Povești
Cât de uniți mai suntem pentru Ucraina?
Criza refugiaților din Ucraina putea fi o ocazie pentru a întări încrederea între cetățeni și stat. Am folosit-o cum trebuie?
Острів освіти під час війни 
Деякі вчителі з Одеси знайшли притулок у Бухаресті, де цієї весни створили школу для 200 українських студентів, як форму опору і надії.
Reșița SRL
Poate o Primărie cu mindset de „privat”, care își ascultă locuitorii, să readucă prosperitatea într-un oraș post-industrial?
„Unitatea de măsură în jurnalism ar trebui să fie încrederea, nu simpatia”
Presiunea de a plăcea publicului, îndrăzneala tot mai crescută a autorităților de a îngreuna munca jurnaliștilor și alte îngrijorări ale presei românești de azi.
Cum arată o școală ucraineană în România
Câțiva profesori din Odesa s-au refugiat în București, unde au încropit o școală pentru 200 de elevi ucraineni în numai o săptămână.
Nu ne-am potrivit
Cum ne schimbăm când moare o relație și ce creștem în noi din durere.
Muncă și alte locuri străine
O luptă dintre psihiatrie și scris, din București în Paris și înapoi.
4.000 de săptămâni: Alege să alegi
Munca se dilată ca să umple timpul disponibil. Tu pentru ce îți faci timp?
Editorial DoR #47: O luptă pentru cine am putea fi
Suntem mai însingurați ca acum 20-30 de ani. Dar putem ieși din această încremenire cu încrederea că oamenii din jur sunt mai deschiși la colaborare decât credem.
Oamenii din Calea Griviței: hârtii pentru autorități, suflete pentru Mihaela
O învățătoare din București a înțeles că, fără servicii de asistență socială, intervențiile educaționale nu sunt suficiente. De aceea, când asistența socială e limitată, își asumă tot ea sarcina asta.
În acest război, nimic nu poate fi exclus. Dar să nu ne panicăm.
De la ce-și dorește Rusia ca să înceteze invazia, la cât de afectați vom fi în România.
Și dacă tot ce știm despre creier n-o să ne schimbe viața?
O scrisoare a împins cel mai ascultat podcast din România să se chestioneze și comunitatea științifică să-și evalueze prezența în viața cetății. Ce n-a generat încă? Colaborare.
Drumul vindecării înseamnă acceptare
Uitasem că, în țară, odată ce sunt identificat ca ț*gan, eu devin... doar un ț*gan, indiferent de tot ce am construit în aproape 20 de ani de carieră.
Protejarea „rasei” și moștenirea eugeniei
A venit timpul să smulgem rădăcinile „copacului eugenic”; abia după ce o s-o facem poate să aibă loc procesul colectiv de acceptare a responsabilității pentru injustițiile rasiale din trecut.
Prea albă în comunitatea romă, dar niciodată suficient de albă în afara ei
Am cultura tatălui meu și culoarea pielii mamei mele. În mine sunt două lumi care se întâlnesc, dar rareori se intersectează. Și cum ar putea-o face?
Romii, de la marginali la eroi
Ani de zile am căutat în literatură eroi romi a căror luptă pentru libertate merită cunoscută. Suntem prezentați dominant marginali și inferiori, dar eroii există.
Cei care nu mai sunt: Ionel Chiurtu
Iubea să călătorească, să gătească pentru familie și să joace table cu soția. Avea 63 de ani când s-a stins de COVID-19.
Să neg că sunt romă înseamnă să îmi reneg istoria
În ce context vorbim despre identitate etnică? Cine și cum poate crea cadrul pentru ca fiecare dintre noi să cunoască întreaga poveste despre cine este?
Susține-ne să facem jurnalismul bine documentat, care contează pentru întreaga societate. Abonează-te.