Pe Bune #97: Paul Mureșan

Despre puterea poveștilor de a vindeca răni și apropia oameni.

Paul Mureșan desenează și face animație. Pentru că orașul Bistrița, în care a crescut, i se părea plictisitor, a început să deseneze și să inventeze povești. Interesul pentru animație a venit odată cu Cartoon Network care a simțit că-i face viața mai colorată. A făcut Liceul de Artă, însă mult timp i s-a spus că nu este talentat și că desenele sale sunt doar niște mâzgăleli. Prima animație, realizată într-un program Erasmus în Germania, a simțit că a fost un chin, pentru că a făcut mii de desene de mână, dar mai ales pentru că l-a pus în contact direct cu el și trecutul lui. A spus atunci că nu mai vrea să treacă niciodată prin asta, dar emoțiile pe care animația le-a produs în cei care au privit-o l-au făcut să continue.

În filmele sale vorbește despre subiecte personale, cum ar fi anxietăți și insomnii în Pui de somn, coming-out-ul față de părinții lui în Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva sau frica de moarte în animația Ceva. Cel mai recent film, realizat anul trecut, se numește Cântec de leagăn și este despre abuz și alcoolism într-o familie din România. Spune că animațiile îl ajută să-și rezolve din frici și speră că îi fac pe oamenii care le privesc și se regăsesc în ele să fie mai uniți. 

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank, o companie care crede în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut Paul, mă bucur tare mult să ne auzim.

            Paul Mureșan: Salutare Andreea! Ioi, și eu.

Andreea Vrabie: Am să te rog să-mi povestești un pic – și știu că ai mai fost întrebat asta, dar poate nu știu toți oamenii – cum e viața de artist la țară. Cum te ajută, dar și cum te încurcă, mai ales ca artist?

            Paul Mureșan: Când m-am mutat la țară, mama mi-a zis „copile, dar cum te muți tu la țară, că doar te-ai născut la oraș” și i-am spus „bine, mamă, și Bistrița e oraș, să nu exagerăm”. Pe noi ne-au lăsat foarte multă vreme la țară când eram mici și înțeleg și de ce, că eram doi draci. Adevărul e că inclusiv când am stat la oraș nu prea ieșeam. Stăteam ori aproape de pădure, unde mă plimbam foarte mult și mergeam și desenam. Niciodată nu m-a excitat incredibil de tare orașul. O să sune așa, foarte romantic, dar faptul că n-aud o simfonie de bormașini în fiecare sâmbătă dimineața mie-mi liniștește sufletul îndeajuns. Aia m-a bucurat mult. Are legătură și cu faptul că, când eram mic, nu puteam să joc fotbal. Nu știu ce punga popii nu reușeam nicicum să ating mingea aia și dacă o atingeam, o băgam în poartă la echipa noastră și după aia scandal. Deci efectiv dezastru, pe cuvântul meu, zici că făceam patinaj artistic când jucam bambilici. Îmi plăcea să mă plimb foarte mult și mă plimbam prin păduri. Mă plimbam tot mai departe și mai departe, până am ajuns din parcuri în păduri.

Andreea Vrabie: Eu te întrebam și așa, la nivel practic, că nu mai poți la fel de mult să vorbești sau să te întâlnești cu alți artiști, că nu mai e un anumit tip de energie sau că din contră, tocmai pentru că ai descoperit o liniște, asta te ajută să te concentrezi mai mult pe munca ta.

            Paul Mureșan: Măi, nu știu. Adevărul e că întotdeauna am fost un pic separat de lumea asta artistică în general. Prietenii mei știu galeriști, știu galerii. Eu am colaborat cu o galerie în toată viața mea, cred că două, maxim, și aia a fost foarte fain, dar eu nu știu de ce, mă țin foarte departe de lumea aia. 

Când am fost la liceu l-am rugat frumos pe proful de desen să ne scoată odată afară, că era o zi cu soare. Când e soare afară și eu sunt în casă, sufăr efectiv fizic. Vreau afară ca o sopârlă, să stau pe o piatră, să fiu așa, crocant. Sufeream că stăm în clasă și am ieșit afară și am desenat în parc, erau niște oameni și ce mișto era și mie mi s-a părut că în sfârșit acolo își avea locul desenul. A mai venit o doamnă și a întrebat și ne-a spus „ce interesant, eu am plantat cu tatăl meu un copac acolo, la capătul parcului”. Efectiv începea arta să intre în viață și ea se întâmpla deodată cu viața. Mi s-a părut așa o chestie de faină. Se lua distanță de arta aia un pic – ioi, pe câți o să supăr acum că zic asta –, este și un fel de steril al artei care pe mine nu mă atrage foarte tare, ăla de se întâmplă numai în galerii, numai la lumină de neon. Suntem foarte serioși, habar n-avem la ce ne uităm, dar ne prefacem că e absolut impecabil. Mi se pare că ea trebuie să-și aibă locul cumva între oameni, afară, să nu fie închisă în casă, pedepsită. Și atunci, în contextul în care stau… Adevărul e că sunt ciudatul din Silicea, nu numai pentru că desenez, dar cred că sunt considerat că „stă el acolo, în turnul lui de fildeș și desenează și noi, restul, săpăm șanțuri”. Vecinul Dan îmi zice „da’ tu nu muncești nimica?”, care e și o chestie generală în România, că dacă ești artist, bine că nu omori pe careva. Faci și tu ceva acolo, dar măcar bine că nu omori pe nimeni. Nu ți-a ieșit cariera de dentist, dar asta este.

În contexte în care am mai lucrat la țară era considerat că ce fac sunt scomânjeli, mâzgâlituri. Sunt oameni care fac treburi serioase pe lumea asta, sapă șanțuri, construiesc case și tu îți plimbi mucii pe-o hârtie. Extraordinar! Dați-i omului un premiu. Cred că cu asta se confruntă foarte, foarte mulți artiști din România, că sunt considerați niște glume.

Andreea Vrabie: Te-a făcut într-un fel să te întrebi și tu dacă cu adevărat muncești?

            Paul Mureșan: Am avut noroc cu o colegă de clasă, care pe cuvântul meu și fără nicio formă de snobism, ea se întreba dacă arta are vreun sens. Ea n-a avut un background artistic, a venit la facultate așa, cumva tabula rasa, foarte talentată de altfel. A început să deseneze, dar nu-și dădea seama mai mult decât niște oameni serioși, care împrăștie pastel pe-o hârtie, noi ce facem aici de fapt? Ajută pe cineva în viață chestia asta pe care o facem? Oricât discutam și fiecare coleg încerca să zică „uite, e important pentru că…” și dădea tot felul de motive, nicicum nu era convinsă. I se părea o pierdere de timp pe care trebuie s-o facă, pentru că s-a înscris la facultatea asta și eram „wow, chiar a pus o problemă foarte serioasă: oare pierdem timpul?”.

Chestia e că, faptul că n-am putut să joc fotbal, mi-a arătat alte lucruri. Am început să zic minciuni – jur că este o legătură. Ziceam tot felul de minciuni și minciunile s-au transformat în povești. Nu mințeam ca să obțin ceva, mințeam ca să fascinez, să am și eu o valoare, să simt că și eu pot să fac ceva pe lumea asta și am mințit că am acasă o carte. Tot mințeam povești din cartea aia și am strâns la un moment dat în jurul meu, în spatele blocului, toți ăia care au zis că „ah, femeia”. Îmi ziceau „femeia” că nu voiam să înjur. Acum înjur. Chiar și ăia care mă înjurau, veneau și s-a strâns un cerc de oameni, pentru că ziceam povești. Tot inventam povești și mi se părea că e o forță încredibilă, aproape o manipulare să-ți întinzi poveștile, faci să se întâmple ceva în lume. Se rostogolește ceva, așteaptă, îi ții pe muchie de cuțit. „Oare ce se întâmplă acuma?”

Mi se pare că arta, desenul, toate au forța asta. Noi practic trăim pentru că povestim. Noi dacă nu povesteam, la focul de tabără, „băi, vezi că e o chestie, jur, e numai dinți și e în tufa aia”. Ei zic „da…”, „nu, serios, îți desenez!”. Iau un pic de caca pe pensulă, „fii atent, așa arată!”. Mi se pare că poveștile pe noi ne-au ținut în viață. După, faptul că unii dintre noi am ținut povești și am dat mai departe, asta e foarte simplu. Faptul că noi am tot dat povești ne face să nu trebuiască să inventăm roata de fiecare dată, s-o descoperim mai exact, să nu trebuiască să inventăm fizica cuantică de fiecare dată. Noi ne naștem cu poveștile astea deja spuse. Noi ne naștem pe o bază de povești. 

Faptul că noi considerăm că doar a salva o viață e important, că doar autostrăzile. E tot asta, că „nouă ne trebuie autostrăzi”, dar noi nu avem respect unul față de altul, ce autostrăzi? Alo! Ne împingem la casa de marcat cu coșurile, nu știm ce să mai facem să iasă omul ăla din fața ta, din viața ta. Noi avem niște lecțiii de învățat până la chestiile serioase pe care pretindem că avem nevoie. Poveștile – o să sune așa, foarte OMG – ne țin laolaltă și ne dau foarte mult sens, într-un univers care, săracul, nu-l prea are, zic eu. Și atunci, dacă tu vezi de exemplu piersicile lui Cézanne sau pișoarele lui Duchamp, pentru o secundă tu te oprești din chestia asta de „trebuie să fac aia, trebuia să fac asta” și te uiți pentru o secundă la niște piersici. Și te întrebi, „wow, fii atent ce chestie, a stat omul se se uite la niște piersici, ce fain. Și eu am avut piersici acasă, da, țin minte că e puful ăla și nu-mi place puful ăla”. Mai iese un vrej de poveste și mie mi se pare că astea sunt chestii nu drăguțe, nu mi se pare că arta e o cireașă și o pui pe tortul ăsta, care se numește viață. Mi se pare că despre asta e vorba. 

Noi tot facem chestii. Homo faber. Noi tot facem multe, multe chestii, tot confecționăm, facem chestii și asta e foarte mișto. Atâtea chestii avem, că acum avem foarte, foarte multe de consumat. Am ajuns într-o eră în care tu practic ai putea să trăiești fără să te întâlnești pe tine, pentru că avem atâtea de consumat. Pe mine mă sperie câte jocuri mișto poți să joci. Eu efectiv îmi văd moartea, capătul vieții mele, pentru că efectiv eu știu că n-o să pot să joc vreodată în viața mea câte jocuri mișto există. Asta e așa, o chestie, wow, câte jocuri n-o să pot să joc, câte povești n-o să aud. Asta e fascinant pentru că noi am putea să ne petrecem toată viața fără să ne întâlnim cu noi: atâtea seriale, atâtea filme, atâtea senzații, atâtea festivaluri. Jur, incredibil, e o bogăție senzorială incredibilă. Aia e în partea de consum. 

Pe de altă parte, ce facem noi cred că foarte, foarte puțin și unde ne lipsește un echilibru, noi nu creăm foarte mult. Mai repede ne punem la un serial decât să facem ceva, să scriem ceva. Aici de obicei când zic „a crea” lumea crede că te apuci de un curs de olărit, dar a crea ceva înseamnă și să scrii pe o hârtie o chestiuță, să scrii „ah, fii atent, am o stare. Ce stare interesantă am!” sau să gătești ceva pentru cineva. Faci o surpriză, i-ai gătit ceva. Mie asta mi se pare o chestie care echilibrează și ne face să ne întâlnim un pic cu confecționatorul ăla mic din noi – Doamne, ce cuvinte inventez. Ne face să ne întâlnim cu forța aia a noastră care face chestii, nu care numai mănâncă. „A, păi eu vreau să mă uit la serial, să văd tot sezonul, toate sezoanele acum, în seara asta!” Aia mi se pare că ne umple de un fel de zgomot de fundal. Când scoți afară zgomotul ăla și efectiv începi să faci conexiune cu lumea, începi să observi lumea: ai desenezi un măr, ai observat un măr. Ai participat la un măr în momentul ăla. Mi se par foarte importante astea. Na, asta face arta. Zici o poveste și doi, te face să vezi de ce punga popii ești aici. Că mi se pare că constant avem impresia că viața o să fie într-o bună zi, după ce îmi iau salariul, habar n-am. Trebuie să fac jobul ăsta de căcat, dar la un moment dat, într-o bună zi, toate lucrurile o să fie în regulă. Și efectiv așa trec toate merele și poveștile pe lângă noi.

Andreea Vrabie: De ce pentru tine forma asta de a te întâlni cu tine și de a crea ceva e animația? De ce nu altceva? Adică ce simți că-ți oferă?

            Paul Mureșan: Cred că tot de anii ‘90 se leagă. Când îmi amintesc de copilărie, anii ‘90 la Bistrița, dacă vedeai Mad Max la televizor și veneai afară, nu vedeai nicio diferență. Pe cuvântul meu. Bătăi, urlete, se strigă din toate ușile, era sânge pe casa scării, se certau în față care e român, care e ungur, zbura o cărămidă în geam. Era incredibil. Ne jucam cu seringi, wow, jocul era să legi un bolovan de o sfoară și să învârtim și să sari când ajunge în dreptul tău. Am zdrobit la glezne… Și în chestia aia, televizorul color și când a apărut Sailor Moon, vai de capul meu, și Cartoon Network, dintr-odată lucrurile alea foarte dezorganizate începeau să aibă un pic de sens. Lucrurile erau conform unui program. Era culoare și erau dume faine. 

Faptul că eu și frate-miu am învățat engleză deodată de la Cartoon Network, noi deja ne creasem lumea noastră, era în engleză. A zis mama la un moment dat: „nu mai vorbiți engleză! Țineți secrete?”. Așa de mișto mi s-a părut lumea aia, că am zis „eu când cresc mare vreau să fac animație”. Desenam și în timpul orelor de matematică și în timpul orelor de română, desenam mai tot timpul. Era și mișto că aveai o hârtie albă. Ai mei cum lucrau la birouri, aduceau acasă hârtie pe care s-o printeze și restul era de aruncat. Noi desenam pe altă parte, ne întindeam poveștile și dinozaurii printre contabilități. 

Desenam că zici că deschideai o ușă către o altă lume și o făceai tu. O deschideai tu. Era așa o bogăție. Dacă tu făceai un desen și i-l arătai altcuiva, îl treceai prin starea aia prin care i-am trecut pe copiii din spatele blocului. O bucată de hârtie avea puterea să mesmerizeze, să hipnotizeze sau să fascineze pentru cât de prost e desenată, cum am aflat eu la liceu, când am ajuns. Eram „liceul de arte, liceul de arte!”. Părinții au zis „nu, mergi să faci matematică!”. Din fericire, am trecut la matematică pentru că am șters tabla. Pur și simplu n-am ținut pasul cu matematica, după clasa a II-a, ciao matematica. De la tabla înmulțirii încolo eram „uite matematică, ăsta este drumul tău, ăsta este drumul meu. Îți urez existență fericită în universul ăsta. Pur și simplu noi n-avem nicio treabă. Asta e o relație toxică!”. 

Am ajuns la liceu, unde părinții au zis „acolo faci numai icoane?” și n-am desenat nicio icoană. Dar acolo, în liceu, am avut surpriza să aflu că nu sunt talentat! A fost un șoc pentru mine. Au zis profii „vezi tu, există desenele astea, ale ălora talentați, și apoi sunt astea, care sunt mâzgâlelile tale”. Oricât au încercat să zică, din nou, cred că foarte mult timp am dus o încăpățânare sau cel puțin părea duc o încăpățânare, că pur și simplu nu vreau să înțeleg. Dacă oamenii ăștia mi-au zis „bă, uite, ai încă vreme să studiezi altceva. Poți să faci biologie, altceva. Lasă desenul în pace”, așa de tare ne-am încăpățânat, eu și un prieten, Liviu Pop – el pictură și eu desen, grafică. Am început să experimentăm foarte tare cu desenat cu lumina închisă, el picta cu margarină și lăsa în spatele televizorului să vadă ce se întâmplă și mucegăia, apăreau niște culori. O luam razna pur și simplu. La școală nu mai înțelegea nimeni nimica. Așa de tare am exagerat cu nebuniile alea ale noastre, cu desenat pe întuneric și cu baiț de lemn, încât am depășit cred că foarte mult colegii ca subiect, nu ca tehnică. 

Eu am mers la liceul de arte pentru că am zis ca să faci animație, trebuie să poți desena, I guess. Sunt acolo niște trepte în templul ăsta și tu ca să ajungi acolo cu timpul, să zicem că liceul este prima treaptă. De la liceu era vorba să ajungi la o facultate unde poate se studiază așa ceva. În România atunci, în Cluj, unde am mers, nu se studia animație. Aia a venit mult mai târziu. Erasmusera singura șansă de a învăța animație, așa că m-au trimis urgent în Germania, au zis că ăia sunt destul de serioși și eu sunt destul de whacky și numai bine o să fie super contrast. A fost. Acolo am descoperit că nu este așa complicat, îți trebuie numai un scanner. Le-am distrus scannerulfăcând desene animate. Ăia au fost foarte înțelegători. Foarte multă lume lucra în digital și mie-mi place foarte mult să lucrez pe hârtie. Practic în sfârșit am putut să animez prima mea scenă, care a fost o pasăre care sare din pământ afară. Așa de îndrăgostit am fost de momentul ăla, că nu m-am mai putut opri.

E așa de multă muncă, asta descurajează foarte mulți oameni când se apucă de animație. E încredibil. E considerată arta imposibilului, dat fiind că nu este ceva ce nu poți să reprezinți acolo. În film e mai greu, sunt anumite lucruri pe care nu le poți filma. În pictură, din nou, poți picta lucruri care nu există, dar ele nu se mișcă. În animație efectiv nu este nicio limită, asta poate fi foarte copleșitor.

După ce am muncit foarte mult și am făcut o animație de patru minune, cu două mii de desene și am zis că nu mai fac cât trăiesc, în viața mea așa ceva, că a fost prea mult, școala de acolo ne-a luat și ne-a dus într-un cinematograf pe începători. Mi s-a părut așa o chestie foarte faină, numai pe începători și ne-au arătat propriile proiecte într-un cinematograf. A început să deruleze proiectul meu, care era o nebunie de asta supra-realistă și când l-am văzut la mărimea aia cum iese pasărea din pământ, toate evenimentele astea care vin unul după altul, mi s-a părut așa o chestie colosală, că efectiv eu am crezut că mor în momentul ăla. Așa de tare îmi bătea inima. Toată energia pe care am dat-o în tot semestrul ăla – mi-am jurat că nu mai fac așa ceva, m-am gândit la tot trecutul nostru și taică-miu, tot, am zis „OMG, nu mai vreau niciodată” – când am văzut că vine toată energia aia înapoi în valuri, după ce ieșim din cinematograf, zice profesorul „uite, fii atent ce chestie, mie mi-a plăcut asta, asta și asta” sau la o fază amuzantă lumea a reacționat, din nou, ca și în spatele blocului. Eu am produs ceva în oamenii ăia printr-o poveste. Aia mi s-a părut o forță… cum să zic? Vai de capul meu, zici că sunt o rozătoare cu o armă nucleară: oare ce o să fac acum? Mi se pare o putere încredibilă.

Aia mi s-a părut și o întâlnire foarte intimă cu tine. În primul rând, cred că orice trebuie să faci trebuie să pui multă energie. După, luni de zile, ani de zile lucrând la o animație și după aia ea plecând prin lume, de exemplu festivaluri sau ai trimis-o unor oameni și oamenii ăia reacționează, plâng la ea sau râd la ea, așa, într-un mod încredibil, vine energia aia înapoi. Ca și cum a mers în lume albinuța asta să aducă acum polenul înapoi.

E fascinant că în timpul carantinei am terminat un proiect, Cântec de leagăn. Acum se plimbă prin festivaluri. În timpul carantinei, chiar am nimerit cel mai jos punct emoțional pentru foarte mulți prieteni, foarte multe cunoștințe. Au zis „ți-ai terminat proiectul? Pot să-l văd?”. Am zis „e cam trist, așa”. „Nu, dă-l încoace.” Și efectiv i-am făcut să plângă. Au zis că deși au plâns, a fost ce au avut nevoie ca să iasă afară un pic. Era un dop emoțional acolo care trebuia să iasă afară. Mi se pare așa de valoros.

Întâlnirea cu tine – trebuie să stai câteva luni cu tine, cu gândurile tale – mi se pare cel mai greu. Să faci o animație, e iadul să petreci timp cu tine, dar sunt convins că nu numai la animație. Sunt convins că la foarte multe munci, când trebuie să petreci timp cu tine, ăla e cel mai mare disconfort. Liniștea, tu. Avem o casetă, un disc care tot sare și zice „ești nașpa”, „ești nașpa”, „ești nașpa”. „De fapt ești un impostor! Lasă că o să afle lumea după ce mori.” Ai întâlnirea cu tine și după aia tu faci o chestie, ai născut o chestie și ea merge și după aia, tristețea aia din mine, din film, face o legătură cu tristețea aia din celălalt om. Ăla e un moment așa de intim, așa de fain, că pentru o secundă simți că nu ești singur. Pentru o secundă, în locul ăla, în creația asta, ați fost amândoi oameni și ați suferit împreună. Aia a fost așa de fain, mai ales că, vezi tu, așa de greu ne ascultăm, așa de greu ne înțelegem. Până la urmă, nu există comunicarea pură. Nimeni n-a înțeles vreodată 100% din ce-am zis noi sau ce am simțit noi vreodată. Cred că 40% – 50% e maxim din ce poate să înțeleagă cineva din ce simțim noi sau ce zicem noi, dar într-o poveste, într-un desen, într-un pițigoi desenat sau într-un nud sau o lucrare erotică, se pot întâlni niște energii poate mai aproape decât într-o conversație.

Andreea Vrabie: Asta voiam și eu să te întreb, dacă simți că ți-e mai ușor să comunici prin animații cu oamenii.

            Paul Mureșan: E o minciunică, dar sunt minciuni faine. Animația e o minciună, că ea nu se mișcă. Ai mințit, e o iluzie. Aia nu se mișcă, dar ai mințit așa de bine, că omul crede că aia se mișcă. Așa-i și aici. Poate că poți să zici ceva mai clar în desen, dar câteodată, să zicem că am desenat, nu știu, un măcăleandru și cineva începe să înțeleagă cu totul altceva sau să adauge. „Fii atent, măcăleandrul este pasărea care face asta și asta și asta” și așa de mult sens adaugă, că tu ai adus o poveste și omul ăla mai adaugă elemente la povestea asta și iese o chestie faină. Câteodată nu e că ai comunicat mai bine, ai comunicat mai multiplu. Știu că sună nasol, dar cu fiecare om care-ți vede lucrarea, se mai îmbogățește cu încă o ramură lucrarea aia. Nu știu dacă e despre cât de clari suntem, ci despre cum am putea compromite, să putem să participăm la lumea celuilalt. Doamne, complicat a fost ce-am zis!

Ca într-o relație, știi? Vezi foarte mulți care se ceartă care are dreptate. „Ah, ți-am zis că dacă bagi chestia aia acolo iese afară…”, „da, dar eu am zis…” și care are dreptate? Care a fost informația corectă? „Știi, că eu de fiecare dată când îți zic…”. Sau poate fi compromisul ăla, de „tu ai făcut chestia asta, eu am făcut chestia asta. Cred că n-are dreptate, dar n-o să iau premiul Nobel dacă-ți zic”. Atunci se face așa, un fel de compromis elegant. Cred că așa se face și în cazul artei. Nu trebuie să decidem mai repede ce-i artă și ce nu-i arta, unu, și dacă doi, ai ghicit ce am vrut să comunic. Ce fain e că te-ai uitat, că am făcut și pentru câteva secunde am fost aproape aceeași ființă undeva, pe o platformă artistică. 

Andreea Vrabie: Și asta era o întrebare, ce speri să producă filmele tale, desenele tale în oamenii care le privesc?

            Paul Mureșan: Doamne, dar ce în avans le răspund! 

Andreea Vrabie: Da, da. Mă lași fără întrebări. 

            Paul Mureșan: În cinematograf, adevărul e că să vezi că oamenii tresar la o chestie pe care ai vrut s-o faci sau că suspină, e incredibil. Ideal e să nu te bazezi tot timpul pe reacțiile oamenilor sau să nu te judeci în funcție de reacțiile oamenilor. Dacă zici o glumă și toată lumea de la masă gen „OMG, nu cred că a zis asta”, nu trebuie să începem „oamenii s-au ofticat, asta ne e confirmarea, super”. Cred că așa e și cu desenul. Dacă lumea nu apreciază ce ai făcut, o animație, un desen, nu cred că e cazul să punem pe olx șevaletul și pensulele și să ne lăsăm de ce-am făcut și gata, suntem nasoi. 

Andreea Vrabie: A fost vreo animație la care ai simțit asta? Dacă poți să-mi dai exemple.

            Paul Mureșan: Zici că la fiecare ești „ah, ce fac cu viața mea?”, pe cuvântul meu. Lumea are impresia, tulea expertîmi dau seama că dacă ești artist, ca o mașină de spălat. O mașină de spălat spală haine, un artist scoate artă. Ce e așa complicat? Fabrică de conserve, fă conserve, știi? Fac, dar în puii mei, problema e că noi… Acum noi vorbim și din când în când o să iasă o prostie afară pe gură – cum tot demonstrez –, asta nu înseamnă că fiecare frază trebuie să fie o capodoperă. Cum fiecare lucrare a unui artist, fiecare piesă… Asta mă fascinează când ai o trupă care-ți place și trupa aia scoate un altfel de album. Începem toți: „vai, ce de căcat, ce audio! Ăștia s-o culcat pe-o ureche!”. Băi, dar nu știi prin ce trece omul ăla. În ziua de azi noi aproape că nu plătim pentru artă, aproape totul e gratuit. Dacă ai un artist care îți place, te uiți pe Instagram, nu te întrebi ăla cum trăiește, în puii mei? Face așa, un duș de artă în fiecare zi și eu nu plătesc nimic. Sau își scot muzica pe Spotifyși tu plătești practic o beșinuță și primești toată muzica din univers. Tu nu te întrebi, oare oamenii ăștia cum produc? Nu poți să te apuci acum, judecătorul pe care nu l-a întrebat nimeni nimic, să zici „muzică de căcat! Albumul ăsta mă dezamăgește complet”. Păi stai un picuț. Nu fiecare frază pe care o zici e o capodoperă. 

Aproape că ți-e frică când scoți o animație de ce-o să zică lumea. O animație nu e un desen, poate să fie mii de desene. „Acum ce-a mai făcut ăsta, că dacă a lucrat atât trebuie să iasă ceva bun.” S-ar putea să iasă un căcat. Este super posibil să iasă un căcat și aia este super în regulă.

Andreea Vrabie: Cum ai învățat asta? Pentru că îmi imaginez că nu gândeai așa la început. Pornim toți cu niște orgolii, nu știu.

            Paul Mureșan: Chiar cred că rămânem cu ele. Nu cred că scăpăm de ele. 

Mi-e foarte milă de noi ca oameni. Creștem într-o lume care-ți dă un scenariu și tu ajungi la adolescență și ești like „nu-i chiar cum mi-au zis. Bunica nu doarme, e moartă. Max a murit – câinele – și nu ne mai întâlnim în rai”. Sunt anumite narațiuni care la un moment dat îți dai seama, „hopa, cred că m-a mințit toată viața” și după începe răzvrătirea asta de adolescent: lasă că vă demonstrez eu vouă! 

Una din poveștile astea care ne sunt date e că dacă ești artist, tu ești cel mai important, toți sunt figuranți în viața ta. Cel mult te-au inspirat doi-trei, dar tu ești cel mai important și dacă ești artist și dacă nu ai vândut foarte, foarte scump la MoMA, ești cam un loser, așa, un picuț. Asta e fascinant. Ca să devii un artist, dacă te duci la liceul de arte cu impresia asta, că lumea zice „vai, să vezi c-ai să crești mare și ce scumpe o să-ți fie lucrările…”, poate n-o să fie. Poate că lucrarea aia e așa de fain făcută, că nu trebuie să cântărim în câți bani o să fie și imediat se cumpără și dacă ăsta moare o să pot să-mi cumpăr jacuzzi. Poate că nu despre asta e vorba în mod deosebit.

Ca să devii artist, te tragem cu tunul să aterizezi într-un lac, dar lacul ăla e foarte mic și numai într-un loc în lume. Și atunci, ar fi foarte mișto dacă ne-am împăca cu mediocritatea noastră. Ca artist, oricum începi de la premisa că ești cu steaua în frunte și tu ești mișto și ai acces la o lume, vai de capul meu ce valoros ești. Nu ești așa valoros. Sunt lucruri mult mai fascinante la un microscop. Cred că ar trebui un pic, ca artiști, zic eu, să fim un pic mai împăcați cu mediocritatea noastră. Nu suntem de pe inelele Saturnului, n-am adus răspunsuri pentru marile probleme ale omenirii. Cel mult vom face un pic de contemplare la o zi de vară la un moment dat, dacă ai desenat o păpădie, ceea ce e super fain. Aia e mișto. Bravo, dacă ai reușit să faci pe cineva atent la o parte a lumii.

De exemplu, Alain de Botton zice că arta sunt scrisori de mulțumesc la chestii din lume. Aia mi s-a părut foarte fain și cred că ne-ar ajuta foarte mult să zici „uite, eu sunt o ființă mediocră, oricât de genial cred că sunt, cred că fac niște lucruri drăguțe, ar fi fain să nu las cea mai nașpa amprentă posibilă pe lumea asta după mine, dacă se poate – plastic”. De a ne aduce un pic pe pământ. Altfel, ce se întâmplă – și întâlnești asta foarte des –, artiștii sunt foarte frustrați că nu sunt foarte, foarte notorii. Și dacă o să ai o super șansă la un moment dat, de toată lumea aude de tine, o să fii cel mult un tricou și o să treacă, pentru că oricum o să mori. Ce fain, eu sunt optimist like that. Cred că mai mult câștigi în fiecare zi dacă te împaci cu cât de nimic ești și aia e super în regulă. Și-așa dacă ești super de succes s-ar putea să te simți ca un nimic, așa te simți ca un nimic din prima. Tu ești versiunea asta a ta acuma, mediocră, e în regulă. Dacă nu o să fii într-o bună zi pe toate posterele, și aia e în regulă. Dacă vine ziua aia, și aia e un regulă, dar o să vină cu un preț și el ustură foarte tare. Te face să faci pipi de multe ori pe noapte.

Andreea Vrabie: Ideea asta de mediocritate îmi trezește foarte multe întrebări. Eu înțeleg ce spui, în cheia de a rămâne cu picioarele pe pământ și de a nu te lua prea mult în serios sau să nu crezi că ești mai important decât ești. În același timp, cum se aude ideea de „mediocru”, nu sună bine.

            Paul Mureșan: Da, doare. Nu sună bine, ne doare un pic. Ustură.

Andreea Vrabie: Mă gândeam cum faci totuși să nu fii nici prea împăcat cu ideea de mediocritate, să vrei să faci mai bine, să vrei să înveți.

            Paul Mureșan: Asta e într-adevăr important. Aș vrea foarte tare să nu ne oprim din a face orice. Sunt lucruri care se schimbă mișto astăzi pentru că vrem să facem chestii și apreciem lumea. Nu vrem să o lăsăm ca în Fallout 3, dacă se poate. Eu nu vreau să descurajez lumea din a face, dar eu cred că lumea e un pic victima egoului, orgoliului nostru. „Stai puțin, cum are ăla și eu…” și atunci începe chestia asta de „nu îmi pasă de cât plastic consum”, „nu îmi pasă de ceilalți din urmă”, „nu-mi pasă că eu las în urmă niște oameni traumatizați, important e că eu …”. Nu e cea mai măgulitoare parte a ființei noastre faptul că împingi pe cineva în față. Mie, de exemplu, îmi impingea în față cumpărăturile cu un pet de Neumarkt, să meargă mai repede banda. Chestiile astea de „eu contez, tu pur și simplu dispari din existența mea, te rog frumos”, nu sunt teribil de măgulitoare. Cred că dacă ne-am împăca un pic, chiar dacă sună dureros, cu mediocritatea noastră… Că, până la urmă, ce înseamnă mediocru? La medie. Chiar dacă ai un super talent, anumite calități de geniu, n-o să fii bun la altceva și cumva tot se echilibrează balanța asta. Și atunci, dacă nu credem că suntem incredibil de speciali, ne ajută să ne unim. Eu cred că asta e singura șansă, când ne unim. Dacă nu, câte unul dintre noi crede că e cel mai inteligent, deștept și restul suntem cam în plus un pic și asta o să creeze răzbunare, certuri și aia nu ne ajută deloc. Nu ne ajută deloc să evoluăm, să avem grijă de ce avem în jurul nostru. 

Andreea Vrabie: Ai vreo experiență personală sau poți să-mi spui ceva din trecutul tău când nu vedeai lucrurile așa și acum te gândești „mamă, cât m-am înșelat” și tu poate erai prea concentrat pe tine?

            Paul Mureșan: Vai, tot timpul. Mie mi-e și frică să mă uit la mine peste zece ani la mine de acum, c-o să zic „Doamne ferește, tricoul ăla! Pe cuvântul meu”.

Andreea Vrabie: N-a fost un proiect care să îți vină în minte acum și să-mi povestești în care te-ai luat prea mult pe tine în serios și ai crezut că tu ești cel mai important și după aia ți-ai dat seama că „bă, stai că nu era despre mine proiectul ăsta?”.

            Paul Mureșan: În toate.

Andreea Vrabie: Dă-mi un exemplu, Paul.

            Paul Mureșan: Eu încerc, dar na. Să mor eu, chiar încerc. Este o animație, se numește Cevași e vorba despre tot ce am ignorat în timpul vieții, acel ceva ne întâmpină după moarte. Am făcut efectiv un personaj care se întâlnește cu ceva-ul ăla, care e varianta lui moartă. Și cred că așa de tare m-am bazat pe faptul că fac niște desenuțe mișto, încât am zis „nu, pilot automat, baby. De aici îi dai bătaie și iese o animație mișto”. Și mi-am dat seama că nu stau așa lucrurile. Cred că eram plin de sine. Dacă nu intervii deloc rațional, aia nu are cum să iasă. „Ah, m-am înșelat, să-mi bag piciorul.” 

Andreea Vrabie: Și țin să menționez că e o animație destul de recentă.

            Paul Mureșan: E o animație recentă, da. E cu trei animații în urmă. În 2018 a fost gata. Jur, chiar am crezut că dacă mă bazez pe un instinct, pe un fel de feeling, o să iasă o chestie faină și nu a fost așa. Oamenii simt asta și tu simți asta. Nu e un proiect să zici că ți-e rușine cu el, dar eu simt aroganța din el și atunci nu-l văd cu 100% drag. E, practic, lucrarea tezei mele de doctorat, în care vorbesc despre frica de moarte. E fain, dar simt aroganța și am realizat acum că acolo trebuie un pic de implicare. Trebuie mai multe lucruri. Nu numai să te pui pe wc și să iasă animația, oricât de greu ar fi, oricât de costipat ai fi. Chiar să dai afară orice și să fie artă.

Andreea Vrabie: Ai spus mai devreme că desenezi de mână, că așa îți place, și știu că faci pentru o animație de patru minute mii de desene și asta este o parte a procesului de lucru, dar mă întrebam care simți tu că este cea mai grea. Atunci când ai de creat o animație, care e momentul cel mai greu?

            Paul Mureșan: Greu e când te apropii de un proiect emoțional destul de apropiat de trecut. Toți avem bitter juice în trecut, toți avem din astea. Noi am avut așa, o copilărie destul de hardcore. Avem tot felul de povești, se certau părinții, destul de greu, dar noi nu suntem cu nimic speciali. Cu toate că eu arăt chestiile astea ca pe o casă destul de prinsă de furtunile violențele, asta e normal. Nu e normal, nu ar trebui să fie atât de normal, dar la noi atât de des se întâmplă că toți suntem „și ai voștri? Și ai noștri”.

Eu când fac proiecte care îmi sunt foarte aproape de suflețel, sunt proiecte în care explorez frici. Știu că sună așa, gen „doamne, ce deprimant”, dar pe cuvântul meu că e interesant. Toți fugim de ele, devenim tot mai frustrați. Abordându-le într-un mod creativ, faci o conexiune cu altcineva și zice „vai, și tu? Și eu!”. Cum am zis mai devreme, se face o conexiune.

Primele frici au fost legate de capul meu, că mi-au zis oamenii „doamne, dar ești gay, cum dracu? Tu vrei să fuți copiii?”. Na, să crești cu chestia asta e foarte greu, că tu ești singurul susținător al tău. „Nu, dar mie-mi plac bărbații în vârstă, cu barbă.” E foarte greu. Și lumea „ah, ești de fapt bolnav, ai nevoie de ajutor”. Și atunci, la un moment dat, o bună parte am fost singurul meu susținător și am făcut o animație în care am explorat mintea mea. S-a numit Pui de somn, despre tot felul de vise pe care le aveam și le-am pus laolaltă. După Pui de somn, a venit frica de a le zice părinților că sunt un „monstru” în ghilimele. Toată lumea avea impresia că sunt un monstru, „Vai, ești un mostru!”. Mi-a zis o rudă „o să aduci sfârșitul lumii, ăștia ca tine, sodomiții” și astea sunt dureroase. Am zis da, bine, păi dacă universul crede că sunt un monstru și în țara în care locuiesc n-am aceleași drepturi și nu știu ce să facă, să zică să nu exist, eu trebuie să le zic părinților că au creat un monstru. Și atunci am făcut o animație care se numește Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva tocmai ca să le arăt ce simt. Și atunci toată animația e panica asta de a încerca să zici, cum îți bate inima. L-am înregistrat pe bunicul meu cântând și am pus pe fundal vorbele bunicului, pentru că mi se pare că tot reverberează moștenirea asta de la generație de la generație, că trebuie să fim normali. Cântă o chestie despre vânători și nu știu ce.

Aia a fost un mod de a explora ceva ce mi-era frică și mă bucur că am făcut astea două animații. Prima mi-a arătat că uite, nu e nimeni întreg la cap, și doi, oamenii ăștia cărora m-am temut să le zic că sunt un monstru, acum schimbă rețete cu Bursucul – care e iubitul meu –, îi fac petrecere de ouă umplute – aia a sunat foarte rău –, tot felul de rețete. Nu-ți vine să crezi. Aia a fost o chestie pe care a rezolvat-o animația. Puteam s-o rezolv și în alt fel, să le zic, dar a fost modul meu de a o rezolva. Au văzut uite prin ce-o trecut copilul ăsta. Mi-au zis „dar tu ce tot desenezi atâta?” și am zis „lasă, că vă arăt eu vouă”. „Păi, pun pariu c-o să ne placă.” Mă gândeam, „stați voi liniștiți”. Le-o plăcut de numa’.

După ce am rezolvat cu frica asta, de a le zice părinților că au creat un monstru, m-am dus la frica de moarte, că am avut și un trecut nasol și tot felul de lucruri nasoale care s-au întâmplat și în adolescență, și în timpul facultății și după, de tot felul de oameni care au avut efectiv o problemă cu faptul că sunt gay. Că „tu de fapt nu ești gay, tu de fapt vrei să fii artist celebru și ai luat numai chestia asta, că ai văzut că sunt artiști celebri gay și ai vrut să fii și tu celebru”. E foarte greu să auzi chestii din astea. Și atunci, am avut o perioadă în care am zis că dacă mor, n-o să am nicio problemă. Să-mi bag pula dacă pierd ceva. Pur și simplu e foarte grea viața, dacă mă întâlneam cu oameni și știam cum se uită la mine. Au fost oameni care n-au vrut să bea din același pahar sau cană de apă cu mine, că au știut că sunt gay. Chiar nu aș fi avut o problemă dacă muream în perioada aia, chill, liniștit. Aveam dureri de stomac pentru simplul fapt că mă trezeam dimineața și-mi aminteam că sunt eu. Era incredibil.

Am făcut după aia animația Ceva. Am început să mă ascult, să stau un pic cu mine, să fac animație despre chestiile pe care le simt și lucrurile începeau să se adune laolaltă. Începeau să se formeze într-un fel de far. Începeam cu migală și încetuc să fac din muntele ăsta de căcat un casteluț de căcat – îmi pare rău pentru ascultătorii tăi. În sfârșit simțeam că am ceva de pierdut și a început să se instaleze hardcore frica de moarte. Pe cuvânt. De nicăieri. Înainte eram foarte bine, „murim! Cometa aia, dă-o-ncoace!”. Acum sunt like… faptul că ești cu un bărbat și te întreabă noaptea cum ți-a fost ziua și tu îi zici cum a fost ziua și aveți o conversație și e un om care poate să asculte, avem grijă de gospodărie. Cu cât mai multe lucruri duioase și frumoase se întâmplă, cu atât mai dureroasă e părăsirea acestei lumi, că te gândești „na, să-mi bag piciorul! Abia a venit și acum trebuie să și plece”, iar acum poate să însemne oricând. Asta e foarte dureros. 

A trebuit să abordez frica de moarte, care nu e o chestie, afli de ea și ai scăpat. N-ai luat o pastilă și s-a dus. Așa-i de adâncă tema și pe cât de adâncă, e atât de fascinantă, că acum e subiectul meu preferat. Fratele meu îmi zice „te rog frumos, am putea o dată să nu vorbim despre moarte?”. El e gen „dacă nu vreau să cumpăr ceva, nu-mi cumpăr, nu înțeleg de ce te apropii de subiectul ăsta”.

Andreea Vrabie: Așa îți rezolvi tu niște temeri? E forma ta, într-un fel?

            Paul Mureșan: Cred că n-aveam de ales, într-un fel. E una dintre temele noastre aici, unde suntem. Nu prea știm ce se întâmplă. Nu ne poate da nimeni niciun fel de certitudine și nu ne e dat să vedem dincolo de existența asta. Oricine ar zice că undeva e un bărbos mare, care nu știu ce și de-a dreapta lui am o eternitate, te așteaptă nu știu câte virgine în rai, nimeni nu-ți poate da certitudini. Cred că e un motiv pentru asta. Cred că ar trebui să nu mai investim totul într-o viață abracadabra, că viața asta dacă sufăr și sunt nasol cu gay-ii, în viața viitoare o să fiu super pe un norișor și OK. Cred că e un păcat să-ți dai viața asta pe o viață care nu e. E păcat să faci din lumea asta un iad pentru un rai care nu există. Ar fi mișto dacă nu am face asta și poți să vezi, în societățile care sunt conduse orbește de religie, vezi cea mai multă violență, misoginie, super buchet. Nu știu, mi se pare că chiar pot fi cu totul altfel lucrurile în sensul ăsta și dacă ne apropiem de frica de moarte, cum zice Ada Milea, să o chemăm la câte o cafea. E o chestie așa de simpatică, poate te mai întreabă ceva, o mai întrebi ceva. E o chestie așa de faină, elegantă. 

Noi tot fugim de subiectele astea, dar ele se manifestă în viața noastră. Frica de moarte se manifestă în modul în care ne îmbrăcăm, chiar în care mâncăm, cum ne comportăm unii cu alții, faptul că ne ignorăm, nu vorbim unii cu alții. Astea au foarte mult de-a face cu frica de moarte. Noi ne facem o schemă a lumii conform căreia funcționăm. Dacă vine cineva și ne contrazice schema aia, noi reacționăm foarte violent. Nu-i pentru că suntem patologic nașpa, ci pentru că ne e foarte frică că dacă schema noastră se înșală, atunci s-ar putea ca și bărcuța noastră de salvare să se înșele: viața în altă viață și așa. Și atunci suntem nasoi unii cu alții, pentru că ne e frică, că ne e pusă în pericol existența și bărcuța de salvare.

Dacă nu e chiar frica de moarte, că nu știm ce e aia, e o variațiune. Ea se manifestă în mai multe feluri: poate să fie frică de cădere, de sufocare, de durere, de boală, de necunoscut, de întuneric, de mișcări bruște. Are foarte multe reprezentări. Are foarte multe ramificații. Astea am încercat să le explorez în Cântec de leagăn, care după ce am explorat frica de moarte, adică frica în sine, am explorat și fricile de moarte care sunt mai multe și sunt prezentate acolo. Intru foarte adânc și lumea îmi zice „Doamne, copile, dar nu mai există speranță pe lumea asta?”. Cred că frica de moarte e ca un fel dee copil abandonat, e bine să-l mai bagi un pic în seamă, că cine știe ce o să zică? Cine știe ce-o să scoată la lumină? Serios. 

Andreea Vrabie: Și din tine ce simți că a scos odată ce ai început să te uiți mai cu atenție? Cum ziceai mai devreme, lucrarea de doctorat e despre asta.

            Paul Mureșan: Mi-am dat seama că n-o să mă mai întâlnesc niciodată cu fratele meu, de exemplu. N-o s-o mai văd pe mama cum coace vinete, care are venele alea pe mână și toacă vinetele, sau câte o glumă de-a lui tata. Astea se vor pierde pe vecie. Niciodată nu vor mai exista și nu este nimeni care să le plângă și sunt așa de multe. Pe toți ne doare și nu este o ierarhie a suferințelor, care a suferit mai tare. Pentru toată lumea e foarte dureros, chiar dacă e vizibil sau nu.

Andreea Vrabie: OK, și odată ce te-ai uitat la lucrurile astea, odată ce ți-ai dat seama că e de fapt o frică uneori foarte punctuală, cum ai spus tu că n-o s-o mai vezi pe mama ta cum face vinete, lucruri din astea, care e efectul? Te face asta să știi să apreciezi mai bine momentele astea?

            Paul Mureșan: Nu, asta e o chestie. Aici va trebui să îi aduc la masă pe Sheldon Solomon și pe Bertrand Russell, care zic – în diferite feluri, dar ei zic cam aceeași chestie – ca noi să ridicăm calitatea vieții noastre și să ne bucurăm cu adevărat de ea, noi trebuie să ne uităm și la stările care ne plac și la stările care nu ne plac. Trebuie aduse împreună. Eu am observat cât de mult a ajutat pe cineva, cât de mult a îmbogățit viața întâlnirea cu moartea în mod indirect. Au fost oameni care nu mai trebuie să răspundă la toate mailurile, de exemplu. Au zis „băi, dar eu o să mor. Am cancer. Acest mail este neimportant pentru mine”, ceea ce în alte cazuri ar fi fost motivul multor nopți de somn pierdute. A schimbat viața pur și simplu. Faptul că o doamnă a trebuit să se mute într-un azil de bătrâni a făcut-o să se uite pentru prima dată la casa ei în 40 de ani și să zică „fii atentă ce casă am, în ce casă am locuit”. Efectiv dintr-o dată au fost revigorate simțurile, pentru că a apărut efectul efemerității. Faptul că știi că ceva pleacă te face așa de atent la ea sau așa de atentă. Cred că așa ar fi dacă ar dura un apus o veșnicie. Ai fi gen „ah, băga-mi-aș picioarele, culoarea asta! Jur!”. Ori, dacă știi că durează câteva minute, lumea e „ah, fii atent că apune soarele. Ia oprește mașina”, și participăm la efemeritate un picuț. 

S-a observat în tot felul de studii făcute că dacă cineva fuge mult de frica de moarte, „ah, nu-mi place să vorbesc despre asta, uite ce zi frumoasă, de ce trebuie să o strici?”, întâlnirea cu moartea, care o să fie din ce în ce mai frecventă pe măsură ce îmbătrânim – zile de naștere, dispar prietenii, au murit florile de pe masă, pisica n-o duce bine și așa – atunci tot mai frecvent o să ne vină amintirile despre propria noastră mortalitate și o să devenim tot mai nasoi și amari. Nimeni n-o să vrea să stea pe lângă noi și finalul ăla de viață pe care am dori să nu-l pățim, îl pățim tocmai că ne-a fost frică că murim. Nu scăpăm de frica de moarte, dar putem să negociem cu frica de moarte. Putem să – o să sune ciudat – avem o relație cu ea.

Andreea Vrabie: Asta încerci? Nu doar în animația despre frica de moarte, dar mă gândeam că în animațiile astea personale, care ai spus mai deveme că sunt și cele mai grele pentru tine, când vorbești despre tine de fapt?

            Paul Mureșan: Așa-i? Aia am vrut să zic. Eu încă încercam să răspund la întrebarea aia, așa-i?

Andreea Vrabie: Nu-i nimic. 

            Paul Mureșan: Pot să zic acum foarte repede. Când abordez câte o temă din asta, despre acasă, cum a fost acasă și așa, alea sunt grele. E greu să vii la masă și să treci iar prin tot trecutul ăla. E foarte greu. Pune-mă să car o grămadă de pietre, mergem să scoate buruieni, orice e mai plăcut. Temele astea în care trebuie să stai cu ce s-a întâmplat în trecut, astea care trebuie revizitate, astea sunt grele, grele.

Andreea Vrabie: Și de ce faci asta? Cum te ajută? E greu, dar cum simți că te ajută pe tine vorbind despre ele și public?

            Paul Mureșan: Când am făcut Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva am suferit foarte mult. Mi-era frică, trăiam în frică. Atunci am slăbit foarte tare, gastrită, ca la carte. Le-am arătat animația și parcă începea să rezolve. Începea să rezolve atâtea chestii, că era incredibil. Era energia aia care vine înapoi. Tu ai făcut ceva și energia aia începe să circule și să facă chestii.

La Filmul de Piatră, la Piatra Neamț, unde am arătat filmul – acolo cred că a fost premiera –, am ieșit și a venit la mine o fată plângând și a zis că „vai, uite, fix prin stările astea trec cu mama când încep să-i zic că-mi place de o fată”. Și așa o conexiune faină a fost, că simțeai ca și cum te-ai apropia de un copil abandonat și începi să vorbești, asculți, începe să zică chestii și facea lumea un pic mai apropiată și un pic mai înțelegătoare. Nu prea avem multă chestie din asta, mai mult sărim la cât de nașpa e celălalt decât să zicem „poate nu o duce așa bine, uite, a avut un trecut mai nașpa”. Ne lipsește asta foarte tare. N-avem răbdare niciun pic unul cu altul. Mi se pare că avem nevoie de mai multă înțelegere, în sensul de a avea mai multă răbdare. Noi numai împreună putem face să fie mai OK, nu numai câte unul, eu fac mie mișto în apartamentul meu și în rest poate să ardă lumea.

Animațiile astea foarte grele răscolesc un trecut, dar îi dau altă perspectivă. Nu e gen „uite ce greu mi-a fost mie” și mă plâng. A fost „uite cu ce ochi văd eu acum” și oamenii sunt „vai, fii atent, și eu am pățit chestia asta”. Ele pot să iasă afară în două feluri: ori creativ, ai povestit despre asta, ai făcut o piesă despre asta, ai făcut un desen despre asta, o mâncare care-ți amintește de trecut și ai deschis un subiect. Ori așa, ori la un moment dat nu sunt spălate vasele, „extraordinar, mi-a zis, ce e cu căcatul ăsta? Așa era și acasă. Bine că n-am evoluat deloc, bine că nu m-am schimbat deloc. Uite că face ca taică-su’”. Poate să iasă așa afară și cred că ne rămâne nouă să decidem cum vrem să iasă afară.

Nu cred că e o chestie neapărat de curaj, cred că e o chestie de „n-avem de ales”. Dacă chiar vrei să ai o viață pe care s-o înțelegi într-o oarecare măsură și să exersezi un fel de – foarte fain îi zice Alan de Botton – „disperare veselă”. Știu că pare nașpa când le vizitezi, dar poți să treci printr-o disperare veselă, printr-o melancolie din asta, veselă, „ah, ce nașpa a fost, dar ce faină e păpădia aia” și ele există în același univers și are un fel de poezie chestia asta. Decât să le ignorăm complet și ele să iasă inevitabil afară ca o șampanie super scuturată și pur și simplu să zicem lucruri pe care n-o să mai putem să le luăm niciodată înapoi. De aia mi se pare că e important să le explorăm.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *