Istoria ascunsă a strămoșilor romi

Mecanismele rasismului anti-romi au redus la tăcere poveștile familiilor noastre. Pentru a marca public această ruptură morală, reparațiile sunt esențiale.

De Magda Matache
Ilustrație de Renata Mihaly
Timp de citire: 9 minute
6 decembrie 2021

Magda Matache este directoarea programului de studii rome de la Harvard și activistă pentru drepturile romilor. După ce a condus timp de șapte ani organizația neguvernamentală Romani CRISS și a fost în mijlocul proiectelor pentru desegregarea copiilor romi, Magda a plecat în 2012 cu o bursă în America. Acolo, Magda a început să cerceteze decalajul social și economic pe care l-au produs cei 500 de ani de sclavie, iar munca ei și-a schimbat direcția către anti-rasism și justiție reparatorie.

Acest eseu face parte din seria Obiceiul pământului, un proiect jurnalistic multimedia despre amprenta sclaviei asupra relațiilor dintre romi și români.

De multă vreme simt un abis în suflet; simt că o parte din mine lipsește, pentru că nu știu mai nimic despre poveștile și soarta strămoșilor mei. De fiecare dată când mă întorc din America în comuna mea natală, 1 Decembrie (fosta Copăceni-Mogoșești), încă sper să găsesc bucăți de istorie, veche și recentă, din viețile străbunilor mei. Însă tot ce ne-a rămas acasă sunt câteva fotografii alb-negru de la bunici.

România și românii cu putere în spații istorice și culturale, în arhive și în educație, ne-au etichetat până și istoria ca inferioară și neimportantă, ascunzând-o, negând-o sau distorsionând-o de-a lungul timpului.

Documentarea poveștilor de familie ale romilor este dificilă. Arhivele istoriilor familiilor forțate în sclavie nu au fost digitalizate. Căutarea este anevoioasă și foarte puțini romi își permit un astfel de demers sau cunosc specialiști care să îi sprijine. Pe mine m-au ajutat mulți să reconstruiesc parte din povestea familiei, identificând documente de arhivă, inclusiv un avocat, profesori renumiți și istorici.

În luna martie a lui 2017, după câteva luni de luptă cu birocrația și de căutare, avocatul Parota îmi scria într-un email că a găsit certificatul de căsătorie al străbunicilor mei, Marin Ioana Ghiță și Maria Nicolae Ghiță, din 1906, calificați ca „emancipați” la 50 de ani după dezrobire. În acea perioadă, așa cum mi-a povestit ulterior istoricul Viorel Achim, termenul „emancipat” a rămas în uz două-trei generații după 1856.

Când am primit certificatul de căsătorie, m-au cutremurat amprentele străbunicilor mei. Am printat actul de stare civilă și l-am păstrat pe birou. Eternizate pe această bucată veche de hârtie, amprentele străbunicilor dobândesc în diferite momente felurite înțelesuri în sufletul meu, uneori paradoxale: simbolul istoriei nedreptăților în educație; substitutul fotografiilor și al poveștilor pe care nu le-am avut niciodată; sâmburele durerii, al bolii sau al greșelilor de ieri și de azi ale familiei noastre.

Însă acest certificat de căsătorie m-a făcut să merg mai departe cu cercetarea în arhivele din Ilfov și Giurgiu. Cu ajutorul istoricului Bogdan Jitea am recuperat din arhive o colecție de stare civilă, dar nu și povești despre familia mea. Și dintre toți cei care au fost ștampilați ca „emancipați” în actele de stare civilă, inclusiv după eliberarea din sclavie, povestea stră-străbunicii mele, Ioana Ghiță Tudor, născută în 1855, probabil un copil împins în sclavie la naștere, continuă să mă macine.

Tot ce ne-a rămas despre ea este dosarul 509 bis / 1905–1908 Morți: d. 29 decembrie 1905, Copăcenii de Sus – necăsătorită, de naționalitate română, emancipată. Numele ei apare și în certificatul de căsătorie al Mariei cu Marin, acesta din urmă fiind fiul ei. Colecția, la fel ca toate documentele de stare civilă, include numele tuturor mamelor și taților, mai puțin numele tatălui lui Marin, care nu este menționat în niciun act. Și, de fiecare dată când mă întorc la arhivă, mă întreb: a fost stră-străbunicul meu rom, moșier sau călător din sau spre Imperiul Otoman? Sclavia a însemnat nu numai putere și exploatare, dar și viol; în familiile noastre, însă, astfel de întrebări nerostite rămân ascunse în cufărul stigmatului, al rușinii, al uitării.

Giurgiu era poarta de intrare în țară, așa că mulți călători străini au traversat Valahia din sau spre Imperiul Otoman prin localitățile rurale cu sclavi, inclusiv prin satele care formau Copăceni-Mogoșești. Nu știu dacă relatările lor au surprins și viețile străbunilor mei. Dar scrierile lor, dincolo de prejudecățile evidente, au surprins și violența sclaviei, sau mai precis a celor care au forțat și au ținut romii în sclavie. În anii 1830, Eremit von Gauting scria: „Adeseori boierii cheamă pe copiii țiganilor și, la petrecere, pun pe copiii lor să biciuiască țigănușii. Se zice că această educație este ceva obișnuit; părinții omoară și mutilează după plac; copiii trebuie să fie de cu vreme deprinși cu aceasta și să aibă și ei plăcerile lor.”

Multe astfel de orori au fost relatate de călători străini, dar nu au rămas în memoria colectivă a romilor. Trauma, durerea și umilința au fost de multe ori ascunse. Cum povestești urmașilor despre aceste forme brutale, neomenești de cruzime și răutate? Chiar și cei care asistau ca martori la aceste violențe împotriva romilor forțați în sclavie refuzau să păstreze astfel de amintiri și se îndepărtau de cruzime. Ürmösy Sándor, preot unitarian în Cluj, a făcut două călătorii în Țara Românească, în 1841 și în 1843: „Îngrozit, am zorit pașii, pentru a mă depărta de un lucru de care fiecare națiune își aduce aminte cu rușine și râde de neomenia înaintașilor săi.”

Cred și simt că o bună parte din istoria familiei mele și a altor familii rome s-a pierdut și pentru că, atunci când a fost posibil, membrii familiilor s-au simțit obligați să se protejeze unii pe alții și să lase loc pentru mândrie și speranță, ascunzându-și experiențele în detrimentul multor adevăruri, lupte și dureri, care au fost îngropate de-a lungul timpului.

Aceste tactici de protecție a familiilor se încadrează perfect în mecanismele rasismului. Rasismul e motivul pentru care cei oprimați ajung să-și interiorizeze îndoielile și temerile și, în cele din urmă, să ascundă momentele de opresiune resimțite ca slăbiciuni personale și motive de rușine. Însă tăcerea noastră servește și dă mai multă putere sistemului opresiv. Mulți dintre membrii familiei mele au trăit și au rezistat în fața rasismului de parcă ar fi fost o întâlnire nouă, excepțională și individualizată, care nu s-ar fi putut întâmpla celorlalți, de parcă ar fi fost vina noastră, de parcă noi am declanșat comportamentele dezumanizante, de parcă am fi meritat să fim tratați ca paria.

Mecanismele rasismului anti-romi au îngropat și au redus la tăcere durerea și poveștile familiilor noastre. Statul rasist nu a fost nevoit să depună efort să ne șteargă amintirile și poveștile de familie, el putându-se concentra pe ștergerea și distorsionarea continuă a istoriei sclaviei și a culturii noastre.

Exemplele sunt multe: România nu a creat un muzeu al sclaviei romilor, nu există monumente, nume de străzi sau clădiri, cărți, filme documentare care să cerceteze și să păstreze vii lecțiile dure ale acestei catastrofe umane, amintirea victimelor ei, dar și a câștigurilor pe care le-a adus, de la îmbogățirea deținătorilor de sclavi până la construirea de mânăstiri, biserici etc. În lipsa acestor însemne de adevăr istoric și a memoriei acestor lecții dureroase, urmașii celor care își deprindeau copiii cu violența împotriva copiilor romi născuți și forțați în sclavie își învață azi copiii să nu se joace cu vecinii lor romi, să nu stea în aceeași bancă cu colegii lor romi, cu alte cuvinte, să ignore umanitatea romilor și să se obișnuiască cu imaginea violenței și cu nedreptatea rasismului.

România nu a inițiat încă o conversație la nivel național și nici nu a creionat acțiuni care să semnaleze interes pentru justiție reparatorie în ceea ce privește atrocitățile sclaviei. Ignorarea mecanismelor reparatorii – scuze, compensații, procese de memorializare și de adevăr istoric – nu este o neglijență întâmplătoare. Este produsul ștergerii memoriei.

Jean Baudrillard spunea că „uitarea exterminării face parte din exterminarea în sine”. Iar în România, instituțiile și Biserica Ortodoxă sunt responsabile pentru împământenirea acestui proces de dismemorie, în ciuda eforturilor unor politicieni romi, aflați în spații de putere, dar nu neapărat având putere, care au făcut puținul care putea fi făcut: o lege pentru comemorarea sclaviei romilor pe 20 februarie și o placă memorială cu un text memorial timid, care să nu supere românii, la mănăstirea Tismana, locul care marchează prima atestare scrisă a sclaviei romilor – în anul 1385.

Rasismul și inechitățile structurale continuă să ne amintească în fiecare zi de partea nedreaptă, urâtă și rea a României. Însă reparațiile sunt esențiale nu numai ca mecanism de îndreptare a injustițiilor structurale și a durerii, dar și pentru a marca public o ruptură morală cu un trecut brutal, cu această catastrofă morală și umană care s-a numit sclavie.

Uneori îmi imaginez că astăzi am fi o țară mai educată în spiritul diversității și al anti-rasismului și mai sensibilă la adevărul istoric dacă, în urmă cu 14 ani, comisia guvernamentală pentru studierea sclaviei ar fi persistat, dacă ar fi fost condusă de romi, dacă ar fi fost bugetată corespunzător și dacă istoria romilor ar fi contat în mod real pentru decidenți; dar comisia a eșuat grabnic și nemotivat. O astfel de comisie rămâne un pas crucial pentru a documenta moștenirea sclaviei, dar mai ales pentru a pune în practică justiția reparatorie. Romii trebuie să fie cei care creionează și conduc comisia; tot ei, procesele de reparare a trecutului și de vindecare.

Înțelegerea conceptului, a proceselor și a practicilor de justiție reparatorie ar însemna implicit și o schimbare de la un mod de gândire și o practică de tip colonial, în care majoritarii albi „fac eforturi să îi integreze” pe romi, la o abordare anti-rasistă, centrată pe privilegii, exploatare, pe eliminarea rasismului ca sistem de putere și de opresiune. O astfel de abordare ar clarifica și ar gestiona strânsa legătură dintre trecutul opresiv și prezentul injust al romilor și ar reorienta politicile naționale care ignoră sclavia și impactul acesteia în direcția îndreptării trecului, inclusiv prin programe care să asigure un start egal, nediscriminatoriu și just la școală.

O astfel de abordare ar duce la recunoașterea și respingerea imediată a rasismului cultural, deseori evident în politici publice care, de exemplu, pornesc de la ideea că romii, ca întreg și cultură, nu valorizează școala. Îmbrățișând anti-rasismul și justiția reparatorie, am avansa de la falsul panaceu al „înscrierii romilor la școală” către transformarea școlii într-un spațiu echitabil pentru toți copiii.

Însă ne trebuie și curaj, curaj nu numai să devenim anti-rasiști și să asigurăm spunerea adevărului și construirea de memoriale, dar și să rescriem istoria României, atât prin includerea substanțială și nedistorsionată a sclaviei și a consecințelor acesteia, cât și prin producerea de texte școlare și de învățământ public.

Ne trebuie curaj să descoperim și să acceptăm multele adevăruri despre sclavie, iar pentru asta, noi toți, romi și români, va trebui să convingem statul să prioritizeze și să sprijine proiecte de cercetare, cărți de istorie, romane, memoriale la nivel local și național, filme artistice și documentare, expoziții, lucrări artistice, inițiative pentru tineret, educație non-formală și anti-rasistă. Va fi nevoie ca noi toți să cerem și să convingem instituțiile statului să redenumească orașe, sate, școli, clădiri, universități, parcuri, piețe și străzi după romi și neromi care au luptat împotriva sclaviei și după victime ale sclaviei. România va trebui să prioritizeze construirea unui muzeu național al sclaviei, includerea istoriei sclaviei în muzee locale și naționale de istorie, digitizarea și publicarea tuturor arhivelor privind sclavia. Și toate astea pentru că nu putem uita, pentru că, moral, nu avem voie să uităm.

Însă și instituțiile statului și Biserica Ortodoxă au nevoie de curaj să accepte și să îndrepte păcatul sclaviei, iar dovada neîndoielnică a moralității lor în relația cu sclavia o vor constitui scuzele publice, într-un mod onest, cerând iertare, recunoscând și admițând răul și acceptând responsabilitatea.

De cele mai multe ori, în România romii sunt portretizați ca săraci și leneși. Lenevia e o prejudecată a puterii, folosită să justifice opresiunea. Nu putem să continuăm să ne prefacem că, timp de 500 de ani, romii au fost exploatați, muncind fără să primească un venit, contribuind cu abilitățile lor la dezvoltarea unor meșteșuguri unice, în timp ce îngroșau averile deținătorilor de sclavi și ale altora. Însă sărăcia romilor trebuie văzută și în relație cu lipsa de acumulare de bogăție timp de cinci secole. Această formă extremă de exploatare va putea fi îndreptată numai când statul și Biserica vor acorda compensații sub formă de bani și pământ descendenților sclavilor romi și compensații financiare colective sub o varietate de forme, inclusiv locuințe, asistență medicală, educație și burse, cercetare și finanțare pentru arte.

Toate aceste procese de reparare a trecutului trebuie să se regăsească și în satele și în orașele în care romii au fost constrânși în sclavie.

În satul meu, astfel de pași – plăci memoriale, nume de străzi și alte simboluri care să recunoască istoria locală a sclaviei – ar ajuta oamenii să înțeleagă trecutul și să vorbească cu empatie, nu cu batjocură, despre soarta romilor care s-au născut în bordeie făcute sub pământ.

Iar familia mea ar cunoaște și ar menține vie memoria stră-străbunicii noastre, Ioana Ghiță Tudor, a cărei poveste, oprită brusc după 50 de ani, a fost zdrobită.

Acest text a apărut în DoR #46 într-un dosar despre sclavia romilor, curatoriat împreună cu Magda Matache, directoarea programului de studii rome de la Harvard și activistă pentru drepturile romilor. Pentru că orice vindecare a rănilor trecutului trebuie să înceapă cu recunoașterea și asumarea acestuia.