Pe Bune #94: Andrea Gavriliu

Ce înseamnă pierderea unui an pentru un performer care are nevoie de mișcare.

Andrea Gavriliu este coregraf și performer. A fost interesată de dans de mică, dar a absolvit Facultatea de Teatru, secția actorie, din cadrul Universităţii ,„Babeş Bólyai“ din Cluj-Napoca. A lucrat mulți ani la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț până să decidă să se întoarcă la dans pentru un masterat în coregrafie, pentru că își imagina mișcări pe care își dorea să le pună în scenă. 

Spectacolul de absolvire a masteratului în 2013, Zic Zac, a câștigat multe premii și a transformat-o rapid în unul dintre cei mai căutați coregrafi din țară. În următorii ani, a muncit pe bandă rulantă, câte 6-7 spectacole pe stagiune, de bucurie că în sfârșit poate face ce îi place cel mai mult. A realizat coregrafii pentru spectacole renumite, cum ar fi Pădurea spânzuraților în regia lui Radu Afrim sau Lecția în regia lui Mihai Măniuțiu.

În pandemie s-a uitat la proiectele pe care le-a făcut în ultimii ani și a realizat că multe dintre ele au fost asemănătoare, că nu s-a provocat creativ suficient și că trebuie să-și împingă limitele mai mult cât timp încă are energie. Simte că meseria ei nu este esențială pentru oameni, dar speră că poate aduce cu ea un pic de emoție și alinare în viețile celor care au nevoie.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank, o companie care crede în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Andrea, mă bucur tare mult să ne auzim la Pe Bune.

            Andrea Gavriliu: Și eu mă bucur.

Andreea Vrabie: După ce ai făcut spectacolul Zic Zac, de absolvire al masterului de coregrafie, mi se pare că ai fost pe un val ca coregraf, în ultimii șase-șapte ani, cu proiecte în continuu și aș vrea, te rog, să-mi povestești pentru început cum au arătat ultimii ani pentru tine, ca intensitate și volum de muncă.

            Andrea Gavriliu: Păi îndată ce am scos Zic Zac pe piață, în urmă cu opt ani, într-adevăr mi s-au deschis foarte multe oportunități de a coregrafia, dar în același timp și de a face propriile mele spectacole. În primii ani, într-adevăr, am lucrat mult mai mult cu regizori, deci făceam coregrafia pentru spectacolele lor. De ale mele făceam destul de rar, făceam unul sau două pe an. Bine, mulți ar spune „rar unul sau două pe an?”. Având în vedere că cele la care făceam doar coregrafia, deci colaborările cu regizorii erau spectacole, producții unul după altul, ponderea era mult mai mică.

Da, s-a instaurat o rutină din aceasta imediat după Zic Zac, în care am început să lucrez foarte mult. Mă rog, lucram în total șase-șapte producții pe stagiune și m-am obișnuit cu ritmul ăsta de lucru, mai ales că eram atât de mulțumită pentru faptul că am reușit să îmi găsesc drumul – pentru că eu am terminat actoria, am fost angajată ca actriță la Teatrului Tineretului din Piatra Neamț timp de patru ani –, adică am trecut prin mai multe încercări, prin mai multe căutări. Iar începutul acesta cu coregrafia a însemnat extrem de mult pentru mine. A fost momentul în care mi-am dat seama ce vreau eu cu adevărat să fac și la ce se pare totuși că mă pricep într-adevăr cel mai bine.

Eram foarte mânată de dorința asta de a lucra. Nu refuzam nimic. Plus că am avut și norocul să ajung în teatre mișto, cu trupe mișto, cu regizori mișto. Da, mă simțeam norocoasă că mi se întâmplă lucrul ăsta, dar lucrurile s-au schimbat, într-adevăr și mai ales cu venirea acestei boli în lume.

Andreea Vrabie: Până să ajungem la asta, fix de asta te întrebam.

            Andrea Gavriliu: OK.

Andreea Vrabie: Înainte din ce nevoie a ta crezi că nu refuzai? Dintr-o nevoie de a te provoca, devenise inerție la un moment dat să…

            Andrea Gavriliu: Da, sunt mai multe motive. Aș începe cu inerția. Multă lume mă întreabă, de exemplu, dacă nu am obosit de atâția ani să migrez dintr-un oraș în altul, dintr-un teatru în altul. Multă lume nu știe exact eu unde locuiesc. Eu locuiesc în București, dar eu dacă nu am proiect în București, nu stau în București, ci sunt în orașul în care teatrul cu pricina m-a invitat să lucrez. 

Andreea Vrabie: Acum ești în Craiova.

            Andrea Gavriliu: Acum sunt în Craiova, de exemplu. Luna asta, că mai e un pic din ea [martie], am fost în Cluj. Deci cam asta fac de ceva ani încoace și răspunsul meu este da, uneori simt că sunt obosită. Uneori zic că abia aștept să termin proiectul ăsta, să stau și eu un pic acasă, liniștită, cu lucrurile mele, cu toate astea, dar momentul în care ajung acasă și trece deja o săptămână-două, mă surprinde o agitație și simt nevoia să merg mai departe. OK, hai, următorul proiect. M-am relaxat, m-am odihnit – sau cel puțin asta e impresia mea – și vreau să continui. Un automatism care mi s-a format deja de ani de zile și cu care m-am obișnuit și, mai mult de atât, mi l-am asumat.

În al doilea rând, de exemplu, când mă invită un regizor, în cele mai multe situații am o relație bună cu acel regizor, îmi face plăcere să lucrez cu el și știu că mă va pune în valoare. Și aici automat mă gândesc la regizorul Mihai Măniuțiu, cu care am lucrat foarte mult, cu Radu Afrim la fel. Sunt oameni de la care în primul rând am învățat foarte mult.

Andreea Vrabie: Adică simți că dacă ai refuza o invitație ai rata într-un fel o oportunitate de învățare.

            Andrea Gavriliu: Da, clar! La fel cum îmi place foarte mult să susțin workshopuri, de exemplu, când sunt invitată pe ici, pe colo. La fel de mult îmi place și eu să particip la workshopuri. Sunt două ipostaze foarte diferite pentru mine, aceea în care conduc și trebuie să dau impresia că sunt foarte stăpână pe lucrurile pe care le propun și aceea în care eu mă duc la un workshop și mă confrunt din nou, adică mă simt iar ca în studenție. Când mă panichez că nu rețin suficient de repede, că nu înțeleg suficient de repede, că sunt limitată. Nu neapărat doar fizic, în ceea ce privește dansul și mișcările, partea asta tehnică, cât ceea ce e dincolo de mișcare, intenția din spatele ei și toate lucrurile astea. Mi se par experiențe și ipostaze foarte importante în egală măsură, de care trebuie să am cât mai mult parte.

Andreea Vrabie: Spuneam că am să mă întorc la perioada pe care o trăim, la pandemie. Ai povestit deja despre workshopuri la care participai, cursuri pe care le ții, spectacole pe care le propui sau pentru care produci o coregrafie. Mă întrebam, ținând cont că ești obișnuită să ai atât de multe proiecte și să ai stilul ăsta de viață, ce impact a avut pandemia asupra stilului tău de viață și de muncă?

            Andrea Gavriliu: Faptul că nu mai reușesc să am o perspectivă atât de limpede asupra viitorului, asta m-a dezechilibrat un pic. În condițiile în care înainte de multe ori începea anul, era luna ianuarie, iar eu îmi cunoșteam programul până la sfârșitul anului sau poate chiar și din începutul anului următor. Toate astea s-au schimbat peste noapte.

În același timp, consider că am avut și noroc, pentru că din momentul în care au trecut cele două luni în care oricum toată lumea a stat în casă, cum s-au terminat, eu am și reușit să încep să lucrez imediat. Mai mult de atât, am reușit să am proiecte în care eu am fost creatorul, adică spectacole ale mele, gândite de mine, în conceptul meu. Și dincolo de asta, și experiențe pe care nu m-aș fi gândit că aș putea să le am și despre care am avut timp să rumeg cât am stat acasă. 

În acele două luni am avut timp să mă gândesc mai mult la tot ce am făcut în ultimii ani – mai mult ca sigur, lucru prin care a trecut toată lumea – și mi-am dat seama că această bandă rulantă pe care intrasem în ultimii ani m-a făcut să fac lucruri destul de asemănătoare. Și când zic lucruri asemănătoare, mă refer producții asemănătoare – toate în teatru în primul rând – și că ar fi util să încerc și alte forme de spectacol. 

La nu foarte mult timp după aceea, am fost contactată de Adrian Damian, scenograful, care și el trecea probabil printr-o etapă asemănătoare și a zis „uite, ăsta e momentul să inițiez eu ceva, ceva ce-mi doresc de multă vreme”. El a propus acest proiect care s-a numit Who Am I? A human-robot performance, în care Damian s-a gândit la mine să fac parte din acest dream project al lui, în care să dansez cu acest robot industrial. Din păcate, nu s-a putut juca decât timp de o săptămână, la începutul lunii septembrie, așa că nu a fost un spectacol de care s-a putut bucura un număr prea mare de spectatori, dar orișicât, am fost într-un context total nou, am cunoscut alți oameni. Hei, am dansat cu un robot, lucru care pe mine iar simt că m-a îmbogățit foarte mult. Ne-am dat seama că ne permitem să ieșim din safe zoneși să încercăm și alte lucruri, mai ales acum, cât încă mai suntem energici și doritori să descoperim lucruri.

Andreea Vrabie: Ai spus mai devreme că în pandemie te-ai uitat la toate lucrurile pe care le-ai făcut și ți-ai dat seama că erau destul de asemănătoare. De ce crezi că ai făcut asta?

            Andrea Gavriliu: Pentru că lucrând atât de mult… Când zic „asemănătoare” sună foarte general și foarte interpretabil, cred c-o să fie mai clar când o să explic motivul și anume: în momentul în care tu ca și creator lucrezi extrem de mult, într-un ritm alert și în mod constant, la un moment dat, chiar dacă sunt clar teme noi de la proiect la proiect, subiecte noi, idei noi pentru tine, există diferențe foarte mari între creații, dar în același timp există și foarte multe similitudini. 

Mi se pare că dacă aș pune pe un timeline, într-un an de zile, șase spectacole la care am lucrat, indiferent că sunt ale mele sau în regia cuiva, la un moment dat am senzația că văd ca și cum un spectacol este într-un fel continuarea unui alt spectacol. Și când zic continuare mă refer la plastica pe care o folosesc. Există o calitate a mișcării, o preferință pentru niște ritmuri care după aia se resimt și în următorul spectacol și tot așa. Ca să fie lucruri cu adevărat noi și cu adevărat diferite trebuie să existe timp pentru noi acumulări între două proiecte.

Andreea Vrabie: Și tu nu ai mai avut asta.

            Andrea Gavriliu: Nu suficient. Cred că nu suficient. Dar în același timp, ceea ce spun eu acum se bate cap în cap cu ceea ce fac, pentru că în continuare lucrez. OK, nu cu aceeași frecvență, dar nu pot să zic că e o diferență foarte mare. Știu și că nu mă pot opri, dar asta și din considerente, bineînțeles, financiare, pentru că e meseria mea și prin asta îmi câștig existența. Există și această presiune, pentru că OK, e o pasiune, o fac de drag, dar mă face să am un trai decent, ca să zic așa, și toată lumea muncește ca să fie plătit și ca să trăiască.

Andreea Vrabie: Din ce înțeleg eu, ca să creezi lucruri cu adevărat noi sau să te implici – că ceea ce mi-ai spus despre Adrian Damian nu a fost creația ta, a fost propunerea lui, dar era o propunere nouă…

            Andrea Gavriliu: Exact.

Andreea Vrabie:… la care și tu trebuia să te gândești cumva diferit sau cum n-ai mai făcut-o până atunci. Ce înțeleg eu e că ai nevoie de timp de gândire, nu? 

            Andrea Gavriliu: Da.

Andreea Vrabie: Mă întrebam de ce altceva ai nevoie.

            Andrea Gavriliu: În proiectul inițiat de Adrian Damian, el m-a provocat pe mine ca și coregraf, dar și ca și performer să mă armonizez, să mă sincronizez, să comunic cu un corp inuman. Mi-a întors un pic pe dos mecanismele mele de gândire în momentul când concepeam o coregrafie. Inclusiv m-a făcut să am frământări: dacă o să fiu în stare să fac asta, dacă o să mă pricep suficient de bine, dacă o să reușesc să ating vreun nivel de performanță în toată provocarea asta. Numai dacă te gândești la un om care dansează cu un robot, oricine când aude asta zice automat „wow, sigur e ceva spectaculos! Sigur e ceva ieșit din comun, ce nu poate să facă orice om pe care-l iei de pe stradă și se va descurca”. Da, sunt inevitabil anumite presiuni când vine vorba de așa ceva.

Andreea Vrabie: Și care simți că te stimulează.

            Andrea Gavriliu: Da, da, absolut. Mă stimulează și după aia mă face să îmi doresc mai mult, să exploatez și mai mult zona aia în cazul în care am nemulțumiri în final, că „ah, dacă aș fi avut mai mult timp”, „ah, dacă aș fi înțeles mai bine din prima,”tot felul de nemulțumiri din astea care iarăși, mă stimulează să vreau să repet experiența mai bine. La polul opus, când mă întorc la oameni și la corpuri din carne și oase, să le apreciez, să zic „ah, ce mișto e să ai contactul ăsta cu persoane”, care acum nu este foarte permis. 

Iată alt efect al pandemiei. Da, se tot cere, în puținele producții de teatru care se fac în ultima vreme, evitarea contactului fizic. Da, OK, eu ca și coregraf zic „ah, sigur, se poate dansa într-un milion de feluri care să nu necesite contact fizic între oameni”, doar că la un moment dat se cam limitează posibilitățile. Că îți propui asta într-un spectacol, după aia în al doilea, în al treilea, dar la un moment dat zici „pfai, dar ce să mai inventez ca să evit contactul fizic între oameni?”. Plus că te limitează și ca propuneri în sine, idei în sine, concept, tema cu care vii.

Andreea Vrabie: Poți să dai un exemplu?

            Andrea Gavriliu: De exemplu, primul spectacol pe care l-am făcut anul trecut, când am fost lăsați să ieșim din case, la sfârșitul lunii mai, a fost Outfitul Șearpelui, tot aici, la Teatrul Național din Craiova. Textul este scris de poetul Marius Aldea. Sunt niște poezii prin care sunt exprimate diferite vârste ale bărbatului – și spectacolul era cu șase actori, șase bărbați, în care practic fiecare dintre ei era o voce a aceleiași identități. Deci mai multe perspective masculine la diferite vârste: cea a copilul, adolescentul, maturul, cel în etate și așa mai departe.

Era un spectacol de echipă, bazat și pe fizicalitate. În majoritatea scenelor erau prezenți toți cei șase în scenă, chiar dacă vorbea doar unul sau vorbeau numai doi, restul completau tabloul prin mișcare și diverse acțiuni. De multe ori mi-ar fi plăcut să se atingă, să-și susțină greutatea unul altuia, genul acesta de interacțiuni și a trebuit să renunț la asemenea idei. Da, acesta a fost primul, să zicem că nu a fost o problemă foarte mare în direcția asta, dar după aceea, cu robotul, din nou am dat peste aceleași restricții. Uneori simțeam că parcă facem parte din spectacole diferite. Bine, și spațiul era de așa natură acolo, la fosta hală H3, unde se întâmpla tot lucrul ăsta, încât era și publicul destul de dispersat și de multe ori noi, performerii, mare parte din spectacol nu ne puteam vedea unii pe alții, doar ne auzeam. Ne simțeam uneori singuri.

Da, exemplele continuă. Plus de multe ori, situația în care repetăm cu măști. Mai ales în contextul efortului fizic e extrem de obositor. E de-a dreptul sufocant.

Andreea Vrabie: Mă gândeam acum, în timp ce vorbeai, că în creativitate se spune că dacă îți pui niște limite sau dacă ai niște constrângeri, atunci ești forțat într-un fel să devii și mai creativ în limitele alea. Mă gândeam că OK, tu într-adevăr ai niște limite acum cu ce poți să faci sau nu pe scenă sau cu niște dansatori și atunci ești nevoită să fii creativă, dar mă întrebam dacă nu ai și momente de frustrare, în care „OK, mi-am imaginat cum putem altfel să facem momentele astea, dar aș vrea totuși cum era înainte, ca să pot să fac mai multe lucruri”.

            Andrea Gavriliu: Da, da. Sunt foarte multe situații de genul ăsta. Prima oară îmi doream, mai ales după acea pauză de două luni în care am zăcut acasă, atât de mult să lucrez, încât acceptam orice compromis de genul acesta cu zâmbetul pe buze. Inclusiv situația în care premierea spectacolului a fost online, dar cu live streaming. Adică actorii au jucat pe bune, în condițiile normale, doar că nu aveau spectatori în sală, ci aveau niște camere de filmat. În primul rând, lucrul acesta îi făcea, apropo de expresia „să simți pulsul” publicului, asta e o realitate: dacă merge bine simți, ai reacții, mai ales când există și umor și se mizează pe râsete. Lucrul acela reprezintă o validare pentru cel care e pe scenă că omul acela e atent, e deschis și așa mai departe. În același timp, și prin reacțiile de final sau, de ce nu, prin indignare. Există spectacole la care oamenii pleacă. Și acesta este un răspuns, chiar dacă pentru tine, ca performer, este extrem de neplăcut să vezi cu coada ochiului cum cineva părăsește sala, dar tot o validare este și aceasta.

Asta a lipsit, așa că satisfacția nu are cum să fie aceiași. Nici nu prea-ți vine să o numești „premieră”. Parcă nici nu-ți vine să bei o bere după, să sărbătorești, pentru că oricum ești obișnuit ca în momentul în care sărbătorești, după premieră, mai vine un amic care a venit și te-a văzut, o rudă, cineva care sărbătorește împreună cu tine. Deci atmosfera festivă are de suferit. 

Asta o spun în contextul în care, revenind la cele două luni magice, m-am uitat la foarte multe spectacole online. Chiar am avut șansa de a vedea spectacole foarte importante pentru mine și aici mă refer la cele de teatru-dans, de teatru fizic, de la companii care-mi plac foarte, foarte mult și pe care într-adevăr, nu aș fi avut șansa să le văd altfel. Da, bineînțeles că am apreciat calitatea filmărilor și a montajului, a imaginii și așa mai departe. Dar am văzut, de exemplu, spectacole pe care am avut șansa de a le vedea live și care m-au cutremurat și revăzându-le înregistrate – OK, trăisem deja experiența, deci oricum, și dacă îl vedeam live a doua oară, sunt slabe șanse să mă fi stimulat la fel de tare și a doua oară –, dar diferența mi s-a părut mare.

Ca să dau un exemplu, există acest spectacol, Moeder, de la companie Peeping Tom, din Belgia – și care a fost la noi, la București, la Festivalul Național de Teatru, cred că acum doi ani, dacă nu mă înșel –, pe care l-am văzut live și m-a uluit. S-a dat online, gratuit, și am zis „wow, trebuie să-l revăd!”. L-am revăzut, dar efectul a fost mult, mult sub ce am trăit live și era o filmare de calitate, nu pot să dau vina în totalitate pe tehnică. Ci pur și simplu a faptului că oamenii ăia, care de multe ori pare că e ireal ceea ce fac cu corpurile, când vezi lucrul ăsta în fața ochilor tăi, te seduce, te face să crezi că accesezi împreună cu ei o lume fantastică. Te rupe din cotidian. Pe când  lucrurile astea când le văd pe ecran…

Andreea Vrabie: Par efecte speciale.

            Andrea Gavriliu: Par efecte speciale, da. E distanța aia care nu are cum să ajungă până la tine, mai ales în contextul în care avem atâta Netflix și HBO și mult film cu efecte speciale cu care noi nu putem concura în teatru.

Andreea Vrabie: Și atunci cum faci să te motivezi să faci totuși în continuare în proiecte, chit că astea sunt condițiile, vor fi transmise online.

            Andrea Gavriliu: E și o speranță din asta destul de naivă că „hai mă, că o să treacă! Uite, a ieșit și vaccinul. Uite, că am reușit să mă vaccinez. Hai c-o să fie bine”. Speranță naivă, cred că asta descrie cel mai bine. Plus că optez pentru această speranță naivă ca să evit anxietatea care nu-mi face bine. Nu-mi face bine, punct, n-am ce să dezvolt aici. Știm cu toții. Aleg să mă motivez cu lucruri mărunte, dacă se poate.

Repet, de bine, de rău, lucrez. Ah, că termin acest proiect și nu știu când îl am pe următorul, mă gândesc că va mai exista, doar că trebuie să am răbdare și să fiu mult mai chibzuită. Și când zic chibzuită mă refer și financiar: să economisesc pentru imprevizibil, pur și simplu, pentru ce se poate întâmpla. Cine știe, poate următoarele trei, patru, cinci luni, nu voi mai avea niciun proiect. Și să mă gândesc și la lucruri pe care, dincolo de meserie, vreau să le fac: doctoratul, la care sunt deja în ultimul an și pe care mi-aș dori să-l fac nu doar pentru a avea încă o diplomă, nu să fie o cărticică plină de praf undeva, pe un raft. Am această motivație să fie o lucrare utilă, nu doar pentru mine.

Andreea Vrabie: Mă întrebam ce înseamnă un an pierdut și pentru tine ca performer. Dacă ca coregraf ai avut cât de cât proiecte, mai puțin pe partea asta…

            Andrea Gavriliu: Da.

Andreea Vrabie: Ce înseamnă să nu îți folosești corpul cum obișnuiai înainte timp de un an?

            Andrea Gavriliu: E destul de îngrijorător. Cum ziceam, mi-aș dori să pot să dansez până la adânci bătrâneți, dar sunt suficient de lucidă și de realistă să-mi dau seama că la nivelul la care pot s-o fac acum n-o s-o pot face la nesfârșit. Îmi pare rău că uite, a trecut un an de zile deja în care simt că nu am putut să profit de faptul că îmi place să fiu pe scenă. Îmi place să simt adrenalina aia de care eu sunt contaminată. Lucrul ăsta îl știe oricine care are tangențe cu scena. Este o senzație care, dacă îți place, devii dependent de ea și e o treabă pur chimică. Se știe, e dovedită științific. Îți dorești și ești dependent să te exprimi în felul acesta. 

În afară de experiența cu Who Am I de anul trecut, care a fost singura în care am fost performer, nici măcar nu am putut să joc spectacolele pe care le jucam până atunci în mod regulat. Aveam spectacolul Cataclisma, realizat la unteatru, care era un solo și pe care nu am apucat să-l joc suficient, nu am apucat să simt că cresc și mă dezvolt eu ca performer în el. E nevoie de mai multe reprezentații să simți că descoperi lucruri și că te îmbunătățești ca performer. Plus frustrarea faptului că ar fi trebuit să particip la câteva festivaluri de teatru cu acest spectacol, cu Cataclisma, și toate acestea s-au anulat. 

Parcă-mi pierd acest exercițiu, că a fi performer presupune exercițiu și antrenament, ca în cazul oricărui sportiv sau instrumentist. Ce să mai, orice meserie presupune exercițiu constant și exersarea meseriei respective. Este extrem de diferită ipostaza de coregraf și cea de performer, informația și mișcarea, emoția și toate lucrurile care vin la pachet. E ceva ce nu prea se poate compara cu nimic altceva. Tocmai de aceea, în toată perioada aceasta, toți performerii cu care am lucrat, înainte să aibă reprezentații cu public țineam să le spun că îi invidiez. Așa, mai în glumă, mai în serios, le uram baftă înainte de spectacol și le spuneam „așa să jucați, știind că eu vă invidiez. Mă uit din sală și vă invidiez, mi-ar plăcea să fiu în locul vostru acum”.

Andreea Vrabie: Spuneai mai devreme că instrumentul tău fiind corpul, așa cum un om sau un muzician trebuie să exerseze sau un sportiv să se antreneze, asta ai și tu nevoie. Și mă întrebam de ce e dificil să faci asta, nu știu, singură, la tine acasă. Să-ți găsești disciplina de a face asta singură. Sau nu e atât de motivant, pentru că te întrebi pentru cine faci?

            Andrea Gavriliu: Da, din ciclul „nu știu alții cum sunt, dar eu…”, eu fac de obicei – și înainte de pandemie, dacă se întâmpla să am o săptămână, două, habar n-am, la dispoziție între două proiecte, obișnuiam să-mi fac uneori o rutină de gimnastică – o s-o numesc generic gimnastică, acasă. Apropo de faptul că e multă chimie în corpul nostru, în momentul în care un corp este obișnuit să depună efort, devine cumva dependent de lucrul ăsta. Și atunci, un corp obișnuit așa, dacă câteva zile nu se mișcă, începe să afecteze starea de spirit. O confirmă chiar și oamenii care nu sunt sportivi, dar care fac sport cu regularitate și mișcare cu regularitate. Eu, dacă trei zile nu mă mișc, pot să mă trezesc ușor, hai să zic, anxioasă, ca să nu zic deprimată – nu vreau să ajung până acolo –, dar nu mă simt bine cu moralul. Și atunci, automat, un pic de gimnastică, elimin niște toxine, mă face să mă simt mai bine.

Acum, dincolo de aspectul ăsta anatomic, mai e și puterea de concentrare. A fi performer înseamnă a fi capabil de a te concentra pe un taskpreț de 50-60-70 de minute, cât durează spectacolul cu pricina. Mai ales în spectacolele cu o componentă coregrafică riguroasă, e vorba despre o atenție pe rigoarea aceea. Dacă îți zboară o secundă gândul la altceva, poți să pierzi o numărătoare, un set de pași și așa mai departe, tot felul de lucruri de astea care uneori se observă mai repede decât atunci când uiți textul și spui un alt cuvânt în locul lui. Și acesta este un antrenament al capacității de concentrare.

Drept urmare, eu când îmi fac gimnastica, îmi pregătesc corpul ca să am mușchii tonifiați și să nu intru în crize de sciatic sau ce probleme mai am eu. Fac exerciții de improvizație prin care să mă joc cu mișcarea, să descopăr mișcări noi. Încerc să fac asta la mine acasă, în garsonieră, în spațiul pe care-l am, ca să simt nu neapărat că evoluez, dar măcar că nu stagnez sau involuez. Mai rău, că-mi pierd…

Andreea Vrabie: Asta voiam să te întreb, care e teama, ce s-ar putea întâmpla?

            Andrea Gavriliu: Că corpul meu adoarme și că nu îl pun la lucru. Și în momentul în care să spunem că am șansa să lucrez, să fac o coregrafie, să fac un spectacol sau să performez, va trebui să fac eforturi foarte mari să revin cel puțin în forma în care eram înainte de a mă opri. Aici mă refer și la anduranța fizică și la lejeritatea cu care pot să creez până la urmă mișcare sau situații pentru mișcare, toate lucrurile care fac parte din procesele astea de lucru.

Da, așa simt, că trebuie profitat de timp așa cum putem. Mi-e foarte dor să fiu pe scenă. Mi-e foarte dor, da.

Andreea Vrabie: Spuneai într-un interviu că – e mai vechi, deci nu știu dacă în continuare gândești asta – îți plac foarte mult și cuvintele, dar atunci când sunt folosite în alt scop decât cel de a povesti, că povestești sau comunici mai bine prin dans. Mă întrebam de ce îți este mai ușor să faci asta prin dans și cum te ajută, cum te împlinește.

            Andrea Gavriliu: În primul rând, e clar că dintotdeauna am fost de fapt mult mai atrasă de forme mai dinamice de exprimare pur și simplu. Dacă îmi aduc aminte de spectacole pe care le vedeam în copilărie, să zicem, în momentul în care tabloul era mai dinamic, mai mișcat – și nu vreau să zic neapărat că se și dansa în momentul ăla, ci pur și simplu lucrurile deveneau mai energice –, întotdeauna mă capta mai mult lucrul ăsta. 

Mi se pare interesantă situația în care și noi, în viața de zi cu zi, de multe ori spunem lucruri, dar corpul nostru spune total altceva. Uneori contradicțiile astea mie mi se par foarte interesante și foarte ofertante de adus pe scenă, dar într-o formă care totuși să o depășească pe cea cotidiană. Mișcarea, dansul e ceva ce depășește un comportament cotidian. E și o treabă de lucruri care mă emoționează pe mine și eu la rândul meu simt că vreau să găsesc forme de exprimare care cred că dacă pe mine mă emoționează, sunt șanse mari să emoționeze și pe alții, pe spectatori. Asta nu înseamnă că și reușesc de fiecare dată, bineînțeles că nu, dar la modul ideal, probabil că asta ar fi motivația principală pentru care prefer mișcarea. 

Eu țin minte, din facultatea de actorie, în anul III, am făcut la clasă West Side Story, musicalul. Jucam personajul Anita și aveam scene doar de text, în care livram text și, cum e în orice musical, se știe, în secunda doi bam!, începem și dansăm și practic ne continuăm povestea a ceea ce am zis mai devreme prin text, dar cântat și dansat. În fine, ideea este că țin minte că profesorul meu de actorie la un moment dat, când ne dădea feedback, mi-a zis – e vorba de domnul Bács Miklós – „ah, Andre, ce bine ar fi dacă ai putea să ai aceeași energie și aceeași încredere și în scenele în care este doar text, aceeași energie pe care o ai în momentele de dans”. 

Există actori la care e taman pe invers și mai mult ca sigur la mjoritatea așa și este, se simt mult mai încrezători și mult mai jucăuși și stăpâni pe sine în momentul în care spun vorbe și nu atunci când trebuie să-și folosească corpul. De aia am optat eu pentru mișcare. Iar vorbele, ca să închei, de multe ori mi se pare că au muzicalitatea lor. Dincolo de informația pe care o conțin, și vorbele pot fi coloană sonoră pentru mișcare.

Andreea Vrabie: Cum îți dă asta un sens în viață sau la ce simți că contribuie?

            Andrea Gavriliu: Faptul că îmi spun oamenii după un spectacol de al meu că au venit destul de prost dispuși și după spectacol simt că au și ei chef să danseze sau că le-am dat energie sau că i-am emoționat în vreun fel, pentru mine asta înseamnă totul. Înseamnă că pariul este câștigat.

În același timp, sunt conștientă că meseria mea nu are o importanță vitală pentru univers în general. Și ăsta a fost lucrul pe care l-am simțit destul de usturător în momentul în care a dat boala peste noi și anume că da, într-adevăr, eu cu meseria mea nu prea am cum să ajut, decât să ofer o alinare temporală și efemeră pentru cineva care își permite să-și ofere acel moment.

Susține poveștile DoR

Dacă îți place povestea asta, e important să știi că n-o puteam face fără cititorii care ne susțin. Avem nevoie și de tine.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *