Încredere: O conversație între Raluca Mărgescu și Nikita Dembinski

Conversația a fost contrasă și editată pentru claritate. Transcriere de Oana Barbonie.

Nikita: Raluca, vorbește-mi despre faimă.

Raluca: De ce să vorbesc eu despre faimă? 

Nikita: Adică să zici ți-ai dorit vreodată faima pe care o au unii fotografi mari.

Raluca: Unde faima se traduce prin vizibilitate? 

Nikita: Să zicem.

Raluca: Da, cumva îmi doresc să ajungă mesajul meu la cât mai multă lume și să fie înțeles. Să fiu înțeleasă, cred. Nu știu, ce înseamnă faima? Că nu cred că se rezumă doar la fi cunoscut.

Nikita: În termeni artificiali, asta înseamnă. Să fii înțeles nu știu dacă e faimă, ci un bonus. Dar da, cu cât mai multă vizibilitate, cu atât mai multe șanse de a fi înțeles. De fapt, cred că asta e întrebarea: Vrei să fii înțeleasă de mai mulți oameni sau ți-e îndeajuns să fii doar de câțiva? De exemplu, la mine e clar nevoia asta de public mare. Nu mă satur. Aș vrea să mă audă toată lumea. Dar cred că și odată ce aș ajunge acolo, dacă aș ajunge acolo, aș lua-o puțin alandala. 

Raluca: Dar e ceva ce ai simțit dintotdeauna sau doar acum cu albumul?

Nikita: Dintotdeauna. Începând de când eram mic și făceam teatru. Mă hrăneam cu chestia asta. Atunci când aveam spectacole, la final când ieșeam la aplauze, era chestia asta în care la unii actori se aplauda mai tare și la alții mai normal. Și erau și seriile în care la mine aplaudau mai tare. Era insane. Era the perfect…

Raluca: Bun, și la tine se traduce deci prin confirmarea publicului?

Nikita: Da, la modul, să plece lumea de la show și să fie cum sunt eu când ascult ceva bun. Cred că faima e o șansă. Cu cât mai faimos ești, cu atât mai multe șanse să devii înțeles de un public cât mai larg. 

Raluca: Uite, eu am munca asta comercială pe care o produc la ora actuală. Dar nu e ca și cum am venit cu ceva atât de personal încât să am nevoia asta. Și totuși pot să zic c-am ajuns într-un punct în care mă știe destul de multă lume. Cu oameni care vin să sustragă ceva din… 

Nikita: Your personal touch.

Raluca: Da, asta am crezut la început, dar de fapt mi se pare că e un efect din ăsta în care foarte multă lume a venit către mine și atunci ei trag să ajungă tot acolo. Adică nu-i ca și cum vor să facă cum spun la început, când zic „mamă, vrem și noi poze făcute de Ruca, să fie your signature”. Dar după, când ajungem să facem, se comentează că…

Nikita: Nu, că nu vrem așa…

Raluca: Da, which is like, is this fame?

Nikita: Adică e un fel de fetișizare a unui produs?

Raluca: Pe care nu îl vor sută la sută. Mă rog, aici intervine și partea asta comercială în care foarte mulți se sperie în momentul în care văd ce aș putea să fac. Se sperie că asta nu ar vinde mai departe. Că una e să fac un proiect personal unde I have the final say, pe când într-un proiect comercial, oricâtă încredere mi-ar da clientul ăla, eu tot trebuie să mă raportez la niște limite pe care fiecare mi le impune.

Nikita: Dar nu ești de părere că dacă te afli în contextul în care, să zicem, vine un client la tine și zice „uite, avem și noi nevoie de numărul ăsta de poze pentru proiectul ăsta”, tu odată ce ești efectiv acolo, simpla ta prezență în proiectul ăla și faptul că tu faci pozele alea și așa mai departe, why is that not enough for you as freedom goes? Adică e clar că numai tu faci poze ca tine, nu neapărat pentru că wow, Raluca Mărgescu, ci pentru că na, orice om care ia un aparat în mână, știi? Niciodată nu se poate reproduce aceeași poză de altă mână. 

Raluca: Pentru că, at the end of the day, când ajung acasă, nu sunt mulțumită de rezultat.

Nikita: Pentru că nu ești mulțumită de rezultat sau pentru că nu ești mulțumită de cum ai ajuns la acel rezultat?

Raluca: De rezultat.

Nikita: De ce? De unde vine asta? 

Raluca: Din nesiguranța mea în mine. Pentru că uite, eu foarte multă vreme nu am înțeles chestia asta, pentru că aveam impresia că na, fac și eu niște poze. Adică chiar nu înțelegeam de ce se crease hype-ul ăsta în jurul meu. Din nou, pe partea asta comercială. Deci sunt două zone diferite. Cu tine vorbim de zona de artă, cu mine vorbim de zona comercială. 

Nikita: Bă, eu cred că e o chestie de percepție. Juergen Teller, da?, care face niște poze absolut banale. Sunt foarte okay, dar sunt banale. În orice proiect s-ar duce, nu cred că omul simte chestia asta că vai, fac ceva comercial. Cred că e strict o chestie de mindset. Mi se pare că dacă intri cu o anumită atitudine într-un proiect comercial, asumându-ți că e comercial, și că na, you can only do that much din punct de vedere creativ, cred că ai putea să ajungi la o igienă mai sănătoasă asupra raportului tău la propriu tău produs. 

Dar pe mine mă interesează chestia asta. De ce nu ești mulțumită la final de zi când ai un proiect comercial. Ah, și când faci un proiect personal ești mulțumită? 

Raluca: E vorba de faptul că nu am încredere în mine. Pentru că în momentul în care fac un proiect personal I’m second guessing myself a lot pentru că sunt: „Oare o să înțeleagă cineva ceva din ce am făcut aici?”.

Nikita: But why does it matter? Nu, adică stai, acum când îmi pun și eu mie întrebarea asta, răspunsul e foarte clar. E important să fie înțeles. Adică e, de fapt, singura chestie pe care publicul ți-o poate oferi înapoi, nu? 

Raluca: Dacă ar fi să nu conteze chestia asta, ai crea pentru tine și deci, n-ai avea nevoie să expui și să aduci în văzul lumii, nu? 

Nikita: Bănuiesc.

Raluca: Bine, hai să ne întoarcem la faimă și la ce înseamnă. Avem nevoie de asta? 

Nikita: Da, pentru că odată ce ajungi la nivelul ăla, îți dai seama că de fapt n-ai nevoie de ea. Cred că e fix o chestie de asta în care e nevoie să ai, ca să nu ai. Uită-te la Alex Turner, că tot am fost la concert împreună. Acum 20 de ani probabil era cum sunt eu acum, așa, eager. Și dacă te uiți la un interviu acum îți dai seama că he hates everything în legătură cu industria asta și cu interviurile și cu întrebările și cu toate chestiile astea. Cred că odată ce ajungi la nivelul ăla, că omul e o legendă, îți dai seama…

Raluca: Că nu ai nevoie de asta.

Nikita: Da, și cred că poți să-ți dai seama că nu ai nevoie de chestia asta doar odată ce ajungi la ea.

Raluca: Bine, dar tu ți-ai pus vreodată un target de ăsta să ajungi undeva? 

Nikita: Bă, eu mi-am pus un target, ca să am o bază arhitecturală solidă în spatele intenției de a crea artă și poate să fie un fel de cărbune, feeding the machine. 

Raluca: Da, dar odată ce ajungi acolo, îți dorești mai mult și mai mult. Și când o să se termine chestia asta? Pentru că în momentul în care ajungi să-ți îndeplinești un target, sau cel puțin mie așa mi s-a întâmplat, când am ajuns să fac chestia asta și când am ajuns în punctul ăla eram aha, and now what? Nu mă simțeam îndeplinită.

Nikita: Eu acum când am terminat albumul și ați fost toți acolo, la lansare, am simțit doamne, nu știu, the most sincere and warmest, nu știu… Eram atât de liniștit, doamne, nu cred că am fost atât de liniștit în viața asta. Am simțit cum s-a închis un capitol și că urmează ceva nou. Și asta nu e o stare pe care o pot confunda. Și da, poate n-ai simțit că ești îndeplinită, dar de ce? 

Raluca: E posibil să nu fi simțit chestia asta pentru că nici nu simt că până acum mi-am pus produsul meu sută la sută undeva.

Nikita: Dar tu faci asta deja, adică tu deja ești produsul tău prin ceea ce faci. 

Raluca: Dar ce spun momentan prin ceea ce fac? Că nu spun nimic de fapt. Se traduce o imagine de a mea în ceva? 

Nikita: Păi cred că asta e de fapt chestia, că dacă stai să te gândești ad literam și să ia cineva lucrările tale și să facă un eseu asupra lor, atunci da, poate nu o să aibă sută la sută înțelegere.

Raluca: Păi nu au o componentă comună.

Nikita: What the fuck, man, la tine e chestia asta de second guessing care… Tu deja ai produsul tău, tu deja faci chestiile în felul tău.

Raluca: Din punct de vedere tehnic.

Nikita: Nu, lasă tehnicalitatea. Tu deja ai amprenta ta. Deci se poate recunoaște o imagine făcută de tine din o sută, înțelegi? Și nu zic doar eu chestia asta. Adică asta nu înțeleg. Ce te aștepți să însemne o imagine? Tu ai o vreo imagine preferată? Sau nici măcar o imagine preferată, dar gândește-te cum ai reacționat când ai văzut o imagine care ți-a plăcut mult.

Raluca: De a mea?

Nikita: Nu, de-a oricărui fotograf din lumea asta. Adică, stai să traduci? Uite că, acum mă bag și pe mine în seamă. Când am făcut selecția pentru expoziția mea și vedeai o imagine și e pur simplu impactul ăla când îți dai seama că e o imagine bună, nu? Nu stai să zici „ce vrea să spună prin asta?”.

Raluca: Da, dar uite au fost foarte multe cadre în care m-am regăsit. Iar ajung în zona asta, în care dacă cineva se regăsește într-un cadru de al meu, dacă imaginea te-a făcut să simți ceva, păi that’s the deal.

Nikita: Și ce, crezi că nu se întâmplă asta cu imaginile tale? 

Raluca: Da.

Nikita: OK, pentru că tu expui majoritar imagini din job-uri?

Raluca: Da.

Nikita: OK, deci tu lucrezi foarte mult pentru alții și nu îndeajuns pentru tine?

Raluca: Da, cred de asta nu le simt în totalitate. 

Nikita: Uite asta e o întrebare bună. As a creative and as a pretty well-known photographer in this little village, București sat, de ce e atât de greu să ajungi la balansul între a lucra pentru clienți și pentru bani, și munca ta personală și proiectele tale personale?

Raluca: Pentru că sunt secată complet. În momentul în care eu mă implic, mă implic. Nu contează, orice client e. Eu mă implic 100% în orice proiect. Iar când ajung acasă, tot ce vreau e să îmi șterg mintea. Să-mi pun un rahat la care să mă uit sau să fac tot felul de artificii. Și atunci, unde să îmi găsesc eu echilibrul ăsta? Și aici pot să vorbesc și de viață personală și de creativ. Nu mai am putere. Am avut o perioadă, cea în care aveam insomnii, și am pe telefon foarte multe chestii notate, în așteptare. M-am apucat de niște chestii, dar pe unele le amân. Dar uite, acum stau să mă gândesc că e foarte posibil să nu fie vorba că nu mai am disponibilitatea necesară să fac și asta pentru mine, ci pur și simplu mi-e frică că nu o să-mi iasă.

Nikita: Hai, mă, asta e super imatur.

Raluca: Imatur?

Nikita: Frică? C’mon.

Raluca: Frică, păi frica tot din neîncredere vine.

Nikita: Da, dar când miza e your own happiness, fuck fear. 

Raluca: Păi uite că învăț chestia asta. Nu ți se pare?

Nikita: Ba da, de când te-am cunoscut, da. Dar frică…

Raluca: Eu ți-am zis că m-ai ajutat.

Nikita: Tu știai oricum chestiile astea. Unii oameni trebuie să-ți aducă aminte de niște chestii. Asta mi-a zis mie o prietenă și mi-a rămas foarte bine în minte. Dar da, asta cu frica… Nu poți să te sabotezi așa. Când am început albumul ăsta, dacă mă gândeam o secundă la ce e nevoie să fac un album, nu aș fi făcut-o niciodată. Și acum, când am terminat, efectiv doar pentru că am mers ca un cal cu d-alea pe ochi, drept înainte, fără să mă uit nicio secundă în urmă ­­– doar pentru că am avut chestia asta așa, pot să zic acuma „bă, acolo am greșit”.

Raluca: Simți că ai greșit undeva?

Nikita: Da, absolut. I fucked up de multe ori pe albumul ăsta. I fucked up with my sound engineer. Am fost nașpa cu el pentru că n-am știut să gestionez situația. Îți dai seama că și eu sunt foarte implicat în orice. Dacă vine mâine Poșta Română să zică să le fac o poză la ceva, o să fiu implicat 100%, darămite la albumul meu. Și faza e că mi-am dat seama că din punct de vedere al producției, albumul ăsta is lacking. Din punct de vedere instrumental.

Raluca: What the fuck. Tu chiar simți asta?

Nikita: Da, sunt absolut sigur.

Raluca: Ești nebun.

Nikita: Și da, am putut să-mi dau seama de chestia asta doar pentru că am făcut asta. 

Raluca: Dar tu când te-ai apucat, ți-a fost frică?

Nikita: Nicio secundă. Nu există să te focusezi pe asta.

Raluca: Altă întrebare. Tu te gândeai de mult timp să faci asta? Sau când ți-a venit ideea cu albumului, ai zis stop joc, eu fac asta.

Nikita: Da, efectiv așa.

Raluca: Uite ăsta e curaj, frate. 

Nikita: Nu știu ce înseamnă curaj. O fi însemnând și asta, nu îmi dau seama. Eu am făcut chestia asta, fără vreo modestie falsă, cum am știu mai bine. Dar curaj și din astea, nu știu… 

Raluca: Păi îți zic eu că ai fost curajos. Cum, să simți asta și în secunda doi să zici „o să-mi iau un an și fac”. Sunt de acord că trebuie să-ți iei timp pentru lucruri și nu poți să le faci în paralel. Ți-am zis că o să go Nikita style ca tine și îmi iau un an.

Nikita: Dar faza e că tu chiar poți să faci asta. 

Raluca: Dar sunt alte lucruri de luat în considerare. Am frica asta de „OK, îmi iau un an liber” și după aia, dacă nu am ce să muncesc, ce fac? Am chirie de plătit, nu vreau să depind de nimeni. 

Nikita: Dar nu zice nimeni să nu mai muncești deloc. Dar îți iei un job pe lună. 

Raluca: M-am gândit, dar nu pot să spun nu. Am încercat să refuz, dar…

Nikita: Da, numai ție îți spui nu.

Raluca: Exact. Deci zi-mi legat de curaj.

Nikita: Dar nu cred că e curaj, ci asumare.

Raluca: Și uite că a venit după o perioadă când te-ai îndepărtat de zona asta. 

Nikita: Da, treaba asta cu albumul a venit după o perioadă în care am făcut mult foto și na, am pierdut prieteni. Fondul pe care am pornit albumul e unu destul de negativ, dar de fapt, în timp, s-a transformat în raiul pe pământ. Adică nu știu, a fost ceva… Da, e asumare. Îmi dau seama acuma că asta e. Că eu din secunda unu, când am zis că fac chestia asta, mi-am asumat că o să fac asta orice ar fi. Adică, la mine, curajul nu există de fapt în termenul ăla.

Raluca: Dar tot ce descrii tu, ăla e curaj.

Nikita: Poate, dar uite, tu poți să mi-l vezi. Eu nu pot să mi-l văd, că e penal să zic eu despre mine. Eu mi-am făcut treaba.

Raluca: OK, lasă-i pe alții. Dar uite, tu te-ai lăsat de muzică în perioada când te-ai dus la Conservator.

Nikita: După ce am plecat de la Conservator, în 2015. 

Raluca: Și cum ți-ai regăsit…?

Nikita: Prin Alin și prin Dan. Dacă nu erau băieții ăștia, pff. Toată viața o să le mulțumesc.  Deci eu lucram într-un bar în 2017 și Alin Cincă era toboșarul din trupa Jah Cuzzi. El mă știa de acolo. Și din vorbă în vorbă, i-am zis că, „bă, io cânt” și el mi-a zis, „hai la noi la sală, că uite, eu cânt cu un băiat” și încet s-a ajuns unde s-a ajuns. Să scoatem cinci ani mai târziu vinil, avem casete sold out în toată lumea. Am ajuns să avem tur în Europa. Dar dacă n-aș fi dat de ei…

Pentru că asta e, frate, e fix ce ți-am zis mai devreme. E nevoie de niște oameni care să-ți aducă aminte de niște chestii. Dacă n-aș fi dat de Alin și de Dan (n.r. chitaristul din Jah Cuzzi), eu nu știu când sau cum s-ar fi întâmplat reîntoarcerea asta în muzică. Pentru că, oricum, de când i-am cunoscut pe ei, să ajung în punctul în care să-mi asum să scriu muzică și să-mi asum să scriu versuri și să-mi asum să cânt cu vocea și să-mi asum toată chestia asta cu albumul oricum a durat cât? A durat cinci ani. 

Raluca: Și ce anume din relația asta cu ei te-a făcut să ajungi aici? 

Nikita: Faptul că nu a existat nicio presiune. Deci la modul că mergeam la sală, cântam, just jamming and shit și nu exista nicio presiune și aproape că nici măcar nu exista o comunicare weirdly enough. Adică ne vedeam, făceam așa o glumă, vorbeam un pic, dar comunicarea reală era când cântam împreună. Atunci vorbeam de fapt unul cu altul. Tu știi cum se simte? Eu în viața mea n-am resimțit așa ceva. Pentru că la Jah Cuzzi absolut totul e improvizație și când eram acolo și începeam și ajungeam pe niște culmi, doamne, o simți în tot corpul, îți dau lacrimile.

Raluca: Și e ceva ce ați simțit toți trei? Ați vorbit despre asta?

Nikita: Da, toți, dar nu prea am vorbit că asta e faza, e așa tacit. Deci asta e. Am avut libertate totală și încrederea lor în mine. 

Raluca: Și te-a ajutat și faptul că erau niște persoane pe care le admirai? Că mi se pare important.

Nikita: Să știi că nu, eu n-am chestia asta. Adică, sunt persoane pe care le admir, clar, dar nu mă arunc în chestia asta. Mai ales când eram și mai mic și mai orgolios. Pentru mine erau two fucking guys. 

Raluca: Still? Sau erau?

Nikita: Da, adică no offense to them, dar asta e și duma noastră, three guys in a hot tub. Jah Cuzzy. Adică pentru mine, they are amazing musicians. Alin este de o forță interioară incredibilă și Dan e fucking godlike prin ce scoate din chitară. But as people, I don’t think we even know each other that much. Comunicarea între noi e posibilă doar atunci când cântăm. Dar da, asta a fost the restarting point for me, pentru că de fapt ce am căutat toată viața în muzică am găsit în băieții ăștia doi.

Raluca: Știi de ce te-am întrebat treaba asta cu dacă-i admirai pe ei? Pentru că pe mine m-a ajutat foarte mult să primesc feedback din partea ta și pentru că te admiram super tare. 

Nikita: Să-mi zici tu mie că mă admirai bazat pe ce poze făceam mi se pare absolut completamente hilar, dar în fine, let’s go with it.

Raluca: O să ajungem și în zona aia, în care tu te-ai lăsat de fotografie.

Nikita: Dar nu m-am lăsat, it’s just using the right tool at the right time. Dar, mă rog. Faza asta cu admirația nu știu dacă e neapărat sănătoasă. 

Raluca: Adică?

Nikita: Zic asta în contextul în care m-ai întrebat. Cred că tocmai dacă-i admiram pe băieții ăștia doi, nu știu dacă aș fi avut libertatea aia. Știi ce zic? Adică mi se pare că dacă eu mă duc acuma la Julian Casablancas (n.r. solistul trupei The Strokes), și el zice „hai, mă”, efectiv n-o să cânt. Deci nu o să pot. 

Raluca: Și Julian te-ar lăsat să faci ce vrei, dar acolo, cu ei, nu simți frica asta de eșec.

Nikita: Exact. 

Raluca: Mă gândeam acum că tu ai totuși două medii prin care te poți exprima, ceea ce e pfiuu.

Nikita: Nu știu. Asta cu foto e sub semnul întrebării la mine, pentru că într-adevăr, bunică-miu a fost director de imagine, taică-miu e regizor, frate-miu e regizor, maică-mea e actriță. Toți au lucrat cu vizualul. Deci e clar chestia asta, pentru că m-am născut în contextul ăsta, că orice ar fi, am avut acces la niște chestii la care alți copii nu au aveau acces. Pentru că m-am născut în contextul ăsta, pentru care sunt foarte recunoscător și mereu o să fiu, e clar că zona asta mi-e mult mai accesibilă. Sure, pot spune, I am doing photography, dar cât de true e asta? Că, na, taică-miu îmi arăta la opt ani Tarkovsky. Pe când treaba cu muzica, uite, aici știu că pe asta n-a făcut-o nimeni în familie, s-a întâmplat by chance și de asta cred că e cumva pentru mine the main fucking thing. Pentru că ține această parte din autenticitatea mea, pe când fotografia – nu. 

Raluca: Dar tu ai încercat să demonstrezi ceva? Ai vrut să ai ceva al tău?

Nikita: Niciodată.

Raluca: Eu nu am avut parcursul tău și nu am avut accesul ăsta pe care tu l-ai avut la informații în zona asta. Eu l-am studiat pe Tarkovsky în anul doi de facultate la nu știu ce seminar. Tu doar ai avut acces mai devreme la informațiile astea. Asta nu-ți neagă ție…

Nikita: Ba da, asta schimbă tot. Dacă tu crești ca copil cu Tarkovsky, bă, altfel vezi lucrurile. Și am avut norocul ăsta și de asta pentru mine fotografia e așa a little game. În perioada asta a vieții, chiar sunt un pic cu coada între picioare pe chestia asta. Trebuie să-mi creez un discurs mai bun și trebuie să-mi răspund eu singur la niște întrebări ca să pot să mă întorc la fotografie. Dar muzica simt că e complet a mea. Bine, tot am avut noroc că m-au dat ai mei la cursuri de muzică și că și-au permis financiar să facă chestia. Dar muzica are altă autenticitate pentru mine. Și cred că e foarte sănătos să chestionez asta. Uite, vizavi de chestia asta cu Alin și Dan. Ai putea să spui că tu ai avut pe cineva care a jucat rolul ăsta în viața ta? Cineva să-ți ofere ce mi-au oferit băieții ăștia mie? Ioana? (n.r. Ioana Carp, prietena Ralucăi, care e stilist).

Raluca: Da, dar acolo e altceva. Acolo e vorba de faptul că amândouă am pornit pe un drum împreună, ne-am băgat în chestia asta necunoscută. 

Nikita: Voi cum v-ați cunoscut? 

Raluca: La un double date.

Nikita: Și profesional cum a început?

Raluca: Tot ne vedeam și povesteam despre perspective de viață. Eu în momentul ăla făceam poze la evenimente, cu influenceri. Am început să lucrăm împreună. Ea lucra la o firmă de PR, eu făceam poze pentru evenimentele de plasări de produse, lansări. Și așa am ajuns să petrecem mult timp împreună. Ioana vorbea că are o înclinație spre asta, mie îmi plăcea să fac poze. Doamne, știi ce făceam la început? Luam haine de la mine, de la ea, făceam combinații cromatice, ne măscăream și făceam poze cu noi două. Aveam zile când ne întâlneam și stăteam până la cinci dimineața. Și ajungeam la final să avem niște imagini foarte mișto. Așa am ajuns să ne creăm o imagine și să o ducem mai departe, că în prima fază nu ne băga nimeni în seamă. Când am avut prima șansă cu un model, ne-am dus… Eu lucram la The Brewery. Eram barista, asistentă, recepționistă..

Nikita: Erai tot. 

Raluca: Da, și mă rog aveam acest beneficiu, că, dacă aveam ceva job, puteam să pozez acolo la studio. Și când am avut șansa asta cu un model, de care ne plăcea foarte mult, ni s-a zis să ne mișcăm repede. Iar noi ne-am dus cu o zi înainte la studio. O îmbrăcam pe Ioana cu ținutele pe care ea le gândise pentru model, eu făceam lumina, era tot stabilit și o puneam pe Ioana în poziția în care voiam să stea modelul.

Nikita: Doamne, ce tare. Practică.

Raluca: Da, am pozele cu Ioana, și cu modelul, o să ți le arăt. La primele evenimente din astea mari unde voiam să mergem, gen Elle Style Awards, mergeam cu japca. Stăteam la intrare și luam invitațiile pe care oamenii le aruncau când intrau. Nu știa nimeni cine suntem. Am muncit mult.

Nikita: Dar de ce crezi că te raportezi la pozele alea, că ai zis mai devreme de ele, ca niște imagini foarte bune, unde azi…

Raluca: Am zis că erau niște imagini foarte bune?

Nikita: Efectiv, da. Adică ai vorbit pozitiv despre ele. 

Raluca: Am proiecte care îmi plac, dar nu simt că sunt 100% semnătura mea. Sau nu asta. Simt cumva că am ceva de spus și nu spun prin imaginile astea. Cumva de aici proiectele personale îmi dau un pic voie să-mi exprim gândurile.

Nikita: E clar că faza asta cu commercial work e la tine mai mult o chestie de percepție decât altceva. Dar pe partea asta, de doing your ideas. Am înțeles că e frica de rezultat, dar please, c’mon. Trebuie să treci peste asta, că altfel n-o să faci niciodată.  

Raluca: Eu când am o imagine în minte, sunt acolo, știu și exact ce vreau să comunic, cred că mi-e frică că n-o să pot să le fac exact așa cum mi le imaginez eu, dar cred că am destule tool-uri.

Nikita: Normal că ai, că altfel n-ai putea să ți le imaginezi. Înțelegi? Nu ai putea să ți le imaginezi dacă nu ai putea să le faci. Că tu nu-ți imaginezi un cadru pe lună, că pe ăla l-ai face foarte greu sau cu extrem de mulți bani. Ție îți e frică de rezultate bune. E pe sistemul ăla. Sau ți-o fi frică de tine. Cum zice și Cristi Puiu, că omului îi e cel mai frică de el însuși. În fine, te întrebam pentru că eu când făceam foto, îmi veneau cadre în minte și mi le notam și apoi le făceam.

Raluca: Și-ți ieșeau așa cum ți le doreai?

Nikita: Asta e foarte dubios. Ce înseamnă să iasă exact așa cum îmi imaginam? Nu știu. Să te pui în contextul în care să aduci din tine o idee și efectiv să o faci în format fizic, eventul o și printezi, ai cadrul ăla. Is that not enough? Poate sunt eu superficial. Dar mi se pare că odată ce ești în locul ăla și deja ți-ai asumat că ești acolo și faci… Nu mai are cum să nu fie cum ți-ai imaginat-o. Că ce? Că e camera prea la stânga?

Raluca: Da, mă refer din punct de vedere al rezultatului final. Bine, sunt momente când imaginea asta se traduce prin ceva abstract, nu e neapărat ceva concret. Știi că îți ziceam eu că nu prea îmi amintesc ce visez? Unele lucruri pe care mi le amintesc sunt imagini pe care apoi vreau să le traduc. 

Nikita: Dar la tine ăsta e clar mediul. Nu pot să înțeleg de ce te chestionezi așa de tare. E clar că respiri asta.

Raluca: E un proces.

Nikita: Dar iartă-mă, sunt oameni în lumea asta, ca să nu zic în industria asta, care fac poze și nu stau să se gândească nici măcar de două ori înainte. E clar că respiri asta. E ok să te chestionezi, dar e clar. Uite, de ce de imaginile pe care mi le-ai făcut tu mie pentru album…

Raluca: Wow, sunt foarte mândră de ele.

Nikita: Păi vezi. De ce? Pe lângă că arăt eu excepțional… Zi, mă.

Raluca: Voiam eu să fac gluma asta.

Nikita: Is this liberty?

Raluca: Uite cum spuneai tu de Dan și de Alin, cred că asta e, că mi-ai dat libertate totală. Știi că îți puneam foarte multe întrebări înainte și eram foarte stresată și tu mi-ai spus non-stop: „Bă, e suficient că-mi faci tu poze.” Așa c-am făcut ce m-a bătut capul.

Nikita: Deci concluzia asta e, ăsta e răspunsul pentru noi doi, nu știu dacă pentru un artist. Dar dacă pe mine asta m-a ajutat de la băieți și pe tine asta te-a ajutat de la mine, e absolut evident că asta e. Că dacă nu simți că ai spațiul ăla, că se simte în spatele minții când nu îl ai, e posibil să te duci automat spre o nemulțumire.

Raluca: Da. Uite, să revenim, eu n-am crescut într-un mediu… Când am luat decizia să mă duc la Facultate de Arte, chiar am vorbit despre asta cu tata ieri, pentru ei a fost un șoc. Adică nu și-au imaginat vreo secundă. A fost un șoc venit din frica asta de: „Ce-o să facă fata?”. Adică cel puțin fotografia atunci nu era văzută foarte bine. Eu vin din Pitești, nu am crescut în mediul în care asta să fie aproape de noi. Iar eu le-am făcut o promisiune lor că o să mă descurc. Bine, și ei mi-au făcut mie: „Raluca, te lăsăm să mergi dacă intri la buget”. Eu m-am îmbătat cu o seară înainte, am ieșit cu prietenii în oraș. Am fost oricum foarte panicată pentru că eu veneam de la mate-info franceză intensiv, adică n-am avut niciodată acces. Mă rog, nu mă duceam între acolo, că nu știam unde să caut. Și… am fost foarte panicată. Și n-am intrat. Nu că n-am intrat. Am intrat ultima.

Nikita: Nu te cred.

Raluca: Ultima de la taxă, ultima dintre toți. La Arte, la Timișoara.

Nikita: Wow, doamne, și te-au lăsat după, chiar dacă ai fost la taxă?

Raluca: Două luni de zile de plâns. Încercam non-stop să îi conving. Când au aflat, au zis ok, ne facem bagajele și plecăm. Mă rog, am încercat să îi conving să mă lase, că altceva eu nu pot să fac. Chiar dacă am fost la mate-info, deși toată lumea zicea că sunt bună la școală, eu simțeam că m-am chinuit foarte mult. Le-am făcut promisiunea asta și, din primul an am avut 10 pe linie. 

Nikita: Și cum te simți acum după 10 ani sau de câți ani faci asta?

Raluca: Appreciative. 

Nikita: Towards who?

Raluca: Them! Băi, e super powerful, ei neavând acces la treaba asta, să-mi dea libertatea să mă duc. Puteam foarte ușor să fiu la… La Farmacie mă înscrisese mama, chiar ea, cred că și intrasem, că aveam medie bună. Deci am încercat foarte mult să demonstrez ceva. Chiar și din punct de vedere financiar, am încercat să demonstrez că I am good, I can take care of myself chiar dacă am luat decizia asta. Și chiar și din punct de vedere al imaginii. Primul feedback îl căutam acasă.

Nikita: Wow, deci eu niciodată nu am căutat feedback acasă. 

Raluca: Ia uite, ce interesant. 

Nikita: Adică le arătam și dacă le plăcea, era un bonus.

Raluca: Păi și eu arătam, căutam, arătam, dar mă bosumflam când nu primeam niciun feedback. Eu mă așteptam să zică: „mamă, Raluca, yupy”. Dar nu cred că înțelegeau foarte bine ce făceam eu acolo. Dar cred că și eu puneam multă presiune pe ei. Și m-am descurajat, în primă fază mă simțeam așa o impostoare, că eu nu venisem de la liceul de arte, dintr-o familie…

Nikita: Și eu m-am simțit impostor venind dintr-o familie de artiști. Cred că, iată. E normal să simți asta ca artist de oriunde ai veni. Identity…

Raluca: Crisis.

Nikita: Nici chiar, dar da. Ce mă mai întrebai de încredere?

Raluca: Da, te-am întrebat cum stă treaba cu încrederea.

Nikita: În mine? Bă, încrederea în tine e 50% asumare. În rest, 50 % sunt căcaturi cu care te minți singur, dar dintr-un punct încep să devină adevărate. 

Raluca: De ce zici asta? De unde vine? 

Nikita: Păi ce e, mă, încrederea în sine? Zi? Încrederea în sine este să-ți repeți aceeași chestie zi de zi până când începi s-o crezi. 

Raluca: Ok. Tu ai avut întotdeauna încredere în tine? 

Nikita: Nu. Lăsând caterincile la o parte, chiar mi se pare că 50% din chestia cu încrederea și așa e asumare. Mi se pare că fără să îți asumi efectiv ce gândești, cum gândești, ce faci, ce rezultat ai, ce așa nu, n-ai cum efectiv. Adică da, iau în considerare ce-mi zice lumea. În același timp nu obsedez asupra chestii ăsteia. Și am avut feedback bun asupra lucrurilor pe care le-am făcut, deci cred că mi-am câștigat încredere în mine și din asta.

Dar sunt și niște chestii pe care ți le spui, nu? Eu am început dintr-un punct să-mi zic. Cântam niște chestii și-mi ziceam că sunt numărul 1. Hai că merge, gen. Nu mă pricep să descifrez foarte bine chestia asta, dar bănuiesc că da, eu sunt destul de self-confident așa. Dar mi se pare că o viață trăită fără self-confidence e foarte grea. Dar e asumare, de fapt. Îți asumi ce faci. 

Raluca: Mi s-a părut foarte interesant că ai zis că este 50% asumare, 50% repetiția asta. De fapt, sunt niște confirmări pe care ți le dai tu singur. O chestie pe care o fac de foarte mulți ani, când sunt într-un punct foarte low cu încrederea în mine și în munca mea, intru pe Instagram. Ori îmi reiau portofoliu, și mă uit la unele poze și-mi spun „hai, mă, că e bine”. 

Nikita: Hai că… asta cu asumarea e muncă grea, frate. 

Raluca: Dar sunt într-un proces.

Nikita: La tine, ți-am zis, dintre alea patru categorii de oameni: ăia care știu că știu, ăia care știu că nu știu, ăia care nu știu că nu știu și ăia care nu știu că știu, eu ți-am zis despre tine și despre mine. Acum un an, mă vedem în direcția nu știu că știu. Acuma pe tine te văd așa, că nu știi că știi sau că știi că știi, nu știu care dintre ele, că tu pare că știi niște chestii despre tine, dar pare că te învârți în jurul cozi un pic cu ele. Deci e clar că tu ai instinctul ăsta din moment ce te uiți la poze și zici „hai, mă, că e bine”. Adică, nu cred că te-ai mai uita la poze dacă ai crede că ce faci e un căcat. Dar asta cu asumarea e grea. Mi-a luat ani de zile. Asta cu albumul, mi l-am asumat orice ar fi. Că la final, you are the only puppet master of your fucking life.

Raluca: The puppet master of your fucking life.

Nikita: Nu mai stai să te gândești că a zis aia sau ăla că nu știu ce. Până și dacă e nesiguranță, dacă e nesiguranță asumată tot încredere în sine e cumva sau ar putea să fie. Și e genul ăla de chestie care se traduce în mai multe. Uite, când eram cu Mușat (n.r. Constantin Mușat, prietenul lui Nikita, care cântă la vioară pe albumul lui) și repetam pentru acest mic concert de la Dârza live, fără să știe că de fapt el vorbea de asumare, mi-a zis o chestie: „Bă, dacă ești nesigur, cântă mai tare”.

Raluca: Ce? Serios?

Nikita: Și asta e o chestie adevărată în muzică, mai ales când cânți cu vocea. Când ești nesigur și te lași cumva în chestia aia, you can fuck up. Iar în momentul în care tu zici hai, și cânți mai tare, chiar dacă tu cânți prost, se schimbă ceva intern and you push forward.

Raluca: Wow, ce interesant. Și se aplică?

Nikita: Păi da, toată lumea a venit la mine să-mi zică că după ce am cântat mai tare, gata, nu a fost nicio chestie. Că la început am fost așa și așa, dar după a fost bine. Toți au zis. 1 la 1. Pentru că se simte asta, se simte asumarea.

O găsești pe Raluca pe Instagram, la @ruuca, iar pe Nikita ca @kadjavsi, numele proiectului sub care a și lansat albumul Second Sun.