Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta

Ce fel de umor a creat pandemia și cum funcționează el.

Ultima oară l-am văzut pe Cristi Popesco în octombrie, la Sala Palatului, în spectacolul pe care l-a dat în fața a 4.000 de oameni alături de ceilalți comedianți din grupul Ceva Mărunt. Seara aia pare acum desprinsă dintr-un film SF. Râuri de oameni care se revărsau pe alei din toate părțile, cozi imense la intrare, zeci de plasatori care-ți arătau cum să ajungi mai repede acolo unde aveai loc. 

Lumea s-a schimbat complet între timp. A dispărut forfota de oameni care se-nghesuie în același loc fără să încalce vreo lege. Odată cu ea, a dispărut și meseria lui Cristi, un comediant care face stand up din 2010 și care, înainte să înceapă carantina, avea cel puțin două show-uri pe săptămână în Comics Club. 

„Show-urile de stand up au încetat brusc, la fel ca toată industria de going-out”, spune el. „Cea mai pare parte din veniturile noastre veneau din show-urile live, așa că acum trăim din economii, împrumuturi sau ne susțin jumătățile noastre mai bune. Fiecare cum poate. Din fericire pentru noi, cei din zona de divertisment, există acest plan B în zona online. Până acum, pentru noi, online-ul era metoda prin care obțineam notorietate și asta ne aducea oameni la show-uri. Acum căutăm variante să monetizăm direct ce facem pe YouTube, dar suntem departe de a câștiga suficient cât să trăim toți și să plătim și echipa din spate.” 

În această perioadă, Ceva Mărunt încearcă să adapteze producțiile, astfel încât să poată fi făcute de acasă. Au multe live-uri: podcasturi, gaming, talkshow-uri cu personaje inventate, un late night show și săptămânal postează filmări mai vechi.

Umorul s-a retras din sălile de spectacol și s-a refugiat acolo unde s-a simțit mereu în largul lui: pe internet. Poate că fabrica Ford de la Craiova și-a trimis muncitorii în șomaj tehnic, dar uzina de meme și glumițe de pe Facebook produce la foc continuu în trei schimburi. Carantina le-a dat oamenilor nu doar timp ca să consume divertisment, ci și o experiență planetară comună pe care s-o disece. E o perioadă bună pentru umorul online. Glumele sunt mai ușor ca oricând de tradus dintr-o cultură în alta. În plus, chiar avem nevoie să râdem în momentele astea în care anxietatea umblă liberă pe străzi fără să-i ceară nimeni adeverință.

Una dintre cele mai amuzante fraze din literatura română se referă la un episod din timpul ciumei lui Caragea. Ion Ghica citează, într-o scrisoare către Vasile Alecsandri, o notă din raportul unui cioclu: „Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, pentru că unul a fugit și nu l-am putut prinde”. 

S-a râs mereu pe seama bolii și a morții, așa că de ce s-ar face excepție acum? Mai ales că pandemia curentă vine la pachet și cu experiențe ceva mai frivole. Ca să citez o memă de pe Facebook, nimeni nu-și închipuia că o să petreacă apocalipsa plictisindu-se acasă în pijamale. 

Din fericire, se-ntâmplă multe chestii de care să râzi fără să te-apropii de prima linie a luptei cu pandemia. Mădălina Ștefu, co-realizatoarea podcastului Războiul Sfârșitului Săptămânii Reloaded (un fel de moștenitor al emisiunii cu același nume de la Radio Guerilla) găsește amuzant, zilele astea, că „oamenii învață, destul de stângaci, să redevină simpli. A fost nevoie să moară oameni ca să coacem o pâine, să redescoperim cititul, niște yoga”.

Comediantul Claudiu Teohari (Teo) se amuză pe seama conspiraționiștilor de toate credințele. „Eu, ca să n-o iau razna, pentru că există și pericolul ăsta, încerc să râd și să mă descarc pe oamenii care sunt convinși că nu e nici o problemă și că totul e o conspirație. Ba 5G, ba masonii, ba reptilienii. De oamenii ăștia trebuie râs mult. E o gândire toxică în perioada asta.”

Partea proastă e că pe comedianți nu-i ajută prea mult să facă glume pentru ei, spune Teo. „Nu merge să ne facem singuri să râdem. Noi suntem ca doctorii ăia care fumează, ca și cum asupra lor n-are nici un efect. Nu putem să ne apucăm de ceafă și să ne ridicăm singuri.”

Cine a încercat să se gâdile singur înțelege perfect ce vrea să spună Teo.  

O altă țintă sigură a glumelor sunt politicienii și felul în care gestionează criza. Acum câteva săptămâni, pe vremea cât încă mai aveai voie să ieși pe stradă fără declarație, Ludovic Orban a umplut o sală de jurnaliști ca să-i anunțe, scuipându-le pe microfoane, că urmează să intre în izolare pentru că a intrat în contact cu senatorul Vergil Chițac, bolnav de Covid-19. În tot acest timp, Ministrul Sănătății stătea lipit de el, mutându-și greutatea răbdător de pe un picior pe altul. 

Sursa: Cațavencii

Cum îmbătrânesc glumele despre coronavirus

În cealaltă parte a Europei, Boris Johnson povestea cu dezinvoltură că a fost la un spital unde a dat mâna cu niște pacienți infectați cu noul coronavirus. Două săptămâni mai târziu era testat pozitiv. După vreo alte zece zile, ajungea la terapie intensivă. 

E ușor să subestimezi la început epidemia de coronavirus. Au făcut-o multe guverne. Există oare pericolul ca umoriștii să cadă în aceeași capcană și să facă glume pe care le regretă mai târziu, atunci când criza se agravează?    

Pe la începutul lui februarie, zburau în toate părțile jocurile de cuvinte despre coronavirus și Covid-19. Nu e clar dacă acum s-au potolit pentru că s-au răsuflat toate sau pur și simplu nu ne mai vine să glumim cu o boală care omoară oameni în proximitatea noastră. 

Cristi Popesco spune că nu a văzut până acum glume deplasate pe subiectul ăsta. „Cred că intervine un fel de auto-cenzură. Probabil pentru că ne afectează pe toți, acum, nu e ceva ce se întâmplă departe în China sau Siria, e la noi în curte.”

Cristi e născut la Suceava, epicentrul infecției în România, deci pentru el subiectul pandemiei e mai sensibil decât pentru alți comedianți. „Îmi fac griji pentru mama, care trebuie să meargă la birou și în perioada asta. Anul ăsta trebuie să intre la pensie. Și bunicul meu de 93 ani este în spital, dar nu în Spitalul Județean, unde sunt problemele mari. Nu se descurcă cu telefonul, așa că ținem legatura cu el printr-un doctor.”

Până acum nu prea a făcut glume despre coronavirus, a avut doar câteva observații despre statul acasă.

„Eu oricum aveam glume destul de absurde, nu mă ancoram prea tare în realitatea curentă. Evident că n-o să am cum să ignor ditamai elefantul din cameră. Referința asta va fi universală pentru ani buni de acum încolo, probabil o să mă leg tangențial și de ce se întâmplă acum. N-am mai scris material pentru scenă de când a început treaba asta. E greu să scrii fără să ai unde testa.”

Sergiu Vasile, de la Times New Roman, crede că nu există pericolul ca glumele despre coronavirus să îmbătrânească urât, pentru că cei care se ofensau s-au ofensat deja de la începutul pandemiei. „Restul ştiu că şi ciuma e bine s-o întâmpini cu un zâmbet. N-am făcut încă vreo glumă pe care n-ar fi făcut-o şi omologul meu italian. Iar dacă mă năşteam în China, probabil tăceam din gură din start, că mă deportau ăia. Nu cred că-s un gagiu foarte curajos. Mourons pour des idées, d’accord, mais de mort lente.” 

Dacă ai un ciocan, totul o să ți se pară un cui. Dacă jobul tău e să faci umor, totul o să ți se pare o țintă legitimă pentru glumele tale. Rar am întâlnit umoriști care să vorbească despre teritoriile unde nu se aventurează. În general, orice poate fi luat în râs, și pot să înțeleg asta, mai ales că ceea ce te predispune de la bun început la un job în comedie este o anumită detașare față de orice. În fond, ăsta e mesajul subiacent oricărei glume: că nu iei chestia aia în serios. 

Uneori, însă, problema se adâncește. Devii mai interesat de efecte retorice și de mecanismul după care funcționează glumele și începi să ignori fondul problemei. Dacă sună ca o glumă și conține alăturarea de elemente incongruente, treci cu vederea mesajul subiacent. E o mașinărie care funcționează și nu-ți mai pasă de nimic altceva. Știu asta din propria experiență. Am făcut glume pentru care mi-a părut rău mai târziu. 

Teo susține că poți glumi pe orice temă, pentru că nu subiectul contează, ci ținta glumei pe care o faci. Poți să face o glumă despre pandemia de coronavirus, atât timp cât râzi de Firea sau de Iohannis pentru felul în care au gestionat criza. Cu alte cuvinte, e bine să avem grijă să lovim nu în jos, ci în sus, sau, în cazul glumelor absurde, măcar într-o direcție unde nu e nimeni. 

Poliția Glumelor în acțiune

De la Suceava, județul cel mai afectat de coronavirus, vine și unul dintre scandalurile privitoare la umor ale acestei perioade. 

La sfârșitul lui martie, omul de afaceri Ștefan Mandachi, cunoscut pentru campania #șîeu, care promova construirea unei autostrăzi în Moldova, l-a anunțat pe actorul și scriitorul Silviu Gherman că vrea să-l dea în judecată și să-i ceară un milion de dolari euro. La mijloc era un clip în care Gherman parodia o altă campanie a lui Mandachi, prin care omul de afaceri strângea fonduri pentru spitalul din Suceava. 

„Ştiţi cu ce se combate prostia umană?”, se aude vocea lui Gherman pe fundalul imaginilor din clipul original, în care vorbește Mandachi. „Sparge 600 de lei ca să combaţi prostia umană. Oricine poate să combată prostia umană. Cu 600 de lei. Şi apoi ţara are să fie deşteaptă şi oacheşă ca soarele sfânt de pe cer. Crede-mă când îţi spun eu că aşa este. Orice problemă ai avea, aruncă cu bani în ea. Şi-o rezolvi. Pe cuvânt. Eu ştiu foarte bine că nu există problemă pe care să nu o rezolvi cu banul, mai ales prostia. Eu am fost prost, dar am dat de bani şi acum sunt interesant, frumos şi deştept.”

Anunțând că-l dă în judecată pe Gherman, Mandachi a invocat pandemia de coronavirus, starea de urgență și situația gravă de la Suceava. Mesajul era că victima clipului nu e doar el, ci un întreg efort de a strânge bani pentru Spitalul Județean din Suceava. Dacă însă voiai să citești pe rânduri și nu te puteai abține, Mandachi se aștepta ca eforturile lui civice să-l scape de ridiculizare.  

Într-o reacție pe care a publicat-o pe Facebook, Silviu Gherman a explicat că ținta lui n-a fost campania, ci clipul prin care Mandachi a promovat-o. „E un clip sforăitor de prost și agresiv. Să știți că dacă vreți să donați la Crucea Roșie (cum am donat și eu, de altfel), puteți s-o faceți direct la Crucea Roșie.”

Până la urmă, conflictul s-a aplanat. Mandachi a renunțat la ideea de proces și s-a limitat la a-i scoate lui Gherman clipul de pe YouTube, invocând drepturile de autor asupra originalului parodiat. Fiecare, însă, a rămas cu propria variantă a poveștii. Într-un clip ulterior, Mandachi insistă suspect de mult pe faptul că unii stau pe margine și comentează în loc să facă ceva. De cealaltă parte, Gherman se arată deranjat de afaceriștii care se erijează în salvatori. 

„La noi, la defazați, o astfel de atitudine de învingător financiar, veche de 30 de ani, se cuvine admirată, mai ales dacă se combină cu imaginea Salvatorului Care Dă Și Un Ban”, mi-a scris el, după ce l-am întrebat ce i-a arătat tot acest scandal. 

Puțină teorie

Kant scria despre râs că apare atunci când o așteptare încordată se transformă brusc în nimic. Pentru el, umorul e generat de alăturări absurde, de elemente care n-au nimic în comun, dar sunt puse împreună în mod neașteptat. O glumă nu ajută înțelegerea, ea reprezintă doar o jonglerie mentală cu elemente care apar într-o succesiune surprinzătoare. 

sursa: Autobaza 2.0

Schopenhauer vine cu o explicație asemănătoare, care se bazează tot pe alăturarea unor idei care nu-și au locul împreună. Râdem, spune el, în situațiile în care descoperim nepotriviri între percepție și conceptele care organizează acea percepție. De exemplu, propune Schopenhauer, să ne gândim la o situație în care câțiva gardieni de închisoare joacă cărți cu deținutul. Gardienii descoperă că deținutul trișează și-l dau afară din închisoare. În situația asta, gardienii s-au condus după ideea că, atunci când o persoană trișează, trebuie să fie exclusă, deși meseria le cerea să-l păzească permanent.  

Există o întreagă tradiție de a explica umorul ca alăturare de elemente incongruente. În fond, pe incongruitate se bazează toate memele absurde de pe internet care pun alături chestii din registre diferite. 


Însă judecata dacă două lucruri sunt sau nu incongruente se face de pe poziția simțului comun, care nu este cel mai bun judecător. Un urs pe bicicletă poate să fie o imagine neobișnuită și hazlie, dar la fel era, în secolul al XIX-lea, și ideea că o femeie ar putea să voteze sau să fie votată. Asta arată că simțul comun e de multe ori înșelător și că poate duce la glume conservatoare, care blochează progresul și emanciparea unor categorii. 

Simțul comun poate să ne pună pe o pistă greșită și acum. În fond, pandemia de coronavirus s-a extins exponențial, iar creșterile de acest fel nu sunt tocmai intuitive. Pe 25 martie, virusul omorâse 21.000 de oameni. Pentru unii, nu suna foarte îngrijorător. Doar că progresia exponențială implică o dublare a numărului în doar câteva zile. Pe 10 aprilie, erau deja 100.000 de morți. 

Simțul comun te poate face să minimizezi pericolul pandemiei și să glumești pe seama măsurilor extreme de siguranță ca și cum ar fi luate pentru un banal guturai. 

O altă teorie care explică umorul este aceea a superiorității, care se concentrează mai degrabă pe implicațiile lui sociale, pe felul în care o glumă apare la intersecția dintre noi și ceilalți. Prin râs, ne exprimăm superioritatea față de alte persoane sau față de variante ale noastre din trecut, pe care le-am depășit. Teoria asta ne ajută să înțelegem mai bine de ce facem atâtea glume pe seama politicienilor care gestionează criza medicală. Stângăciile unora ca Boris Johnson sau Ludovic Orban alimentează o parte din umorul acestei perioade, pentru că, evident, noi n-am face greșelile lor și ne-am descurca mai bine. 

Aceeași teorie a superiorității ne ajută să înțelegem și de unde vin glumele problematice pe seama categoriilor vulnerabile în fața virusului. Dacă nu le-ai văzut pe TikTok, probabil că faci parte din grupa de risc.

Una dintre cele mai populare meme din perioada asta e aceea a cioclilor ghanezi care dansează cu sicriul în spinare, având pe fundal muzică dance electronică. Inițial, mema n-avea nici o legătură cu pandemia. Dansatorii cu sicriul pe umeri apăreau brusc după imaginile cu un accident stupid, al unei persoane care-și asumase riscuri inutile. Un fel de Darwin Awards. Pe măsură ce virusul s-a extins, însă, multe dintre riscurile stupide pe care și le asumau personajele erau legate de transmiterea bolii. 

O variantă mai recentă îl arată pe Boris Johnson povestind entuziasmat cum a dat mâna cu pacienți infectați, pentru ca în secvența următoare șase ciocli să danseze cu sicriul lui pe umeri în drum spre groapă.

Aici intră în scenă o a treia explicație cu privire la umor. Teoria eliberării are multe forme, dar, dacă ar fi să le distilăm pe toate într-o formulare simplă, ar suna cam așa: râsul apare atunci când o situație inițial tensionată se relaxează brusc. Din cauza asta, umorul prosperă în preajma subiectelor sensibile.

De obicei, rețeta e următoarea: tensiunea se acumulează atunci când gluma se îndreaptă frontal și cu toată viteza spre încălcarea tabu-ului, dar situația se relaxează brusc atunci când gluma face o piruetă elegantă în jurul subiectului sensibil. Tocmai de-aia multe dintre glumele din anii ’90 de la Vacanța Mare se bazau pe faptul că membrii trupei spuneau lucruri obscene fără să le spună, de fapt, folosind doar eufemisme. 

Teoria eliberării ne ajută să înțelegem de ce e atât de populară acum mema cu cioclii. Moartea, ca subiect, a acumulat în jurul ei multă tensiune în perioada asta. La fiecare jurnal de știri, ni se spune câți oameni au mai murit în Spania, Italia și Statele Unite. În România, anuțurile cu decese de la Grupul de Comunicare strategică vin de vreo trei ori pe zi și au titluri seci: „Decese 291-306”. Dacă e posibil să abordezi subiectul tangențial, ocolind tragedia concretă, probabil că glumele despre moarte sunt mai amuzante acum, decât în mod normal. 

Mecanismul eliberării intră în acțiune și prin subsolurile insalubre ale internetului. Legătura dintre unele meme și mișcările de extremă dreapta a fost inițial doar ironică, dar acum trolii le folosesc ca să transmită un mesaj nazist păstrându-și posibilitatea de a nega plauzibil că fac asta. E un mod de a se juca în jurul unui tabu fără a-l încălca explicit. 

Zilele astea, sunt pline unele grupuri de meme de pe Facebook de trimiteri rasiste către situația de la Țăndărei, localitate intrată în carantină și unde trăiește o comunitate mare de romi. Uneori, aceste meme ajung din beciurile unor grupuri private la suprafața internetului, ca în cazul celei pe care a postat-o Vladimir Tismăneanu. Faptul că mesajul ei nu era explicit și că în poză apăreau doar niște păsări pe un gard i-a permis lui Tismăneanu să nege în primă instanță că ar fi înțeles despre ce e vorba. 

Una dintre definițiile clasice spune despre umor că e tragedie plus timp. Îți trebuie ceva timp ca să te detașezi de o tragedie suficient de mult ca să poți glumi pe seama ei. Dar timpul de care ai nevoie poate să fie și înainte. Cu alte cuvinte, sunt acceptabile și glumele de la începutul epidemiei, când treaba poate că nu părea foarte serioasă. Poate că încă mai e timp să producem umor exagerat pe seama virusului. Iar dacă după Apocalipsă mai rămân oameni care să ne judece pentru poantele de acum, asta e deja o veste bună. 


Notă: nu pentru toate memele am putut atribui sursa, fiind dificil de identificat autorul sau prima instanță în care ele au apărut .


Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *