Un oraș bun e unul care are grijă de oameni. Și rolul unui activist e să le amintească autorităților să-și facă datoria.

Activista Irina Zamfirescu nu a crezut că va veni ziua în care la ușa Primăriei vor sta cei care au ținut-o închisă până de curând. Acum, cu ochii pe o postare a unui consilier general PSD care nu e lăsat înăuntru, se amuză.  

„Trăiesc cu foarte multă satisfacție acest moment, să știți”, îi spune la telefon unui alt membru PSD, care îi e prieten. „Ia uite, e și cu poliție locală, cum era pe vremea mea, domnule! Extraordinar! Doamne, Doamne, ce frumos! Foarte mult mă bucur!”

E 29 ianuarie 2021 și Zamfirescu – Zamfi pentru toată lumea – e la sediul ActiveWatch, organizația neguvernamentală în care lucrează de 15 ani. Nu mai e nimeni altcineva în casa mică, ascunsă pe o străduță înfundată aproape de Gara de Nord, pentru că toată echipa lucrează, ca oricine are o profesie care îi permite asta, de acasă. Sunt trei camere, dintre care una e un garaj amenajat ca birou, cu mese, computere și etajere negre pline-ochi cu bibliorafturi cu rapoarte financiare – un decor tipic de ONG. Prin ferestrele mari se vede zăpada din curte, aburul centralei termice și, din când în când, o pisică albă cu negru pe care au moștenit-o când au închiriat casa.

E la sediu pentru a urmări pe Facebook ședința celei mai importante administrații locale din România, ca să vadă cum se respectă legile transparenței.

Consilierul general supărat că nu a putut intra la ședință e Florin Lixandru, unul dintre cei 21 de consilieri PSD care nu s-au prezentat azi în Zoomul Consiliului General al Municipiului București, care a început acum câteva minute. Lixandru și colegii săi vor să intre fizic în sala de ședințe, unde sunt doar primarul Nicușor Dan și secretariatul Consiliului – patru persoane în total. Numai că Poliția Locală păzește intrarea și nu îi lasă. Și de asta se plânge pe Facebook.

Tot de asta râde și Zamfi.

Timp de opt ani, în mandatele primarilor Sorin Oprescu și, mai ales, Gabriela Firea, ambii de la PSD, cetățenii nu au fost lăsați să intre aproape niciodată la ședințele Consiliului. Aceiași polițiști locali, din ordinul primarilor PSD, șicanau cetățenii, îi bruscau și nu le permiteau decât rareori accesul, uneori după ce se terminau ședințele la care se votau proiecte importante pentru comunitate. S-a lăsat și cu procese și cu conflicte în care cetățenii au forțat ușa.

„Îmi vine să mă duc la ei să le dau un covrig, să râd de ei. Sau să protestez cu ei, credeți că mă primesc?”, râde Zamfi în continuare, uimită de întorsătura de situație. Încheie conversația pe o notă mai caldă: „Nu vă supărați că fac mișto de PSD, vă rog eu frumos”.

Zamfi are 36 de ani și ai putea crede că e ușor să o pierzi într-o cameră plină de oameni. Are 1,62 m, păr șaten tuns scurt, și, în pandemie, măști care-i acoperă aproape toată fața, îi aburesc ochelarii și o feresc de virus și de alergenii care-i stârnesc astmul. Dar când îi auzi apelativul pe care-l folosește cu cei mai mulți oameni – un „duamnă/duomnule” cântat și cald – știi că o să o vezi și o să o auzi oriunde este. E ceva în atitudinea ei, în vocea ei puțin glumeață, puțin serioasă, care îți spune că n-o să-ți piardă timpul.

Zamfi discută cu poliția
Pe 15 aprilie, activista Irina Zamfirescu (Zamfi) a organizat primul protest în fața Primăriei București în ultimii cinci ani. Primarul Firea a folosit tot felul de tertipuri legale pentru a bloca protestele în mandatul său.

Aceasta e Zamfi pe care o văd și prietenii de pe Facebook, și consilierii din Consiliul General, și politicienii sau șefii administrației cu care vorbește la ședințe și evenimente, și activiștii, și studenții ei de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială. O persoană care pornește în discuții cu misiunea de a crea dialog, de a aplana conflicte și de a clarifica principiile pentru care vorbește.

De aceea, după ce închide telefonul o sună pe activista Oana Preda de la CeRe – Centrul de Resurse pentru Participare Publică, o organizație care de 15 ani luptă pentru transparentizarea autorităților publice. După ce îi povestește, amuzată, cum s-a întors roata pentru PSD, o întreabă serios: „Auzi, dar câte locuri sunt în sală, chiar nu e loc să facă ședințele fizic? Că numai ei au rămas din toată țara cu ședințele online”.

Numără amândouă locurile – 64 – și le adună pe cele dedicate cetățenilor – încă vreo 25 – dar apoi își dau seama că acelea nu au sistem de vot, deci nu pot fi folosite de consilieri. Sunt 55 de consilieri și chiar vin aproape toți la ședințe – rar sunt sub 50 – deci nu ar putea totuși să stea în sală păstrând distanța sigură în pandemie. Se mai uită și în regulamentul Consiliului împreună și decid că, la limită, e justificată organizarea ședințelor online.

E o rutină obișnuită pentru ea și Preda, partenera ei de tras la răspundere autorități: în orice situație în care e un dezechilibru de putere, pun PSD în loc de USR, Firea în loc de Nicușor Dan, și se întreabă ce-ar fi făcut dacă fosta majoritate și fosta administrație ar fi făcut asta.

Zamfi râde pe Facebook de consilierii PSD cărora li se servește același medicament pe care l-au dat ei altora, dar verifică dacă nu cumva au dreptate. Pentru că, dincolo de simpatii, antipatii și istoric, treaba ei de activistă e să apere un principiu, în cazul acesta de transparență în administrația publică, indiferent cine e la putere.

Cum definește Zamfi activismul

Ce e un activist, pentru Zamfi?

Un om care reprezintă interesul public în relație cu autoritatea. Un om care visează un oraș mai bun – unul just, cu trotuare și locuințe sociale, accesibil tuturor, în dialog permanent cu locuitorii lui – și care trage constant de mânecă autoritatea să ducă politicile în direcția asta. Un om care știe legile și dacă aleșii le respectă. Care e vocea celor care nu se aud. Care nu intră în politică, pentru că crede cu tărie că cele două trebuie să lucreze împreună, dar că demarcația dintre ele nu se poate șterge. Care știe că soluția unei lumi mai bune este să faci sistemele să funcționeze pentru cei mulți, nu să repari succesiuni de cazuri individuale. Care știe că astfel de schimbări nu se vor vedea peste noapte.

Un activist nu e nici ales și nici nu are pârghiile pe care le au autoritățile pentru a schimba ceva. De multe ori, nu are nici climatul de opinie de partea sa – mai ales când luptă pentru drepturile celor mai excluși membri ai societății, precum persoanele fără adăpost, sau când chestionează privilegiile celor mulți, precum șoferii care parchează pe spațiile publice.

Uneori, să fii activist înseamnă să protestezi public și să ceri respectarea legii; de cele mai multe ori, înseamnă să urmărești ani de zile ședințe administrative plictisitoare, să înveți să citești un buget public și să îți găsești aliați în toate culoarele puterii, în orice partid politic, pentru a avea cu cine să continui dialogul fără de care nu se poate schimba nimic.

Și, mai presus de orice, să fii activist înseamnă să-ți poți păstra distanța față de putere, chiar și când, ca acum, un sfert din liderii politici sunt oameni cu care ai construit societatea civilă în ultimii 15 ani.

Ce se întâmplă la ședințele Consiliului General al Municipiului București

Ședința pe care o urmărește Zamfi la final de ianuarie este a cincea a noii administrații a Capitalei, care a câștigat alegerile la finalul lui septembrie 2020 și a fost validată la final de octombrie. E o majoritate nouă (PNL/USR-PLUS) și un primar nou (Nicușor Dan, propus de PNL), e pandemie și, totuși, o altă politică de transparență față de vechea administrație.

Chiar dacă consilierii nu sunt în sală, ci pe Zoom, ședințele Consiliului General se transmit integral pe Facebook – înainte se transmiteau doar primele minute cu discursul de deschidere al primarului Gabriela Firea. Poți urmări și tu cele mai plictisitoare detalii administrative. Acum sunt cam 500 de oameni pe pagină, inclusiv cetățeni interesați de două teme principale: apă caldă și căldură și indemnizațiile pentru persoanele cu dizabilități, care au întârziat.

Nu sunt palpitante ședințele acestea. „Asta încercam să le explicăm lui Oprescu și lui Firea”, își amintește de conflictul constant cu cei doi primari, „că mai rău faci dacă nu lași cetățeanul în sala de ședințe. Nu vine nimeni oricum, doar dacă interzici atragi atenția. De ce vrei să-ți pui poporul în cap?”

Ea și ceilalți activiști le urmăresc mereu. O dată pentru că pot să vadă dacă se respectă Legea 52/2003 privind transparența decizională, care obligă instituțiile să pună în dezbatere publică orice act normativ. Apoi, pentru că „discuțiile dintre primar și consilieri îți dau tonul pentru ce urmează”, adică cine ce priorități va susține, ceea ce îi ajută pe activiști să știe care dintre consilieri ar fi un partener bun de discuții pentru a pune pe agenda autorității propunerile lor: de trafic, de mediu, de protejarea persoanelor vulnerabile, de dreptul la locuire, de reziliență la cutremur, de accesibilizarea spațiilor publice, de bugetare transparentă.

Susține DoR cu un abonament digital. Ne ajută să facem în continuare jurnalism de profunzime care îți dă curaj să faci schimbări în viața și comunitatea ta.

Abonează-te.


Ședința de azi e în prima zi după incendiul de la secția ATI COVID de la Spitalul Balș, în care au murit mai mulți pacienți, așa că primarul Nicușor Dan începe prin a transmite condoleanțe familiilor victimelor. Apoi se consemnează demisia din CGMB a consilierului USR-PLUS Vlad Voiculescu, care a renunțat la funcție pentru a fi ministrul Sănătății în noul guvern Cîțu. (Un mandat care avea să se încheie abrupt în aprilie, iar demisia de azi îl va împiedica pe Voiculescu să se întoarcă în administrația publică locală.) Primarul anunță și propunerea de a transforma Circul Metropolitan în centru de vaccinare COVID.

Agenda unei ședințe e formată din propunerile de acte normative și decizii din convocatorul întâlnirii, la care se adaugă, pe lista suplimentară, alte propuneri care apar între data convocării și ședința propriu-zisă. „Uite, asta e o chestie mișto pe care o face Nicușor, pune pe site inclusiv proiectele de pe lista suplimentară, ceea ce ăia pe vremuri nu făceau”, spune Zamfi.

La ședințele din mandatul Firea, pe lista suplimentară apăreau constant propuneri, cum ar fi alocarea a 140 de milioane de euro pentru construirea unei noi Săli Polivalente sau noua organigramă a Primăriei. Suplimentarea agendei din convocator era un mod de a le scoate din procesul consultativ – unul dintre principalele abuzuri de putere pe care Zamfi și alți activiști i le-au reproșat primarului Firea. Și nu doar cetățenii nu aveau acces la aceste propuneri, nici consilierii din opoziție nu primeau întotdeauna proiectele pe care urma să dezbată și să le voteze.

Foarte repede se ajunge la primul dintre proiectele puse în dezbatere azi. Dintr-un birou din PMB vorbește directorul adjunct al Administrației pentru Consolidare, Edmond Niculușcă, un activist pentru patrimoniu care a fost numit mai întâi consilier personal al noului primar în noiembrie 2020 și apoi, tot numit, în această funcție.

Află mai multe: Cine este Edmond Niculușcă?

Înainte de cariera administrativă, Niculușcă a condus ONG-ul ARCEN, care a cartografiat clădirile valoroase din oraș într-un instrument de referință pentru urbaniști și arhitecți, Catalog București, a promovat istoria Capitalei și a făcut proiecte de reziliență la cutremur într-una dintre cele mai vulnerabile zone din centru, District 40. Intrarea lui în echipa lui Nicușor Dan nu a fost o surpriză, pentru că o parte dintre consilierii pe care i-a adus în Primărie, inclusiv city managerul Diana Pungă, sunt foști colaboratori ai Asociației Salvați Bucureștiul, ONG-ul dedicat salvării patrimoniului pe care l-a condus ca activist.

„Bună ziua, se aude?”, întreabă Niculușcă, într-o autentică tradiție pandemică, apoi dă detalii despre cele trei imobile din centrul orașului a căror consolidare a fost începută în 2005 și apoi abandonată, așa că redeschiderea șantierelor trebuie din nou aprobată de Consiliu, împreună cu bugetul lor.

Pentru unul dintre ele, lângă Ateneu, costul consolidării se ridică la aproape 14 milioane de euro. Celelalte două mai adaugă aproape 12 milioane de euro. Niculușcă spune că la primul „costul e mai mare pentru că e monument istoric” și că a dat deja explicații în comisia de specialitate din Consiliu. Toate ar trebui finalizate în următorii doi ani.

O consilieră, pe care Zamfi nu o recunoaște, spune însă că prețul e „șoc total” și că a cerut mai multe opinii în industrie și a aflat că se poate mai ieftin. Mai specific, cere să li se trimită consilierilor, cu cel puțin cinci zile înainte de ședința de vot, detaliile devizului.

Zamfi o caută pe site-ul PMB ca să înțeleagă ce se întâmplă. „Ia uite, PLUS! Ce surpriză!” Anamaria Gram e la primul mandat în CGMB, o avocată de 40 de ani cu studii în Franța, care a mai lucrat în aparatul public la începutul carierei. De când e consilier general are poziții publice pe probleme de mediu, o prioritate pe care și-a anunțat-o din campanie, și pe proceduri administrative, precum auditarea activității primăriei în mandatul Firea.

Zamfi e încântată. Nu se aștepta ca cineva din coaliție să combată o propunere a administrației.

Niculușcă răspunde că nu poate să-i dea informațiile din deviz specialistului trimis de consilieră să evalueze dosarul, dar „dacă faceți o solicitare scrisă vă punem la dispoziție”, ceea ce îi smulge un alt hohot de râs lui Zamfi. Când ajung în funcții publice, și activiștii ajung să se poarte ca birocrații pe care îi combăteau. Consiliera insistă ca de acum încolo să li se pună la dispoziție din timp toată documentația: „În acest moment, noi votăm în alb, bazându-ne pe buna credință a dumneavoastră că ați verificat cu atenție toate costurile.”

„Are dreptate”, spune Zamfi. „Trebuia să fie și-n dezbatere publică, nici nu mai zic asta.” Lipsa dezbaterilor și faptul că nu s-a respectat legea în cazul numirilor din PMB – Niculușcă, de exemplu, nu are studii tehnice de construcții, cum cere postul, și nici nu a dat concurs – sunt doi dintre indicatorii de transparență pe care îi urmărește. „Dar am stabilit că mai așteptăm până face șase luni de mandat și după aia se va ieși.”

Prin „se va ieși” se referă la rapoartele pe care ea și Oana Preda de la CeRe le fac anual despre cum respectă PMB legea. Au început în 2017, după primele șase luni de mandat ale Gabrielei Firea, care le-a exasperat cu opacitatea cu care opera bugetul instituției publice, și au continuat apoi cu rapoarte anuale, tot mai groase (cel din 2019 are 116 pagini) cu inventarul încălcărilor legii în administrația Firea. De aceea urmăresc fiecare ședință de Consiliu, fiecare decizie și țin tabele și foldere cu dovezi.

Dacă Firea ar fi ieșit iar primar, ambele cred că nu ar fi continuat, că le era clar că nici rapoartele, nici discuțiile din jurul lor nu o făceau să respecte legea, dar, cum a ieșit Nicușor Dan, vor face în continuare. Poate de data asta va fi loc de dialog, mai ales că se așteaptă ca noul primar să pună în dezbatere bugetul orașului, așa cum a promis în campanie.

Până atunci, stă cu ochii în ecran și urmărește cum vorbesc consilierii, cum se respectă legea, cum arată viitorul orașului când, în sfârșit, la cârma lui e unul dintre activiștii alături de care a protestat mai mult de 10 ani.

Primele luni din mandatul lui Nicușor Dan

Pe 5 aprilie, Bucureștiul tot nu are buget, deși cel național fusese adoptat pe 9 martie și legea cere ca cele locale să fie propuse în 15 zile.

Așa că Zamfi a aplicat regula „capul lui Firea pe ce face Nicușor” și a scris pe Facebook, ironic (căci postările ei sunt întotdeauna puțin în glumă), că lucrurile par să meargă ideal în coaliția care conduce Capitala de nu avem nici acum buget, alături de o știre din 2020 în care Nicușor Dan o critica pe Firea că a depășit termenul legal și că o făcuse în fiecare an până atunci.

O postare pe Facebookul lui Zamfi cu o captură de ecran dintr-o ședință a CGMB în care bugetul nu a fost votat.
Zamfi comentează des ședințele autorităților locale pe contul ei de Facebook. Captură de ecran a unei postări după o ședință despre bugetul Primăriei Municipiului București.

Cele cinci luni de mandat de până atunci au fost punctate de câteva teme mari, până la buget. Cea mai stringentă a fost cea a termoficării. Primarul a anunțat că a contractat credite și a demarat reparațiile pe 53 de km de tronson și că din 2022 există 300 de milioane de euro finanțare europeană pentru reparații extinse care vor dura câțiva ani. În iarna asta, însă, problemele nu au putut fi rezolvate, așa că bucureștenii au continuat să se plângă, pe bună dreptate, de frigul din apartamente și de avariile frecvente care i-au lăsat fără apă caldă.

Pe lângă termoficare, primarul a continuat procesul de desființare a companiilor municipale create de Gabriela Firea – o măsură administrativă a fostului primar al cărei unic scop a fost să scoată de sub incidența legilor administrației locale și transparenței mare parte din activitatea și cheltuielile primăriei și care a fost declarată ilegală în instanță, dar asta nu a schimbat cu nimic realitatea: PMB deține și azi 20 de companii municipale, cu echipă și buget, care dublează mare parte din serviciile și direcțiile instituției.

Numai că desființarea lor nu e așa de simplă cum părea, pentru că multe proiecte ale primăriei se desfășoară deja prin aceste companii (de consolidare sau de construcție de locuințe sociale, de exemplu) și dispariția lor ar însemna oprirea și reorganizarea acestor proiecte esențiale și incertitudine pentru angajați.

Pe lângă astea, Nicușor Dan a început să aibă întâlniri cu toți primarii de sector – lucru despre care Zamfi spune că e obligatoriu prin lege, dar care în mandatele trecute nu s-a întâmplat. A preluat de la Primăria S1 două spitale, cu scandal public – o poveste atât de complicată despre cât de încurcate sunt legile administrației locale încât nici Zamfi n-a putut să explice prea bine cine a avut dreptate, primarul Clotilde Armand că nu le mai voia sau Nicușor Dan că le-a preluat, dar s-a amuzat de dinamica dintre cei doi foști colegi de partid ajunși primari.

Cea mai mare și mai vizibilă acțiune a primarului, care era să strice coaliția care conduce CGMB, a fost să suspende planurile urbanistice zonale (PUZ) de sector.

Bucureștiul nu are un plan urbanistic general finalizat și, din punct de vedere al dezvoltării urbane, e condus prin excepții, nu prin reguli. Nicușor Dan a propus în februarie să suspende vreme de doi ani PUZ-urile (ceea ce ar interzice automat eliberarea unor noi autorizații de construcție), pentru a putea fi finalizat PUG și abia apoi să se mai poată deschide șantiere noi, conform cu noile direcții urbanistice.

Află mai multe: Ce este un PUZ și de ce contează

Dezvoltarea unui oraș funcționează așa: autoritățile creează un plan urbanistic general (PUG) care stabilește cum se construiește în oraș (înălțimi, distanțe între clădiri, direcții de dezvoltare, străzi și alte construcții publice, infrastructura de utilități etc.). Pe zone limitate, cum ar fi sectoarele sau chiar mai mici, se pot crea PUZ-uri care stabilesc mai în detaliu aceste reguli sau care le completează, dar care pot include și excepții de la PUG. Problema, la București, este că aproape tot ce se construiește e în baza PUZ-urilor și a excepțiilor introduse de ele. De aceea ai blocuri de 10 etaje în cartiere de case, clădiri noi fără locurile de parcare obligatorii, parcuri invadate de clădiri.

Numai că nu a fost așa de simplu. Partidul care l-a susținut la primărie, PNL, a ieșit public, prin diferiți membri, precum fostul ministru al Muncii, Violeta Alexandru, pentru a susține ideea că e suficientă o suspendare de trei luni. Ba chiar au și spus public că primarul a fost de acord cu asta. Consilierii USR-PLUS au susținut cifra inițială, de doi ani.

Zamfi scria pe Facebook că a pus pariu că nu va trece nicio suspendare a PUZ-urilor, pentru că interesele dezvoltatorilor imobiliari sunt prea mari și puterea lui Nicușor Dan prea mică fără susținerea PNL.

Până la urmă, la o ședință la final de februarie, s-a ajuns la compromisul suspendării timp de un an. „Un fel așa de meet me half way”, scria Zamfi pe Facebook în ziua aceea. A fost dezamăgită, dar tot a fost mai bine decât crezuse – adică deloc.

Procesul de elaborare a bugetului nu fusese la fel de opac precum în administrația trecută, totuși. În ianuarie și februarie, în urma unei scrisori publice semnate de 30 de ONG-uri care se ocupă de problemele orașului și care s-au oferit să ajute cu orice demers urban, primăria le invitase la discuții pe buget. În funcție de activistul pe care îl întrebi, discuțiile au fost fie exemplare – cetățenii vedeau în sfârșit interiorul primăriei după mai mult de 10 ani –, fie inutile.

Un ONG-ist care timp de 10 ani s-a dedicat îmbunătățirii transportului alternativ, Marian Ivan de la OPTAR, a și anunțat public că se retrage pentru o vreme din activism pentru că primarul a ratat deja șansa de a avea un mandat eficient neanunțându-și nicio prioritate și nedemarând marile proiecte de dezvoltare urbană la timp. Consultările i s-au părut o pierdere de vreme, pentru că singurul lor scop a fost ca directorii din primărie să-și prezinte strategia. Nu a auzit viziunea primarului și nu a simțit că i-a ascultat cineva pe ONG-iști. „Noul București eu încă nu-l simt”, spunea în februarie. „Acum nu simt că merită timpul meu.”

Zamfi spune că toată activitatea de până acum a primarului este una reactivă. O capitală are nevoie însă de mai mult decât de un edil care rezolvă crize. „Nu există în momentul ăsta niciun proiect mare al lui Nicușor Dan. Termoficarea nu e o alegere. Cu transportul public nu prea ai de ales.”

Promisiunile din platforma electorală – printre care construirea unei rețele metropolitane de cale ferată, care să degreveze traficul de mașinile din suburbii – nu au niciun termen de realizare. „Patru ani nu sunt atât de mulți și trebuie să faci în fiecare an ceva pentru proiectul mare. Or, până acum, nu-mi dau seama care e acel proiect meaningful.”

De aceea, mesajele unor susținători ai lui Nicușor, care le cer activiștilor să aibă răbdare, să-l lase să se acomodeze cu noua funcție, o lasă rece. Datoria lor e să continue să atragă atenția că lipsesc aceste repere și să le ceară de la primar.

Responsabilitatea de a semnala asta public atârnă greu mai ales pe ea, pentru că ADN-ul ei activist i se datorează chiar lui Nicușor Dan.

De la Hala Matache la ușa Primăriei

Zamfi s-a născut și a crescut într-un cartier mărginaș și sărac al Ploieștiului, Bereasca, unde stau și români, și romi, și unde nu a fost canalizare până în 2012. Părinții au lucrat tot timpul – mama statistician la rafinărie, tatăl electrician –, așa că pe ea și pe sora mai mare le-a crescut mai mult bunica, spune mama ei, Lenuța. „A fost mereu un copil fericit, dar și atent la nevoile celorlalți.” Avea grijă de copiii mai mici de pe stradă și împărțea ce avea.

Până și într-o scrisoare către Moș Crăciun din clasa a II-a, în care îi cerea haine, un creion, un pic, un diafilm și o carte cu „întâmplări hasli”, adăugase o cămașă de noapte pentru mamaie și în final îi urase Moșului sănătate și noroc pentru întreaga familie.

A învățat bine și a ajuns, în clasa a IX-a, singurul copil din clasa ei de la școala din cartier care mergea la Colegiul Național I.L. Caragiale din Ploiești, una dintre cele mai bune școli din județ. La prima ședință cu părinții, Lenuța își amintește cum i s-a vorbit prețios despre culegerile și manualele care trebuia cumpărate și cum diriginta i-a spus că probabil familia ei nu și le permite. A făcut tot posibilul să le cumpere, ca Irina să nu simtă diferența dintre ea și ceilalți. A terminat și clasa a XII-a cu premiu.

Zamfi în liceu
Zamfi a avut înclinație spre română și limbi străine, spune mama ei. A mers la liceu la profil bilingv română-engleză.

Și-a petrecut primul an de facultate făcând zilnic naveta la Ploiești sau dormind ilegal pe o saltea în camera de cămin a surorii ei mai mari, pentru că nu a mai găsit cazare.

Lenuța și-a pierdut jobul la rafinărie tot pe atunci, așa că a plecat să muncească menajeră în Italia câțiva ani – trei luni în Italia, trei luni acasă să aibă grijă de familie, apoi o lua de la capăt – pentru că altfel nu putea întreține la facultate cele două fete, primele din familia lor care făceau studii superioare. Când s-a întors definitiv, tot mama ei a mobilizat vecinii și s-au dus peste primar să le pună canalizare și, în sfârșit, din 2012 cartierul lor se simte ca unul dintr-un oraș.

Zamfi spune despre ea că a avut un car de noroc. Cu familia ei, care a susținut-o la școală; cu Mircea Toma, jurnalistul și activistul pentru libertate de exprimare, pentru că a învățat-o să fie o activistă realistă; cu sociologul Liviu Chelcea, care i-a dat șansa să predea și i-a coordonat lucrarea de doctorat despre evacuări; cu rețeaua de activiști civici care s-a coalizat de la protestele pentru Hala Matache încoace, că au învățat împreună cum să ceară socoteală autorităților; cu Oana Preda, că au făcut echipă pentru a urmări ce face primăria.

Acest „car de noroc” i-a confirmat că diferența între o viață decentă și una plină de lipsuri nu stă atât în cât muncești, ci în câte șanse ți s-au dat și ce ai putut să faci cu ele.

Zamfi a terminat Facultatea de Filosofie în 2007. Cu un an înainte a venit la ActiveWatch ca voluntară pe monitorizarea presei pentru derapaje politice sau discriminatorii – misiunea originală a organizației pornite de Mircea Toma – și a crescut, în timp, la coordonator al programului de advocacy pentru bună guvernare.

Află mai multe: Ce este advocacy-ul?

Advocacy este procesul legal și transparent prin care o persoană sau un grup încearcă să influențeze politicile publice care privesc o comunitate sau o țară întreagă și scopul său e să obțină, de obicei, schimbări legislative (nu e același lucru ca lobby, o practică de influențare a politicilor în beneficiul unui actor/sector economic, și care e interzis în UE). Într-o țară europeană, unde legile sunt la standarde comunitare în cele mai multe cazuri, advocacy-ul e folosit mai mult pentru a determina aplicarea legilor decât schimbarea lor. E nevoie de advocacy pentru a obține transparență, date deschise (adică bugete în format prietenos, nu scanuri), dezbateri pe acte normative, drepturi pentru persoane vulnerabile, dar nu numai. Prin orice metodă posibilă legal, de la petiții și proteste, la dat în judecată autoritățile.

Trecerea de la monitorizare la activism s-a întâmplat când Nicușor Dan, pe atunci activist pentru patrimoniu, a fondat Pactul pentru București, care trebuia să fie o platformă electorală alternativă. ActiveWatch s-a alăturat demersului pentru că milita deja pentru accesibilizarea spațiilor publice pentru persoanele în scaun rulant și Zamfi a ținut secretariatul mișcării.

Nu a devenit platforma electorală pe care o plănuise Dan, dar în baza ei s-a creat rezistența la demolarea Halei Matache, o piață construită în secolul XIX, monument istoric, pe care primarul de atunci, Sorin Oprescu, voia să o dărâme. Hala, utilizată în continuare, stătea în drumul viitorului bulevard Buzești-Berzei-Uranus care trebuia să lege Piața Victoriei de Palatul Parlamentului.

Începând cu 2009, mai multe organizații de patrimoniu, urbaniști, arhitecți, artiști și ActiveWatch au organizat proteste pentru salvarea Halei și au fost băgați în dubă de jandarmi de mai multe ori, au încercat să convingă primarul să nu o dărâme, l-au dat în judecată, l-au crezut când a zis că doar o mută câțiva metri mai încolo pentru ca, într-un final, în noaptea de 25 martie 2013, pe un cod portocaliu de viscol, Oprescu să semneze ordinul de demolare și să o pună jos cu buldozerele în câteva ore.

„Absolut toată lumea care a fost implicată, dacă-i întrebi, o să spună că momentul cel mai critic din viața lor, profesional, a fost Hala”, spune Zamfi. Pentru ea, n-a fost ușor. Își amintește cel mai mult exasperarea la toate minciunile pe care le spunea Oprescu. Plângea uneori de nervi. Și spune că toată lumea „îi ura” – pentru că mulți dintre locuitorii din cartier voiau dărâmarea Halei, o considerau un „focar de infecție”. Dar e și perioada în care a învățat de la activiștii mai experimentați din grup. „ONG-iștii de gardă veche au fost super meseriași. Toți își iau timp să fie riguroși, chiar dacă pierzi sensul lui rapid din reacție rapidă. Azi, noi mai degrabă ieșim prea repede, la ei e instinctiv să fie calculați și așezați.”

Mircea Toma definește mișcarea pentru Hala Matache drept „războiul pe orașul nostru, din care am ieșit cu victorii parțiale și apoi umiliți și înfrânți”. „Victoriile” au fost coalizarea unui nou tip de mișcare civică. Moștenirea Pactului pentru București și a luptei în van pentru Hala Matache a fost Uniunea Salvați Bucureștiul (mai târziu Uniunea Salvați România, USR).

Unii dintre activiștii de atunci au intrat în politică, precum Nicușor Dan sau Roxana Wring de la Asociația Pro.Do.Mo, iar alții, ca Zamfi, Mircea Toma, Șerban Sturdza (Asociația Pro Patrimonio), Doina Vella (Miliția Spirituală) sau poetul Mugur Grosu au rămas să facă rezistență de cetățeni. Nimeni nu a renunțat însă la București.

Protestul din 6 octombrie 2012 pentru salvarea Halei s-a încheiat cu aproape toți activiștii urcați în dubă de jandarmi și duși la secție. Nicușor Dan a fost și el ridicat, Zamfi a scăpat că au ignorat-o jandarmii. Film de Vlad Petri.

După aproape 20 de ani de la Revoluție, timp în care, cu excepția protestului din 1990 din Piața Universității, s-a ieșit în stradă mai mult pentru lupta sindicală, și nici aia prea des, mișcarea pentru Hală s-a înscris într-o nouă eră a protestelor de stradă.

În 2012 s-a ieșit împotriva măsurilor de austeritate ale guvernului Boc (proteste catalizate de demiterea unui secretar de stat adulat pe vremea aceea, Raed Arafat), în 2013 pentru salvarea Roșiei Montane, în 2015 împotriva corupției care a permis incendiul de la Colectiv și, desigur, în 2017 împotriva OUG13, cele mai mari proteste văzute în România post-comunistă.

Toate, în esență, proteste pentru lucruri mai greu de explicat: democrație, stat de drept, justiție, siguranță.

Nu avem încă mulți oameni care să ceară justiție socială, echitate, drepturile minorităților sau acțiune împotriva schimbării climatice, cum vezi la protestele din Vest, dar suntem, ca societate, pe același drum spre ele.

În paralel cu protestele pentru Hala Matache, s-a mai întâmplat ceva. În 2012, o reprezentantă a unui grup de inițiativă civică din București a încercat să participe la o ședință de consiliu general ca să prezinte o problemă din cartier.

Află mai multe: Ce este un grup de inițiativă civică?

 Grupurile de inițiativă civică sunt grupuri informale de cetățeni, adunate de obicei în jurul unei probleme de urbanism (lipsa unei treceri de pietoni sau a unui trotuar, curățarea unui parc etc.), pe care CeRe Participare le sprijină să se organizeze și să dialogheze cu autoritățile (pentru că nu există niciun fel de standard de comunicare cu primăriile, fiecare face altfel și cetățenii nu știu cum să facă o petiție sau să ceară o audiență).

Când CeRe a aflat că reprezentanta grupului nu fusese primită la ședința de consiliu, ci fusese trimisă la cantina primăriei să urmărească ședința pe un ecran, a vrut să vadă cât de frecventă era situația aceasta. Pe parcurs li s-a alăturat și Zamfi și au format o alianță care se uita pentru prima oară la o chestiune care părea un dat: transparența procesului decizional în administrația publică locală.

Au început de la accesul la ședințe (imposibil) și au ajuns la monitorizarea punerii în dezbatere publică a actelor normative (aproape niciodată) și respectarea promisiunilor din platformele electorale (mai deloc).

Și dacă pe vremea lui Oprescu (care a fost primar între 2008 și 2015, când a fost arestat pentru acuzații de corupție și nu și-a mai încheiat al doilea mandat) abuzurile acestea erau de interes doar pentru un grup mic de activiști, odată cu venirea la primărie a Gabrielei Firea, fostă prezentatoare TV intrată în politică la începutul anilor 2010, vizibilitatea lor a explodat. Zamfi și Oana Preda au ajutat. Și s-au ajutat reciproc.

„Nu știu dacă nu abandonam de mult dacă nu era Zamfi”, spune Preda. „Dacă o văd pe ea că nu cedează, mă remotivez. E o resursă de elan. Uneori nu mai aveam chef să mergem la ședință, știind că ne dau afară oricum, dar faptul că urma să ne vedem și să bem o cafea împreună ne motiva să ne ducem.”

Zamfi și Oana Preda lucrează pe un laptop
Oana Preda (dreapta) are 44 de ani și lucrează în sectorul ONG din 1996. De când a fondat CeRe, în 2006, îi sprijină pe oameni să vorbească, nu să vorbească ea pentru ei.

Zamfi și-a găsit în ea un partener perfect pentru pisat autoritățile: „Fără Oana Preda nu merg nicăieri. Dacă ne bagă în portbagaj Bădulescu, să ne bage pe amândouă. Așa am stabilit”. Aurelian Bădulescu e fostul viceprimar de pe vremea lui Firea, care amenința și jignea consilierii din opoziție și pe activiști – printre altele, i-a făcut haimanale și unei consiliere USR i-a zis că e „mică și proastă”.

Când glumește despre agresivitatea lui, Zamfi nu glumește de fapt. I-a fost deseori frică de violența lui – când trecea pe lângă ea, se ferea să facă contact vizual, ca să fie cât mai sub radarul lui.

Lupta cu Firea s-a dus pe două fronturi: în sala de consiliu, unde nu au intrat decât foarte rar, o dată forțând ușa, și în rapoartele de monitorizare a administrației. În sală (sau la intrarea în ea) li se alăturau și alți activiști – precum Elena Calistru de la Funky Citizens, care urmărește cum se face bugetarea în instituțiile publice și care a văzut în toți acești ani cum a crescut interesul oamenilor pentru administrația locală și datorită lui Zamfi: „Asta e o victorie mare. Dacă te simți mic și neputincios, gândește-te ce poate face un țânțar într-o noapte de vară. Zamfi e dovada că dacă ai disciplină și nu renunți, poți să împingi lucrurile mult peste ce e reach-ul tău ca individ”.

Raportul final, după mai mult de patru ani de mandat al Gabrielei Firea, este o analiză chirurgicală a eșecului administrativ. L-au intitulat „Aproape nimic” și l-au început așa: „în niciunul dintre domeniile analizate de noi nu au fost înregistrate progrese notabile, care să ducă la creșterea calității vieții sau la creșterea transparenței decizionale”. Apoi au arătat pe fiecare domeniu în parte, de la trafic la asistență socială, de la transparență decizională la respectarea drepturilor, de la buget la încălcările repetate ale legii, cum a eșuat primarul.

A ajutat și că tot mai mulți oameni au devenit atenți. „Făceam fix același lucru și pe vremea lui Oprescu”, spune Zamfi, „Nobody fucking cared. Părerea mea e că ne-am schimbat noi. Așteptările noastre, atenția. Sunt mai mulți oameni activiști. Sunt alte vremuri și sunt mai mulți atenți pe Primărie decât pe vremea aia. Acum greșeala unui primar e mult mai vizibilă.”

Calistru crede și ea că alegătorii, mai ales cei de la ultimele alegeri locale, „le dau castane mai mari decât opoziția. Și asta schimbă relația între cetățeni și aleși”.

„Să nu crezi că am crezut că o să salvăm lumea cu documentele astea”, spune Preda. „De multe ori am avut sentimentul că nu rezolvăm nimic. Nu știu cum am depășit asta. Eu m-am gândit că facem și noi ce putem și i-om da de cap. Ne-am înghițit furia și am pus-o în rapoarte.”

Zamfi știe cum a depășit frustrarea: a învățat tot de la cei mai experimentați. Mircea Toma, când o vedea la capătul nervilor, îi arăta unul dintre lucrurile la care a lucrat el în ultimii 30 de ani, adică reducerea rasismului împotriva romilor, și cum a scăzut cu 2-3 procente. „Și zicea: «Știi tu cât de greu se modifică percepțiile oamenilor? Știi tu ce mare succes sunt aceste două procente? Am muncit pentru ele peste 10 ani.» Și mi se părea atât de senin și de optimism în această situație…”

Toma spune că mai face și azi terapia cu exemple când o vede că „se zvârcolește în suferință” că lucrurile se mișcă prea încet – uneori sunt statistici, alteori povești despre cetățeni care au început să miște singuri lucruri care le păreau nedrepte. „Am avut și eu furiile și frustrările mele, mai ales ca ziarist”, spune Toma, care are 69 de ani, și a văzut în timp că totuși lucrurile se schimbă.

Despre Zamfi, pe care o cunoaște de când avea 21 de ani, Toma spune că a devenit o activistă atât de eficientă datorită firii ei. Când a venit în organizație părea „o sfântă pogorâtă dintr-o frescă bisericească, cu părul lung și smerită, dar dacă închideai ochii la asta și urmăreai doar ce face, vedeai deja în tot și rigoare, și înverșunare”. Tot ce i-a oferit ActiveWatch, spune el, este libertatea de a construi singură ce vrea să facă.

Exemplul lui i-a calibrat lui Zamfi așteptările și i-a dat o măsură a ce înseamnă să ai impact și să fii realist: „E asumată ca o chestie de viață. Noi înțelegem că durează ani să schimbi ceva.”

Și a mai avut un mic instrument: umorul. Firea se lua atât de tare în serios încât a devenit foarte ușor să o „ia la mișto” în meme-uri. Și nu numai atât: ridicase niște ziduri atât de înalte în jurul ei și al Primăriei încât nu era posibil niciun dialog. Inclusiv pe pagina oficială de Facebook, ștergea orice comentariu critic și bloca cetățenii. Ca să poți vorbi despre frustrarea pe care o provoca asta, trebuia fie să te plângi, ceea ce Zamfi nu face, fie să râzi de ea.

Când a pus poză cu ea pe plajă, cu brațele ridicate spre cer, în timp ce cu o zi înainte în București căzuseră, din cauza vântului, mai multe schele puse de formă pe clădiri așa-zis în consolidare, Zamfi a umplut Facebook-ul de meme-uri cu Firea decupată și suprapusă peste tot felul de locuri problematice din oraș. Firea pe gunoaiele din Ferentari, Firea susținând o schelă căzută, Firea cu brațele în sus în fața unui autobuz defect.

Primarul Gabriela Firea a fost o sursă continuă de meme.

Când a vizitat un șantier de consolidare și s-a pozat atingând un perete, Zamfi a trântit un text peste poză: „Să punem o instalație aici, când e rostit numele meu, să lăcrimeze peretele. Da?”. Când a aniversat doi ani de mandat și s-a fotografiat într-un tricou inscripționat cu „Primar General de doar 2 ani”, Zamfi și-a făcut și ea unul cu „Primar General pentru încă 2 ani”.

Meme-urile, sute în patru ani, au devenit un limbaj de comunicare cu cei la fel de exasperați ca ea și ceilalți activiști, un mod de a semnala, fără a te lua la fel de mult în serios, absurdul vieții politice dâmbovițene.

Au avut și niște efecte surprinzătoare, cum a fost că secretara generală a PMB, care e în primărie de pe vremea lui Oprescu, i-a dat add pe Facebook și follow pe Instagram și a început să-i dea like-uri și inimioare. „Parcă îmi făcea cu ochiul.”

Nu era singurul om din instituție care îi semnala, cum putea, că lucrurile nu stăteau bine nici pentru ei în interior. La Registratură, când mai depunea cereri sau notificări de proteste (pe care PMB le respingea), funcționarele îi șopteau „Succes” sau o felicitau că atrage atenția asupra unui abuz. Și asta i-a dat încredere că erau mai mulți oameni care înțelegeau că un astfel de comportament, la un primar, nu e normal.

Firea a pierdut alegerile din septembrie 2020 în fața lui Nicușor Dan, care candida a treia oară, dar prima dată susținut de un partid mare, PNL. Imediat, așa cum se aștepta, Zamfi a văzut un nou val de activiști mergând în administrație.

Spune că, din 2015 încoace, cam un sfert din societatea civilă pe care o cunoștea a intrat în politică, începând cu guvernul tehnocrat al lui Dacian Cioloș: de la ministrul Fondurilor Europene Cristian Ghinea la fostul ministru al Muncii, Violeta Alexandru, de la deputați precum Tudor Pop la senatori ca Florina Presadă, toți foști colegi de proteste, petiții și activism pentru democrație. Inclusiv șeful și mentorul ei, Mircea Toma, a fost nominalizat de USR-PLUS să devină membru CNA, a fost confirmat în mai de Parlament și a părăsit organizația pe care a fondat-o. Pentru ea, deși inclusiv prietenii o tachinează cu ideea asta, nu este o opțiune.

„Pentru mine e infinit mai complicat tipul de compromis pe care îl presupune funcția politică”, spune când e întrebată de ce nu intră în politică sau administrație, unde are poate mai multe instrumente să schimbe lucruri. „Eu de asta nu o să pot să intru niciodată într-un partid, pentru că îmi dau seama că un partid bun e un partid mare și un partid mare te duce inevitabil în zone gri. Mie mi se pare mai ușoară munca de ONG-ist decât să fac astfel de compromisuri.” Și se vede că o irită tema, deși e o persoană mereu politicoasă și caldă. „Acuma, dacă ești ONG-ist, oamenii cred că pasul următor e să intri în USR.”

O irită de fapt dualitatea unora dintre cei care au intrat în politică, dar continuă să vorbească și din postura de activiști. „S-a cam stricat treaba cu demarcația între politic și ONG-ist. Tati, ori ori? Nu ajuți cauza.”

Nu ideea de politică e greșită, cât umbra pe care o aruncă acest comportament neclar asupra celor ca ea. „S-o facă, dar să se ducă de tot.”

Pe urmele evacuărilor din Capitală

Adevărata hartă a Bucureștiului lui Zamfi nu este cea a protestelor. Începe tot de la Hala Matache, coboară pe Buzești și Berzei până la Podul Hasdeu, trece prin fața PMB spre Universitate, la strada Sfinților, ajunge în vechiul cartier evreiesc pe Anton Pann și Vulturilor, dă un ocol pe lângă Patriarhie pe Gazelei și pe Regina Maria, oprește în Ferentari pe Iacob Andrei și ajunge apoi aproape de ieșirea din capitală spre mare, la Adăpostul Sf. Ioan.

E harta locurilor din care au fost evacuați oameni, cealaltă cauză a vieții ei.


Acestea sunt câteva dintre evacuările din ultimii 10 ani documentate de Zamfi și la care, de multe ori, a ajutat cu tot ce a putut, de la certat cu polițiști la dus mâncare la dat telefoane politicienilor.

„Mi-e și frică să speculez câți oameni au fost evacuați în ultimii 10 ani.” Numai ea a numărat 1.360 de oameni care și-au pierdut acoperișul între 2010 și 2017, când și-a documentat teza de doctorat pe evacuările din București, dar nu ar putea de fapt să dea o cifră a oamenilor afectați de evacuări din clădiri și demolări de locuințe improvizate. Nimeni, nici Jandarmeria, care participă la toate, nu știe câți sunt.

În introducerea tezei de doctorat a explicat cum a ajuns, de la o activistă preocupată de administrație publică și salvarea unui monument istoric, la un om care stă nopțile pe trotuare înghețate alături de oameni aruncați în stradă de stat.

Tot de la Hala Matache a început. Peste 1.000 de oameni au fost evacuați într-o noapte de decembrie 2010 din aproape 100 de clădiri care urma să fie demolate pentru același bulevard al lui Oprescu. A vorbit atunci cu unii dintre ei, dar nu a întrebat unde se duc. Nici nu și-a pus problema că nu au unde. Erau fie proprietari despăgubiți de stat, fie chiriași ai statului. Procesul era traumatizant, dar nu avea cum să fie altfel cu câteva zile înainte de Crăciun.

După câteva luni a aflat că una dintre familiile cu care vorbise stătea acum într-o locuință abandonată, fără forme legale. Atunci abia a văzut ce nu văzuse: „Nu înțelegeam de ce acei oameni care au fost scoși din locuințele care aparțineau Primăriei Municipiului București, în regim de locuințe sociale, nu locuiesc acum într-un alt imobil al instituției publice. Admit acum, la distanță de opt ani, că am pornit în această cercetare cu naivitatea unui om care a presupus că interesul major al instituțiilor publice este de a proteja integritatea fizică a locuitorilor.”

Nu știa că tot ce le oferea primăria, dacă nu erau proprietari ca să primească despăgubiri, era să stea într-un adăpost de noapte, femeile cu copiii într-o parte a orașului, bărbații în alta, de parcă faptul că nu mai aveau acoperiș însemna și că nu mai au dreptul să fie o familie.

Două femei stau pe o canapea după evacuarea din Vulturilor.
Autoritățile le oferă opțiuni puține sau deloc oamenilor pe care îi evacuează și mulți ajung pe stradă sau în locuințe improvizate, ilegale. Fotografie din septembrie 2014 din Vulturilor 50.

Situația lor era departe de a fi unică. Atunci a început să caute care sunt soluțiile legale și instituționale pentru oamenii care nu-și permit o locuință, ce se întâmplă cu cei evacuați, ce acces au la servicii sociale, cine îi ajută, ce face statul.

Pe măsură ce a documentat fenomenul, a făcut și un inventar al abuzurilor statului – de la evacuări ilegale la lipsa serviciilor sociale, de la amenințări și umiliri la despărțirea forțată a familiilor – și le-a pus într-o cercetare care a devenit teza de doctorat în antropologie.

Antropologia a ajutat-o să documenteze sistematic și disciplinat fenomenul evacuărilor și al lipsei accesului la locuire decentă, dar a fost doar o unealtă în ce făcea zi cu zi: activism pentru a schimba lucrurile acestea.

Mare parte din munca ei din ultimii 10 ani a fost să susțină ONG-urile care se ocupă direct de cei mai vulnerabili oameni – oamenii străzii, evacuați, care locuiesc precar – în relația cu autoritățile. În decembrie 2020, de exemplu, a organizat întâlniri cu Nicușor Dan pe tema evacuărilor, și a obținut, alături de organizații, promisiunea că toate evacuările vor fi sistate pe perioada iernii 2020-2021.

Spune despre ea că nu face mai nimic și că toată munca e la Asociația Carusel, care ajută oamenii străzii cu servicii primare – haine, pături, mâncare, dușuri, adăpost când pot; la Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, care îi ajută pe cei care au nevoie de locuințe să-și facă dosarele și să navigheze birocrația stufoasă; la Fundația Parada, care oferă servicii medicale și ajutor punctual celor care trăiesc pe stradă, în canale și în locuințe improvizate.

Dar și ea a fost de fiecare dată în echipele de sprijin care s-au format ad-hoc în jurul oamenilor evacuați, s-a certat cu jandarmi și cu asistenți sociali abuzivi, a sunat toți politicienii pe care îi cunoaște, din toate partidele, pentru a găsi soluții, a făcut voluntariat în adăpostul de noapte Odesa al Asociației Carusel, unde a ajutat oameni să se spele, a schimbat așternuturi și a ascultat.

Când vorbește despre oamenii dați în stradă de proprietari sau de autorități, dispar și ironia, și orice încercare de a se pune în papucii celorlalți și rămâne doar o furie rece.

„Mi se pare foarte evidentă incriminarea sărăciei”, spune despre toate lucrurile pe care le-a văzut în ultimii zece ani. Oameni evacuați iarna, fără preaviz, fără soluții. Oameni evacuați fără hotărâre judecătorească, după ce nu li s-au prelungit contractele. Oameni evacuați de proprietari, de administrația locală și, uneori, de autorități care nu aveau niciun drept să facă asta.

Află mai multe: Evacuarea de pe Str. Vulturilor nr. 50

În septembrie 2014, 100 de oameni – inclusiv nou-născuți și persoane cu dizabilități – au fost evacuați de forțele de ordine dintr-un complex de imobile de pe Str. Vulturilor nr. 50 pentru că proprietatea fusese retrocedată. Unii stăteau în aceste case de zeci de ani. Alții ajunseseră aici după evacuările de pe Berzei din 2010. Stătuseră legal, chiriași ai Administrației Fondului Imobiliar (AFI), dar contractele lor expiraseră odată cu retrocedarea.

Unul dintre oamenii evacuați din Vulturilor povestește, imediat după acțiunea autorităților, ce li s-a întâmplat și cum au fost tratați.

Pentru că nu aveau unde să se ducă, au stat pe trotuar, timp de doi ani, sub o structură improvizată din schele și prelate. Nicoleta Vișan, una dintre femeile născute în această casă, a ținut un jurnal online al evacuării și al vieții în stradă. A fost singurul fel în care au știut să protesteze pentru că nu li se oferea nicio alternativă – chiriile de pe piață le erau complet inaccesibile.

Spre finalul celui de-al doilea an, datorită eforturilor Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire, familiile au început să primească treptat locuințe sociale sau ajutor pentru chirie. Două dintre ele, însă – inclusiv cea a Nicoletei Vișan, care a devenit activistă și a încercat să candideze independent la consiliul local Sector 3, dar nu a reușit să strângă semnăturile necesare la timp – locuiesc încă în Adăpostul Sf. Ioan al Primăriei București, unde li s-a permis să stea întreaga familie.

Zamfi consideră mișcarea de rezistență din Vulturilor 50 un punct de cotitură în modul în care administrația – în acest caz, Primăria Sector 3 – face evacuări. Pentru că oamenii nu au plecat, dar și pentru că ONG-urile au făcut scut în jurul lor, s-a creat ideea unei rezistențe care poate să schimbe un dat care înainte era dincolo de puterile lor.

Brutalitatea evacuărilor o năucește și acum, după atâția ani. „Intră prin spate și îi împing spre față. Le dau cam două ore să-și strângă și apoi încep să sudeze ușile și ferestrele.”

Cum la adăpost nu te primește cu aragaz și cu mobilă, trebuie să le lase în spațiu și ajung la gunoi.

Doi bărbați mută o cadă după evacuarea din Vulturilor.
Din Vulturilor 50 au fost evacuate 100 de persoane.
Mai multe persoane stau în jurul focului afară în zăpadă.
Au locuit aproape doi ani pe trotuarul din fața casei în care trăiseră cu chirie la stat. Fotografie din decembrie 2014.

La evacuarea de la Podul Hasdeu, spune, pe toate ordinele de evacuare scria „fără bunuri cu valoare de piață” și își amintește o femeie disperată că își lăsase butoiul cu murături înăuntru. Pe o alta că nu își găsea câinele și nu au lăsat-o să intre după el.

Pe Sfinților a rămas o pisică, pe Regina Maria, un hamster și niște găini și rațe. „Le auzeam din stradă și nu-i lăsau să se ducă să le dea de mâncare.” În Vulturilor, le-au luat lucrurile cu mașina de gunoi, în fața lor.

Cauzele acestei crize a spațiului locativ social sunt numeroase. Autoritățile nu sunt coordonate – de exemplu, Administrația Fondului Imobiliar, Spațiul Locativ și Direcția Generală de Asistență Socială sunt trei instituții diferite care nu lucrează împreună coerent, deși una are spațiile statului, a doua administrează accesul prioritar la ele și cea de-a treia face anchetele sociale.

Află mai multe: Câte locuințe sociale are Bucureștiul

Locuințe sociale, așa cum sunt definite de Legea 11/1996, nu s-au construit aproape deloc în București în ultimii 30 de ani – cu excepția unui bloc de 100 de apartamente construit de Primăria Sector 1 la începutul anilor 2010 și un altul de 114 apartamente început de administrația Firea în 2019 și nefinalizat încă – așa că Administrația Fondului Imobiliar folosește alte spații (1.150 de apartamente din cele 7.000 pe care le deține) drept locuințe sociale. Numărul cererilor de locuințe sociale, în 2020, conform primarului Firea, era de peste 20.000 la nivelul întregului oraș. Șansele mici de a primi o locuință socială îi fac pe oameni să recurgă uneori la gesturi extreme, cum am documentat în 2016.

Pe de altă parte, nici asistența socială nu-și înțelege rolul prea bine, spune Zamfi: „Partea asta de servicii sociale e văzută ca un act de caritate. Când fac vreun proiect local sau național, autoritățile spun «să-i ajutăm». Băi, dar nu-i ajuți. Îi ajută biserica, ONG-urile. This is your fucking job. Oamenii ăștia au ajuns în situații vulnerabile din tot felul de motive care nu au fost în controlul lor. Pe mine mă termină chestia asta. Asta trebuie să faci tu! Așa cum e Ministerul Transporturilor care are obligația să facă autostrăzi, obligația ta la Protecție Socială e să reduci sărăcia”.

Un zid pe care scrie Homeless Go Home cu vopsea roșie.
Fotografia de cover pe profilul de Facebook al lui Zamfi. Imaginea circulă pe internet de mai mulți ani și Zamfi o are pe Facebook din septembrie 2019 cu explicația: „Despre politicile de locuire socială în România, in a nutshell”.

Zamfi se reclamă de stânga moderată: crede că statul trebuie să-și facă datoria și să protejeze oamenii, dar nu crede, ca în stânga mai radicală, că prin filantropia personală sau cea a societății civile statul se lenevește.

Din contră, ar vrea să vadă mai multă solidaritate și colaborare între toți actorii. De aceea aleargă pentru a strânge bani de incubatoare pentru prematuri sau face meditații la matematică cu copiii de la Asociația Casa Bună a activistului Valeriu Nicolae.

De câteva luni, lucrează cu o fetiță de școala primară dintr-un sat din sudul țării. O vreme, copilul nu a venit deloc la întâlnirile online și nu înțelegea de ce. „Fata asta n-a putut să facă școală online o perioadă bună pentru că maică-sa îi lua la fân cu ea. Și nu ca să muncească. Îi era frică să-i lase singuri în casă. Nu e vina copilului. Dar copilul ăsta o să ajungă mare și cineva o să vorbească despre el cu «să o ajutăm». Dar nu o ajuți, compensezi pentru că ai lipsit din viața ei când era mică.”

Asistenți sociali și polițiști locali i-au spus la cel puțin două evacuări: „Dar nu aveți dumneavoastră niște case să-i băgați? La ONG, acolo.”

Într-un documentar realizat de regizoarea activistă Ioana Bălănescu la evacuarea ilegală din Anton Pann din iulie 2016, o poți vedea pe o șefă de la Poliția Locală Sector 3 cum îi ia la rost pe activiștii care îi ajutau pe oameni să-și ceară drepturile: „Și când v-ați mobilizat să faceți lucrul ăsta, abia acum, când am ajuns în situația asta?”. Ca și cum era treaba activiștilor să se asigure că oamenii trăiesc în condiții decente, nu a administrației locale pe care o reprezenta.

Află mai multe: Evacuarea de pe Str. Anton Pann 

Pe Anton Pann, o stradă dintre piețele Unirii și Alba Iulia, locuiau 45 de persoane. Avuseseră contracte cu AFI până la retrocedarea imobilului, dar noul proprietar nu le-a reînnoit. Nici nu le-a cerut însă să plece.

Poliția Locală S3 (serviciu care nu are nicio atribuție pe evacuări) a venit într-o zi și le-a cerut să plece, pentru că au reclamat vecinii că vând droguri. Nu au putut arăta vreo decizie judecătorească de evacuare și nu erau însoțiți de jandarmi, cum prevede legea la evacuări.

I-au dat pe oameni afară și au intrat cu un buldozer în curtea interioară, unde ei mai construiseră niște camere, și au dărâmat tot.

I-au ținut cam două săptămâni în stradă, intimidându-i să plece, amenințându-i că le iau copiii, hărțuind activiștii care veniseră să ajute și într-un final, când au văzut că evacuații nu pleacă și că activiștii cer tot mai insistent baza legală pentru evacuare și soluții pentru oameni, au dispărut pur și simplu. Așa că oamenii s-au mutat înapoi, au reparat ce-au putut repara și stau și azi acolo.

Alt asistent social a întrebat-o dacă poate să și facă ceva efectiv, în afară „să dea din gură”. Dar exact asta e treaba ei de activist: să apere oamenii care nu se pot apăra, să-i ajute să se facă auziți, să fie acolo, cu ochii pe autorități, ca ele să știe că cineva măsoară cum își fac treaba. Nu să suplinească serviciile pe care trebuie să le ofere statul.

Ce vrei să salvezi: orașul sau oamenii?

Problema cea mai mare rămâne însă la mentalitatea colectivă.

Și în discuții cu autorități și politicieni, și în dispute aprinse pe Facebook, aceiași oameni care o susțin când vorbește de transparență decizională și consultare publică devin agresivi și disprețuitori când scrie despre lipsa locuințelor sociale, evacuări și abuzuri ale autorităților asupra oamenilor săraci.

Când a scris supărată că Asistența Socială Sector 6 a dărâmat niște locuințe improvizate și a lăsat oameni în stradă în mijlocul iernii, a primit o mulțime de comentarii de genul „Deci dacă refuz să mă duc la adăpost DGASPC, Poliția și Primăria trebuie să mă lase în continuare pe un spațiu ocupat ilegal, în condiții insalubre?” sau „aveau domiciliul undeva, asta rezultă; de ce preferau să trăiască în acele condiții insalubre? ce făceau acolo?” și a încercat – nu singură – să explice și de ce nu merg oamenii la adăpost, și de ce nu e OK să-i lași în stradă fără să-ți faci treaba de asistent social, adică să-i ajuți să fie în siguranță. Dar au fost discursuri paralele.

Și discuția de pe Facebook le oglindește pe cele pe care le are în viața offline: „Ce mă termină este această retorică, pe care am auzit-o și la prieteni: «Păi dacă nu au casă, să se ducă unde s-au născut.» Dar sunt oameni care s-au născut aici. Chestia asta cu să se ducă de unde-au venit, în condițiile în care atâția români au plecat din țara asta să muncească că n-au unde…”. Pentru ea, asta e soarta orașelor mari și bogate. „Ești un pol pentru că în orașele mici nu există oportunități.”

Marian Ursan, directorul Asociației Carusel, cu care Zamfi lucrează de ani de zile, dă vina pentru lipsa asta de solidaritate pe felul în care s-au schimbat așteptările societății în ultimii 30 de ani: „Unii au riscat, au făcut ce-au făcut și și-au luat credit și li se pare nedrept ca alții să primească pur și simplu o locuință. Pot să înțeleg asta, e frustrant. Așa am alunecat în ideea asta ca societate, că trebuie să te descurci. Nu toți oamenii pot să se descurce. Dar nu îndrăznim să spunem că nu e normal”.

Mulți dintre cei pe care Zamfi și Ursan i-au cunoscut la evacuări sunt oameni care lucrează sau au pensie, dar pur și simplu nu se pot ajunge cu banii pentru a putea plăti o chirie. Și chiar dacă pandemia a scăzut ușor chiriile în București, o garsonieră costă în medie 260 de euro, un apartament de două camere – aproape 400, iar unul de trei – peste 500. Sunt prețuri imposibile când câștigi în jur de 1.300 de lei (260 de euro) pe lună, adică salariul minim, sau chiar mai puțin.

Și mai e conflictul dintre oamenii care au nevoie de locuință și estetica orașului. „Întotdeauna a fost mai importantă clădirea decât omul din ea”, spune Zamfi. „A fost festival la evacuarea din Hasdeu, mă durea stomacul de draci. «În sfârșit, salvăm clădirea!»”

Casa de la Podul Hasdeu (sau casa Pompiliu Eliade) este un castel antebelic abandonat de proprietar, confiscat de stat și apoi vândut, dar în care au locuit (și au fost evacuate) serii succesive de oameni care nu aveau unde sta. „[Edilii] pun orașul înaintea oamenilor. Dar ce ar fi orașul ăsta fără oamenii din el?”

Mai nou, a văzut un mod nou de excludere a oamenilor săraci: într-o zonă cu blocuri noi din Sectorul 6, noii-mutați au reclamat o familie din raza vizuală a balcoanelor lor pentru că aveau fiare vechi în curte. Familia locuia acolo de zeci de ani și trăia din reciclare. „Farmacie dacă ar putea să fie orașul ăsta”, spune Zamfi despre tendința asta de „igienizare” și standardizare. „Mie mi s-ar părea foarte plictisitor să fie așa, ar fi o distopie.” Pentru ea, un oraș bun e unul care are grijă de oameni. „Și nu pentru că solidaritate și milă și astea. Pentru că este responsabilitatea autorității publice!”

La cursul de Antropologie urbană pe care îl predă studenților de la Antropologie de la Universitatea din București le vorbește des despre aceste forme de violență structurală asupra oamenilor săraci.

În aprilie, de exemplu, le-a arătat cât de ușor apar în discursul autorităților (și apoi devin politică publică). Doar în ziua respectivă se întâmplaseră trei lucruri care o alertaseră: la o dezbatere pe noua Strategie de Reducere a Sărăciei, cineva de la Ministerul Muncii și Protecției Sociale spusese că nu e treaba acestui minister să facă locuințe sociale, ci a Ministerului Dezvoltării (și a numit asta „vânturarea responsabilității”); primarul Sectorului 1 propusese să nu mai dea ajutor de chirie celor 61 de familii care îl primeau, pentru a reduce cheltuielile bugetare; și PMB nu alocase fonduri pentru a finaliza singurul bloc de locuințe pe care îl construiește din 1990 încoace.

Apoi i-a rugat să se gândească la asta: în ce măsură mai au oamenii puterea să militeze pentru drepturile lor dacă autoritățile exercită astfel de violență structurală?

Zamfi în fața unei case cu ușa căzută
Zamfi a documentat în lucrarea de doctorat nenumărate instanțe de violență structurală, adică acea formă de violență exercitată de instituții asupra cetățenilor prin care autoritatea împiedică accesul la drepturi și care creează inegalitate, în loc să o combată.

Nu e ușor să le vorbești unor tineri de 20 de ani despre sărăcie urbană, dar vrea ca ei să audă măcar ideea că agency, capacitatea oamenilor de a se autoreprezenta și de a-și cere drepturile, nu e un dat.

Uneori nu e nici pentru persoane educate și cu resurse, dar e aproape întotdeauna pentru cei fără aceste avantaje. Și chiar dacă are emoții când predă, vrea ca viitorii antropologi și asistenți sociali să fie expuși la paradigma asta care pune drepturile omului în centrul lucrurilor.

La cursul acesta l-a invitat pe Ionuț-Șerban Jugureanu, un activist care lucrează de peste 20 de ani cu oameni care locuiesc precar, în locuințe improvizate, în canale, pe străzi, și care sunt deseori consumatori de droguri. Jugureanu le-a explicat ce face organizația în care lucrează, Fundația Parada, pentru cei mai vulnerabili dintre locuitorii Bucureștiului: de la servicii de acompaniere în trasee birocratice (pentru a-și scoate acte de identitate, de exemplu) la ajutor material direct.

De la cei 17 studenți de anul II de la curs (care e online) au venit întrebări despre de ce nu are statul soluții pentru a emite buletine oamenilor fără locuință, cum s-a schimbat viața celor care au trecut de la heroină la mai accesibilele etnobotanice sau cum să interacționeze, ca viitori cercetători, cu oamenii vulnerabili. A fost și unul care și-a dat ochii peste cap când Zamfi le-a povestit despre animalele încuiate în casele evacuate.

Când ai cetățeni care nu au acces la locuire decentă, prima intervenție trebuie să fie locuința (un principiu care se numește Housing First și e aplicat în nenumărate țări europene și în unele state americane) și apoi faci restul. Zamfi își dorește să aibă un dialog cu autoritățile locale din București prin care să creeze împreună o strategie pe locuire socială, „că nimeni nu s-a gândit la asta până acum”. Soluții punctuale, chiar și când nu ai spațiu, se tot încearcă în mai multe orașe, dar strategie nu a făcut nimeni.

Plus că a văzut că, în alte țări, pentru autorizații de construcție se cere și un raport de impact social – pe cine afectează clădirea asta nouă? cum schimbă viața oamenilor din zonă? – și a lovit-o că nici ea nu s-a gândit niciodată că asta ar trebui să fie un criteriu pentru a aproba construcții noi. În felul ăsta poți preveni gentrificarea – fenomenul prin care o zonă se omogenizează social și exclude oamenii care nu-și mai permit să locuiască acolo.

Nicio strategie nu ar funcționa însă dacă oamenii care au puterea să schimbe lucrurile nu își înțeleg și nu își fac datoria. „Cum a zis Immanuel Kant, doamnă: dacă ai făcut un bine din milă, nu iei punct. Trebuie să fie din datorie.”

Primul protest în cinci ani

„Declarați acțiunea deschisă?”, o întreabă pe Zamfi un jandarm. „O declar deschisă”, îi răspunde ea, ca organizator, căci asta e procedura ca să se știe că a început oficial protestul.

E 15 aprilie, aproape 9 dimineața și, deși nu plouă, cerul e întunecat. Aproape 50 de oameni – femei și bărbați de diferite vârste cu copii mici de mână, adolescenți, o femeie în scaun rulant – se adună zgribuliți de cele 7 grade Celsius pe trotuarul de vizavi de Primăria București. Pe lângă ei, cinci jandarmi, dintre care unul filmează tot timpul, și o echipă de la Antena3.

Oamenii poartă bannere pe care scrie „Vrem case pentru toți, nu doar pentru mafioți”, „Mii de case goale / Mii de oameni în stradă / Unde e dreptatea?” și, pe cel mai mare, „Capitala, cât îți ia / să faci blocurile din Ghencea?”, care devine curând și slogan strigat la megafon către clădirea primăriei.

Chiar dacă troleibuze zgomotoase trec constant pe Bulevardul Regina Elisabeta, care desparte grupul de protestatari de autoritatea locală, vocile lor sunt constante și puternice.

Un protestatar ține în mână o hârtie pe care scrie "Buget adecvat pentru locuințe sociale",
Protestul din 15 aprilie a fost ultima soluție pentru familiile care așteptau locuințele promise din toamna trecută de primărie. Până la el, au dat sute de mailuri către consilierii generali și s-au întâlnit cu ei, dar nu au aflat nimic clar.

S-a ajuns aici pentru că în bugetul PMB pe 2021, pe care Nicușor Dan l-a pus în dezbatere publică pe 7 aprilie, nu există niciun ban alocat pentru finalizarea unui bloc de locuințe sociale de 114 apartamente început în 2019 de administrația Firea. Chiar înainte de alegerile locale din septembrie 2020, 114 familii care aveau dosare depuse de zeci de ani au primit repartiție, deși blocul era departe de a fi finalizat. La începutul lui martie 2021, noua administrație a și suspendat orice lucrare pe șantier. Iar acum, nici nu a alocat bani pentru finalizare.

Cele 114 familii s-au organizat de când au primit repartiția și au urmărit cum evoluează finalizarea construcției – l-au și intervievat pe dirigintele de șantier și Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire din București a postat pe Facebook un video despre starea construcției.

Apoi au făcut petiții și s-au întâlnit cu fiecare grup de consilieri din CGMB și au aflat de la aproape toți că susțin alocarea. Numai primarul nu le-a răspuns la cererea de audiență și nici consilierii nu știau să spună de ce nu a pus în buget bani pentru acest proiect. Activiștii de la FCDL i-au ajutat să navigheze sistemul – cum să depună cererile, unde, ce răspunsuri să obțină – dar toată munca a fost făcută de reprezentanții familiilor.

„Eu învăț în fiecare zi de la acești oameni cum să fac advocacy”, spune Zamfi despre toate încercările de dialog pe care le avuseseră oamenii care s-au trezit fără niciun orizont de finalizare a locuinței.

Faptul că cetățeni fără prea multe resurse și acces la informații au învățat cum să-și ceară drepturile este, pentru ea, meritul activiștilor de la FCDL. Tot ce a făcut ea, spune, e să ajute-i să știe cine sunt consilierii și cum să ia legătura cu ei. Ca un pod între oamenii care au nevoie de ajutor și activiștii care lucrează la firul ierbii, pe de-o parte, și autoritatea pe care o înțelege cel mai bine, pe de altă parte.

Protestul de azi este ultima soluție ca să obțină un răspuns. Zamfi a făcut notificarea, că știe cel mai bine cum să facă aceste cereri. Protestele nu au nevoie de aprobare, trebuie doar notificată autoritatea locală că se întâmplă, dar aceasta are dreptul să le refuze dacă are motiv.

În mandatul Firea, PMB înființase Asociația Centrul Municipal pentru Dialog, prin care își „rezervase” trotuarul pentru niște evenimente care nu existau și în baza acestei blocări refuza orice încercare de organizare a unui protest.

Așa că cel de azi e primul pe care îl vede Zamfi în ultimii cinci ani.

Nu se așteaptă să vină prea multă lume, că niciodată protestele pe teme administrative nu au avut genul acesta de susținere publică. Pe vremea când lupta pentru salvarea Halei Matache, au avut un protest la Ministerul Dezvoltării la care au fost opt activiști; i-a rugat presa să stea mai strâns, să pară că sunt mai mulți în cadru.

Nici când se protesta pentru căldură și apă caldă, adică în iarna 2019/2020, și primarul era unul nepopular, nu se adunau oamenii la manifestație. Acum glumește că de la protestele anti-OUG13 din februarie 2017 „s-a stricat piața protestelor”, că oamenii vin doar dacă au impresia că vor fi alături de mulți alții. Dar știe că așa e dintotdeauna când e vorba de probleme locale.

Oricum, azi sunt 50, ceea ce e mai mult decât de obicei. Jandarmii stau la colțul parcului Cișmigiu și nu intervin – singura lor grijă, după ce au văzut că nu e un protest anti-restricții pandemice, a fost să-i roage să păstreze distanța și măștile pe față, ceea ce oamenii făceau oricum. Chiar dacă prin mască vocile se aud mai înfundat în megafon, nimeni nu și-o dă jos.

Pe la 9:20, un jandarm și un funcționar în costum vin să le spună că primarul îi invită la discuții, așa că două dintre femeile care au organizat grupul și au făcut petiții și una dintre activistele de la Front, la rugămintea lor, pleacă spre Primărie. În ultimul moment, se întorc spre Zamfi și o roagă să vină și ea, așa că se duce. Merge mereu când i se cere ajutorul, de când o femeie evacuată din Iacob Andrei a rugat-o să meargă cu ea la primărie să ceară locuință socială pentru că „dumneavoastră sunteți albă, poate cu dumneavoastră vor să vorbească”.

Întâlnirea din PMB a durat aproape 50 de minute, timp în care protestatarii continuă să vorbească la megafon. Unii își spun povestea („Sunt familie monoparentală”, „Lucrez pe salariul minim pe economie, nu pot să plătesc o chirie de pe piață”, „Am un copil cu dizabilitate”), alții imploră („Știți ce bucurie am văzut în ochii copilului meu când am primit repartiția? Cum să-i spun acum că nu vom avea casă?”), alții îi cer primarului să vină să vorbească cu ei în stradă.

La un moment dat, unul dintre copiii foarte mici începe să hrănească porumbei cu bucăți de covrig și un stol de păsări se strânge pe trotuar, în prelungirea grupului. Mai și râd, mai ales când se emoționează că li se aude vocea prin megafon pe toată strada.

La 10:10, delegația se întoarce. Una dintre femeile care avea repartiție i-a vorbit primarului despre cât de greu se trăiește în București cu salariul minim pe economie, cu „mega-demnitate, nu cu căciula în mână”, spune Zamfi. Nicușor Dan a ascultat-o și a promis că banii pentru finalizarea blocului vor fi în buget – a și anunțat imediat pe Facebook.

Zamfi vorbește cu două persoane la protest.
„E foarte greu să obții casă”, spune Zamfi. „E foarte greu tot procesul birocratic, să ții cont, să nu-ți expire, e o capacitate de organizare pe care nici eu personal nu o am.” Primăria cere zeci de documente și oamenii sunt descurajați din start să mai încerce, mai ales că știu cât de greu se acordă o locuință socială.

Înainte de întâlnire, Zamfi era supărată. Încercase zile la rând să afle de ce nu sunt alocați banii și nici consilierii generali, nici cei personali ai primarului nu avuseseră niciun răspuns. Opacitatea asta o frustrase și o făcuse să se gândească la cele mai negre scenarii. Că primarului nu-i pasă, că nu e capabil, că e vreun interes ascuns de care nu vrea nimeni să vorbească. Se gândea la oamenii care așteptaseră și luptaseră atâția ani pentru dreptul ăsta, la speranța pe care o avuseseră și cum totul dispărea peste noapte. Îi confirma toate temerile care o copleșesc uneori despre cum autoritățile vor să scape de oamenii săraci, „inestetici”, din oraș.

După întâlnire, se vede bucuria în ochii ei. Faptul că a văzut o soluție îi dă speranță – și încredere în primar, că ascultă, că e un partener de dialog.

E vizibilă echilibristica asta între entuziasm și dezamăgire când e vorba de Nicușor Dan, primarul față de care are sentimente atât de contradictorii: azi o supără lipsa de transparență și îl critică pe Facebook, mâine îl vede făcând ceva de bună-credință și crede că e posibil dialogul la PMB.

Toată istoria lor comună, dar și diferențele ideologice care s-au adâncit în timp fac mult mai complicată relația aceasta decât cea exclusiv contrariană pe care a avut-o cu Firea.

Când relația e clară, e mai ușor să o duci, chiar dacă în esență e un conflict greu și fără ieșire. Când de partea cealaltă a mesei e un om în care crezi și pe care îl accepți cu bune și cu rele, că așa ați construit împreună lucruri bune mai mult de 10 ani, se luptă între ele propriile tale instincte: cel de recunoaștere a unui seamăn versus cel de a-ți apăra principiile și de a-ți face treaba așa cum știi mai bine.

Poate că activistul nu există decât în relație interdependentă cu omul de la putere. Poate că mandatul lui Nicușor Dan înseamnă și că activismul lui Zamfi și al celorlalți oameni care luptă pentru oraș trebuie să se redefinească pentru a cuprinde aceste nuanțe și pentru a schimba și modul în care societatea civilă dialoghează cu administrația.

Alt primar, aceeași primărie

La final de aprilie, chiar când s-au împlinit șase luni de mandat, avea să fie iar dezamăgită și plină de teamă că bugetul nu va cuprinde banii pentru locuințele sociale.

Primarul a refuzat cererea mai multor ONG-uri, printre care ActiveWatch și Funky Citizens, de a organiza o dezbatere publică cu cetățenii, în care să se explice tabelele nesfârșite cu cifre, ca locuitorii orașului să înțeleagă cum sunt alocați banii locali. Felul în care a răspuns Primăria, în două pagini pline de motive de refuz, a înfuriat-o. Deși deciseseră că vor scoate primul raport despre administrația Nicușor Dan la un an, a început din ziua aceea să scrie la ediția care analizează primele șase luni de mandat.

A doua zi, însă, la votul propriu-zis al bugetului, primarul s-a ținut de cuvânt și a adăugat suma necesară finalizării blocului – 24,7 milioane de lei – și a și obținut votul în unanimitate al consilierilor.

Bugetul în sine nu a trecut, din cauza conflictelor din coaliția majoritară dar, indiferent ce ar urma, spune Zamfi, familiile au dovada că există soluție pentru finanțarea construcției. „Primăria nu mai poate da înapoi acum.” Și au învățat că pot să se facă auziți, că sutele de mailuri și protestul nu au fost degeaba.

Bugetul Capitalei a fost votat abia pe 7 mai, după câteva zile de negocieri în alianța PNL – USR-PLUS, toate în spatele ușilor închise. Zamfi a stat cu sufletul la gură cât primarul a citit cu viteză de licitație zecile de amendamente care au reieșit din negociere, dar a auzit în sfârșit alocarea de 24,7 milioane de lei pentru bloc și apoi a văzut-o și în scris.

Însă felul în care s-a ajuns aici i-a dat sentimentul că nu s-a schimbat nimic esențial în modul în care se face administrație publică în capitală. „Cetățenii sunt spectatori la un proces în care ar fi trebuit să fie partener în conversație”, a scris pe Facebook. Iar opacitatea se extinde dincolo de procesul decizional: deciziile administrației ajung greu la oameni, chiar și atunci când de ele depinde viața lor, cum a fost când adulții cu dizabilități, care își așteptau indemnizația lunară de 500 de lei de la începutul anului, au aflat de la primar, la ședința din 7 mai, că a fost redusă la jumătate – la patru luni de la intrarea în vigoare a reducerii. „Suntem încă foarte departe de transparență cel puțin decentă a deciziilor publice”, a spus Zamfi într-o ultimă postare despre buget.

La șase luni de la schimbarea administrației, Bucureștiul nu arată prea diferit pentru Zamfi. Primăria lui Nicușor Dan, omul alături de care a făcut lanț uman în jurul Halei Matache – și la figurat, și la propriu – nu se mișcă nici mai bine, nici mai rapid decât cea din mandatul trecut. În Primărie sunt oameni noi, foști activiști și politicieni tineri, dar metehnele vechi au rămas în multe birouri. Munca ei e însă aceeași. Să le amintească ce datorie au.

Actualizare: Zamfi și Oana Preda au publicat pe 9 iunie 2021 raportul despre primele șase luni de mandat al lui Nicușor Dan la PMB. Raportul critică procentul mic de punere în dezbatere publică a actelor normative (8,21%) și de publicare a dispozițiilor de primar (5%), lipsa programului de audiențe la consilieri și eșecul punerii în dezbatere reală a bugetului, printre altele. Dincolo de respectarea legii transparenței, cele două activiste mai atrag atenția că nu există nicio politică socială pentru locuitorii vulnerabili, nicio strategie de accesibilizare a orașului și comunicare defectuoasă despre suplimentele financiare ale persoanelor cu dizabilități.

Raportul apreciază că cetățenii au putut lua cuvântul în două dintre ședințele CGMB, dar spune că acest lucru e insuficient și face recomandări concrete pentru creșterea transparenței instituției: dezbatere publică pentru toate actele normative, program de audiențe, alocarea unui interval de 30 de minute cetățenilor la începutul fiecărei ședințe, printre altele.

La acest articol a contribuit cu documentare de teren și Irina Tacu.

Susține poveștile DoR

Dacă îți place povestea asta, e important să știi că n-o puteam face fără cititorii care ne susțin. Avem nevoie și de tine.

Dacă ce ai citit ți se pare important, avem o rugăminte.

Misiunea noastră este să spunem povești care să ne ajute să înțelegem mai bine lumea din jur, dar și să acționăm și să luăm decizii mai bune. Vrem să te facem să-ți pui întrebări despre cine suntem și cum trăim azi și să îți fim ghid în navigarea unor subiecte complicate.

Reușim asta prin jurnalism care oferă context, intimitate și profunzime. Ca să îl facem în continuare, avem nevoie de sprijinul tău.

Un abonament digital înseamnă o investiție directă în echipa noastră și în jurnalismul DoR. Cu cât mai mulți cititori ne susțin munca, cu atât mai mult timp putem dedica unor subiecte importante, cu atât mai multe întrebări putem să punem, cu atât mai mult impact putem avea.

Cu 15 lei pe lună sau 150 lei pe an, ne încurajezi și ne ajuți să spunem poveștile de care România are nevoie.


Acest articol apare și în:


1 comentarii la Zamfi versus Primăria Bucureștiului

  1. foarte buna articolul

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *