cum eu sunt medic veterinar. Atunci mi-am dat seama că unii oameni îmi dau credit pentru… uite, de exemplu cum e chestia asta cu pisica. Mă întrebau: „Aoleu, dar sprayul ăsta e bun? Dar de unde știi?”. Într-adevăr, eu chiar eram informată, dar parcă neavând pisică de așa de mult timp, nu mă simțeam stăpână pe informațiile astea, deși le aveam. Nu știu dacă m-am făcut înțeleasă, sper că da.

Andreea Vrabie: Ba da, ba da. Că e o responsabilitate în autoritatea asta cu care te investesc oamenii sau că o simți tu.

            Mihaela Sava: O simt, o simt. Cât despre partea cu rețetele –că acum sunt entuziasmată că am pisică, după cum observi –,ca să nu mi se reproșeze că vorbesc în neștiință de cauză, am și făcut un curs de cofetar patiser. Tocmai de aici, din teama asta de autoritate. Să știu că în momentul în care postez ceva, să fie „uite, mă, asta are școală, știe ce spune”. Cu toate că tot n-am încredere suficientă. E un paradox. Tocmai de asta am făcut-o, pentru că la acel curs, în afară de niște detalii pe care pot să le număr pe degetele unei mâini le-am învățat cu titlul de noutate, n-am învățat nimic nou și nimic interesant. L-am făcut doar din nevoia de a avea un act și să știu „băi, uite, am un act și sunt acolo, în siguranță”. Deși eu am învățat să fac anumite munci autodidact poate mai bine decât am fost învățată la școală și mi-e ciuda uneori, că noi prin puterile noastre putem să învățăm atât de multe lucruri pe care nu le învățăm la un curs și totuși nu poți să garantezi „uite, eu știu că am citit sigur” dacă nu vine o parafă nu îți certifică chestia asta. Cred că asta e o chestie a noastră, a românilor, cum suntem învățați ca societate să avem pentru orice un act la mână, deși uite că e total eronat, cel puțin în cazul ăsta. Poți să fii un foarte bun profesionist, să fii un bun fotograf sau editor video și tu la bază să fii, în cazul meu, uite, lingvist. Eu nu zic că sunt un bun fotograf și un bun creator de clipuri video, dar pentru ce fac acum eu sunt mulțumită. Mai este loc de improvement foarte mult, dar raportul muncă-rezultat se vede și eu sunt foarte bucuroasă. Da, cred că e nevoie asta a noastră. Dau iarăși vina pe societate, pe cine să dai vina?

Andreea Vrabie: Eu mă gândeam și dacă e o chestie de identitate, că de fapt cred că asta vreau să întreb, dacă simți că identitatea ta s-a schimbat în timp. Povesteai de slujbă de la 9:00 la 17:00 și cum te gândeai că „aoleu, asta o să fac toată viața”, dar că acum de fapt indentitatea ta este mai mult de creator de conținut și în special în zona asta gastronomică și poate de aia ai simțit nevoia să o aperi printr-un certificat.

            Mihaela Sava: Pe mine, dacă mă întrebi acum care e profesia mea –deși mama n-o să fie foarte fericită când aude asta –, o să spun că sunt creator de conținut. Pentru mine asta e cel mai important. Și când am anunțat pe Instagram că voi avea ceva care din punct de vedere profesional pentru mine e pe locul I, respectiv podcastul tău, m-a întrebat un cunoscut: „Dar ce, te-au avansat la serviciu?”. Nu, dar pentru mine profesia asta este, pentru că aici eu m-am implicat cel mai mult. Timpul, emoțiile și creierul meu aici au fost. Dacă acum câțiva ani mă vedeam un blogger culinar, un creator, un adaptator de rețete, acum mă văd mai mult de atât. Mă văd și fotograf și stilist și minte creativă, cum îmi place să zic, pentru că nu știu cât pare și cât nu pare, dar jobul ăsta de creator de conținut online e mai complex decât am zice la prima vedere, cu atât mai mult când mai ai și partea de muncă efectiv la rețetă. Ai partea de dezvoltare de rețetă, de combinarea gusturilor, echilibrarea lor, de creat din punct de vedere stilistic un cadru pe care să-l filmezi și să-l fotografiezi, apoi să faci efectiv fotografia și filmul și post-producția. Nu în ultimul rând, să și scrii text. Să fii creativ în, uite, că am enumerat deja cinci-șase lucruri.

Andreea Vrabie: Pentru că mediul online se schimbă și mai ales tot ce înseamnă social media se schimbă foarte tare, mă întrebam dacă simți cumva presiunea de a oferi mereu conținut nou, de a da ceva comunității sau că trebuie să te adaptezi constant: să ajungi să faci live-uri sau takeoveruri sau unboxing, tot ce se mai întâmplă. Dacă a ajuns să se simtă ca o presiune să ții pasul, dincolo de ce-ți place ție să faci: rețete, să le fotografiezi.

            Mihaela Sava: Să știi că la un moment dat, tot așa într-un interviu, mă întreba cineva apropo de ce e nou și mă gândeam: Wow, eu oare ce-o să mă fac în momentul în care n-o să mai am idei? Am avut așa, un moment de ăla de mi-a înghețat creierul și mă gândeam: Mamă, Doamne, chiar ce-o să fac când o să mi se termine ideile? Dorința asta a mea și implicarea și plăcerea cu care fac tot ce fac aduc de la sine tot ce-ai enumerat tu. Adică nu depun eforturi majore, ci pur și simplu muncesc. Recunosc că muncesc foarte mult, dar e un circuit din ăsta continuu. Plăcându-mi ce fac, informându-mă tot timpul, urmărind alți creatori de conținut atât din România cât și din afara țării, lucrurile astea vin de la sine. Văd că sunt în trend unboxingurile. Îmi place să le fac. Văd că e în trend videoul nu știu care. Pentru că mi-am dat seama că solicitarea asta a creativității de fapt nu-mi aduce decât bucurie și atunci îmi place să mă adaptez.

Acum activitatea mea n-o mai gândesc din punct de vedere al rețetelor, ci o gândesc din punct de vedere al creării de conținut. În momentul în care mă gândesc la o rețetă, mă gândesc așa– vorbind strict de rețete- : să fie una estetic plăcută, să fie rapidă sau să fie cu ingrediente ușor de găsit sau ușor de adaptat, mă gândesc cum să arate cadrele, ce vase să folosesc. Mă gândesc la tot pachetul, nu mă mai gândesc strict la o rețetă și asta am observat că m-a ajutat foarte mult, pentru că oamenii mă urmăresc pentru tot ceea ce creez eu, de la rețete până la halluri de modă (fashion halls) sau design – de fapt nu design interior, că nu sunt eu designer de interior -, chestii legate de casă. Acum, mai ales de când cu pandemia, tot ce ține de decorațiuni interioare, construcția unei case, are foarte mare succes. 

Din punctul ăsta de vedere nu simt presiune, pentru că îmi place foarte mult și simt că vin de la sine. Simt în schimb presiune, nici nuștiu, că o simt, dar n-o simt din punct de vedere al felurilor de conținut pe care îl produc, ci de conținut în sine. Să faci tot timpul ceva, aici simt presiunea. Mie-mi vin de la sine și unboxurile și rețetele. În schimb, simt presiune în sensul de a posta tot timpul ceva. Nu nu neapărat ceva nou, ci de a crea conținut întruna. Eu spuneam că nu sunt presiune la diversitate, hai să-i spun așa, sau la adaptarea la ce e nou, simt în schimb presiune la a posta tot timpul.

Andreea Vrabie: Simți că poți să te deconectezi sau că trebuie să fii online tot timpul? Ai găsit niște modalități prin care să reușești să te deconectezi de la social media?       

            Mihaela Sava: Atât de mult mi-ar plăcea să spun „da, am găsit, Andreea, echilibrul”. Din păcate, nu. Fie că vreau să recunosc sau nu, nu reușesc să mă detașez. Sunt tot timpul cu telefonul în mână, mă opresc în mijlocul camerei să răspund la mesaje. Răspund uneori mult prea repede la mesajele pe care le primesc și nu reușesc să mă detașez de telefon decât în serile în care ne uităm la câte un film și soțul meu mă obligă să-mi întorc telefonul invers, adică cu ecranul în jos. În rest mi-e foarte greu. Mai reușesc să fac asta când mai avem prieteni în vizită, adică din păcate reușesc să fac asta doar dacă sunt distrasă.

Andreea Vrabie: Și care simți că e efectul negativ asupra ta?

            Mihaela Sava: Oboseala. Simt că nu pot să mă odihnesc. Eu câteodată am impresia –și cred că mulți dintre noi simțim –că nu-mi las creierul să se odihnească. Acum, în ultmul timp, de când cu pandemia, având un program diferit la birou, am reușit să dorm suficient. Mă simt foarte odihnită din punct de vedere al corpului fizic. În schimb, nu mi-am lăsat deloc creierul liber. N-am mai avut nici concediu de doi ani. Am avut o vacanță de o săptămână anul trecut în care ne-am plimbat prin țară, dar cam atât, am tras tare să terminăm casa. Mi-am dat seama că eu nu-mi las creierul să se odihnească. Să fiu mouth-breather, să nu fac nimic. Să fiu un găgă, să nu mă gândesc la nimic. E foarte greu, pentru că în orice colț văd o idee: uite, aș putea să fac chestia asta, aș putea să editez aici, aș putea să filmez asta. Atunci îmi vine să scot telefonul sau camera și să fac ceva. Dar mă simt așa, ca un șoarece din ăla pe roată și simt că nu mai pot să ies din asta asta, dar mă tratez. Adică fac terapie. 

Terapeuta mea e o femeie minunată care mă ajută să încerc să nu-mi stresez așa mult sufletul și creierul și să încerc să știu emoțiile pe care le trăiesc. N-o să te mint, mi-e foarte greu să-mi relaxez mintea, să nu mă gândesc în permanență la ce aș putea să fac. Cu toate că asta nu e ca o lamentare, mie asta îmi aduce o foarte mare bucurie. Mie când îmi vin idei de ce să fac, le notez una-două și sunt în extaz, mă tot gândesc la ele. Doar că încercând să privesc din exterior, îmi dau seama că e too much câteodată. Totuși creierul meu are și nevoie de odihnă, să nu se gândească la nimic, să nu muncească întruna. Nu știu dacă e bine, asta simt eu câteodată. Astea sunt semnalele pe care mi le trag eu de alarmă.

Andreea Vrabie: Apropo de asta, într-un fel, ai menționat pe la începutul interviului că înainte de pandemie erai aproape de al n-lea burnout și te-am mai auzit spunând în interviuri că ai avut cel puțin două burnouturi majore. Mă întrebam dacă poți să-mi povestești ce s-a întâmplat atunci și dacă ai decis ceva după ele.

            Mihaela Sava: Sunt niște burnouturi după care trag și acum, ca să spun așa. Mi-amintesc, unul dintre ele era prin 2015, când tocmai terminasem cursul de cofetar patiser și-mi plăcea foarte mult să fac prăjituri și ajunsesem să fac prăjituri și pentru evenimente. Atunci mă axam mai mult pe partea asta de producție, cu toate că mi-era foarte greu să fac asta. De fapt creativitatea e punctul meu forte. Adică să fac prăjituri pentru diverse evenimente. Făceam foarte multe pentru evenimente caritabile, din care nu câștigam nimic sau am avut câteva, cred că șapte, opt sau nouă evenimente gen nunți, botezuri pentru care am făcut candy baruri. Dar, ca să înțelegi, pentru un eveniment din ăla lucram de miercuri până duminică, după ce veneam de la serviciu, nopțile, până la 2:00-3:00 dimineața. Aveam zile când veneam de la muncă, mă culcam seara la 19:00 și mă trezeam a doua zi. Are soțul meu o colecție întreagă în telefon cum adormeam pe canapea jumătate îmbrăcată sau pe jos. Nouă ni se păreau amuzante atunci, acum mi se par foarte triste. Am niște poze în care dorm jumătate pe canapea, jumătate pe jos, cu niște perne pe mine, cu gura deschisă și îmi amintesc cât de obosită eram. Eram extenuată efectiv. 

Primul burnout pe care l-am simțit a fost după ce am fost la un eveniment. Am fost la serviciu în prima parte a zile, după care după-amiaza am gătit la un restaurant unde venea la masă domnul Beligan, Dumnezeu să-l ierte. Am ajuns acasă la 23:00, soțul meu mi-a zis că sunt foarte palidă, îmi era foarte rău, simțeam că am frisoane și a doua zi m-am trezit plină de bune din cap până în picioare. M-am urcat în mașină, m-am dus la medic și mi-a spus că am varicelă. Eu am zis că am mai avut varicelă, a zis că s-ar putea totuși să nu fi avut varicelă, dar aceasta oricum e declanșată pe sistem nervos sau din cauză că mi-a scăzut sistemul imunitar. Mi-am dat seama că asta a fost. Să faci varicelă la 30 de ani înseamnă să te prindă cu sistemul imunitar practic la pământ. Acesta a fost primul și nici măcar nu l-am băgat în seamă, am stat o săptămână în casă și mi-am revenit.

Apoi, al doilea, care a fost major și care mi-a lăsat sechele – sper să nu spun că mi-a lăsat pentru toată viața, dar hmm, n-aș putea să bag mâna în foc –, am participat la o emisiune televizată, la Bake Off România, la Pro TV. Ca să pot să particip am avut nevoie să îmi iau de la serviciu un concediu mai lung. A fost destul de dificil să obțin chestia asta. Înainte de emisiune ajunsesem la 47 de kg, eu având media de 51-53 din clasa a VIII-a până la 30 de ani. Deci, ca să-ți închipui, eram un schelet ambulant. În emisiune, fiind pătimașă, după cum am spus, m-am implicat foarte mult. Mi-au și spus că am fost concurentul care a fost cel mai implicat din punct de vedere emoțional. Acolo am mâncat destul de precat, eu fiind obișnuită cu o dietă din asta, foarte diversificată, cu multe legume, fructe, mă hidratam foarte bine. Eram foarte atentă. Și acum sunt foarte atentă la alimentația mea. Ei bine, acolo, în timpul emisiunii, o lună jumătate cât am stat cazați– că n-aveam voie să plecăm acasă – mâncam dimineața sandvici cu șnițel, prânzul era absolut OK, două feluri de mâncare, seara cartofi prăjiți și beam foarte puțină apă. Toate astea pe un sistem imunitar din nou, prăjit, slăbit, cu o urmă genetică de la tatăl meu, am dezvoltat o boală cronică la vezica urinară care se numește cistită interstițială cronică. La două săptămâni după ce am plecat de la filmări am început să am niște dureri ca de infecție urinară și a durat un an și șapte luni să poată fi diagnosticată. Nu știu, dacă ai avut vreodată infecție urinară sau dacă a avut cineva, durerile acelea sunt, de la unu la 10, la doi și eu am avut dureri de 10. Veneam de la birou, mă așezam în cada cu apă fierbinte – soțul meu, săracul, nici nu știu cum a trecut de perioada asta, au fost aproape doi ani –, începeam să plâng și nu mă puteam opri câte o oră din plâns de durere. Plângeam efectiv de durere. Uite așa, cu durerile astea, am funcționat, nici nu știu cum.

 O criză foarte puternică am avut-o chiar când aveam o activare foarte faină cu tarta mea faimoasă cu lapte condensat. După ce am terminat activarea, a doua zi n-am mai putut să merg și am stat trei zile în pat. Atunci am hotărât să fac terapie și de fapt am aflat că, pe lângă burnout, problemele astea pe care le-am dezvoltat au fost și pe fond emoțional, pentru că nu reușesc să trăiesc anumite emoții. Burnoutul și sechelele din copilărie se văd acum, la maturitate.

Andreea Vrabie: O să mă opresc doar la prima parte, la burnout, pentru că din ce am auzit până acum de la tine nu pare să fi făcut schimbări în ritmul în care lucrezi sau cât de multe lucruri vrei să faci. 

            Mihaela Sava: Deși la activități nu pare că am făcut schimbări, în schimb am făcut foarte mari schimbări la felul de a aborda activitățile astea. De fapt, afecțiunea asta a mea a fost în mare parte o somatizare. Faptul că n-am reușit eu să trăiesc niște emoții, n-am putut să-mi exprim, uite, și frustrările că medicii nu m-au ajutat. Eu am lăsat-o doar pe seama burnoutului, dar acum, după un an jumătate constat faptul că nu doar burnoutul este, ci faptul că nu suntem învățați de mici să ne exprimăm emoțiile. Eu nu reușesc, de exemplu, să trăiesc furia, pentru că asociez furia doar cu exercitarea ei, nu cu felul în care o simți. La mine furie înseamnă doar manifestare. La fel cum, am avut o mare problemă, de aici și burnoutul, nu puteam să trăiesc oboseala. Mama mea a lucrat foarte mult și în schimburi în copilăria mea și îmi amintesc foarte des că era foarte obosită și am constatat că am dezvoltat o fobie pentru oboseală și practic mie, fiindu-mi teamă să ajung ca mama mea să fiu obosită sau să mi se facă rău de oboseală, am preferat să bag sub preș toată treaba asta cu oboseala.

Andreea Vrabie: S-o negi.

            Mihaela Sava: Da, exact, s-o neg. Deși activitatea mea fizică continuă, cea emoțională începe, ușor-ușor, să capete mai mult spațiu. Pot să mă desfășor și simt că sunt pe drumul cel bun.

Andreea Vrabie: Nu știu dacă are legătură cu asta sau cu deciziile pe care le luăm ca să ne fie mai bine în muncă, dar mă gândeam că na, oamenii care au o slujbă de la 9:00la 17:00și vor să pornească un proiect creativ se gândesc sau își imaginează că dacă proiectul o să aibă succes, ei vor putea să renunțe la slujbă și atunci să se dedice doar pasiunii. Iar pe tine te-am auzit spunând că ai decis conștient să-ți păstrezi slujba de la 9:00 la 17:00 și pentru o stabilitate, dar și pentru a le separa pe cele două. Mă întrebam care a fost raționamentul și cum te ajută asta.

            Mihaela Sava: Știi care e faza amuzantă, Andreea? Că răspunsul l-am găsit tot într-un podcast de-al tău. Ai avut un invitat la un moment dat, îmi scapă numele lui, pe care l-ai întrebat de ce nu se dedică doar activității de regizor, parcă, sau el era managing partner la o firmă de PR…

Andreea Vrabie: Ah, Bogdan Theodor Olteanu.

            Mihaela Sava: Așa.El a spus – nu știu dacă eu am cosmetizat răspunsul lui și l-am făcut să-mi convină mie, dar cert e că am extras informația –, poate multinaționalele, poate tot ce se întâmplă în jurul nostru ne face să vrem ca jobul nostru să devină pasiunea noastră și să ne împlinească, când de fapt nu e așa, jobul trebuie să-ți ofere pâinea. Sunt atât de puține cazuri în care jobul este ceea ce ai visat, aceia sunt niște fericiți. Dar restul, noi, ăia 95%, suntem cei care mergem la serviciu ca să avem trai – să câștige pâinea de mâine sună… dar chiar așa este – și sunt foarte puțini cei care din pasiunea lor, din hobby-ul lor au putut să facă și un job și să trăiască din asta. 

Soțul meu este antreprenor din 2007. Am trecut prin două crize împreună, una mai rea decât cealaltă, și ne-am dat seama că nu pot fi sub aceeași casă care are rate – casa din fericire nu, dar apartamentul da – nu pot fi două persoane care să aibă un venit instabil. Și atunci am hotărât ca jobul meu să rămână acolo, pentru că pot să-l gestionez și din fericire am trecut de etapa în care voiam să le arăt celor de la muncă cât de bună sunt și cât de mult pot să fac. Îmi fac treaba, închid ușa și am plecat. Restul inimii mele și creierului meu se dedică blogului. Am făcut chestia asta asumat și, cred eu, dintr-o maturitate. M-a ajutat soțul meu meu să-mi dau seama. Bineînțeles că am avut idei: Mamă, îmi dau demisia și să vezi, o să înfloresc! Nu. Vreau ca jobul meu să rămână acolo, să am siguranța că dacă Doamne ferește se întâmplă ceva cu online-ul, cu jobul și afacerea lui, putem să avem o viață normală din punct de vedere financiar. Ăsta e un aspect foarte important din viața noastră, a tuturor. Nu pot să trăiesc cu pachete de PR, deși, n-o să neg, am acum, pot să duc o viață liniștită și din partea de blog, dar tot nu am această siguranță.

Andreea Vrabie: Eu mă întrebam și dacă era o încercare de a păstra partea asta a muncii tale care îți aduce bucurie și plăcere în stadiul ăsta, de bucurie și de plăcere. Mie, de exemplu, mi s-a întâmplat, odată ce am intrat în hora asta – sau nu știu cum să-i spun –, în care ajungi să fii atent la numărul de ascultări, la parteneriate, la engagementul oamenilor, la tot ce trebuie să faci în momentul în care aia este singura ocupație pe care o ai, am observat la mine că mi-a fost greu să mă întorc la bază. Să mă întorc la: Stai, de fapt ce-mi aduce mie bucurie din interviurile astea? De ce am ajuns să le fac?

            Mihaela Sava: Nuștiu cum de n-am menționat asta, pentru că ăsta e primul lucru pe care-l spun, mie mi-e teamă că dacă o să renunț la job o să trebuiască să fac foarte multe compromisuri. Deși sunt mulți bloggeri culinari și altfel de bloggeri pe care-i urmăresc și văd că nu fac asta, nu fac compromisuri, de exemplu, în ceea ce privește colaborările. În schimb, mie mi-e teamă de chestia asta și îmi dau seama că în momentul în care trebuie să-mi asigur traiul din activitatea asta, cum spui tu, o să fiu atentă doar la asta: la cifre, la rezultate, la campanii. Așa, eu acum pot să spun „o săptămână eu nu postez nimic”, deși nu fac asta și nici nu știu dacă o să fac asta, pentru că îmi place, dar am în mine, știu că pot să fac asta. Faptul că știu că pot să fac asta mă ajută foarte mult. În momentul în care știi că nu poți să faci asta și n-ai de ales, crește, cred, presiunea. Acum simt că n-aș putea să gestionez chestia asta. Am văzut, ți-am zis, ce înseamnă să fii antreprenor și să nu mai poți scoate mâneca și n-aș vrea să ajung așa. Asta-i chestia. Mi-e frică de compromisuri, mi-e frică de presiunea asta foarte mare și încă mi-e frică, poate, și de ce zic oamenii, nu știu. Deși aici nu e foarte mare presiunea, dar o am și pe asta.

Andreea Vrabie: Așa, pentru final, mă întreb ce trebuie să se întâmple într-o zi pentru tine ca la finalul ei să spui că: „Da, mă, merită să fac asta ani mulți de acum înainte”. E de fapt o altă formă de a întreba ce te motivează.

            Mihaela Sava: Doamne, ce cheesy o să par acum! Ce mi se întâmplă zilnic, Doamne, mi se întâmplă în ultimul timp numai lucruri minunate. Poate pentru că așa prefer eu să le văd, așa le-am văzut dintotdeauna. De la relația pe care o am cu oamenii din jurul meu, cu soțul meu, cu prietenii mei, cu familia, până la relația pe care o am cu cei cu care colaborez, cu urmăritorii mei, cu brandurile cu care colaborez. Când pun capul pe pernă, că despre asta vorbim, mă culc cu inima împăcată și cu inima plină. S-a întâmplat în ultimul timp de foarte puține ori, dar nici n-aș putea să-mi amintesc când, să mă culc frustrată sau supărată de ceva. Revin din nou la faptul că dacă nu vreau să fac ceva, îmi permit să nu fac și atunci exclud treaba asta. Nu sunt nevoită să fac ceva. 

Cred că felul în care am fost crescută – crescuți, împreună cu fratele meu –, provenind dintr-o familie modestă, ne-a dat cumva foamea asta de a evolua, foamea de a munci de a obține ce părinții noștri doar și-au dorit sau și-au dorit pentru noi, că pentru ei n-au avut. Setea asta de cunoaștere, de curiozitate și de obținere a lucrurilor materiale, că sunt toate trei la un loc, astea mă fac să merg mai departe. În momentul în care văd că uite, am făcut chestia asta și mi-a adus atât de multă bucurie, am aflat chestia asta și m-a ajutat să evoluez, am făcut lucrul ăsta și mi-a adus un beneficiu financiar sau de oricare altul, e absolut natural să vrei să continui chestia asta.

Susține poveștile DoR

Dacă îți place povestea asta, e important să știi că n-o puteam face fără cititorii care ne susțin. Avem nevoie și de tine.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *