Portrete de familie

30 de fotografi au acceptat provocarea DoR de a fotografia o familie – fie a lor, fie prieteni sau oameni cunoscuţi pe teren, oameni înrudiţi, îndrăgostiţi sau prieteni, fotografiaţi documentar sau artistic, la ei acasă, în studio sau oriunde.

Ioana, Letiția și Iulian

Iulian Puiu, 42, Letiţia, 2, Ioana Stefanopol, 35, Dex, 2

De Cristian Crisbășan

Pe Iulian l-am cunoscut în 1999, când am intrat în echipa editorială care a lansat Playboy în România – el a fost primul art director al revistei. În scurt timp și fără să ne dăm seama prea bine cum, am ajuns să știm că suntem prieteni. Am învățat unul de la altul și asta cred că este esența prieteniei. Pentru că este unul dintre cei mai buni graphic designeri din țară, am învățat de la el cultul și respectul pentru typography. Și multe altele. Încă avem dispute pe diferite teme, dar o dispută cu Iulian aduce ceva extrem de valoros: spiritul dialogului și polemica autentică.

Cu iubita lui, Ioana, formează un cuplu din 2008. Eu am cunoscut-o la mare și mi-a plăcut de la început. Făcea topless și arăta ca o turistă din America Latină: bronzată bine, feminină, cool, aprigă, explozivă, instinctuală, dintr-o bucată, fără complexe, prejudecăți sau tabuuri și, mai ales, mereu cu un zâmbet fermecător, de un alb imaculat. I-am găsit imediat o poreclă: Habanita, numele parfumului creat de Molinard. E o femeie minunată și mama la fel de cool a Letiției. Acum doi ani, eu și Rodica, soția mea, le-am adus acasă de la maternitate. De atunci, ele și Iulian sunt cei mai buni prieteni ai noștri. Știam că vor fi singurii care vor accepta să se lase fotografiați de mine în stilul meu, adică nud. Ceea ce s-a și întâmplat. Mi-au spus „da!” pe loc, fără nicio tresărire sau emoție. Pentru mine, nudul este cea mai completă și onestă specie de portret. În acest caz, portretul unei familii.

Familia Vintiloiu

Tudor Vintiloiu, 29, Tea Teodorescu, 28, Alexandru Vintiloiu, 3 luni

De Tudor Vintiloiu

Kinderul nostru a stat fără nume până în ultima săptămână. În timpul sarcinii – după luna a cincea, că până atunci am crezut că e fată –, i-am zis „Băieţel”. Dacă rămânea fată, era simplu: o chema Petra. La nume de băiat ne-am împotmolit. Petre nu, pentru că toţi ne-au zis că-i corect Petru și Petru nu ne plăcea. Barbu suna a nume de familie și sigur l-ar fi strigat copiii Barbie. Toma era prea comun, din zona Luca, David. Anton și Marcu au rime porcoase. Discuţia s-a oprit – și s-a transformat în ceartă – la Take. Tea susţinea că are rezonanţă (vezi Take Ionescu), eu eram îngrozit de dezvoltarea Take Vintiloiu – Take V. – Take five! Până la urmă, am recurs la bunici. Constantin avea prea multe consoane și-i suna bolovănos Teei, așa că a rămas Alexandru. Pentru că plănuim oficializarea relaţiei și Teei îi sună Vintiloiu nepotrivit pentru o fată fină și drăguţă, negocierea numelor continuă.

Bogdanii din viaţa mea

Bogdan Baraghin, 30, Bogdan Mircea, 32, Bogdan Bugoiu, 31, Bogdan Stamatin, 31, Bogdana Diaconu, 31, Bogdan Răileanu, 31

De Andrei Pungovschi

Trăiesc înconjurat de Bogdani. Pe prietena mea o cheamă Bogdana, pe majoritatea prietenilor mei îi cheamă Bogdan. I-am adunat pentru fotografia asta pe scările de la Que Pasa, barul în care ne vedem cel mai des, unde ne bem zilele de naștere, unde ne depănăm amintirile și ne creionăm planurile. (Asistent Mădălina Fildan)

Familia Larei

Iuliana, 69, Mihaela, 42, Lara, 20, Darma, 10

De Alexandra Sandu

Pe Lara o tot fotografiez de când avea 16 ani, mai „fashion”, mai în joacă, mai intim, mai de exerciţiu. Am crescut împreună în anii ăștia, eu ca fotograf și ea ca jurnalist. Vara trecută a plecat la London College of Fashion așa că, în primăvara asta, când a venit în vizită acasă, nu am avut decât puţin timp să-mi fac o dambla mai veche: să o fotografiez alături de sora ei Darma, mama Mihaela și bunica Iuliana. De fiecare dată când le-am văzut împreună se completau, blonde și pline de viaţă, iar în casa lor am găsit unele dintre cele mai frumoase momente de familie: prânzurile de duminică, petrecerile cu casa plină de oameni de toate vârstele care se amestecă într-un firesc aproape cinematografic și ele sunt vesele și râd din toată inima.

Ciprian

Ciprian Nuţu, 23, Nela Cristina Popa, 24, Denis Petrișor Popa, 7 luni

De Cosmin Bumbuţ

Ciprian Nuţu, născut în Galaţi, a fost condamnat la trei ani și șase luni de închisoare pentru furt calificat. A fost extrădat din Italia și e închis la Penitenciarul Tulcea, secţia exterioară Chilia Veche. Fotografia e făcută pe 21 aprilie 2011, ziua în care împlinea 23 de ani.

„M-am dus cu mama în Italia când aveam 14 ani. Ea avea grijă de femei bătrâne și eu m-am băgat la grădini, la tuns iarba. Pe urmă m-am făcut electrician. Nu am școală, da’ am învăţat la locu’ de muncă. Am cinci clase și, de scris, scriu mai greu, dar pot să citesc.

Cu nevastă-mea, Popa Nela Cristina, m-am împrietenit prin 2006. Nu suntem încă luaţi cu acte, dar când mă eliberez vreau să fac cununia civilă. Copilul a fost o întâmplare, am aflat că a rămas și pe urmă am încercat să cerem aprobarea părinţilor. Ai ei nu mă suportă, zice că-s golan. Despre ea mama zice la fel și nu îi place că e mai mare decât mine cu un an. Mentalităţi învechite, de la ţară!

Pe băiatul meu îl cheamă Popa Denis Petrișor. Nu l-am văzut niciodată. Ar fi trebuit să-l cheme Nuţu, ca pe mine, da’ dacă m-a extrădat din Italia nevastă-mea n-a mai putut să-i facă actele și l-a trecut pe numele ei. Da’ când mă eliberez, îl trec pe-al meu. Cu nevastă-mea vorbesc o dată pe săptămână, de două ori, cum am bani să-mi iau cartelă. Ei au rămas în Italia, că ea lucrează la un salon auto. Anul trecut m-am întors două săptămâni în ţară și s-a întâmplat ce am făcut aici, că fapta e din România. Am furat dintr-o casă, la Galaţi. De când sunt plecat nu am pus mâna și nu știu ce mi-a venit tocmai în România. Pe urmă m-am întors înapoi, dar ei mi-a găsit amprentele și m-a dat prin Interpol. Mai am un an și opt luni. Cum ies de aici, am și plecat în aceeași zi în Italia.”

O familie frumoasă

Iuna Oprișan, 1 an și jumătate, Irina Enea, 33, Daniel Oprișan, 35, Ștefan, 3

De Dan Pierșinaru

Întâi i-am cunoscut pe Irina și Daniel. Sunt veseli, relaxaţi, pozitivi. Este natura lor, sunt genul de cuplu care se simte bine cam în orice context și dau întotdeauna good vibes. Apoi au apărut Ștefan, zis și Boabă, și Iuna. Doi copii frumoși, făcuţi cu și din dragoste, pe care vrei să-i iei acasă imediat ce îi vezi. Însă cel mai mult îmi place să îi văd împreună, pe toţi patru. Sunt acea familie pe care o privești și știi instinctiv că sunt bine.

La baza societății

Ionuţ, 2 ani și jumătate, Ana, 49, Iuliana, 46, Camelia, 17

De George „Poqe” Popescu

Familia Codoba squatează de vreo patru ani structura de beton, undeva pe lângă triajul CFR Chitila. Au două camere amenajate la parter și se ocupă cu fier vechi, curăţenie, vânzare în piaţă și muncesc cu ziua (când i-am fotografiat, bărbații erau la muncă).

I-am cunoscut acum doi ani, când m-am dus acolo să fotografiez o studentă la actorie (aflasem de loc de la un prieten producător). Mi-a plăcut de ei și, de fiecare dată când am revenit, s-au purtat frumos, m-au lăsat să urc fără să-mi ceară ceva sau să fie deranjaţi. De câteva luni, cei care au amenajat o hală alături le-au dat curent gratis. Eu vreau să-i ajut cu un televizor – au avut unul pe baterii, dar s-a furat –, haine, jucării.

The rise and rise of…

Alex Mirutziu, 29, Răzvan Sădean, 23

De Alex Mirutziu

Răzvan a absolvit Facultatea de Filosofie, Universitatea din București, iar în prezent lucrează cu structuri conceptuale și speculative mediate de limbajul performativ recent, web și literatură. Alex este un artist a cărui practică însumează instalaţii video, performance și proiecte curatoriale care reconfigurează relaţia dintre timp, formă și facticitate. Relaţia noastră presupune îmbinarea intimităţii cu proiectele artistice comune. După Spending time in relation to usage, o expoziţie – eveniment găzduită de Barbara Seiler Gallery din Zürich în ianuarie 2011, colaborarea va continua cu două rezidenţe la centrele ZDB (Zé dos Bois), Portugalia, și KulttuuriKauppila, Finlanda.

Igor și Zenovia

Zenovia Brăileanu, 66, Igor Brăileanu, 74

De Alex Tomazatos

Zenovia și Igor Brăileanu trăiesc în Sfiștofca, un sătuc izolat de ruși-lipoveni din Delta Dunării. S-au născut, au crescut și s-au cunoscut aici. Igor a fost pescar și agent piscicol și, după ce s-a pensionat, a luat în grijă biserica din Sfiștofca. Zenovia a fost casnică toată viaţa. Cei trei copii trăiesc în Sulina și nu de mult le-a venit pe lume primul strănepot.

I-am cunoscut în octombrie 2010, când am fost prima dată în Sfiștofca. Intrasem în vorbă cu Igor în microbuzul din Sulina și am coborât cu el. Când am ajuns la ei acasă, i-am întrebat dacă știu pe cineva care găzduiește turiști. După ce-a schimbat câteva fraze în lipovenește cu Zenovia, Igor mi-a spus să stau la ei. La plecare nu au acceptat bani pentru cazare și masă. M-au rugat doar să nu-i uit. De atunci, casa lor a devenit mai mult decât un loc familiar. Fotografia aceasta e făcută pe 1 mai. Nu e cea mai bună, dar e cea pe care le-am făcut-o în ziua în care Igor i-a spus unei vecine că îi sunt ca un fiu.

Tata-fiul

Ionuţ Achivoaie, 33, Andru, 3

De Cristian Radu

Pe Ionuţ l-am cunoscut acum cinci ani la un party al Institutului Cultural Român din Paris. Vorbea mult și tare și râdea la fel. Pe-atunci își pregătea doctoratul despre amenajarea teritoriului în timpul Imperiului Otoman, zugrăvea apartamente și era recepţioner la institutul de lingvistică. Am devenit prieteni. După scurt timp, s-a îndrăgostit, s-a întors în ţară și s-a însurat – între timp a divorţat. Apoi s-a născut fiul lui, Andru Nicoară Achivoaie, care cu așa nume nu va trebui să se streseze niciodată cu adrese de mail și nume de domeniu. Fotografia este obţinută printr-un procedeu numit morphing – este practic media dintre două portrete. Asta e, pentru mine, reprezentarea familiei, fiecare membru avându-i în interior pe ceilalţi – prin gene, prin educaţie, prin transformările prin care trec împreună de-a lungul vieţii. În plus, familia în sine poate fi văzută ca o entitate singulară formată din toţi membrii ei.

Familia Bojan

Ioachim, 11, Fluffy, 8 luni, Voicu, 44, Vladimir, 13, Kitty, 44, Moby, 10 luni

De Voicu Bojan

Așa cum după 20 de ani de căsătorie îmi iubesc mai mult soţia și familia, la fel și relaţia mea cu fotografia s-a distilat și a devenit mai destinsă și ușor mai sentimentală. Am ajuns la concluzia simplă că fotografia nu este altceva decât emoţie, memorie și intimitate. Nu poţi fotografia bine ceea ce nu-ţi este aproape, ce nu înţelegi și, finalmente, nu iubești. Așa că am decis să propun o fotografie clasică de familie – aici, în costumele de Kendo, sport pe care-l practicăm intens de vreo cinci ani și participăm la competiţii unde Kitty e muza noastră.

(Îi mulţumesc lui Lehel Makara pentru studio, lumini și indexul său drept.)

Familia Pintea

Gheorghe Pintea, 79, Claudia-Elena Udriște, 74, Câinele Lola, Grigore Pintea, 30, broasca ţestoasă fără nume

De Roald Aron

Grig e un prieten de-al meu, în fotografie alături de părinţii lui – cunoscuţi în cartier ca domnul și doamna doctor. Grig e manager de program la HP, părinţii lui sunt pensionari. Sunt singura familie pe care o cunosc în București.

Mama

Nora Groșan, 39 (1997) și 53 (2011)

De Cristina Groșan

Uneori, drumul prin bucătărie scoate la iveală lucruri total neașteptate. De exemplu, o rolă de film developat, într-un sul mic de hârtie. L-am scanat repede ca să-mi confirm bănuielile: era primul film pe care l-am folosit să-mi fotografiez familia și prietenii de la bloc. Aparatul meu Smena a expus corect aproape toate poziţiile, fără să-l fi ajutat cu bună știinţă (habar n-aveam ce e aia diafragmă).

Aveam 10 ani și simţeam foarte serios presiunea timpului. Știam că trebuie să-mi imortalizez familia în fotografii, ca să opresc timpul, să rămână mereu primăvara lui 1997. Cel puţin când privim pozele. Bunicii să rămână mereu cu noi, eu să port mereu pălării roz, iar mama să nu înceteze niciodată să zâmbească, învelită în paltonul ei liliachiu. 14 ani mai târziu, mă ocup cu același lucru. O fotografiez pe mama zâmbind, ca să rămână mereu primăvara lui 2011.

Laurențiu și Sophia

Laurenţiu, 33, Sophia, 8

De Tudor Prisăcariu

Laurenţiu e un prieten foarte bun, stabilit în Londra din 2002, iar Sophia e fetiţa lui. În Londra a cunoscut‐o pe mama Sophiei, ea fiind din Polonia, dar nu mai sunt împreună de peste un an. Sophia locuiește cu mama ei. Recent, Laurenţiu a fost promovat și s‐a mutat, pentru cel puţin un an, la New York.

Fotografia am făcut‐o în seara dinaintea plecării lui, în ultimele minute ale unei scurte vizite pe care ne‐au făcut‐o cei doi.

Trezirea în familie

Bufnitza Albă, 34, Lua, 1

De Aaron Balász

1 ianuarie 2011, 10:08. Prima dimineaţă din acest an. Lua e odihnită, agilă. Tatăl ei e după o noapte de revelion lipsită de peripeţii, dar și de somn. Totul e acolo unde trebuie să fie, soarele bate fix prin geam, pe salteaua gonflabilă nu mai sunt oaspeţi. Intrarea perfectă în noul an.

Când s‐a născut Lua, părinţii ei s‐au mutat într‐un sat de lângă Sibiu, departe de agitaţia marilor orașe, dedicându‐se creșterii copilei. Pentru portretul de familie m‐am gândit imediat la ei, deoarece mi se par un model bun de urmat de oricine care are în gând întemeierea unei familii.

Kay & Tanya

Kay Wunderlich, 31, Tanya Lagocheva, 30

De Cătălin Abagiu

Kay Wunderlich e neamţ şi nu vorbeşte rusă. Soţia lui, Tanya Lagocheva, e rusoaică şi nu vorbeşte germană. Comunică în engleză amestecată cu puţinele cuvinte pe care le ştie fiecare din limba celuilalt. S-au căsătorit în decembrie 2010, după o relaţie la distanţă de cinci ani. Au început să-şi caute un loc unde să înceapă viaţa împreună, dar legile germane nu recunosc studiile Tanyei, iar Rusia are o legislaţie a muncii restrictivă pentru străini, chiar dacă sunt căsătoriţi cu un cetăţean rus.

La 1 martie 2011, Kay şi Tanya au sosit în Bucureşti cu intenţia de a rămâne aici cel puţin un an. În afară de o vizită în 2007, când s-au întâlnit aici pentru că era la jumătatea distanţei dintre Moscova şi Greifswald, oraşul lui Kay, cei doi nu aveau nicio legătură cu Bucureştiul sau cu România.

I-am cunoscut prin intermediul logodnicei mele, Vivian, o texancă (frumoasă foc) pe care am cerut-o în căsătorie acum un an. Şi noi suntem, la fel ca Tanya şi Kay, doi oameni născuţi sub steaguri diferite care se iubesc. De aici încolo poate începe familia.

Proaspăt căsătoriți

Florentina, 18, Leonard, 19

De Adi Bulboacă

Fotografia e făcută acum doi ani, pe 14 iulie, de ziua Franţei. Eram în curtea ambasadei Franţei în Bucureşti, unde Taraf de Haidouks se pregăteau să cânte. Pentru că le iubesc muzica, îi fotografiam încontinuu. La un moment dat, unul dintre membrii tarafului mi-a spus: „Lasă-ne pe noi, că suntem bătrâni. Uite acolo, pe bancă, copii tineri, frumoşi”.

Florentina şi Leonard erau atunci proaspăt căsătoriţi. Mi-au plăcut eleganţa ei şi degajarea lui, iar cadrul în care se aflau li se potrivea atât de bine.

David şi Aika

David, 30, Aika

De Luana Suciu

Pe David l-am zărit de mai multe ori anul trecut, lângă staţia de metrou Louise din Bruxelles. De cele mai multe ori lucra ceva cu nişte foarfece, absorbit. Confecţionează scrumiere, sau suporturi de lumânări din zeci de doze de Coca Cola, pe care le etalează ca la o expoziţie. M-a intrigat construcţia din carton folosită ca adăpost pentru câinele lup care-l însoţea mereu.

David provine din regiunea franceză Bretania, dar şi-a părăsit familia acum şase ani ca să-şi urmeze prietenii în călătorii. De patru ani, familia lui e Aika, câinele lup. Când i-am cerut să-l fotografiez, nu a ezitat. Aş fi vrut să-l întreb de trecut, de familia lui, dar conversaţia a decurs mai greu în franceză şi am plecat, cu gândul să revin a doua zi mai pregătită. David a alergat după mine şi m-a rugat să coborâm la metrou ca să printăm pozele, pentru că el şi Aika nu aveau nicio poză împreună.

Sarikeçilileri: mama şi copilul

De Dragoş Lumpan

Am făcut această fotografie în noiembrie anul trecut, la o familie de ciobani Sarıkeçilileri din sudul Turciei, ca parte din proiectul Ultima transhumanţă. În acest proiect cartez vizual rămăşiţele actuale ale transhumanţei. L-am început în 2007 în România şi l-am extins în 2010 în Albania, Grecia, Italia, Ţara Galilor şi Turcia.

Până de curând, ciobanii Sarıkeçilileri foloseau dromaderi pentru transportul lucrurilor, dar acum dromaderii sunt în mare parte înlocuiţi de tractoare şi camioane. Sarıkeçilileri în limba turcă înseamnă „cel [care umblă] cu capra galbenă”. Într-adevăr, această familie creştea capre, dar nu erau galbene. În ciuda aragazului care se vede în planul îndepărtat, ciobanii Sarıkeçilileri gătesc la foc de lemne, iar mâncarea lor este foarte bună. De la ei am învăţat să fac bazlama, o variantă minunată de pâine.

52

Alexandra, 24, Andrei, 3

De Bogdan Dincă

Fotografia face parte din proiectul 52, început în 2008, când am cunoscut-o pe Alexandra. Aici, Alex era însărcinată cu fiica noastră, Lia, care s-a născut anul acesta în aprilie.

Familia mea online

Lucian Puiu, 61, Maria Puiu, 51, Luiza Puiu, 21, Philipp Naderer, 25

De Luiza Puiu

Pe cât de mult mi-am dorit toată adolescența să plec în lumea largă, pe atât mi-e de dor acum de casă şi de familie. Abia împlinisem 18 ani când am plecat la facultate în Viena şi eram atât de entuziasmată de tot ce urma, încât nu m-am uitat deloc în urmă. Părinți care te bat la cap, teze, bac, meditații, totul luase sfârşit. Viitorul suna bine, iar lumea era largă.

În Viena, în afară de câţiva colegi din liceu, nu cunoşteam pe nimeni. Facultatea însemna 900 de studenți mai puțin interesați de mine decât eu de ei. Examene, deadline-uri, mici joburi – nu se schimbase mult. Nici măcar faptul că puteam rămâne în oraş până la ce ora voiam nu mai era aşa o grozăvie. Am înţeles rapid că mâncarea nu se cumpără şi nici nu se găteşte singură, că până şi maşina de spălat are pretenții, la fel ca cei de la taxe, facturi şi asigurări. Am început să apreciez ce aveam acasă la părinți. Mi-e foarte drag acum să stăm pe Skype, în trei sau în patru, să râdem, să povestim şi să vedem împreună cum e mai bine.

Noi începuturi

De Alexandra Dincă

Fotografia face parte dintr-un proiect prin care doresc să documentez călătoria mamei, perioada de dinainte şi imediat după apariţia unei noi vieţi. (Aceasta e realizată cu ajutorul Asociaţiei pentru Naştere Naturală şi Alăptare.) Sunt recunoscătoare că mi se permite să iau parte la nişte momente atât de importante din viaţa unor oameni şi, de fiecare dată când fotografiez pentru seria asta, inima mea are cinci bătăi în plus pe minut.

Patru generaţii

Mara Mestecăneanu, 3, Delia Mestecăneanu (n. Garabet), 33, Tedi Garabet (n. Levărdă), 62, Mati Levărdă (n. Bădău), 85

De Şerban Mestecăneanu

În fotografie sunt patru generaţii pe ramura familiei soţiei mele, care locuiesc sub acelaşi acoperiş. Mara este fata mea dulce şi uneori foarte încăpăţânată; Delia e soţia mea fără de care nu m-aş fi încumetat să renunţ la slujbă pentru fotografie; Tedi este mama soacră ideală şi Mati este străbunica, bunica şi mama celorlalte trei. Toate sunt în haine de petrecere pentru că le-am fotografiat la un botez unde am fost naşi. Străbunica este absentă pentru că suferă de Alzheimer avansat.

Familia Moldoveanu

Tudor, 10, Mihai, 7, Ionică, 10, Angela, 53, Ion, 40, Cornelia, 26, Anton, 32

De Bogdan Grigore

E duminică şi familia Moldoveanu a ieşit în curte să frigă nişte peşte. Cei 12 membri ai familiei locuiesc de 33 de ani în şase camere la parterul unei case de pe strada Sabinelor colţ cu Uranus, Bucureşti. Au aflat că urmează să fie expulzaţi pentru că strada lor ar putea fi transformată în bulevardul Uranus şi casa va fi demolată. Angela, capul familiei, a căutat un avocat care să-i ajute să amâne evacuarea până găsesc o altă locuinţă.

Ion e surdo-mut şi are un fiu cu deficienţă de vedere. Amândoi primesc lunar un ajutor de handicap de 230 de lei. Familia Moldoveanu face comerţ pe stradă – de mărţişoare şi lucruri pentru sărbători, şosete, cămăşi de damă şi, de sezon, şepci.

Familia Brad

Cornel, 37, Lara, 34, Olivia, 2 zile

De Cornel Brad

Pe 21 aprilie mi-am redefinit noţiunea de familie, implicit şi imaginea ei, devenind pentru prima oară tată. Tată de fată. Amestecul de sentimente rezultat la momentul zero a străbătut rapid cotloanele creierului, a bubuit inima, a tremurat bărbia şi genunchii, a trecut pe la colţul ochilor şi a resetat chakra sufletului.

Aici suntem în oglinda camerei de spital, pe 23 aprilie, la 03:07, în faza de aerat copilul după alăptat. Voiam să verific că o ţin bine pe umăr pe Lara, apoi am luat aparatul, apoi a venit şi Olivia. Atunci mi-am dat seama că ne văd pe toţi trei pentru prima oară. Din punct de vedere tehnic, fotografia e simplă – mai are şi ochii roşii. Dar e singura fotografie de-a mea în care înțeleg cu adevărat ce fotografiez. E fotografia de care m-am ataşat definitiv şi pe care o consider perfectă.

Familia Ștefan

Andreea, 29, Călin, 3 luni, Radu, 32, Maia, 4

De Diana Gândilă

Andreea şi Radu s-au cunoscut în liceu, în Brăila. A fost dragoste la prima vedere şi de-atunci au fost mereu împreună. Radu a plecat la facultate în Bucureşti aşa că au urmat patru ani de relaţie la distanţă, cu sărutări şi îmbrăţişări grăbite. Apoi a venit şi Andreea la Bucureşti la facultate şi s-au bucurat că niciunul nu mai trebuia să plece niciunde. S-au căsătorit în 2003 şi patru ani mai târziu s-a născut Maia. Maia e o fetiţă timidă şi proaspăta posesoare a unui frăţior, Călin, născut în aprilie.

Din câte familii am cunoscut, a lor e poate cel mai bun exemplu pentru combinaţia iubire–respect–voie bună, combinaţie care cred că e absolut necesară pentru durabilitatea unei familii. Fotografiindu-i sub curcubeul din camera Maiei, i-am văzut fericiți. Călin, în braţele mamei, zâmbea cu ochii închişi la auzul râsetelor familiei lui.

Familia Raica

Marin, 33, Maria, 58, Ion, 59

De Ioana Cîrlig

Ei sunt familia Raica – o parte din ea, celălalt fiu fiind în Spania –, în grădina lor din Teiuş, Alba. I-am fotografiat de Paşti, când am fost acolo împreună cu Marin, prietenul meu. El locuieşte în Bucureşti şi de fiecare dată când merge acasă pleacă pupat şi cu un rucsac plin cu mâncare. Mama e mereu emoţionată, găteşte mult şi se agită să fie totul cât mai bine.

Agapi gia sandalia (dragoste pentru sandale)

Evelina Tamraka, 23, Dimitris Doxopaulos, 36

De Ana Poenariu

Pe Evelina şi Dimitris i-am cunoscut când o colegă de serviciu şi-a rupt sandalele într-un dans nebun şi a trebuit să-şi cumpere altele. Cei doi au un magazin de articole din piele, toate handmade, însă sandalele se vând cel mai bine. Ea e actriţă, el e producător de televiziune, dar au decis să se mute din Atena în Rodos şi să dezvolte afacerea cu sandale, moştenită de la bunicul şi tatăl Evelinei. În octombrie se vor căsători.

Dragostea lor durează de trei ani şi ceva îmi spune că va dura decenii. Sunt frumoşi şi sinceri, au sclipiri misterioase în ochi şi-i simt fericiţi cum de mult nu am mai văzut. Poate pentru că au decis să-şi trăiască un timp iubirea aici, pe insula născută din dragostea zeului Helios cu nimfa Rhoda, insula unde soarele e fericit mai mult de 300 de zile pe an.

Familia Kovacsics

Noemi Larisa, 11, Delia Ana-Maria, 13, Diana Antonela, 13, Bianca Melinda, 15, Adrian Alexandru, 3, Raul David, 4, Lorena Matilda, 20, Delia, 39, Mircea, 53, Rahela Barbara, 2, Dominic Mircea, 6, David Alexandru, 1, Alexandra Raluca, 21

De Mihai Barbu

Pentru mine, familia Kovacsics sunt definiţia cuvântului familie. Toţi sunt copiii lui Mircea și Delia, în afară de Rahela Barbara și David Alexandru, nepoţii lor, care sunt copiii Alexandrei Raluca. Sunt o familie ale cărei bucurii nu se măsoară în chestiuni materiale. Sunt mai bogaţi decât mulţi dintre noi avându-se unii pe alţii și bucurându-se de asta.

Locuiesc în Petrila, orașul meu natal, și ne cunoaștem de multă vreme, destulă încât să pot spune că am pierdut numărul dăţilor în care Delia o anunţa bucuroasă pe mama mea că e însărcinată. Sau, cum i-a zis Delia într-o zi, răsfoind teancul de certificate de naștere ale copiilor: „Vezi Silvia, am scris și eu o carte la viaţa mea…”.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #6

Familie
Vară, 2011

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *