Toate trec: O conversație între Ada Galeș și Alexandra Badea

Conversația a fost contrasă și editată pentru claritate. Transcrierea a fost făcută de Tudor Tunăreanu.

Ada Galeș: Salut! 

Alexandra Badea: Hei!

Ada: Suntem la Paris. În data de… în ce dată suntem astăzi?

Alexandra: 8 noiembrie. 

Ada: O să dau puțin context. Exil este un spectacol pe care Alexandra l-a scris și regizat la Teatrul Național din București în 2022. E un spectacol la care se vând biletele ca pâinea caldă. Stau oamenii la coadă ca la lapte.

Alexandra: Replică din text!

Ada: Exact, o să-ți tot citez textul astăzi.

Alexandra: Replică din text, cu colaborarea lui Vitalie Bichir, că și-a băgat el replica asta, care e mișto.

Ada: E un spectacol pe care îl ador. Tu de ce ai plecat din România?

Alexandra: Din multe motive. Eu atunci când am plecat nu am zis că plec dintr-o furie împotriva României. Am plecat pentru că voiam să descopăr lucruri noi, ăsta a fost motorul cel mai important. Cu un pic de distanță, îmi dau seama că am plecat și pentru că spațiul românesc mă agresa foarte tare. Mai ales spațiul cultural. Adică mediul ăsta, în care toată lumea se cunoaște, în care ți se pune o etichetă, în care dacă nu ești prieten cu nu știu cine nu ești OK, pe mine m-a afectat foarte mult.

Ada: Exil începe cu niște întrebări pe care le adresăm oamenilor. Cumva, mă duc pe povestea lor și îi tot întreb: Ai vrut să pleci vreodată din România? De ce ai plecat? De ce te-ai întors? Ce ai vrea să se schimbe? Ce ai nevoie? Cine ești? Ești fericit?

Și mă duc pe poveștile pe care mi le zic oamenii. Oamenii au fascinația asta a plecării. Eu am fascinația plecării. Faptul că n-am plecat cred că îmi hrănește foarte tare nesiguranța că nu sunt suficient de bună. Adică, oricum am trăit într-un sistem în care mi s-a zis, ca actriță, că nu pot să joc în altă limbă decât limba mea, că nu pot să gândesc în altă limbă decât în limba mea. Și mult timp am crezut asta. Simt că am 30 de ani și mi se pare un eșec că nu am plecat din România.

Alexandra: Ți se pare ție personal sau ți se pare că asta e proiectat pe tine, din jur?

Ada: Nu, nu. Mie, Ada, mi se pare un eșec. Cum plângeam când eram mică. Plângeam că eu sunt genială și că nu o să descopere nimeni. Cumva, nu neapărat că nu o să descopere, ci că n-o să găsesc oamenii care să înțeleagă lumea așa cum o înțeleg eu. Și plângeam rău. 

Anul trecut, s-a ivit această ocazie să participăm într-un consorțiu, și ar fi trebuit să mă mut în Olanda, poate, dacă am fi luat. Dar n-am luat noi, au luat niște nemți. Și m-am întrebat dacă aș pleca și ce aș face. Dar aș fi plecat, în continuare cred că aș pleca. Diana Dumbravă, care o joacă pe bunica în spectacol, zice că aici, afară, ești mai liber, te simți mai liber și e o libertate pentru că nimănui nu-i pasă de tine.

Alexandra: Evident, evident că e chestia asta. Eu mi-am pus foarte mult întrebarea. Cred că și noi ne dăm o libertate mai mare când suntem aici, pentru că suntem departe. Suntem departe de mediu, suntem departe de familie, suntem departe de cei care ne-au educat într-un anumit fel și într-o anumită direcție. 

Mi-am dat seama că libertatea, pentru mine, e ceva foarte important. Libertatea în artă, dar și libertatea în viața intimă și în raportul cu ceilalți. Acum încerc să înțeleg de ce cu unii oameni nu mă simt liberă. Nu știu dacă e neapărat din cauza lor, s-ar putea să fie din cauza mea în raport cu ei. Dar interesant e cum îți găsești echilibrul ăsta, până unde depinzi de libertatea pe care celălalt ți-o dă și în ce moment reușești să-ți dai tu libertatea aia, oriunde ai fi? Că, până la urmă, asta ar fi ideal. Dar unde ți-ai fi dorit să pleci? Sau unde îți dorești să pleci?

Ada: Oriunde pot să fac artă. Îmi doresc să trăiesc o viață bună, îmi doresc satisfacții materiale, dar îmi doresc să trăiesc o viață împreună cu oameni care vor să se joace. Adică îmi doresc niște oameni care să zică: „Hai să facem asta, hai să încercăm să…”. România se mecanicizează într-un conservatorism din ăsta în care rămânem în case și nu mai testăm, nu mai mergem în vacanțe.

Alexandra: Uite, te ascult și mi-a revenit o imagine pe care am văzut-o acum câțiva ani. Eram la munte, la Predeal, pe pârtia de schi, și mai rămăseseră puține petice de zăpadă. Și era o doamnă care avea probabil pe la 70 de ani și schia pe peticele astea de zăpadă. Nu mai era teleferic, nu mai era nimic și niște puști tot stăteau și-i făceau poză și râdeau. La un moment dat, a venit spre ei și le-a zis: „Care e problema? De ce vi se pare ciudat că un om de vârsta mea face lucrul ăsta? Eu trăiesc în altă țară și acolo nimeni nu se uită așa la mine”. M-a marcat foarte mult imaginea asta. 

Ada: Cred că oamenii liberi în România ne înspăimântă foarte tare. Maică-mea vorbește foarte frumos despre libertatea responsabilității. Și ea zice că undeva după 20 și ceva de ani, dacă ai șansa să te naști într-o familie care își permite un terapeut și să parcurgi un drum, devii responsabil pentru cine ești. Și că ea crede că asta ne va salva pe noi, ca oameni. Asta și momentul în care femeile vor face copii fără să mai depindă de un bărbat și de un partener. 

E un feminism foarte frumos, e un feminism cu dispreț, așa, al ei față de slăbiciunea oamenilor. Dar e un feminism foarte frumos, de fapt. 

Alexandra: Pe mine întotdeauna m-au deranjat miturile noastre fondatoare, știi? Uite, în Exil n-am mai pus-o, că am pus-o deja în două texte. Noi avem Miorița ca mit fondator, unde nu se poate nimic, românul își acceptă soarta cu smerenie. Știe că nu poate să lupte împotriva destinului. Asta este o tâmpenie, efectiv e o tâmpenie. Și faptul că doi se pun împotriva celui de-al treilea să-l omoare ca să-i ia…

Ada: Oile. 

Alexandra: Oile. Asta ne-a definit pe noi. Cred că-i primul mit pe care îl înveți la școală. Și meșterul Manole care, iarăși, mi se pare ceva…

Ada: Da, da, da. A trebuit să o zidească pe femeia aia.

Alexandra: A trebuit. Da, adică sacrificiul artistului și faptul că femeia este cea care îi aduce mâncare și care se sacrifică. Mie mi se pare foarte violent, chiar foarte violent. Îmi dau seama că noi, ca scriitori, actori, regizori avem puterea să schimbăm imaginația oamenilor. Imaginația noastră este influențată de tot ce am văzut, de filmele hollywoodiene care se termină cu happy end, de miturile fondatoare, de cărțile pe care le-am citit. În Franța este un discurs puternic astăzi, purtat și de artiștii care vin din alte culturi care au fost colonizate de Franța, și care spun: „Eu, când eram mic, nu mă vedeam reprezentat la cinema”. 

Ada: Da!

Alexandra: M-am certat la un moment dat cu cineva de prin România când am spus că pentru mine a fost un șoc să aflu că sunt a treia regizoare care montează la Sala Mare. Doar a treia regizoare! Și multă lume, când am scris asta pe Facebook – mulți bărbați, de altfel –, au reacționat la faptul că nu se poate, talentul este talent, nu contează dacă ești bărbat, femeie. Dar, în fine, în afara faptului că e normal să ai acces egal la bugete, la scene mari, la mijloace de producție, eu cred că e important și pentru că lumea povestește altfel și imaginarul se construiește altfel. 

Ada: În România nu se vorbește despre roluri de actrițe. Știi că am avut această conversație la Exil, când m-am trezit pe scenă și am zis: „Doamne, eu sunt pe scenă și nu depind de niciun personaj masculin”. Sunt în relație cu multe personaje masculine, dar eu nu depind de ei. Dacă ei nu sunt pe scenă, dacă lor li se întâmplă ceva, personajul meu există în continuare. Și mi s-a părut incredibil, că era prima oară. M-am simțit atât de eliberată și emoționată că nu mai sunt iubita, amanta, curva, sora. Nu știu, mama, isterica, revoltata, nebuna, ceva.

Alexandra: Da, mi se pare că e foarte nedrept ce s-a întâmplat de-a lungul timpului cu actrițele, și asta și-n Franța. Pentru că s-a scris foarte mult pentru actori, s-a scris foarte mult pentru bărbați și în continuare se scrie mai mult pentru bărbați decât pentru femei. Chiar dacă în școlile de teatru, de exemplu, în Franța și în România cred că sunt locuri…

Ada: Jumi-juma!

Alexandra: Se vede dup-aia, la câțiva ani de la absolvire, că sunt mai mulți băieți care sunt absorbiți de sistem, pentru că sunt mai multe roluri pentru ei. Eu nu știu dacă am făcut-o neapărat dintr-o convingere feministă, politică, hai să scriu pentru femei. Adică nu mi-am propus asta, pur și simplu de câțiva ani asta mă atrage cel mai mult. 

Mă atrag poveștile femeilor și e ceva foarte organic și sincer. Mi-am dat seama că nu mai vreau să văd femei victime în piesele mele. Normal că va trebui să aducem povești despre nedreptăți și despre femei care sunt marginalizate, femei care sunt victime de viol, victime de abuzuri sau de alte nedreptăți. Dar pe mine nu mă mai interesează să arăt asta astăzi. Mă interesează să văd femei, ca și bărbați, de altfel, care au capacitatea să transforme ceva în cotidianul lor. 

Scriu despre oameni care au multe contradicții, care au foarte multe părți de umbră, părți să zicem negative, limite, blocaje, dar care avansează. Și asta mi se pare foarte important. Pentru mine, în primul rând ca artistă, și pentru că asta mi-aș fi dorit să văd de fapt. Cred că dacă aș fi văzut, ca adolescentă, personaje care pot schimba ceva în societatea românească poate că aș fi avut și eu mai mult curaj să rămân în România sau să vin mai des în România să fac lucruri. Dar eu am interiorizat, practic, incapacitatea de a schimba ceva. 

E o carte a unui filosof pe care uite, o am aici. Cette douce certitude du pire. O să traduc mot à mot: Această dulce certitudine că va fi mai rău. Și mi se pare că suntem într-un moment în care avem nevoie să schimbăm discursul. 

Ada: Apropo de utopie și de schimbat discursul, noi avem în spectacol acele conversații care au loc pe schimbarea de decor; conversații ale actorilor despre schimbare, despre sistem, despre România și nu știu ce. Și eu tot încercam să zic acolo: „Băi, atât timp cât tu ai o utopie în cap și acționezi în funcție de acea utopie, ai toate șansele să modifici realitatea în care trăiești”.

Pentru că altfel n-ai nicio șansă, neschimbându-ți deloc perspectiva. Îmi dau seama că atât timp cât nu acționezi, lucrurile nu se schimbă. Și da, trebuie să trăiești și cu sentimentul că lupta ta nu schimbă nimic concret în momentul ăla. Dar lupta ta poate schimbă ceva în celălalt și peste 10 ani o să fim mai mulți. Sau, în cazul următor, vom ști cum să ne uităm unii la alții. 

Alexandra: Chiar o repet în toate piesele de ceva timp. Cred că și Diana Dumbravă o spune în piesă?

Ada: Irina Movilă.

Alexandra: Zi tu, că tu știi mai bine!

Ada: Că nu am făcut revoluția, și știi de ce am ratat-o? Îmi zice mie în spectacol… Știi de ce am ratat-o? Pentru că am căutat întotdeauna să o facem în exterior, niciodată în noi. E ușor, zice în alt monolog, să vezi noroiul în ceilalți, dar e mai greu să te ridici și să vezi noroiul din tine. Și noi asta nu vedem. Eu știu tot textul…

Alexandra: Da, da. Poți să zici toate personajele. 

Efectiv asta am simțit cu mine. Eu foarte mult timp m-am plâns, și prin ce am scris și prin ce am făcut. Eram într-un război cu lumea, într-un război cu societatea. Și e ciclul cu Pulverizare și cu alte texte ale mele, pe care le-am scris acum, să zicem, 5-10 ani. Îmi pare bine că am trecut prin perioada asta, dar furia asta cu sistemul era și pentru că nu voiam să văd ceva în mine. Mi-era foarte greu să vorbesc despre mine, să vorbesc despre incapacitățile mele, să vorbesc despre paradoxul care e în mine. De-asta cred că Exil m-a și costat cel mai mult, e textul pe care l-am scris cel mai greu și am avut un moment… Cred că asta n-am zis-o niciodată… La un moment dat, în vara dinainte să ne apucăm de Exil, chiar am stat și m-am întrebat: „Pot? Nu, nu pot să scriu textul, n-o să-l mai scriu, o să vin cu nimic. O să vin la prima întâlnire fără text, pentru că efectiv nu pot să-l scriu”. 

Nu reușeam să-l scriu. Scriam și citeam seara și-mi ziceam: „Ei, haide, că parcă e ceva”. Și a doua zi dimineață, când reciteam, ziceam: „Nu, nu se poate. E o tâmpenie”. Exact cum spui tu într-un monolog, e o tâmpenie, n-o să se aleagă nimic, e o prostie și…

Ada: N-are niciun sens.

Alexandra: N-are niciun sens. Cred că era și o chestie din asta, ce o să creadă lumea? Ce o să zică lumea? Și la un moment dat, pentru că cred că mai era și foarte puțin timp, am zis: „Băi, OK, dacă mie-mi trec lucrurile astea prin cap și dacă asta e acum, asta trebuie să fie. Și poate e o prostie, dar asta sunt acum și asta trebuie să arăt”. 

Ada: Dar ai avut curaj să te arăți și asta e, mi se pare că vulnerabilitatea dă o foarte mare putere, de fapt. Și știi că se zice: „mamă, ce puternic ești că ești vulnerabil”. Dar ești. Adică contează momentul în care începi să zici adevărul despre tine, adevărul ăla pe care nu vrei să-l vezi, adevărul care doare, adevărul pe care îl cauți o viață întreagă, sperând că atunci când o să-l găsești o să poți, în sfârșit, să trăiești în acord cu tine.

Mă întorc un pic la Exil, apropo de cum arăt și cine sunt. M-a bucurat întâlnirea cu scenograful, Cosmin Florea. Eu, de obicei, sunt machiată, sunt aranjată, părul arată într-un fel, corpul meu arată într-un fel. Mi-am dat seama că în afară de un spectacol, în toate, de-a lungul timpului, eram ori cu fuste crăpate ori în costume de baie, ori în body-uri. Și în Exil port această salopetă, care e neutră și care nu e sexualizată. Mă bucur că există și că pot să vorbesc despre cum joc într-un spectacol în care nu sunt machiată și în care costumul meu nu e prima opțiune pentru un costum de femeie.

Alexandra: Nouă ne era clar de la început că trebuie să fii într-o altă cheie decât celelalte personaje. Și pentru că te decupezi într-un fel, dar și pentru că e un alt tip de feminitate. Un tip de feminitate exista în anii ’70, un alt tip de feminitate exista în anii ’90 și un alt tip astăzi. 

Și, uite, iarăși ceva, poate divaghez de la subiectul central al discuției noastre, dar ceva a fost extrem de important și de surprinzător pentru mine în experiența asta. De mulți ani aud și în România, și în Franța, că o piesă contemporană, dramatică, care nu e gândită pe tiparul unei comedii, nu o să aibă public. Cum o să umplem Sala Mare? De ce e la Sala Mare, aoleu, ce imprudență s-a făcut în program. Și surpriza cea mai mare a fost să văd că oameni care nu sunt public fidelizat de teatru au venit la Exil; au și revenit unii dintre ei. Și au nevoie – nu de spectacolul nostru, că nu o spun ca să mă dau eu mare. Au nevoie să li se vorbească cu seriozitate despre subiectele cu care ei se confruntă. 

Ada: Da!

Alexandra: Nu-mi dau seama cum e discrepanța asta între nevoile publicului, nevoile spectatorilor și oamenii care decid că publicul are nevoie de comedii superficiale, de exemplu. 

Ada: Dar Exil este un spectacol pozitiv!

Alexandra: Da, da, da! Nu vorbesc de pozitiv sau negativ, e despre a vorbi despre problemele oamenilor sau a nu vorbi despre problemele oamenilor. Pentru că e o teorie și eu am auzit-o de la foarte multă lume. Oamenii vor să vină la teatru să evadeze. Oamenii vor să vină…

Ada: Da, există această teorie.

Alexandra: …la teatru să uite, să intre într-o lume imaginară în care…

Ada: …viața nu există. Viața reală…

Alexandra: …viața nu există.

Ada: Dar oricum fac asta, în general, oamenii. Adică fac asta tot timpul, se mint, se mint, se mint, se mint. Ei își evită viața și vor s-o evite și mai tare la teatru. Dar vreau să te întreb dacă ești fericită. Că și despre asta este Exil. 

Alexandra: Vezi, asta cu fericirea, e așa… Într-o zi ești, într-o zi ți se pare că nu ești. Și asta mi se pare interesant, de fapt. Că poți să răspunzi la întrebarea asta în diferite moduri, într-o zi chiar. Acuma sunt cu tine și sunt fericită că avem discuția asta și mi se pare că e un moment foarte mișto, dar pot foarte ușor în momentul în care se termină această discuție să încep să-mi spun: „Da, dar uite, că nu e suficient. Uite, vreau să fac un film și nu reușesc să-l fac de trei ani”. Să mă las contaminată de frustrarea că nu reușesc să am tot ceea ce vreau să am în momentul ăsta sau nu reușesc să fac. De fapt, la mine nu e problema cu avutul, e problema cu făcutul; am senzația că nu fac suficient de mult.

Ada: Am înțeles la un moment dat, în terapie – recomandăm terapia –, că s-ar putea să nu se schimbe asta niciodată despre mine. Standarde nerealiste și perfecționism. Mie îmi dau foarte mult drive, în același timp îmi dau și foarte multă nemulțumire și autocritică. Eu rațional înțeleg și pot să fiu și entitled pe foarte multe lucruri, și să cred că mi se cuvin foarte multe lucruri. Dar pot să cred în același timp că nu sunt suficient de bună și să am o deconectare de ceva ce ar trebui să iubesc necondiționat în mine. Ceea ce n-am reușit niciodată până acuma. 

Maică-mea mi-a zis un lucru – ea a și scris acest Caietul fericirii, care e un instrument de a te aduce în prezent, pe 52 de săptămâni structurat. Pretenția de a fi fericit, a fi în extaz și a fi în beatitudine este greșeala lumii în care trăim. 

În același timp, când eram mică, ea era deconectată de emoțiile ei. O să divagăm, o să ne ducem cu discuția spre moșteniri transgeneraționale. Era deconectată de emoțiile ei, avea un copil, pe mine, care îi ziceam: „Sunt tristuță”. Și se uita disprețuitoare și-mi zicea: „Ce e aia tristuță? Adică nu ești tristă? Adică nici măcar tristă nu ești, tristuță”. 

Și eu încercam să-i explic că e o tristețe caldă, o durere a lumii, nu știam cum să-i zic, îți dai seama că nu foloseam cuvintele astea. Ea e acum o femeie blândă, plină de compasiune, care lucrează cu alți oameni. Orice se poate vindeca pe lumea asta, se poate antrena și, cel mai drăguț este că nici ea nu se va schimba complet. Îi ziceam zilele trecute că mă dor lucruri. Și încerca să mă ajute să rezolv, adică încerca din poziția de terapeută să-mi pună niște întrebări. Încerca din poziția de mamă să-mi zică că e îngrijorată, încerca din poziția de prietenă să-mi spună câtă încredere are în mine și cât de mult mă admiră. Și i-am zis: „Băi, mamă, dar tu de ce ai pretenția să nu te doară? De ce ai pretenția să nu suferi? De ce suferința înseamnă nefericire?”. 

Alexandra: Dar într-un fel cred că asta e, de fapt, fericirea. Să poți să trăiești din plin stările care îți vin, în momentul în care-ți vin. Eu cred că am înțeles asta pentru prima dată când am fost în Japonia și m-am pierdut pe muntele Fuji. Era toamnă, spre 30 octombrie, un soare superb și culorile superbe. Eram undeva pe la 2.000, pe la a cincea stațiune și am zis să ajung până la a șasea. La un moment dat am văzut așa, o limbă de zăpadă și-am zis, „hai, mă duc să ating zăpada și mă întorc”. În momentul în care gândul s-a terminat eu eram într-un nor, de fapt. Eram în ceva alb, lăptos, în care nu mai vedeam nimic. Nimic, nimic, nimic. Îmi întindeam mâna și nu-mi vedeam degetele. 

Evident că pe mine m-a apucat o panică în momentul ăla și n-am știut ce mi se întâmplă. La un moment dat am zis: „A, poate am intrat într-un fel de moarte”. Că nu m-am gândit: e ceață, sunt în ceață sau sunt în nor. Dup-aia cineva mi-a explicat că era de fapt un nor. Și m-am întors și am încercat să-mi regăsesc drumul ca să cobor. În momentul când m-am calmat, am vrut să fac o poză, să le arăt prietenilor ce-am trăit. Și într-o secundă sau 5 secunde, nu știu, totul devenise albastru. Nu mai era nici o urmă de nor. Un japonez mi-a zis: „De-asta pentru noi, japonezii, urcatul pe muntele Fuji este un voiaj inițiatic”. Pentru că înțelegi, trecând prin nori și fiind absorbit de nori și de ceață, și, dup-aia, revenind din nou la lumină, că viața asta este. 

Că orice nor trece și că nu te poți atașa de nimic. A fost prima oară când am simțit chestia asta, că nu pot ține un om lângă mine tot timpul, nu pot trăi o situație tot timpul, nu pot trăi un moment de plăcere la nesfârșit și că e foarte bine că e așa. 

Și e greu să accepți chestia asta. Ieri seară am avut premieră și într-un fel am fost nefericită în timpul spectacolului, pentru că mi-am dat seama că nu trăiesc experiența în prezent, eram într-un comentariu, nici măcar al spectacolului… 

Ada: Eu oricum fac asta la fiecare spectacol, e ceva…

Alexandra: Serios? 

Ada: Da.

Alexandra: Te vezi în exterior? Adică te simți judecată? 

Ada: Da, da. Dar mi se pare și că e un… achievement. Adică pot să pierd controlul pe scenă, mă las să-mi pierd controlul. Am făcut această descoperire că am mai multe voci în timpul spectacolului. Îmi zic lucrurile pe care le trăiesc și pe care le gândesc la persoana I. Mă doare, vreau, te iubesc, nu știu ce. Zic textul odată și am trei rapoarte în cap: unul cu spectatorii, unul cu personajele din text și unul al meu, cu mine. Și mai îmi spun: „Ada, vezi că tre’ să iei…” Adică îmi vorbesc mie, ce tre’ să rezolv. „Îți curge nasul, ai trei secunde să ajungi să-ți iei un șervețel de la regizorul tehnic.” „Vezi că s-a prins voalul.” Și imediat cum s-a terminat spectacolul, nu-mi plac aplauzele. Am un film în care am 10 minute în care sunt furioasă și știu exact ce am greșit și unde am greșit și… da, apoi mă las în pace, nu mă atașez de sentimentele alea. Dar îmi dau voie să le simt, ca să-mi dau seama ce am de refăcut data viitoare. 

Înainte să discutăm de traume transgeneraționale și de ce-i spectacolul ăsta așa cum e aș vrea să discutăm puțin de universuri sonore. Mi se pare că Exil este unul dintre cele mai împlinite universuri sonore. 

Alexandra: A fost foarte interesantă colaborarea cu Călin Țopa. I-am lăsat o foarte mare libertate și, în general, eu cred că las libertate și actorilor și artiștilor cu care lucrez. Am vorbit, dar eu nu i-am zis „vreau tipul ăsta de sunet” sau n-am ascultat o bancă de sunete în care eu să-i zic că asta-i bine, asta nu-i bine. La un moment dat, el mi-a făcut foarte multe propuneri și-i ziceam: „Da, lasă, încercăm, încercăm, încercăm”. Venea în fiecare zi înainte de repetiții și ascultam lucruri, eu citeam din text, citeam toate personajele și la un moment dat am înregistrat cred că 40 de minute din text. I l-am înregistrat pe telefon și el practic a compus plecând de la vocea mea și de la ce a auzit în înregistrarea aia. Deci, nu știu, s-a lucrat la sunet foarte organic și până în ultimul moment. 

Ada: Hai să încercăm să definim ce înseamnă moștenire transgenerațională pentru oamenii care nu sunt în contact sau nu știu și nici măcar nu au fost la spectacol.

Alexandra: Sunt anumite lucruri care ne sunt transmise de la un inconștient la altul, pe mai multe generații, fără să fie nevoie de cuvinte, de mărturisiri, de acte. E destul de complicat de înțeles și pare ușor mistic când începi să citești prima oară, dar nu e deloc mistic.

Uite, un exemplu pe care l-am extras dintr-o carte de psihogeneaologie și care m-a frapat. Era vorba despre o fetiță, în Franța, care avea niște crize foarte puternice de astm. A fost dusă de părinții ei la toți doctorii posibili și nu i se găsea cauza acestei manifestări. Crizele ei deveneau din ce în ce mai puternice și îi puneau viața în pericol. La un moment dat, au zis: „Bun, hai să încercăm să vedem, poate e o somatizare”. 

Și au ajuns la cineva, la un terapeut care lucra cu psihogenealogia transgenerațională care, vorbind cu fetița, a descoperit că în general crizele ei erau în urma unui vis recurent, în care ea spunea că visează un monstru. Terapeutul a rugat-o să-i deseneze acest monstru și ea i-a desenat un cap care semăna cu o mască de gaz. Și doctorul și-a dat seama de încă un element interesant; crizele se repetau cam în aceeași zi. Le-a spus părinților: „Trebuie să vedeți în trecutul familial dacă nu a fost ceva legat de război la această dată”. El a făcut asocierea cu o bătălie din Primul Război Mondial, unde foarte mulți soldați francezi au murit gazați de nemți. Dezgropând un pic arborele genealogic, părinții au descoperit că aveau un strămoș, cred că un bunic sau străbunic, în fine, care avusese un frate. 

Au fost amândoi în tranșee în acea luptă importantă din Primul Război Mondial. Bunicul, strămoșul fetiței, avusese masca de gaz. Fratele lui, nu. Și, practic, el și-a văzut fratele murind lângă el, fără să poată să-l salveze. El putând să supraviețuiască datorită acestei măști. Practic, teoria este că undeva acest secret familial trebuia să iasă la suprafață. Această culpabilitate, acest sentiment de vinovăție trebuia să iasă.

E ceva destul de tulburător, pentru că în momentul în care îți dai seama că lucrurile astea se întâmplă, ai senzația că nu ai nicio influență asupra propriei vieți, că sunt lucruri care-ți vin de la alții și cred că asta mi se pare important. Momentul în care-ți dai seama că anumite lucruri nu-ți aparțin și că practic te rupi de ele. 

Ada: Mi se pare foarte drăguț și mi se pare foarte drăguț ce reușește să facă spectacolul. Oamenii se regăsesc. Îi ascult plângând în sală când n-am neapărat treabă sau când nu vorbesc. Îmi dau seama cam care, unde, la ce plânge și de ce. Mi se pare eliberator cumva ce li se întâmplă. 

Mi se pare că primim multe lucruri și că uneori nu e nevoie nici măcar să le numim sau să le definitivăm, că s-ar putea să nu știm, s-ar putea să nu aflăm vreodată ce și care e trauma pe care o purtăm în noi. Dar cred că vindecatul se întâmplă în prezent. 

De exemplu, eu nu am nicio amintire cu părinții mei împreună. Părinții mei au fost împreună până când aveam eu 10 ani, dup-aia s-au despărțit și nu am nicio amintire cu ei doi împreună. Am încercat de-a lungul terapiilor să caut momente, să caut evenimente, să caut amintiri. La un moment dat m-am oprit, evident. M-am împăcat cu gândul că s-ar putea să nu le găsesc niciodată și că e OK.

Alexandra: Păi asta e procesul terapeutic. E o frază a lui Sartre, pe care o spune unul din personaje în Exil: „Totul începe atunci când îți dai seama ce poți face din ceea ce au…”

Ada: Distrus.

Alexandra: „…distrus alții în tine”. Sartre vorbește mult de societate, nu neapărat de linia asta psihanalitică, de părinți, dar evident că și de asta. La un moment dat, OK, îți dai seama cât a distrus societatea în tine, cât a distrus educația în tine, cât au distrus oamenii pe care i-ai întâlnit în viața ta în tine. Și că din ce a rămas din tine intact, poți să faci ceva. Și asta mie mi s-a părut foarte important.

Ada: Cred că e necesar să vezi că unele lucruri nu o să se schimbe niciodată la tine, doar înveți să trăiești mai ușor cu ele și te lași un pic mai în pace. De-aia mă bucur că are un happy end spectacolul. Un happy end estetic detașat. Pentru asta mă bucur foarte tare, că ieșim puțin din poveste în finalul spectacolului și cred că e ceva ce merită spectatorii să trăiască. Poate că și de-asta ar trebui să vină oamenii să-l vadă. Pentru noi și pentru ei și pentru ce poate să se întâmple în sală. Și, de final, cu ce ai vrea să rămână oamenii?

Alexandra: Din ce am vorbit noi?

Ada: Da. 

Alexandra: Eu nu vreau ca oamenii să rămână cu ceva anume, nici în spectacole, nici în ce scriu.

Ada: Dar știi că rămân?

Alexandra: Știu, știu, dar tocmai asta e. O să povestesc o anecdotă. Când s-a jucat Pulverizare în Paris, zilnic timp de două săptămâni, m-am dus de vreo 3-4 ori. Și tot vedeam o spectatoare care cred că stătea undeva aproape de teatru și venea să revadă spectacolul. 

La un moment dat, și-a luat așa, curaj, a venit spre mine și mi-a zis: „Dar eu nu înțeleg, eu nu înțeleg ce se întâmplă cu copilul, ce se întâmplă cu copilul?”. Pentru persoanele care nu știu piesa: unul din personaje, care conduce această multinațională, își pierde copilul pentru că stă pe mailuri, pe telefoane, e complet în altă parte și-și pierde copilul într-un parc de distracții. Și așa se termină povestea lui, cu căutarea acestui copil și cu o scenă la poliție în care, în fine, se înțelege că copilul ăsta s-a pierdut. 

Și ea venea la mine, disperată, să mă întrebe ce s-a întâmplat cu copilul. Și eu i-am zis: „Păi, nu știu ce s-a întâmplat, dumneavoastră trebuie să-mi spuneți”. Mie mi se pare foarte important să lăsăm lucrurile deschise. 

Și despre povestea din Exil, lumea îmi spunea: „A, se termină cu happy end, rămân împreună?” Nu știu, poate rămân împreună, se duc în călătoria asta cu mașina prin România și s-a terminat, au mers până la capăt în povestea asta. Sau poate că tocmai de acolo o să înceapă o altă poveste. Cum nu reușesc sau cum reușesc să rămână împreună și să treacă peste traumele fiecăruia. De-asta nu-mi propun ca oamenii să rămână cu ceva, cred că fiecare va rămâne cu ceea ce rezonează în el și asta e bine. Tu cu ce ai vrea să rămână oamenii?

Ada: Aș vrea să rămână cu capacitatea de a-și ierta neputința. Aș vrea să fiu generoasă cu această neputință, că suntem uneori neputincioși. Fiecare a făcut tot ce a putut mai bine și aș vrea să vadă asta. Aș vrea să aibă o ușoară generozitate față de cei care au trăit înaintea lor. Să le ceară să fie responsabili, adică cumva să rezolve lucrurile fără să aibă pretenția ca ele să se schimbe. Fiecare om poate să le rezolve în prezent, fără să aibă pretenția să schimbe trecutul, doar să-l observe așa cum e. 

Alexandra: Așa e, da. 

Ada: Și că toate trec. Și alea bune și alea rele.