Perfuzii

Prânzuri cu bunica.

Când eram în liceu, mergeam spre casă cu doi colegi care locuiau în același cartier, cam 25 de minute dincolo de deal. Urcam leneș, târându-ne picioarele pe povârniș, cimitirul pe stânga, casele roz, verzi și albastre, pe dreapta. Tata m-a învățat că Târgu Mureșul nostru adormit era ca Roma, un oraș pe șapte coline, ceea ce făcea din urcările și coborârile zilnice un ritual nobil. Mă îndoiesc că am vorbit vreodată despre asta cu băieții; treceam rar de sfânta treime: școală, fete, fotbal. Dragoș era matematicianul clasei, un tip care purta numele de familie al tatălui, deși acesta părăsise familia înainte ca Dragoș să se nască. Sorin era cel mai bun fotbalist din clasă și îl botezaserăm „Călărețul”, pentru că picioarele lui se fereau unele de altele ca niște paranteze.

Ocazional, coborând dealul, cu Pedagogicul pe-o parte și Economicul pe cealaltă, grăbeam conversația știind că ne vom despărți odată ce ajungeam la bulevard. De obicei o luam la stânga și mergeam împreună până aproape de bloc, dar eu uneori o luam la dreapta și mergeam la bunică-mea să mănânc de prânz. Când ne despărțeam, Sorin spunea hlizindu-se:

„Te duci la perfuzii, eh?”

Perfuzii. Hrană. Supraviețuire. Introducerea, picătură cu picătură, a unei substanțe în arteră sau în venă în scop terapeutic.

Sorin iubea metafora asta, iar eu eram mândru de fiecare dată când o folosea: mâncarea bunică-mii era supraviețuire. N-am știut niciodată dacă spunea asta pentru că ai mei erau medici; ar fi fost deștept. Pentru că ai mei erau la spital până seara, bunica îi înlocuia oferind perfuzii. Dacă mama era cea care îmi dădea mâncare, atunci bunica nu putea să-mi dea altceva decât perfuzii. Mă îndoiesc că Sorin a dus gândul atât de departe – nu putea să ne explice nici măcar de ce colegii lui de la echipa de juniori în care juca fundaș organizau concursuri de masturbare în care câștigător ieșea cel care termina primul; o reușită cu care, am învățat mai târziu, nu e înțelept să te lauzi.

De la baza dealului mai aveam vreo 10 minute de mers, dincolo de Piața Dacia unde bunică-mea își făcea cumpărăturile de ani de zile, dincolo de grădinița la care am fost și eu, și fratele meu, dincolo de parcul despre care știam că fusese construit de bunicul meu, diriginte de șantier. Drumul se încheia într-un bloc de pe strada Moldovei, la numărul 8, o clădire de beton fisurată pe mijloc, ca o cărămidă gigantică despicată de un uriaș.

Bunica, căreia toți îi spuneam Momo, era mereu acasă. „Momo” e foneticul maghiarului mama și nimeni nu se îndoia de acest rol. Crescuse doi băieți, apoi pe cele două fiice ale unchiului meu, iar apoi trecuse la mine și la frate-meu, ajutându-i astfel pe ai mei să-și lanseze cariera medicală. Toto, bunicul, era mereu în preajma ei, ascultând ordine și mândrindu-se cu asta. Îi aducea salariul să-l pună deoparte și să-l administreze, ceea ce era înțelept, pentru că în construcții nu se ratau ocaziile de a rămâne după slujbă la un pahar care ținea până noaptea târziu. A făcut la fel și cu pensia și s-a fălit mereu că e un bărbat întreținut, care execută ordinele doamnei.


Momo s-a născut în 1930 și a crescut în Târgu Mureș. Era unguroaică și numele ei de fată era Maria Fülöp. După Război, și-a luat o slujbă de secretară la partid. L-a cunoscut pe bunicul meu, care era român, și s-au căsătorit în toamna lui 1951. După ce li s-a născut primul copil, ea a pus casa și familia pe primul plan și până la urmă s-a concentrat doar pe ele, motiv pentru care, îmi explica, avea o pensie neglijabilă.

Când am ajuns la liceu, în anii ‘90, avea deja părul gri, ondulat și scurt, și purta ochelari rotunzi. Nu se îmbrăca în haine colorate – mai degrabă pulovere cafenii sau crem, cu o fustă neagră modestă. Deseori era în pantaloni de casă și o vestă de bumbac.

Pe când ajungeam la prânz, perfuziile zilei erau gata, așezate pe masa din bucătărie sau, dacă mă potriveam cu programul fratelui meu, pe cea din sufragerie. Repertoriul ei culinar era limitat, dar fusese perfecționat în timp. Dacă și-a micșorat meniul pentru că ne găsise punctele vulnerabile, sau dacă alea erau toate mișcările pe care le știa, nu m-a interesat niciodată.

Supa de vișine era uneori urmată de spanac, ficăței de pui și cartofi piure, lângă care ceream mereu pâine, ceva ce prietenii mei n-au înțeles niciodată.

Când aveam supă de fasole (în Ardeal se folosește rar cuvântul „ciorbă”), cu pâine și ceapă, nu era nevoie de felul doi, așa că ne puteam îndopa cu clătitele moi în care ascunsese gemul de casă, fie de caise, fie de căpșuni. Uneori mâncam o tocăniță ungurească căreia îi spuneam „martaș”, adică pui într-un sos cremos, adesea cu găluște. Din când în când mâncam piept de pui, botezat „carne albă”, cu piure și un sos gros și dulceag căruia îi spuneam „sos alb” și care nu-mi vine să cred nici azi că era făcut din ceapă.

Nu erau singurele ei trucuri – făcea murături, gemuri, compoturi și zacuscă. Îngheța căpșuni și mure și iarna le mixa într-o spumă roz delicioasă. Făcea o prăjitură cu nuci și miere căreia îi spuneam „Mama testa”, prăjitura à la Momo în ungurește, și cozonaci cu nuci și mac pentru Crăciun. Făcea de asemenea o omletă magică, pe care maică-mea, o bucătăreasă bună și ea, n-a reușit niciodată să o reproducă.

La puțin timp după ce am plecat la facultate, Momo și Toto s-au mutat în casa pe care tatăl meu a construit-o pe dealul pe care îl traversasem atâția ani în drum spre școală. Ai mei divorțaseră și toată familia noastră se împrăștiase la începutul noului mileniu: mama și fratele meu s-au mutat în cealaltă parte a orașului; tata și bunicii, în casa verde de pe deal; eu, într-o garsonieră în București.

Rutina perfuziilor s-a transformat într-un eveniment ocazional – weekenduri acasă, vacanțe, pachete cu borcane cu murături – mai ales sfeclă roșie –, gemuri și zacuscă. Când Toto a murit în 2001, cu trei zile înainte de aniversarea lor de 50 de ani, Momo a mai pierdut unul dintre pacienții dependenți de perfuziile ei.

Uneori gătea pentru tata și iubita lui, dar rareori pentru sine – mânca puțin, o salată, pâine prăjită cu unt și brânză, sau fructe. N-a fost niciodată o gurmandă – mâncarea era supraviețuire și modul ei de a se îngriji de familie și de a le spune că îi iubește. Mâncarea îi dădea o superputere pe care o folosea cu măiestrie. Când veneam acasă în vacanțe, mă întreba ce vreau să mănânc și plănuiam meniul de prânz pentru mai multe zile. Făcea la fel cu fratele meu, plecat deja și el la facultate. Prietenii noștri care știau despre perfuzii erau invidioși și de fiecare dată când veneau în vizită erau în delir. Momo se bucura să-i aibă în preajmă și se bucura că nepoții ei o considerau suficient de modernă ca s-o arate lumii. Conta și faptul că, mai fiecare masă, se lăsa cu o glumă neintenționată, ca atunci când Momo, servind ghearele de pui din supă, l-a întrebat pe-un coleg: „Adi, îți place laba?”.


Pe măsură ce ne-am găsit slujbe și ne-am mutat de aici-acolo, fratele meu și cu mine am băgat tot mai puține perfuzii. Părul lui Momo s-a rărit, a albit și mai tare, iar ea a devenit tot mai mică. A fost diagnosticată cu cancer la sân, dar l-a ținut la distanță cu tratamente și o mastectomie. Îi era dor de Toto și unul dintre puținele drumuri pe care le mai făcea era la cimitir – un ritual la fel de important ca piața. De sus de pe deal îi era tot mai greu să coboare la magazine. La întoarcere lua un taxi, pentru că nu putea urca cu cumpărăturile.

Era singură în apartamentul de la parterul casei. Când nu cosea sau călca ceva pentru vreunul dintre noi, se așeza în fotoliul verde acoperit cu o cuvertură roșie flocoasă și se uita la TV. Era același fotoliu în care citisem primele povești, majoritatea din biblioteca bunicului. Alteori juca solitaire pe pat, cu un pachet de cărți rozalii, tocite după ani de zile de folosință. Când era cald afară, era mai activă, pentru că putea grădinări și strânge provizii: căpșuni, roșii, castraveți, coacăze roșii, cărora toate familia le spunea, ca-n ungurește, „ribizli”.

Apoi a avut strănepoți și strănepoate și, deși lumea se schimbase și copiii nu mai mergeau la bunici după școală pentru perfuzii, făcea în continuare cozonaci și fursecuri ca să-i răsfețe. Regreta că nu avea suficienți bani să le cumpere jucării, dar era împăcată că putea măcar să le dea o tavă de prăjitură à la Momo.

Când o vizitam, ne așezam să povestim la masă. Pe un perete din sufragerie era un colaj de fotografii cu toată familia: soț, copii, nurori, nepoți și strănepoți.

Aceleași personaje erau și în fotografiile de pe biblioteca din dormitor. În ultimii ani, ne spunea des că bucătăreala ei e de școală veche, simplă pe lângă ce se găsește acum prin magazine și restaurante, dar sublinia că era fericită că nouă încă ne place.

„Știu eu că așa vă place”, obișnuia să spună cu mândrie „Ingredientele nu mai sunt ce erau”, se plângea uneori, dar noi nu ne-am plâns niciodată.

În timp, unele feluri au dispărut din meniu și erau din ce în ce mai puține borcane în fiecare toamnă, dar ce gătea – omletele, cozonacii –, continua să spună povestea vieții ei, a perfuziilor pentru trup și, mai ales, a perfuziilor pentru inimă.


Vara trecută, Momo a fost atracția principală la nunta fratelui meu. Era numai zâmbet văzând un al treilea nepot căsătorit – primul băiat, ce-i drept –, lăsându-mă pe mine singurul întârziat. A râs și a plâns de la un capăt la altul al slujbei și apoi al nunții, o femeie mică și tăcută, mândră de ce a reușit să facă în viață. Cei doi băieți ai ei erau acolo, la fel și nepoții și strănepoții.

„Tu ești de vină pentru toate astea”, i-am spus. „Ai făcut o treabă bună.”

Două luni mai târziu, în septembrie, a început să se simtă tot mai slăbită. A început să vomite ce mânca, așa că s-a oprit din mâncat. A fost țintuită în pat o perioadă, iar tata a pus-o pe perfuzii adevărate ca să încerce s-o pună pe picioare. Era iritată că doctorii nu puteau să-și dea seama ce e cu ea și nici nu găseau un medicament care să-i redea energia. În octombrie a început să se simtă mai bine și să mănânce din nou, dar vocea îi trăda oboseala. O sunam o dată, de două ori pe săptămână și o auzeam tot mai puțin optimistă. În noiembrie a încetat iar să mănânce. O vreme a putut să înghită lichide, dar apoi a început să le vomite.

„Mi-e frică”, îi spunea tatei, când o întreba dacă nu îi e foame.

La mijlocul lui noiembrie scăzuse la 45 de kilograme. I s-a încrețit pielea, i s-a uscat gura și picioarele au abandonat-o. Mă uitam la ea prin Skype, condamnată la pat, și abia o recunoșteam. Tata și fratele meu erau lângă ea, glumeți și încurajatori, dar ea nu mai era acolo. Nu vorbea și simțeam că își consumă toată energia spunându-mi la revedere.

Ca să fie mai aproape de ea, tata a montat un pat în camera alăturată. Ca să facă loc patului, a dat la o parte masa la care am mâncat de fiecare dată când am vizitat-o în ultimii 12 ani. Era aceeași masă care fusese în apartamentul în care-mi primeam perfuziile din liceu, masa în jurul căreia ne strângeam cu toții când sărbătoream zilele de naștere ale ei și ale lui Toto, la nici o săptămână distanță.

Câteva zile mai târziu, a convins-o să accepte iar o perfuzie. Momo a protestat inițial – nu voia să fie ținută în viață cu perfuzii. Trăise ca o șoaptă, fără să deranjeze niciodată pe nimeni, și nu avea de gând să înceapă acum. Tata i-a spus că o înțelege și i-a promis că va face cum vrea ea, dar i-a spus că fără perfuzie nu are cum să-i dea medicamentele de stomac și de inimă și calmantele. A acceptat, apoi a adormit la loc. Tata o păcălise puțin. Sigur că nu voia s-o lase să sufere, dar îi strecurase totuși și niște mâncare în perfuzii – așa se întreține viața.

Perfuzia era în colțul camerei în ziua de la sfârșitul lui noiembrie când am vorbit ultima dată.

Era seară în România, pe la nouă, iar ea era în pat, între somn și puținele momente în care se trezea pentru apă. Tata i-a spus să mă salute și i-a arătat ecranul telefonului pe care să mă vadă făcând cu mâna.

„Servus, Momo!”, i-am spus ca de alte mii de ori. „Mă auzi?”

„Da”, mi-a răspuns greoi, încercând să-mi facă și ea cu mâna.

N-a putut să mai spună altceva și, a doua zi la prânz, s-a stins. Boala o obosise și poate că, după aproape 83 de ani de avut grijă de familie, a decis că ne vom descurca și singuri, chiar și fără perfuzii.

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #15

Primăvară, 2014

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *