Răbdarea doamnei Pavăl

O profesoară din Bistrița a învățat de la un copil cu cerințe speciale că uneori nu noi alegem muzica, ci muzica ne alege pe noi.

Pentru ca un pianist să învețe o rapsodie de șase minute, are nevoie de șase luni de studiu. Fotografie de Roxana Costeanu.

După ce a câștigat premiul I la un concurs online de muzică pentru elevi, cântând o Rapsodie de Brahms în sol minor la pian, Eduard i-a făcut o confesiune profesoarei sale, Lidia Pavăl. A lăsat-o fără cuvinte. Mai câștigaseră premii în cei zece ani de când studiază împreună, dar pentru concursul ăsta se pregătiseră în condiții speciale. Două luni în izolare, din cauza pandemiei, au făcut cursurile la distanță. Ea i-a ascultat concertele pe Skype sau la telefon, uneori cu bruiaje. I-a dat indicații precise: aici mai piano, acolo trebuie să faci o pauză și să respiri, corectează poziția corpului. 

Dudu, cum îl alintă apropiații pe Eduard, a ascultat-o cu atenție și a încercat să cânte mai bine. 

Dudu e elev în clasa a X-a la Liceul de Muzică „Tudor Jarda” din Bistrița și a fost diagnosticat la un an și nouă luni cu tulburări din spectrul autist. Pianul, pe care l-a învățat cu Lidia Pavăl de la 7 ani, a fost salvarea lui. Ca să poată intra la o școală de masă, alături de alți copii de vârsta lui, a fost nevoie înainte de șase ani de terapie neîntreruptă (care continuă și acum), de perseverență din partea mamei sale, de luptă pentru dobândirea unor drepturi și de o profesoară care a acceptat să-l primească la clasă când toți ceilalți l-au refuzat. 

Când Dudu a câștigat concursul online și i-a spus profesoarei, deși nu îi stă în fire, „N-aș vrea să fac pian cu alți profesori”, Pavăl a simțit în vorbele lui o afecțiune cum n-a mai primit în cei 40 de ani de când predă.  

La început, nici ea n-a crezut că se va descurca. „Era exclus pe atunci ca un copil cu cerințe educaționale speciale (CES) să facă școală printre cei tipici. Nimeni nu-și imagina că un copil care numai zbiară și sare poate să învețe să vorbească sau să cânte perfect la pian”, spune Pavăl. Dar i-a promis mamei lui, Ana, care-i fusese elevă timp de opt ani, că vrea să încerce.


Când Dudu nu făcuse nici 2 ani, Ana a observat că se comportă atipic. Nu mai folosea cuvintele învățate, nu arăta niciodată cu degetul, dacă-l lua în brațe o bloca cu genunchii, nu voia să iasă din casă decât cu un umeraș, așa cum alți copii ies cu ursulețul. După mai multe drumuri la psihologi și două diagnostice de retard mintal puse greșit, un medic din Cluj care l-a consultat atent pe Dudu i-a dat mamei o foaie pe care a scris „autism infantil”. 

Din punct de vedere medical, tulburările din spectrul autist sunt un grup de tulburări complexe în dezvoltarea creierului. Se caracterizează prin dificultăți în interacțiunea socială, în comunicarea verbală și nonverbală, și prin comportamente repetitive. Pot fi asociate cu dificultăți de concentrare și de coordonare motorie. Altfel spus, autismul e o tulburare a creierului care îi afectează copilului capacitatea de a comunica și de a interacționa social. Nu există recuperare totală. Dar, dacă diagnosticul e pus devreme (în jurul vârstei de 2 ani) și terapia începe tot atunci, există șanse de recuperare și integrare socială.

Când Dudu a fost diagnosticat, în 2006, se știau foarte puține despre autism. În Bistrița-Năsăud nu exista niciun terapeut care să fie specializat în lucrul cu copiii autiști, așa că Ana a început să caute soluții. A început să studieze despre terapia ABA (analiză comportamentală aplicată), singura despre care a fost dovedit științific că ajută în recuperarea persoanelor cu autism. Cu ajutorul unui prieten jurnalist, a înființat Asociația „Autism Europa Bistrița”, prima asociație din județ care oferă servicii de informare, conștientizare, consiliere și educare în beneficiul copiilor cu tulburări din spectrul autist, al familiilor lor, al specialiștilor și al comunității. Un an mai târziu, cei doi au profitat de faptul că primăria dădea fonduri nerambursabile pentru ONG-uri și au înființat Centrul de Resurse și Referință în Autism „Micul Prinț”, care era specializat în recuperarea și incluziunea copiilor cu autism în învățământul de masă.

În Bistrița-Năsăud sunt acum în jur de 900 de copii cu CES, 13 logopezi, 36 de consilieri educaționali și 22 de profesori de sprijin, potrivit datelor asociației. Un studiu făcut în 2018 privind indicele de incluziune în școlile din municipiul Bistrița arată că procentul copiilor cu CES integrați în unitățile școlare din Municipiul Bistrița este în creștere, la 2,32%, dar se află încă la jumătate față de media europeană de 4,44%.

Dacă Dudu a fost primul copil cu autism integrat în învățământul de masă din județ, acum aproape toți cei 50 de copii de la centru merg la școală.


Școala de muzică a fost pasul firesc pentru Dudu. Când el avea 3 ani și jumătate, Ana și-a cumpărat o pianină care să o ajute să se mai relaxeze în zilele încărcate de terapia lui Dudu. El n-a vrut să intre în camera unde se afla pianul vreo lună, îl speria mobilierul nou care scotea sunete ciudate. După ce s-a mai obișnuit și a început să apese pe clape, a învățat notele. La primul contact cu pianul, a legat patru măsuri fără greșeală. 

Din joacă, Ana a observat că Dudu are auz absolut (identifica orice notă muzicală fără a vedea instrumentul la care nota respectivă era cântată). Era în bucătărie când l-a strigat de la pian: „Ce notă e asta?” „Do.” „Dar astea două?” „Do și mi bemol.” „Astea? „Re, fa diez, la, si bemol, mi. Cam urât ți-au ieșit, mama!”. 

Câteva luni mai târziu, a început să-i caute profesor. 

Doi ani Dudu a luat cursuri în privat și pianul a devenit singurul lucru pe care-l învăța cu plăcere. Stătea și opt ore la pian fără să se clintească. Ar fi vrut să cânte mai repede, dar nu reușea pentru că avea mâna mică și nici musculatura nu-l ajuta să păstreze ritmul. Plângea că nu putea să cânte la fel de repede ca profesorul. Când primul profesor a fost nevoit să se mute din oraș, a apelat la mulți colegi, ca să-l înscrie pe Dudu la școala de muzică. Toți l-au refuzat. Ana a apelat atunci la profesoara ei de pian din gimnaziu, renumită în oraș pentru performanțele ei cu elevii.

Școala trebuie, în primul rând, să accepte copiii cu cerințe speciale.


Când Pavăl l-a auzit prima oară pe Dudu cântând – trei piese legate din ce-i plăcea –, și-a dat seama de abilitățile lui muzicale. I-a zis Anei: „Hai să încercăm”. O vară s-au văzut în fiecare săptămână, ca să se împrietenească înainte de clasa I.

Lidia Pavăl are 63 de ani, e din Cluj-Napoca și a studiat pianul din grădiniță, ca Dudu. A urmat liceul de muzică și Conservatorul din oraș și, deși a terminat facultatea cu medie mare, n-a prins posturi în oraș la repartiție. Putea să meargă pentru o catedră la București sau, cum visa frumos, la mare, în Constanța, dar a preferat să fie mai aproape de familie. A ales Bistrița pur și simplu pentru că, spre deosebire de Zalău, care era cealaltă variantă, avea apă caldă în fiecare zi.

Primele ei ore cu copiii au fost un șoc. Să fii perfecționist și să faci muzică la un anumit nivel, apoi să o iei cu copiii de la zero e ca și cum tu te-ai apuca de muzică de la capăt, spune Pavăl. Și-a dat însă repede seama că are multă răbdare cu copiii. Poate să stea ore întregi să studieze cu ei, chiar dacă ei nu și-au făcut tema. „Și dacă sunt serioși sau mai puțini serioși, eu tot la fel mă consum pentru ei. Am infinită răbdare când lucrez cu ei, pentru că copiii nu ripostează când le spui cum să cânte sau ce să repete acasă. Cei mai mulți mă ascultă.” Crede că răbdarea ei e o moștenire de la părinți – erau oameni buni și nu se certau cu nimeni, încât tot blocul venea la ei să le povestească necazurile.

Elevii știu că e exigentă și ea știe că așa o vorbesc pe holuri. „Uaaa, iar am oră de pian și n-am studiat. Ceee mă freacă!”, îi imită râzând. O distrează pentru că știe că o spun cu drag. Ea n-a vrut să-i modeleze în așa fel încât să se sperie de ea ca de un zbir, ci să înțeleagă că trebuie să fie muncitori și serioși dacă vor să facă performanță.


Pe Dudu l-a descoperit puțin câte puțin. E primul și singurul elev cu CES cu care a lucrat. „Am avut copii mai dificili decât el, copii care veneau la oră și ziceau: «Vreau să cânt doar ce-mi place mie» sau «N-am niciun chef»”. De la început i s-a părut conștiincios și talentat și i-a dat sonate dificile, la fel ca celorlalți colegi ai săi. Dudu se plângea că trebuie să repete cântece învățate în alți ani, iar Pavăl îi lua mâna și-i spunea: „Uite cât ți-au crescut degetele. Trebuie să facem exercițiile de prindere a clapelor, de rezistență și de întărire a degetelor în fiecare an. De-aia nu mergi egal pe clapă. Anul trecut parcă era mai egal 5 cu 4 și cu 3, dar uite ce mic a rămas acum 5”. Și atunci Dudu pricepea.

A înțeles și ea ceva important în cei 40 de ani de predat în sistemul de învățământ. „Școala trebuie, în primul rând, să accepte copiii cu cerințe speciale.” Dudu i-a arătat că toți copiii au aceleași drepturi și fiecare trebuie să primească ajutor pentru a-și valorifica potențialul. 

Ana și-a dorit încă de când a înființat asociația să fie mai mulți profesori ca Lidia Pavăl, așa că s-a implicat direct. S-a specializat în psihoterapie cognitiv-comportamentală, în supervizare și terapie ABA și a început să țină cursuri și traininguri pentru cadre didactice și familii. Din 2012, asociația organizează Premiile antidiscriminare, prin care premiază școli din județ care includ în învățământul de masă copii cu cerințe speciale (anul trecut, cinci școli din Bistrița au primit diplome pentru cei aproape 230 de copii cu CES care învață în ele). 

Pentru Dudu, ajutorul oferit de profesoara lui a venit uneori cu povești și glume. „Uite, trebuie să ridici mâna încet ca o macara și stai sus cu brațul, chiar dacă te doare. Dacă nu poți să-l ții, ți-l țin eu, dar numai un pic. Iar dacă scapi brațul, o să-ți cadă macaraua peste picioare.” Dacă vrea să-i explice cum se face o notă scurtă, ca să poată scoate mai multe efecte sonore, îi spune: „Imaginează-ți cum ar cădea pe clapă picăturile de ploaie, așa trebuie să cadă și degetul tău”. Uneori, Dudu o mai surprinde, când o întreabă lucruri simple. Ca atunci când era în clasa a VI-a și a întrebat-o, la finalul unei explicații: „Ce înseamnă și?”. Iar ea i-a spus: „Știi, e ca atunci când spui că-ți plac și Bach și Chopin și Liszt”.

Acum, cei doi lucrează împreună în fiecare săptămână patru ore. Când nu-și face tema, Dudu vine panicat, pentru că are tendința să exagereze, iar ea trebuie să-l liniștească. Știe că nu-i plac mulțimile și gălăgia și că uneori se simte agresat când cineva îl atinge ușor cu mingea. Are avantajul că orele lor se întâmplă doar între ei, când nu se foiește nimeni sau nu-l fixează cineva cu privirea.

O distrează teribil că-i spune „Pavăl” și nu „doamna profesoară” și n-a încercat să-l corecteze niciodată. Sau când îi spune deodată: „Nu mai pot, am obosit” și se duce să se culce pe patul improvizat din două scaune pe care ea i l-a făcut.

Dudu încă nu suportă când ea îi atinge degetele pe clapă. Ca să-i explice cum trebuie să sune o notă, dincolo de povești și glume, trebuie să-i pună mâna peste mâna lui. „Eu trebuie să-i dau un model de cum trebuie să sune piesa. Și atunci trebuie să-i pun presiune în clapă pe fiecare notă. Mă opresc efectiv la fiecare deget pe care îl are de cântat”, spune Pavăl. Uneori îi arată ea cum ar trebui să sune, îi oferă exemple de pe YouTube și, când vede singur că nu-i iese, atunci o lasă. Pavăl știe că Dudu trebuie să simtă sunetul, pentru că doar așa i se întipărește în memorie și mâna lui va ști cum să cânte. 

Mai întâi, încep cu 5 centimetri de partitură. Deget cu deget. Pentru 6 minute, cât ține rapsodia lui Brahms, Dudu trebuie să studieze 6 luni ca să sune perfect. Pe viitor, ar putea urma Conservatorul, așa că Pavăl îl muncește de acum la fiecare ședință, pentru că muzica nu e o facultate pentru care poți învăța cu doi ani înainte. Îi spune că performanța e ca-n vorbele unui mare pianist: „După ce ai cântat o piesă de 100 de ori, abia dacă o mai cânți de încă 200 poți să spui că o stăpânești”.

Iar ea are toată răbdarea din lume să-l ajute.


Acest material a fost realizat de DoR cu sprijinul UNICEF în cadrul unui parteneriat media.

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *