Lungul drum spre casă al refugiaților ucraineni

Cu toții am privit consternați la imaginile de la sfârșitul lunii februarie și începutul lui martie, când prin vămile românești au trecut zeci de mii de oameni care fugeau din calea bombardamentelor rusești. Sunete de roți de valiză târâte pe caldarâmul rece al granițelor dintre o lume aruncată în război și alta plină de incertitudine s-au amestecat cu glasurile copiilor care plângeau de frig și oboseală, ca într-un final tot acest vacarm să se domolească la vorbele bune și gesturile de solidaritate ale românilor care și-au deschis orașele, casele și sufletele pentru zecile de mii de refugiați ucraineni.

Statisticile arată că cei mai mulți ucraineni ajunși în acele zile în România au ales să meargă mai departe, spre țări din Europa unde sperau că le va fi mai bine. Alții au decis să rămână aici și de atunci România a devenit o a doua casă pentru ei. 

E greu de spus cu exactitate câți au plecat și câți au rămas în tot acest vacarm de du-te vino. Numerele reci ne spun că 86.323 de cetățeni ucraineni au primit o formă de protecție temporară în România în perioada 18.03.2022 – 22.11.2022, adică de la începutul războiului și până la cea mai recentă numărătoare disponibilă, conform datelor oferite de reprezentanții Inspectoratului General pentru Imigrări (IGI) în urma unei solicitări de presă. Dintre aceștia, aproape 30 de mii sunt copii ucraineni refugiați în România. 

Însă migrația, refugiul din calea războiului în special, nu e un fenomen unde măsurătorile exacte îți pot spune prea multe despre oameni și motivele pentru care aleg să vină sau să plece dintr-un loc într-altul. Pentru că da, printre refugiații stabiliți aici sunt și care au ales să se întoarcă acasă, în Ucraina. Și nu doar temporar, pentru a-și aduce rudele, bunurile personale pe care n-au apucat să și le ia când au plecat în grabă sau să-și rezolve probleme legate de acte, ci dintre aceia care au decis că pentru ei să revină acasă, în Harkiv, Kyiv sau Odessa e mai bine decât oriunde altundeva, în ciuda pericolelor și greutăților cu care se confruntă zi de zi odată întorși în țara de origine. 

Ferma de permacultură, centru ad-hoc pentru refugiații ucraineni

Călin Săsărman, 48, este bibliotecar în Beclean, un orășel tihnit din județul Bistrița-Năsăud, care dacă n-ar fi nod de cale ferată probabil că ar fi fost de mult înghițit de orașele mai mari din zonă. Dar așa, cu o gară prin care trec zilnic trenurile ce leagă nordul de sudul țării, orășelul care are puțin peste 10 000 de locuitori și-a păstrat un farmec aparte și un ritm molcom cum numai citadelele cu iz austro-ungar au reușit să-și mențină de-a lungul secolelor. 

De aici, din biroul bibliotecii orășenești, se pare că a început povestea refugiaților ucraineni ajunși în orașul de pe Someș.

„În momentul în care a început războiul, prietenul meu Cantemir, care mai venea iarna pe la bibliotecă să studieze, a făcut un anunț pe un grup online al celor interesați de permacultură. În anunțul respectiv a spus că el are o mică fermă de permacultură aici, lângă Beclean, unde poate găzdui refugiați din Ucraina,” mărturisește Călin despre începuturile acțiunii de voluntariat ale comunității bistrițene. 

„Primi refugiați au ajuns la Beclean chiar în prima săptămână de război, undeva prin 1 martie”, își amintește Călin. De la gară, cu ajutorul lui și al lui Cantemir, ucrainenii care soseau în oraș erau duși la ferma de la Malin, un sat la vreo 10 km de oraș și găzduiți acolo pe termen nedeterminat. 

„Practic, exista o hartă interactivă cu toate comunitățile ecologice din Europa și eu m-am înscris acolo”, spune Cantemir Păcuraru, 28 de ani. „Pe unde tranzitau (n.r.- refugiații), puteau să apeleze la coordonatorul pe zonă pentru ajutor. Așa au venit primele familii, undeva prin 28 februarie, care au stat câteva zile și apoi au plecat mai departe în Danemarca.” 

Ușor-ușor, din vorbă-n vorbă, comunitatea de la Malin a crescut, așa că în decurs de câteva săptămâni, până pe la jumătatea lui aprilie, Becleanul, dar mai ales ferma din afara orașului deveniseră un adevărat hub de refugiați, cu oameni care soseau de la o zi la alta, unii doar cu hainele de pe ei și câteva lucruri aruncate în grabă într-o geantă. Constant, în oraș erau între 80- și 100 de ucraineni, majoritatea femei cu copii mici. Comunitatea s-a mobilizat imediat, așa că pentru fiecare persoană sosită se găsea mereu un loc de cazare, o masă caldă și haine de schimb. 

În tumultul acelor zile de martie a ajuns la Beclean și Marina Pavlinka, o femeie de 44 de ani din Odesa, împreună cu fiica ei de 8 ani, Alevtyna (Alia). Inițial, femeia se refugiase în Bulgaria, dar când părinții ei în vârstă au decis că e timpul să părăsească și ei Ucraina, din cauza bombardamentelor din ce în ce mai puternice, Marina a decis că e mai bine pentru toată lumea să se refugieze cu toții undeva mai aproape de Ucraina. Așa că, din vorbă-n vorbă, cu ajutorul grupurilor informale de pe rețelele de socializare, Marina a aflat de comunitatea de la Beclean-Malin și a decis ca ar fi cel mai potrivit loc atât pentru ea și fiica ei, cât și pentru părinți în vârstă.

În primele zile, pentru că la ferma lui Cantemir de la Malin condițiile de cazare erau ceva mai rustice, fără apă curentă și toalete în casă, Marina și fiica sa au dormit la Călin și Maria (soția sa) acasă în timp ce, pentru părinții femeii, comunitatea din Beclean s-a mobilizat din nou și a găsit două locuri la un azil privat pentru persoane în vârstă. 

Însă imediat problemele au început să apară. Și asta pentru tatăl femeii suferă de Alzheimer, o boală necruțătoare care îl face să devină de la o zi la alta din ce în ce mai dependent de familie și a cărei medicație din Ucraina nu se prea potrivea cu cea din România. 

Cel puțin așa spune Petru-Iura Herbil, un bărbat de 38 de ani care și-a pus apartamentul recent renovat la dispoziția Marinei și părinților acesteia, după ce ce bătrânii au decis să plece de la azilul unde au fost găzduiți inițial. 

„S-au mutat cu toții aici, în camerele astea două”, arată Iura spre apartamentul de la etajul unei case moderne. „Fetița, Alia, era tot timpul pe afară și se juca cu toți copiii”, își amintește bărbatul.

Peste vară însă, lucrurile s-au schimbat pentru Marina și familia ei. Brusc, au decis să se întoarcă înapoi în Ucraina, la Odesa. De ce? „Pentru că le era dor”, vine răspunsul prompt al lui Călin, în timp ce Iura are o explicație ceva mai pragmatică. „Erau probleme cu analizele medicale ale lui Volodymyr (n.r. – tatăl Marinei). Bătrânul nu se putea deplasa de unul singur ca să-l ducem la analize, nu-și prea lua medicamentele prescrise de mediciii din România și uite așa, de la o zi la alta, starea lui de sănătate s-a înrăutățit până când n-a mai suportat să stea aici și a decis că ei vor să plece acasă, la Odesa.” 

De pe terasa însorită a fermei de la Malin, care astăzi nu mai găzduiește niciun refugiat ucrainean, Cantemir e ceva mai analitic și punctează ironia situației.  „Pare ciudat că au plecat în principal din cauza problemelor de sănătate ale părinților, cărora le-au găsit o alinare sau o rezolvare mai degrabă în Ucraina decât în România.”

Așa că pe 16 septembrie, Marina, fiica ei Alia și bunicii fetiței și-au făcut bagajele și au plecat din Beclean înapoi la Odesa. Nimeni din comunitatea în care această familie și-a găsit refugiul nu știe să spună exact de ce. Dorul de casă, sistemul medical greu de navigat pentru un străin cu probleme de sănătate sau pur și simplu o decizie personală?

E o întrebare pentru care răspunul putea să fie doar într-un singur loc. La 700 de km de Beclean, în Ucraina, într-un oraș de la malul Mării Negre.  

Înapoi acasă, la Odesa

Drumul spre Ucraina în aceste zile e presărat cu multă incertitudine și nesiguranță. Când nu sună alarmele aeriene sau bombardamentele nu spulberă blocurile și casele oamenilor, pică semnalul la telefon sau nu e curent electric zile întregi. Transportul în comun e anevoios și incert în unele regiuni, inclusiv la Odesa, unde Marina s-a întors de aproape trei luni. 

Ne întâlnim în apropiere de strada Rishelievskaya, aproape de centrul înțesat de istorie al orașului port care de la începutul invaziei a rezistat miraculos în fața asaltului armatei lui Putin.

E ora 5 și femeia și-a încheiat munca de contabil la o firmă care se ocupă cu furnizarea de internet în oraș, iar acum merge s-o ia pe Alia de la orele de desen plastic la care a înscris-o de când au revenit acasă. 

Pe străzi e beznă, iar uruitul generatoarelor se amestecă cu zumzetul traficului de seară, care surprinzător pentru o țară aflată în război, e la fel de greoi ca în orice alt oraș din partea asta de Europă. Marina se strecoară atent printre mașini și navighează intersecțiile ale căror semafoare au încetat să mai funcționeze de ceva vreme. „De multe ori, fiica mea vine cu mine la birou, dar astăzi pentru care are orele de desen, trebuie să merg s-o iau din partea cealaltă a orașului.”

Ajungem cu câteva minute bune înainte ca ora să se termine. De undeva de la subsol, din clasa cu uși de lemn ce par desprinse din altă epocă, se aud vocile copiilor, vădit încântați de activitatea creativă la care participă. În câteva minute, rând pe rând, aceștia ies și sunt întâmpinați de părinți. Toată scena e de o normalitate care contrastează puternic cu ce se află dincolo de acest subsol – un război care zi de zi distruge mii de vieți și aruncă în haos o lume întreagă.

Însă pentru un moment, cât merg de mână printre blocurile întunecate, pentru Marina și Alia toate aceste griji legate de război par suspendate. Vorbesc de școală, de ziua de mâine și de planurile pentru cină. Odată ajunse acasă, fetița își găsește de lucru cu o carte de colorat, în timp ce Marina pregătește ceva de mâncare. 

„De ce am plecat?”, se întreabă retoric, face o pauză lungă și oftează. „Nu se pune problema de ce am plecat. Întrebarea e de ce ne-am întors.” Apoi adaugă. „M-am întors pentru că aici mă simt acasă. Chiar dacă sunt alarme aeriene, e mult mai calm aici decât în afara Ucrainei.” 

E greu de înțeles ce înseamnă „calm” pentru Marina sau pentru oricine altcineva care trăiește într-o țară aflată în război. Nici ea nu pare să știe prea bine ce anume din orașul pe care îl iubește atât de mult îi dă o stare de liniște, în ciuda pericolului evident. Poate familiaritatea casei, cartierului în care a trăit toată viața, colegilor de muncă sau chiar un anumit fel de a face lucrurile cum numai în locul pe care îl numim fiecare dintre noi „acasă” îl poți regăsi.  

Marina e de părere că bariera de limbă a fost un impediment atunci când a fost nevoie să apeleze la sistemul medical din România. „Această problemă a tatălui meu e una foarte specifică și e nevoie de medici care să știe cum să se descurce cu această boală, să comunice cu el, să-i găsească medicamentația potrivită. Aici, la Odesa, l-am pus înapoi pe medicamentele pe care le folosea înainte și se simte mult mai bine acum”, spune Marina.. Apoi adaugă: „Cred că mă întorceam la Odesa oricum până în primăvară, chiar dacă nu era vorba de părinții mei.”.

Cum rămâne cu frica? Frica de război, de bombardamente? „Nu poți trăi cu frica tot timpul. Daca era ca la Harkiv da, poate nu mă întorceam. Dar Odesa nu e Harkiv. Deocamdată”, e de părere Marina. 

Spune că îi e dor de prietenii din România. De Călin, de Iura și de toți cei care i-au ajutat. „Oamenii din Beclean ne-au tratat ca pe membrii familiei lor. N-au făcut nicio diferență. Am primit tot ce am avut nevoie.” 

E sigură că se va întoarce în România, dar vrea s-o facă ca turist, nu ca refugiat. Deocamdată, cu toate greutățile unei vieți într-o țară aflată în război, cu bune și rele, pentru Marina și familia ei Odesa e acasă. 

Material realizat cu sprijinul unei burse din cadrul proiectului „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova.