Suntem responsabili pentru România?

De DoR
Ilustrație de Ana Letzner
19 decembrie 2022

În cei 13 ani de DoR, am urmărit cum au evoluat mișcările de implicare civică în România, pentru ce am ieșit în stradă și ce ne-a ținut la protest, cum arată realitatea muncii activiste, dar și cât de prezenți alegem să fim în comunitățile din care facem parte zi de zi. Dacă în ultimele luni ai simțit că tot vezi focuri de stins în jur și parcă nu ai energie pentru toate, nu ești singură. Nici dacă ai ales să citești din ce în ce mai rar știrile și te întrebi dacă e OK asta. 

Ca să înțelegem mai bine cum putem merge înainte împreună, am întrebat mai mulți activiști, filosofi și experți în dezvoltare cât de responsabili suntem fiecare, pe persoană fizică, pentru ce se întâmplă în România.

Citește toate eseurile în ordine, sau alege unul cu care să începi:

Victoria Stoiciu: Suntem responsabili împreună, dar vinovați individual
Irina Zamfirescu: Prin lentila demnității umane
Mădălina Mocan: O rezistență continuă în fața cinismului
Constantin Vică: Nimeni nu poate fi singura cauză a schimbării
Elena Calistru: Schimbarea tăcută a României profunde
David Schwartz: Ești responsabil/ă pentru ce se întâmplă cu țara ta? Depinde ce poveste îți spui.


Suntem responsabili împreună, dar vinovați individual 

De Victoria Stoiciu

Să presupunem că ești cetățean al unei țări care atacă o altă țară și ucide civili. Sau că locuiești într-un stat care persecută o minoritate etnică. Toate astea se întâmplă deși tu ești o persoană care condamnă violența, care tratează egal pe toată lumea și care nici măcar nu a votat pentru guvernul care comite aceste fapte. Oare putem fi considerați responsabili pentru actele sale, pentru ce se întâmplă în jurul nostru?

Da, cineva poate avea o responsabilitate pentru lucrurile pe care nu le-a făcut. Asta credea și Hannah Arendt, referindu-se la responsabilitatea colectivă a poporului german pentru crimele naziste. Cauza acestei responsabilități este simpla apartenență la o colectivitate. „Dar eu, personal, nu am comis nicio crimă și niciun act de discriminare” nu e un argument care să ne scutească de responsabilitate. Chiar dacă e perfect adevărat că noi, ca indivizi, nu am făcut niciun rău, suntem parte și beneficiari ai unui sistem care face asta.
Simpla cetățenie ne face responsabili pentru actele guvernului și semenilor noștri. Desigur, putem renunța la cetățenie, primi cetățenia altui stat, dar atunci vom fi responsabili pentru actele țării adoptive.

Atâta timp cât facem parte dintr-o comunitate și ne bucurăm de drepturile care ne revin în virtutea acestei apartenențe, suntem responsabili pentru orice se face în numele acelei comunități. 

Nimeni nu poate opri răul de unul singur, e adevărat. Faptele noastre pot fi o picătură într-un ocean – dar mai multe picături formează un val, și încă un val. E o datorie morală și civică să ne luptăm cu răul prin vot, prin proteste, prin simpla acțiune de conștientizare și rezistență. Uneori, in extremis, chiar prin încălcarea legii – în anumite cazuri, cum ar fi regimurile autoritare, legile însele sunt o expresie a nedreptății. 

Putem rămâne pasivi, ne putem retrage din treburile cetății să ne vedem de viețile noastre private. Dar pasivitatea e o neglijare a datoriei noastre morale față de umanitate. A sta deoparte te face nevinovat, dar nu te face mai puțin responsabil.

Și aici se impune o distincție – aceea între vinovăție și responsabilitate. Responsabilitatea poate fi colectivă, o societate în ansamblul ei se poate face responsabilă pentru crimele care se comit în numele ei. Suntem responsabili pentru cele câteva sute de mii de victime ale Holocaustului practicat de statul român în preajma celui de Al Doilea Război Mondial. Suntem responsabili pentru comunitățile de romi evacuați și marginalizați la Baia Mare, la Cluj și în multe alte orașe. Dar nu suntem vinovați – vinovăția e doar individuală și se referă la o faptă concretă, nu la potențialități sau intenții.

Prin urmare, ne putem sustrage vinovăției, dar nu responsabilității. Tot ce facem sau nu facem atrage după sine o răspundere. Felul în care arată azi România nu e din vina noastră. Dar e responsabilitatea noastră pentru că lucrurile stau cum stau și, mai ales, pentru felul în care vor arăta pe viitor. 

Victoria Stoiciu este coordonatoare de programe la Fundația Friedrich Ebert și expert în relații de muncă.


Prin lentila demnității umane

De Irina Zamfirescu

„Intrați dumneavoastră cu mine? Că sunteți albă, poate așa vor să stea de vorbă cu mine.” 

Asta mi-a spus acum mulți ani o foarte tânără mamă care nu reușea să înțeleagă de la angajații primăriei Sector 5 de ce nu poate primi alocația pentru nou-născutul ei. Eram la primărie pentru că ea și copilul ei urmau să fie evacuați din locul pe care l-a numit „acasă” întreaga ei viață.

Atunci mi-am dat seama că cea mai urgentă formă de responsabilitate de care România are nevoie este solidaritatea cu grupurile vulnerabile. Pentru o țară care la nivelul anului 2019 avea 31,2% din populație în risc de sărăcie și excluziune socială, nici nu ar trebui să fie foarte greu să înțelegem această nevoie. Pentru mine, acesta este mai mult decât un indicator social. Vulnerabilitatea acută în care trăiesc acești oameni este echivalentă cu anularea dreptului fundamental de a trăi o viață în demnitate. 

Și nu cred să avem o responsabilitate mai mare decât aceea de a ne asigura că măcar drepturile omului sunt respectate aici. De multe ori tratăm problemele sociale în termeni caritabili, dar lentila corectă este cea a demnității umane. Înainte de a fi responsabili față de țară, suntem responsabili față de oameni.     

Solidaritatea trebuie să capete consistență prin crearea de contexte în care oamenii vulnerabili, despre care societatea mai degrabă vorbește la diateza pasivă, au un loc la masa deciziilor care îi privesc. Responsabilitatea noastră comună este de a ne asigură că suntem cu toții parteneri egali în relația cu statul, dar și între noi. 

Autoreprezentarea ar trebui să fie un drept accesibil tuturor, înainte de a manifesta orice altă responsabilitate colectivă cu privire la ce se petrece în societate. Pentru că doar din acest punct încolo putem vorbi despre o responsabilitate cu adevărat colectivă, a tuturor. 

În lipsa unui acces egal la această masă cred că tot ce facem este să ne exercităm puterea de a fi albi

Irina Zamfirescu e activistă la ActiveWatch și lector în antropologie la Universitatea din București.


O rezistență continuă în fața cinismului

De Mădălina Mocan

Sunt încurajată să cred că într-un viitor imaginabil, un grup de cercetători va reuși să dezvolte un model explicativ acceptat și de publicul larg, pentru ceea ce pare a fi teama noastră viscerală de a nu fi luați de fraieri. De a nu părea suficient de isteți, informați, pe fază. 

Avem o nevoie de a ne proiecta adesea ca fiind posesorii unor informații secrete sau cunoașteri particulare, de a semnala că nu suntem ușor de păcălit, mai des de către cei pe care îi percepem ca egali sau inferiori, mai rar de către cei mai puternici. O teamă care se manifestă plenar la bere cu prietenii, la prânzul de duminică, la a treia postare zilnică despre subiectul zilei și, în general, oriunde ar putea fi identificată o audiență pe care să o putem impresiona. Prin glumițe și miștouri, prin explicații lungi de o banalitate împovărătoare, prin întreruperi dese, priviri absente, cu meme-uri și gif-uri, într-o caterincă în reluare de tipul „like și share la greu”, dovadă a unei echidistanțe vecine mai mereu unui cinism performativ.

Aș îndrăzni să spun că ne datorăm nouă ceea ce datorăm celui/ei de lângă noi și celor de departe: o rezistență consistentă și continuă în fața hăhăielii cinice. Aceeași rezistență în fața generozității morale performative. Dovada capacității de ascultare și disponbilitatea încrederii că deciziile, pozițiile, așteptările celuilalt sunt cel puțin la fel de valide și remarcabile pe cât sunt ale noastre. 

Că recunoaștem fiecare experiență umană nu doar fiindcă alegem să facem asta din milă, dorință de validare socială, identificarea unui potențial piedestal pe care l-am putea escalada, ci din datoria pe care o avem față de o persoană umană, indiferent de eticheta atașată – victimă a unei infracțiuni, tânăr fără studii și fără ocupație, refugiat, conspiraționist, bombardier, activist, simplu cetățean. 

Pentru că fiecare dintre etichetele noastre reprezintă nu doar un eșec al statului, al țării, ci și al nostru. Preocupați să fim primii cu replica șmecheră sau postarea ironică, lăsăm statul să întindă, după voie și interes arbitrar, o plasă de siguranță cu ochiuri rupte, peticită și nu prea. Dornici să nu părem mai prejos, pierdem dreapta măsură a criticii datorate celor care încearcă, altfel de cum ne-am dori noi, să mai peticească plasa prin care se pierd cei cu care împărțim, inegal și accidental, aceeași țară, același oraș, tot mai rar același cartier, aceeași stradă. 

Datorăm, în cele din urmă, un fel de a fi.

Mădălina Mocan este expert afiliat Centrului pentru Studiul Democrației și membru al Consiliului Director al platformei ProTect.


Nimeni nu poate fi singura cauză a schimbării

De Constantin Vică

Chiar dacă ți-ai dori, nu poți fi responsabil pentru ce se întâmplă cu țara ta. Celor idealiști poate le sună cinic sau pesimist o astfel de poziție, dar e concluzia la care ajungem după o argumentare realistă, care nu moralizează mai mult decât e necesar acțiunea individuală într-o mare comunitate politică, o națiune. 

În primul rând, să facem o distincție între a fi făcută responsabilă, într-o retorică de cele mai multe ori naționalistă și populistă, și a avea cu adevărat responsabilitate, adică de a fi vrednică de laudă sau demnă de blam. Adesea, în jocul politic într-o lume a reprezentării democratice, cei aflați în căutare de voturi pot fi moraliști de scenă deschisă, impunând celor din jur, susținători sau adversari, standarde morale înalte, spre a stârni pasiuni sau a mobiliza, în jurul unei idei, oamenii. 

E un pariu riscant, pentru că procedează prin a învălui într-o emoție morală ceea ce ar trebui să stea în planul obligației morale doar pentru politician: promisiunea. Putem auzi astfel de voci care ne cer puritate, curaj sau devotament, subliniind că toți ceilalți nu le au, ca să învingem împreună. Ni se promite că vom fi recompensați pentru atitudinea noastră virtuoasă. Dar, de fapt, ar trebui să fim recompensați doar pentru votul nostru, iar recompensa este respectarea promisiunii făcute.

A fi cu adevărat responsabil e posibil doar dacă împlinim două mari condiții, în același timp: să fim liberi în alegerile și acțiunile noastre și să știm foarte bine în ce context se petrec și ce relevanță au. Te poți întreba, în acest caz al responsabilității față de țară, în mai multe moduri. 

Propria (in)acțiune, pe care o controlezi, a produs un rezultat, ești o cauză? 

Acționezi din proprie intenție, deloc constrâns fizic sau psihologic, urmându-ți voința? 

Cunoști întreg contextul, cu detaliile sale relevante (in)acțiunii? 

Poți evalua moral semnificația (in)acțiunii tale în raport cu scopul propus? 

Doar dacă ai răspuns pozitiv și fără rezerve la toate aceste întrebări, te poți considera responsabilă. Altfel, e doar idealism, sentimentalism sau de-a dreptul onirism. 

Și nu vei putea răspunde. Nimeni nu poate fi unica, singura cauză pentru o schimbare, în politică e nevoie de acțiune colectivă. Nimeni, dintre cei care locuiesc în cetate, nu în pustie, nu poate spune că nu are și constrângeri relaționale. 

Oricât de transparentă e o democrație, oricât de mult trăim într-o societate informațională, nu vom ști toate detaliile relevante acțiunii noastre. Și stăm cel mai prost la autoevaluare: ori prea indulgenți, ori prea exigenți. 

Acum, să multiplicăm aceste limite individuale în grupuri și națiuni – vedem că avem nevoie de mecanisme de agregare a puținului pe care-l putem face pentru un bine colectiv. Ele există: sunt instituțiile, regulile și normele, de la nivel constituțional până la regulamentul de bloc.

Acest lucru nu înseamnă că nu avem datorii morale față de unii și de alții, față de drepturile și libertățile noastre, dacă vrem să trăim în libertate, respect și cooperare. Sau că nu avem datoria politică de a vota și a monitoriza politicienii, de a petiționa și a protesta împotriva abuzurilor statului sau că nu trebuie să urmăm idealuri civice și comunitare prin activism. 

Asimetria și diferența ontologică dintre un individ și o colectivitate, să o numim „țara”, sunt evidente. Asimetria ne face exercițiul autonomiei voinței și al cunoașterii lucide aproape imposibil. Dar ce e posibil, aș spune și necesar, pentru o viață bună împreună, este să acceptăm că lupta se duce pentru libertăți compatibile egale și pentru reducerea inechităților până la ștergerea lor. 

În loc de a cere maximalism moral față de neam și țară, e preferabil un realism solidar democratic care acceptă diferențele și le conjugă în diversitate, în pluralitatea care învinge limitele individuale, prin sinergie, fără a nivela indivizii.

Mai multe despre condițiile și testul responsabilității morale găsești în articolul Blame It on the AI? On the Moral Responsibility of Artificial Moral Advisors, scris de Mihaela Constantinescu, Constantin Vică, Radu Uszkai și Cristina Voinea, publicat în revista academică Philosophy & Technology, vol. 35, 2022. Această cercetare face parte din proiectul CoMoRe.

Constantin Vică este lector la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București și director-adjunct al Centrului de cercetare în etică aplicată. Coordonează, în prezent, masteratul de Etică aplicată în societate, afaceri și organizații, al aceleiași facultăți.


Schimbarea tăcută a României profunde

De Elena Calistru

De citit cu Good Time Charlie’s Got the Blues de Steve Forbert și John Sebastian pe fundal:

Everybody’s goin’ away
Said they’re movin’ to LA

There’s not a soul I know around
Everybody’s leavin’ town
Some caught a freight, some caught a plane
Find the sunshine, leave the rain
They said this town’s a waste of time
I guess they’re right, it’s wastin’ mine
Some gotta win, some gotta lose
Good time Charlie’s got the blues

Dieta de care „mă apuc de luni” e pentru mine una în care îmi spun că: „Gata, s-a terminat, acum vreau și eu o țară mai normală, mai văd ce se întâmplă în 2024, după care gata, s-a terminat”. A început încet-încet în pandemie, după momentele inițiale de agitație și implicare. A venit însă războiul din Ucraina și din nou am simțit că nu putem sta deoparte. Și iar endorfine, agitație, rost. Numai că și starea asta s-a normalizat, criza și oroarea au devenit parte din cotidian. Așa că am ajuns acolo, la gândul că poate ar fi timpul să devin om serios și să admit că mă alint imaginându-mi că eu, eul ăla mic, poate să facă ceva să schimbe lumea. 

Pe măsură ce am început să mă gândesc la asta, am observat că tot mai multă lume din jurul meu e în aceeași stare, cel puțin în relație cu implicarea în viața cetății. Și, foarte probabil, e o tendință la nivel global. Pandemic fatigueWar fatigueCrisis fatigue. O armată de supraviețuitori ai unor dezastre care ne-au luat pe sus și ne-au dus viețile la extrem. Și cu toate astea, suntem încă aici. 

Mai mult, alții sunt mai rău. OK, nu o fi România o țară perfectă, însă o justiție aservită pare mai bine decât statul în adăposturi. Și, da, noi avem luxul să plecăm din țară pentru că nu ne convine, nu pentru că fugim din calea bombardamentelor.

Poate că noi am început crizele mai devreme ca alții. Noi am avut protestele și implicarea, lupta și speranțele care au culminat cu 2019, când părea că e gata. Și atunci ne-a lovit nu doar euforia unui nou gând că, gata, acum cu implicarea civică am terminat ce nu au reușit ai noștri nici în 1989 și nici în 1996. Ci și euforia unei posibilități ca România să sară niște etape, să fie diferită de tot valul nedemocratic de la noi din regiune. 

Ne-au stricat petrecerea niște politicieni cinici sau imperfecți, o pandemie și un război. Dar, mai dur decât orice, am descoperit că nu există „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Că în încercarea de a schimba o țară chinuită niște decenii, nu vor ajunge câțiva ani de implicare. După game over urmează fie un try again, fie un play again. Ori noi suntem după niște ani de supra-implicare. Și e posibil ca în ultimele luni să fi crescut propria noastră formă de quiet quitting – să nu mai sper mai mult decât e cazul de la țara noastră și să vedem dacă nu e o idee mai bună să facem doar strictul necesar (vom vedea la vot în 2024 dacă l-om face și pe ăla). 

Doar că azi, după o zi de ținut un training pe monitorizarea bugetelor, am învățat să mă uit la lâncezeala mea din altă perspectivă. Una dintre cursantele mele e o tipă dintr-un grup civic activ într-o comună din Prahova. Va naște în vreo două săptămâni, iar azi era la training încercând să afle cum poate să monitorizeze mai bine ce face cu banii de investiții primarul aflat la al cincilea mandat. Asta nu e supraviețuire, nu e o suportare a României până când va găsi ceva mai bun. În curiozitatea ei și dorința de a schimba comuna în care locuiește e o schimbare tăcută și cuminte a României profunde.

Așa că, fiind in the business of providing hope, azi pot să accept că e uneori OK să iei o pauză de la țara ta. Sau de la implicarea în viața ei. Că e OK să fii obosit. Pentru că responsabilitatea față de ea nu înseamnă să fii 24/7 prezent pentru ea. Că la urma urmei contează să fii acolo când va durea tare sau când va fi iar nevoie de noi toți. Până atunci, cei care vor vrea să îi facă rău sau mai puțin bine cred că ar trebui să înțeleagă o lecție importantă – România s-a schimbat. E tipa aia mișto de azi care a mers la un curs de bugete. Ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. Și aia e responsabilitatea față de țara ta. Când ceea ce faci pentru ea e firesc. România s-a schimbat. 

Elena Calistru e președinta și co-fondatoarea asociației Funky Citizens.


Ești responsabil/ă pentru ce se întâmplă cu țara ta? Depinde ce poveste îți spui.

De David Schwartz

Ești pensionar în Aninoasa. Faci agricultură de subzistență, toți copiii ți-au plecat în străinătate, nu mai are cine să îngrijească pământul. Ai lucrat toată viața în mină. În 1977 ai protestat împotriva birocraților din conducerea minei, din cauza condițiilor groaznice de muncă. Ai fost arestat și bătut de securitate. Astăzi te îngrozește degradarea și pustiirea localității în care te-ai născut. Ai ajuns să regreți regimul socialist.

Ești responsabil pentru ce se întâmplă cu țara ta?

Ai 24 de ani, ești de la țară din Ialomița, dar locuiești în București. În pandemie ți-ai pierdut slujba de chelneriță. Te-ai angajat ca livratoare pe bicicletă. Îți place că îți faci singură programul, că nu te bate niciun șef la cap, că faci sport. Nu îți place că trebuie să îți plătești tu reparațiile la bicicletă și că aplicația dă „erori” și îți reține din bani. Nu știi dacă ai contract de muncă legal, nici nu te interesează. Ești tânără, nu te îmbolnăvești, iar pensii oricum nu va mai avea nimeni peste 40 de ani, deci nu are niciun rost să cotizezi.

Ești responsabilă pentru ce se întâmplă cu țara ta?

Ai 40 de ani și lucrezi fără acte, ca bodyguard în diverse cluburi de noapte. Locuiești fără documente, împreună cu soția și părinții ei în vârstă, într-o casă construită improvizat într-un complex de locuințe naționalizate retrocedate, de unde urmează să fiți evacuați. Vărul tău mai mic, care lucra parcagiu, a fost ucis în secția de poliție. Ești rom, soția ta este româncă ne-romă, amândoi credeți că statul este rasist și aservit intereselor celor bogați. Știți bine că nu vă puteți descurca decât pe cont propriu.

Ești responsabil pentru ce se întâmplă cu țara ta?

Ai 27 de ani și abia te-ai angajat în departamentul HR la un lanț francez de hipermarketuri, care tocmai a cumpărat o rețea locală. Câștigi 3.000 de lei, din care abia reușești să îți plătești chiria în București. Managerul francez îți cere să convingi lucrătorii, prin orice mijloace, să iasă din sindicat, ca să îl poată dizolva. Nu știi prea bine ce presupune un sindicat, crezi că e o relicvă din comunism. Încerci să îți faci treaba cât mai bine și lupți ca într-o zi să ajungi chiar tu manager.

Ești responsabilă pentru ce se întâmplă cu țara ta?

Ai 48 de ani și locuiești la țară în județul Neamț. Părinții tăi au muncit la fabrica Săvinești, astăzi desființată. Ai crescut cu poveștile lor despre tinerețea la fabrică, despre munca grea și distracția de după muncă, despre brigăzi artistice și concursuri de dansuri populare. Tu ai fost concediat de la aceeași fabrică după privatizare. Muncești sezonier în construcții în străinătate, trei-patru luni pe an. În rest, ai grijă de casă și de grădină. Nu mergi la cârciumă, nu mergi la biserică, nu vrei să te vaccinezi anti-COVID. Nu ai prieteni, nu ai relații cu rudele, nu ai încredere în nimeni.

Ești responsabil pentru ce se întâmplă cu țara ta?

Ești profesoară de engleză la țară. Te impresionează profund sărăcia și lupți cât poți cu abandonul școlar. Discuți cu părinții, cumperi rechizite și dulciuri, încerci toate strategiile posibile să îi atragi pe copii spre școală. Chiar dacă nu vin la ore, treci cu vederea, îi sprijini să termine măcar opt clase. Aplici la o finanțare europeană care să asigure condiții mai bune de învățare. Însă ca să îndeplinească punctajul necesar finanțării, școala trebuie să bifeze o rată de abandon școlar foarte mare. Nu te poți hotărî dacă să începi să pui absențe sau nu. 

Ești responsabilă pentru ce se întâmplă cu țara ta?

Ai terminat facultatea de studii economice la Milano, plătită de părinții economiști. În prezent lucrezi ca trader pe piața de energie. E foarte stresant. Misiunea ta este să obții profit cât mai mare pentru compania de energie care te-a angajat. Observi cum, de peste doi ani, cresc prețurile galopant o dată cu liberalizarea pieței. Îți pare rău de oamenii săraci care nu mai pot plăti curentul. Dar știi bine că piața liberă e cea mai eficientă soluție pentru sistemul energetic. Așa ai învățat la școală, la Milano.

Ești responsabil pentru ce se întâmplă cu țara ta?

Ai 91 de ani. Când erai copil, ai fost deportată de statul român, împreună cu toată familia, în lagărul de la Moghilev-Podolsk. Pentru că erați evrei. Ați fost eliberați de armata sovietică. Cum ai împlinit 18 ani, te-ai înscris în Partidul Comunist Român. Pentru că ei i-au exterminat pe fasciști. Ai lucrat toată viața redactor de carte. Ai votat și vei vota de fiecare dată cu PSD.

Ești responsabilă pentru ce se întâmplă cu țara ta?

Ești medic, ai aproape 70 de ani și încă profesezi. În 1990 ai ieșit în Piața Universității împreună cu soțul și prietenii și ai scandat: „Mai bine mort decât comunist”. În 1998 ai fost evacuată din casa naționalizată în care ai locuit împreună cu soțul și familia lui timp de 20 de ani. Ai considerat că a fost o decizie corectă, ai încredere în democrație, în proprietatea privată, în valorile occidentale. Iei atitudine civică, ieși la protestele anti-corupție, votezi cu USR. 

Ești responsabilă pentru ce se întâmplă cu țara ta?

Ești inginer și lider de sindicat în Iași, la cea mai mare fabrică de țevi sudate din lume. De ani de zile, lupți împotriva privatizării frauduloase a fabricii și împotriva concedierilor. Tocmai ai reușit să câștigi procesul cu conducerea fabricii și să reangajezi câteva sute de muncitori dați afară abuziv. Ești asasinat cu un cuțit, în plină stradă, din ordinul patronului ceh. Acesta nu își va ispăși niciodată pedeapsa.

Ești responsabil pentru ce se întâmplă cu țara ta?

Ai 37 de ani și ești regizor de teatru. De peste 15 ani documentezi pentru spectacolele tale istorii de viață ale unor persoane, grupuri și categorii extrem de diverse, care trăiesc în România. Crezi că societatea actuală este plină de contradicții și paradoxuri, pe cât de fertile artistic, pe atât de dureroase și violente pentru oameni. Crezi că problemele acestei societăți sunt structurale și puterea de schimbare individuală, deși există, este destul de limitată. Nu crezi că teatrul poate schimba societatea. Sau țara. Sau lumea. Dar te încăpățânezi să crezi, poate naiv, poate autocomplezent, că un spectacol, sau o grevă, sau un film, sau o dezbatere publică, sau un articol, pot contribui la schimbare.

David Schwartz este regizor de teatru; îi găsești spectacolele în Stagiunea de Teatru Politic.


Acest articol apare și în: