Romii, de la marginali la eroi

Ani de zile am căutat în literatură eroi romi a căror luptă pentru libertate merită cunoscută. Suntem prezentați dominant marginali și inferiori, dar eroii există.

Luiza Medeleanu este doctorandă în domeniul Studii Culturale la Școala Doctorală Pluridisciplinară ,,Spatiu, Imagine, Text, Teritoriu”, din cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii, Universitatea București. De peste 10 ani lucrează în domeniul nonguvernamental rom, coordonând activități educaționale cu tematică romă și caracter intercultural. Totodată, dezvoltă metodologii de formare interculturală atât pentru cadre didactice, cât și pentru copii și părinți, ca parte din echipa Roma Education Fund România

Acest eseu face parte din seria Obiceiul pământului, un proiect jurnalistic multimedia despre amprenta sclaviei asupra relațiilor dintre romi și români.


Îmi petreceam vacanțele de vară pierdută printre eroi și eroine, personaje fantastice, povești de dragoste și război. Evadam în literatură și din sufrageria mea duceam bătălii importante alături de Tudor Șoimarul din Neamul Șoimăreștilor, Ionuț Jder din Frații Jderi sau Nicoară Potcoavă din romanul cu același nume. Luptam împotriva nedreptăților împreună cu Baba Novac, haiducul Pintea Viteazul, Ivanhoe sau Robin Hood, fiind fascinată de vitejia și noblețea lor sufletească. Mă bucuram pentru Eliza când își recăpăta libertatea din crunta sclavie și sufeream pentru unchiul Tom și Kunta Kinte care erau exploatați și nedreptățiți de stăpânii lor cei meschini și cruzi. O admiram pe domnița Nasta pentru dârzenia și demnitatea ei sau pe Domnița Ruxandra pentru înțelepciunea de a fi blândă și curajoasă în același timp.   

Dar nu am găsit nicăieri în literatura română un erou sau o eroină romă cu care să mă identific. Îmi amintesc doar de cămărășița Chira din Frații Jderi, roabă în casă, care se ocupa de toaleta jupânesei Ilisafta, de ț*găncile care serveau la masa boierilor, prezențe efemere și fugitive, de ț*ganii lăutari care îi încântau pe boieri cu cântecele lor sau de nelipsita ghicitoare care, pentru un bănuț de argint, îți făcea cele mai iscusite farmece de dragoste, ce apoi se dovedeau a fi mincinoase.

Niciun haiduc rom, nicio femeie puternică care lupta pentru a-și îndeplini visurile și pentru a-și proteja familia și prietenii. Eu nu voiam să fiu ghicitoarea, nici servitoarea, nu voiam să fiu cerșetoarea care nu avea nici măcar nume. Cine și-ar dori? Eu eram o adolescentă care lupta pentru visurile și idealurile ei și își dorea să se identifice cu eroii și eroinele din lecturile preferate, nu cu ț*ganii – marginali, lipsiți de însemnătate și complexitate.

Când îi spuneam asta mamei și o întrebam de ce ț*ganii sunt mereu la marginea societății, atât în realitate, cât și în literatură, nici ea nu știa să-mi explice. Chiar dacă mama mi-a fost învățătoare și la școală și acasă și m-a învățat toate lucrurile frumoase și interesante care îmi sunt de folos astăzi, insuflându-mi valori ca binele, empatia și curajul de a fi eu însămi în orice situație și de a privi oamenii așa cum sunt, fără să-i judec, la întrebările despre propria noastră identitate etnică nici ea nu avea răspunsuri.

Și ea, la rândul său, trecea prin aceleași frământări interioare privind identitatea romă.

Nici școala sau media nu veneau în sprijinul nostru. Dacă deschideam televizorul nu vedeam decât aceleași prototipuri de personaje: ghicitoare, vrăjitoare, cerșetori, infractori, iar în spațiul educațional nu exista nicio informație cu privire la romi, cultura sau istoria acestora.

Mă simțeam străină de toți și de toate, pentru că nu reușeam să mă regăsesc cu adevărat în societatea în care trăiam. Nici copiii nu se jucau cu mine tocmai pentru că eram ț*gancă, sau dacă se jucau, mă făceau ț*gancă și îmi dădeau cele mai neplăcute sarcini ale jocului. Această respingere îmi amplifica sentimentul de înstrăinare și mă făcea să înțeleg și mai bine că romii au un statut inferior. M-am întrebat mult timp: ce făceam greșit de se purtau așa cu mine? Dar toate elementele din jurul lor îi încurajau să se comporte astfel. Nici ei nu cunoșteau nimic despre romi sau despre suferințele lor și nici nu aveau de unde.


Pe măsură ce creșteam, zbaterea interioară se amplifica, iar întrebările cu privire la cine sunt și căutările identitare deveneau din ce în ce mai accentuate. Îmi doream o identitate cu care să mă simt confortabil, pe care să o accept și să o îmbrățișez. Nu voiam să fiu ț*ganca, prezență efemeră și atât de lipsită de importanță, fără nicio contribuție în economia poveștii. Cred că de fapt îmi doream să fiu eroina propriei mele povești, să găsesc o cale în care să mă regăsesc în discursul despre romi din societate și literatură. Oare chiar nu era nimic pozitiv despre romi cu care să rezonez?

Așa am ajuns ca imediat după ce am terminat Facultatea de Filosofie să lucrez la o organizație non-guvernamentală romă care se ocupa tocmai cu promovarea identității culturale rome în spațiul educațional. Aici am aflat pentru prima oară despre sclavia romilor, cu tot ce a însemnat ea, și despre consecințele acesteia în prezent. Am aflat și despre cultura romilor – și am fost atât de surprinsă și de bucuroasă când am văzut steagul internațional al romilor și că limba romani nu este o limbă vorbită la colțul străzii, ci una care se studiază la Universitate.

Atunci am înțeles că să fii rom nu este o vină moștenită de generații, nu înseamnă doar ce este mai rău în lume – și am început să mă împac cu mine. Devenea clar acum de ce personajele rome erau doar servitori și servitoare lipsite de complexitate. Am înțeles de ce Chira îi aparținea de drept jupânesei Ilisafta și îi fusese dată ca zestre cu acte în regulă de părinții săi când se măritase cu comisul Ioniță. Nu înțelesesem în copilărie că, de fapt, Chira era sclavă. Nu înțelesesem nici că domnitorul Răzvan, din Răzvan și Vidra, se lupta atât pe câmpul de luptă, dar și cu prejudecățile boierilor față de obârșia sa inferioră de rob. Nu știam adevărata semnificație a termenului rob și nici nu aveam de unde să o cunosc.

În literatura română clasică sclavia este prezentată ca făcând parte din firescul lucrurilor, fiind un fapt obișnuit al acelor vremuri, o normalitate. Statutul lor inferior în societate pe care îl regăseam în literatură nu mă ajuta să-mi portretizez în minte ce însemna de fapt să fii sclav, așa cum mă ajuta literatura despre sclavia afro-americană, de exemplu. Nu mă făcea să conștientizez efectele sclaviei, vizibile și astăzi privind evoluția relațiilor dintre romi și români și percepția romilor în interiorul societății.

Probabil că dacă mi s-ar fi explicat la școală ce a însemnat perioada sclaviei pentru romi și pentru relațiile lor cu ceilalți nu aș fi mai trecut prin această suferință de a nu ști cine sunt, nu aș mai fi crescut cu acest complex de inferioritate și nu aș fi mai dezvoltat o identitate stigmatizată și confuză. Poate aș fi interpretat altfel frânturile despre romi din romanele citite.


Pe măsură ce orizonturile se deschideau, căutarea continua. Am descoperit lucrări mai puțin cunoscute publicului larg în care i-am regăsit pe romi ca personaje principale, iar tema sclaviei era interogată critic, nemaifăcând parte din buna rânduială a societății. De data aceasta, accentul era pus pe relația abuzivă dintre stăpân și sclav sau pe condiția femeii rome din acea perioadă. Autorii atrăgeau atenția asupra efectelor negative ale acestei practici pentru societate ca ansamblu.

Toate aceste povești erau scrise de boieri români cu scopul de a sensibiliza clasa politică românească cu privire la efectele sclaviei, pentru ca într-un final aceasta să fie abolită. Ei conștientizaseră că această practică era lipsită de umanitate, înjositoare și rușinoasă pentru societatea românească și că nu mai putea continua.

Așa am cunoscut-o pe Anica din Țigăncușa de ietac, de Radu Rossetti, care se sinucide când este înlăturată de boierul cel tânăr, Vasile, de care era îndrăgostită, descoperind că a fost amarnic mințită și înșelată. Perioada petrecută împreună cu ea a fost pentru el doar o distracție. Chiar dacă îi spunea vorbe dulci și îi mărturisea un amor nemărginit, de căsătorit se căsătorește tot cu o domniță de rangul lui. Dar nu era să-și lege destinul de o ț*gancă roabă?.

La fel am cunoscut-o pe Maria din Emanciparea Țiganilor, de Gheorghe Sion, o mamă care încearcă din răsputeri să-și protejeze fiul, dar eșuează datorită relațiilor de putere din societatea vremii. Ea, o biată roabă, nu se poate pune împotriva dorinței coanei Profirița, care era stăpâna de drept a Mariei, dar și a fiului ei. M-a impresionat și povestea frumoasei Rada din romanul Vinul de viață lungă, scrisă de N.D. Codacea, o altă victimă a privilegiilor sexuale ale boierilor asupra roabelor: Rada este siluită de boierul Manole. După acest episod fata se sinucide, aruncându-se în fântână, căci nu poate trăi cu rușinea de a fi fost violată și batjocorită. Era îndrăgostită și urma să se căsătorească, dar violul a curmat tot.

Apoi l-am întâlnit pe Vasile din Coliba Măriucăi, cel mai corect om din lume, care își iubea mama, lucru pentru care a fost bătut de boier până aproape de moarte. Am suferit alături de Ion Tiron din Păcatele Sulgeriului. El și soția erau în primul rând proprietățile boierului. Așa că nu exista cale prin care Ion să se împotrivească momentelor în care boierul îi cerea soției lui să vină în ietacul stăpânului și ,,să-i frece picioarele”.

Niciunul dintre aceste personaje nu își depășise statutul de sclav, de victimă incapabilă să lupte pentru libertatea ei. Chiar dacă erau nemulțumiți de condiția inferioară de sclav și își blestemau soarta fiind conștienți de amărăciunea acesteia, atitudinea lor era una de resemnare și pasivitate. Singura soluție pentru a scăpa de această soartă crudă și plină de umilințe era sinuciderea.


Unde erau sclavii aceia care luptau pentru libertatea lor și se revoltau împotriva nedreptăților și a sistemului opresiv cu riscul de a-și pierde propria viață, pe care eu îi cunoscusem în literatura și filmografia afro-americană, ca Linda Brent din romanul autobiografic al lui Harriet Jacobs, Incidents in the Life of a Slave Girl, sau personajele din faimoasele memorii ale fostului sclav Frederick Douglas? Unde era curajosul Django din Django dezlănțuit sau dârza și fidela soție a lui Solomon Northup din filmul 12 ani de sclavie?

Eu nu mă identificam până la capăt cu Anica sau Maria, chiar dacă le înțelegeam suferințele. Ele nu erau capabile să lupte pentru libertatea lor, iar uneori trăsăturile lor fizice erau mai accentuate decât frământările lor interioare, autorii români căzând, probabil inconștient, în capcana fanteziei pentru corporalitatatea romă, prezentă din abundență în literatura europeană.  

Am mers atunci mai departe în căutarea de sine și am ajuns să studiez limba și cultura romani la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București. Aici am descoperit literatura romă în care autori și autoare rome vorbesc despre sclavie și despre adevărata ei însemnătate. Am citit pentru prima oară poeziile Luminiței Cioabă, precum și romanul Prețul libertății, în care Mateo Maximoff ne spune povestea haiducilor romi care s-au eliberat din robie și au fugit în munți, luându-și viața în propriile mâini. Cu ceva ani în urmă nici nu-mi imaginam că ele ar fi putut exista. Am descoperit povești despre Holocaustul Romilor, cum este romanul Moartea în ochi al autorului rom căldărar Valerică Stănescu, sau poeziile sensibilei autoare poloneze de origine romă Bronislawa Wajs (Papusza), pe care eu o consider prima feministă romă.

Mai târziu, le-am regăsit, în colecțiile de documente de arhivă, expuse de sociologul rom Adrian-Nicolae Furtună, pe Ioana Rudăreasa, Paraschiva, Bucura sau Maria, foste sclave care nu au mai avut răbdare să rămână la mila boierilor și au început să căute mijloacele legale potrivite pentru a-și recăpata libertatea și demnitatea. Tot din arhive am aflat despre aventurile foștilor robi romi Gligore Rău, Dumitru Popoțea sau Ignat Țiganul, care se săturaseră de abuzurile boierilor și deveniseră haiduci.

De-abia în aceste povești m-am regăsit cu adevărat. Cunoscându-le, am reușit să-mi accept și să-mi îmbrățișez identitatea de romă, renunțând la eticheta de ț*gancă. Dar drumul meu a fost lung și dureros, cu multe obstacole. Nu toți copiii romi ajung până aici. De fapt, nici nu cred că e normal să facem atâtea eforturi pentru a ne recăpăta identitatea. Acest lucru ar trebui să înceapă în școală, prin introducerea informațiilor coerente și consistente despre istoria, cultura și literatura romă în curricula obligatorie.

Mă gândesc cum ar fi dacă elevii romi și români ar cunoaște-o pe Ioana Rudăreasa la orele de istorie, dacă ar citi și comenta poeziile Bronslawei Wajs sau povestea haiducilor lui Mateo Maximoff la orele de literatură universală? Dacă ar vedea la televizor sau pe Netflix filme despre sclavia romilor?

Probabil că viziunea unora față de ceilalți s-ar schimba. Romii și-ar dezvolta o identitate sănătoasă și echilibrată și ar înțelege că nu e o rușine sau vreo vină să fii rom, iar românii ar empatiza cu suferința pricinuită din moși-strămoși romilor și ar conștientiza mecanismele istorice și sociale din spatele relațiilor dintre noi.

Îmi amintesc una dintre primele dăți când le-am povestit copiilor romi și români cu care lucram despre sclavia romilor în Țările Române și despre eforturile romilor și românilor de la acea vreme pentru abolirea ei. Cât de fascinați, surprinși și dezgustați au fost în același timp! Unora nici nu le venea să creadă! Mă întrebau în mod repetat: „E adevărat, doamna, e adevărat? Chiar e adevărat? Cum, 500 de ani?”

Așadar, doar cunoscându-ne, recunoscându-ne și integrând trecutul în mod conștient ne putem dezvolta armonios ca societate și ne putem construi identități sănătoase și echilibrate, lăsând generațiilor viitoare un drum lin pe care să-și contureze propria poveste.


Lucrarea care deschide eseul se numește Kom sim? Cine sunt? (2021) și este semnată de Denis Nanciu, artist vizual. Denis a știut de la 12 ani că vrea să facă artă. De atunci, experimentează cu metal, pictură, sticlă, bijuterie. Își revendică cu mândrie apartenența la etnia romă și crede că îl definește ca artist.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.