Cât de uniți mai suntem pentru Ucraina?

Criza refugiaților din Ucraina putea fi o ocazie pentru a întări încrederea între cetățeni și stat. Am folosit-o cum trebuie?



De Sorana Stănescu
Fotografii de Bogdan Dincă
27 mai 2022

Ascultă versiunea audio citită de autoare:

Am fost prima dată în Gara de Nord la câteva zile după ce Rusia invadase Ucraina, ca să văd cum pot ajuta. La fel ca tine, aveam în minte imaginile cu mame și copii care trec granița pe jos, voluntari care le întind un pahar cu ceai și pompieri care îi ajută cu bagajele. Pe Facebook vedeam apeluri pentru strângere de donații și mă pregăteam și eu să cumpăr săpun, absorbante și deodorante. Alte mesaje, dimpotrivă, spuneau că nu mai e nevoie de nimic în vămi, că mâncarea riscă să se strice și că ar fi mai bine să ne dozăm eforturile, că nu știm când se va termina războiul. Nici nu știai pe cine să crezi. 

În gară am găsit cozi la casele de bilete internaționale, zeci de persoane refugiate în sălile de așteptare și zeci de voluntari destul de agitați. Am încercat să aflu cine îi coordonează și când au mai mare nevoie de oameni, ca să vin și eu, iar singurul tip spre care mă îndruma toată lumea mi-a spus că nu e el coordonator și nu știe de ce lumea îl consideră așa. 

M-am așezat apoi în fața cortului unde o echipă a Direcției Generale de Asistență Socială a Municipiului București (DGASMB) îi înregistra într-un caiet pe bucureștenii care ofereau cazare, ca să încerc să-mi dau seama care sunt flow-ul și nevoile. După câteva minute, au intrat în vorbă cu mine două ucrainence pe la vreo 40 de ani, fiecare cu câte un copil de 5-6 ani. Duceau două traiste de rafie gigantice și, aproape gâfâind, mi-au spus că vor să ajungă cât mai repede la Frankfurt. 

Pentru că nici cei de la DGASMB nu erau liberi, nici translatori nu erau prin preajmă, mi-am folosit bruma de rusă pe care mi-o aminteam ca să aflu dacă au bilete de avion, bani și dacă le așteaptă cineva acolo. Bilete nu aveau, bani – vreo 400 de euro cash și nu le aștepta nimeni. Cu toate astea, insistau să plece și-mi cereau să le ajut urgent. Cu degetele semi-amorțite de frig și tot mai agitată eu însămi, m-am apucat să caut pe telefon. Între două căutări, le-am spus celor de la DGASMB ce vor femeile și că încerc să mă ocup eu.

A intrat în vorbă cu noi și un bărbat, român, pe la 55-60 de ani, bine îmbrăcat și zâmbitor, care mi-a zis că el e cu mașina și poate să facă transport prin București. S-a oferit să le ducă el la aeroport, imediat ce le găseam bilete. 

Am găsit niște variante, dar pentru a doua zi, și pe la vreo 600 de euro în total, moment în care femeile au spus că, de fapt, au mai mulți bani, vreo 500 de euro, și că nu vor neapărat Frankfurt, ci oriunde în Germania. M-am sfătuit cu bărbatul și-am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să meargă direct la aeroport și să vadă acolo ce zboruri sunt disponibile imediat. Pe când femeile își ridicau bagajul pe umăr, m-a tras de mânecă o doamnă blondă, cu geacă inscripționată DGASMB: „Unde pleacă?”.

„Le duce domnul la aeroport, ca să ia primul zbor spre Germania.”

„Nu, nu”, a zis ferm.

„Nu le duce domnul nicăieri.” 

Apoi le-a arătat femeilor trenul gratuit care tocmai pleca spre aeroport, iar mie mi-a zis categoric: „Sunt două femei singure, cu copii. Nu știm cine e bărbatul ăsta. Să ia trenul.” (Cine era ea, aveam să aflu mai târziu.)

M-am speriat, gândindu-mă la ce era să fac. Nu-mi trecuse o clipă prin cap că s-ar putea să fie riscuri. Că nu toți oamenii au intenții bune. Că nu toți refugiații au mintea suficient de limpede încât să ia decizii sigure. Că, în încercarea de a face bine, e posibil să faci mai mult rău. Sau poate tocmai opusul: că suspiciunea și neîncrederea pe care le avem față de cei pe care nu-i cunoaștem ar putea sabota ajutorul.

Nu știu ce s-a întâmplat cu femeile din Ucraina, însă aceea a fost singura mea încercare de a ajuta direct persoane refugiate. Mi-am dat seama că ar fi mai util să documentez această nouă încercare prin care treceam ca societate, tocmai ca să înțeleg mai bine cum ne ajutăm și cum gestionăm încrederea și lipsa ei.

Mobilizarea a început cu societatea civilă

Rusia a invadat Ucraina în zorii zilei de 24 februarie, dar despre război se vorbea deja de vreo două săptămâni. Primii refugiați au trecut granița chiar în acea zi. I-au așteptat voluntari și oameni obișnuiți, cu mâncare și pături. Mulți i-au și luat acasă. Din toată țara au început să curgă donații către vămi. După câteva zile, au început și autoritățile centrale să se miște: corturi pentru cazare temporară, bilete de tren gratuite.

La început, părea că statul și societatea civilă se completează reciproc.

Dar numărul ucrainenilor a urcat rapid la mii și zeci de mii pe zi, iar lucrurile au început să se complice. Epicentrul crizei a devenit Gara de Nord din București, unde ajungeau zilnic sute de persoane, cu trenul sau cu autocare, unele dintre acestea neanunțate, încât autorităților și voluntarilor le era imposibil să prevadă nevoile.

Aici, lipsa de coordonare și transparență în luarea deciziilor, pe de o parte, și micile orgolii, pe de altă parte, ne-au arătat cât mai avem până să devenim o societate matură. Tot aici s-au născut însă și parteneriate care ne dau speranță că suntem pe drumul cel bun.

În primele două săptămâni, veneau și câte două-trei trenuri pe zi, fiecare cu sute de persoane refugiate. (Foto: Sorana Stănescu, 5 martie)

Criza refugiaților a fost o nouă ocazie – a treia, în ultimii șapte ani, după incendiul de la Colectiv și pandemie – să arătăm cât de capabili suntem să lucrăm împreună, societate civilă și autorități, și cât mai avem de învățat.

Ce am descoperit e o poveste despre încredere; despre încrederea pe care noi, cetățenii, n-o prea avem în niciun soi de birocrații, dar și despre cum prea puține încearcă să ne-o câștige. Și e o poveste despre cum această încredere – și colaborarea care se naște din ea – sunt esențiale în momente de criză și suferință. Fără ele, data viitoare vom fi la fel de nepregătiți.

Romexpo, locul unde lucrurile se așază

„Первый раз?” (n.r. prima dată), îi întreabă trei angajate ale DGASMB pe cetățenii ucraineni veniți la Romexpo să ia gratuit niște mâncare și niște haine. Unii, da, sunt pentru prima dată. Alții vin deja a noua oară. Își dau pașaportul, iar angajatele îi înregistrează în calculator, după care sunt liberi să ia ce au nevoie, de la lenjerie de corp, la veselă, cărucioare pentru copii, produse de igienă și conserve. De asemenea, pot să bea o cafea, iar dacă vin în timpul prânzului, au și o masă caldă.

Peste câteva zile se vor adăuga un spațiu de joacă exterior pentru copii și un info point, unde vor primi răspuns la întrebările care încă îi frământă: cum se pot angaja, ce grădinițe există, unde se pot vaccina sau unde găsesc un stomatolog. În apropiere se amenajează un pavilion al UNHCR, Agenția ONU pentru Refugiați, unde persoanele refugiate vor putea primi și bani cash ca ajutor.

La Romexpo, organizația Armata Salvării dă pentru fiecare minor un voucher de 50 de lei/lună pentru cumpărături în supermarket și la farmacie. (Foto: Sorana Stănescu)
Haine așezate pe mărimi în noul spațiu de la Romexpo. Donații de haine, jucării și veselă se pot aduce la pavilionul G7 de luni până sâmbătă, orele 9-17.

S-au făcut trei luni de când a început războiul. Pe un perete din dreapta intrării sunt lipite coli cu numărul persoanelor venite în fiecare zi de când o parte din complexul expozițional a fost amenajat de DGASMB – în total, peste 38.000 până pe 26 mai. Este al doilea free supermarket de la Romexpo, după ce originalul funcționase două luni în pavilionul central, de unde tocmai s-a mutat pentru că urma un mare târg. Aici știu că vor rămâne până spre finalul anului.

Ideea „magazinului” le venise într-un weekend din martie, când amenajau pavilionul central ca spațiu de cazare de rezervă, cu 2.000 de locuri, pentru situația în care Odesa ar fi fost atacată și celelalte 7.000 de locuri din București și Ilfov s-ar fi ocupat. Atunci, a apărut într-o zi mama unui bebeluș de 10 zile, care avea nevoie de haine. I-au dat, apoi s-au gândit că ar putea să folosească mai bine sacii cu haine donate de bucureșteni, pentru care nu aveau niciodată nici răgaz, nici spațiu suficient. Atât de multe erau, că și în ziua deschiderii așteptau vreo 200 de voluntari să le sorteze.

Sacii cu haine care așteptau să fie sortați. (Foto: Sorana Stănescu, 19 martie)
Voluntarii au reușit să sorteze toate aceste haine în vreo trei-patru weekenduri.

Flow-ul fusese gândit încă de atunci: punctele de înregistrare în holul de la intrare, cu computere și imprimante aduse de la sediu, „magazinul” și spațiul de luat masa imediat în dreapta, în timp ce la parter se sortau hainele și se adunau proviziile. Din prima zi, toată lumea fusese atentă să îmbunătățească sistemul.

De exemplu, voluntarul care făcea copii la pașapoarte își nota și cum se zice „bine ai venit” și „mulțumesc” în ucraineană și întreba pe refugiații care vorbeau engleză de ce ar mai avea nevoie. După ce a aflat că există un centru în București care servește gratuit și o masă caldă (înainte să aducă și ei la Romexpo), a scris adresa lui pe mai multe bilețele, ca să le poată împărți. 

Nu totul în această criză mergea însă la fel de lin în prima lună. Pe 19 martie, lângă muntele de haine înalt de vreo trei metri pe care voluntarii se luptau să-l dovedească, am găsit-o pe Jasmina, o profesoară de limbi străine în vârstă de 40 de ani. Împăturea șosete și era frustrată că de atâtea zile își pusese și casa, și resursele la dispoziție, și nimeni nu părea să aibă nevoie de ele.

Convenise cu soțul și fetele de-a IV-a și de-a VII-a să primească în apartamentul lor de patru camere o mamă cu un copil. Se înscrisese și pe platformele oficiale, și în registrul de la cortul din gară, era pe toate grupurile de voluntari, dar n-o sunase nimeni, așa că se dusese la un cămin în Grozăvești, unde erau cazați deja refugiați, ca să-și lase și acolo contactele, în ideea că apare cineva. Nu i se părea normal să facă ea muncă de detectiv ca să afle unde e nevoie de ajutor. 

Spunea că autoritățile ar putea să învețe de la DGASMB, care postase pe Facebook toată săptămâna că are nevoie de voluntari sâmbătă, sau de la Cosmina Simiean, directoarea generală, care pe contul ei scria nevoile urgente pentru a doua zi – uneori filtre de cafea, alteori sacoșe solide, ca să aibă oamenii în ce să-și ia mâncarea.

Simiean era doamna blondă din gară care redirecționase cele două femei spre tren, când eu voiam să le trimit cu un străin. 

Directoarea care face punte între voluntari, donatori și autorități

Dacă n-ar fi apărut criza refugiaților, Simiean s-ar fi dus primăvara asta pe Camino de Santiago, pentru a treia oară, cu soțul și cu băiatul Petru, de 3 ani și jumătate. Împart muntele și drumețiile încă de la începutul vieții în trei: prima dată au fost cu Petru pe munte când avea doar 9 zile.

Când a aflat că e însărcinată, Simiean aștepta un credit de la bancă ca să-și finanțeze ascensiunea pe Aconcagua, cel mai înalt vârf din America de Sud. Pentru că munca ei nu se termină niciodată – nu are un moment în care poate spune că a terminat „un proiect”, ca majoritatea dintre noi –, munții de peste 5.000 de metri au devenit obiectivele pe care le poate atinge și lăsa apoi în urmă.

Cosmina Simiean conduce Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București de peste 13 ani. De când a început războiul, a fost nelipsită la centrul de donații de la Romexpo.

Prioritățile ei s-au schimbat pe 26 februarie, la două zile după ce izbucnise războiul. O îngrijorau miile de refugiați pe care le vedea la televizor intrând în țară, așa că l-a sunat pe viceprimarul Horia Tomescu (DGASMB e în subordinea Primăriei Generale) și l-a rugat să-i lase pe colegii ei să se instaleze în gară, chit că niciunul nu știa rusă. 

Echipele de la Serviciul Urgențe Sociale erau obișnuite cu munca de teren și cu intervențiile neprevăzute. Și-au luat o măsuță care încăpea în mașină și trei scaune, s-au postat vizavi de panoul de Sosiri/Plecări – și acolo sunt și acum, doar că într-un cort albastru. Au fost prima instituție publică care s-a activat în gară și au rămas până azi legătura între atâția voluntari care vor să ajute, dar nu știu întotdeauna cum, și alte autorități care vor să aibă controlul, dar nu iau întotdeauna cele mai bune decizii.

Simiean are 43 de ani și de peste 13 conduce DGASMB, după ce condusese serviciul pentru oamenii străzii. Când a dat ea concurs, erau 38-40 de angajați în toată direcția, nu aveau prea multe atribuții și nici scaune pentru toată lumea (unii stăteau la ședințe pe topuri de hârtie). 

În anii următori au dezvoltat servicii noi împreună cu ONG-uri de servicii sociale, centre pentru oamenii străzii, creșe cu fonduri europene, cantine sociale, apoi au venit primari care au introdus stimulente noi pentru anumite categorii de persoane, de care s-au ocupat ei, de la centru. Azi, Direcția are peste 700 de angajați. (Direcțiile de sector, subordonate fiecărei primării, au câte 1.300-1.400, pentru că administrează centrele pentru copii, de protecție specială, plus asistenții maternali, care le sunt angajați.) 

Într-o lume ideală, Simiean știe că Direcția ei ar trebui să fie doar un birou cu câțiva oameni și să aibă numai o coordonare metodologică, dar e aproape imposibil, când ai șase primării cu coloraturi politice și grade de implicare diferite. „Mi-am văzut de treabă, nu m-am băgat în găști și în partide”, explică Simiean cum a rezistat în funcție atâția ani.

Despre centrul de la Romexpo a aflat într-o luni, în martie. Au sunat-o de la Primărie să-i zică: „De mâine facem centru la Romexpo, te ocupi tu”. Și asta a fost tot, spune Simiean. Când a ajuns a doua zi, niște muncitori deja descărcau paturile (aduse de la Arena Națională, care e dotată în caz de cutremur). Au urmat zile de aranjat pături și prosoape pe fiecare pat, de amenajat bucătării, de construit dușuri, de numărat conserve și pachete de pampers.

Pavilionul central de la Romexpo fusese amenajat să primească 2.000 de persoane, dacă toate celelalte 7.000 de locuri din București și Ilfov s-ar fi ocupat. Din fericire, nu a fost nevoie.

Cu câteva zile înainte de deschiderea supermarketului, a convocat la Romexpo o întâlnire cu peste 50 de reprezentanți de ONG-uri. Le-a explicat cum va funcționa și voia să vadă cine se alătură efortului, respectiv cine se poate implica în creionarea de politici de integrare pe termen lung.

I-a așezat într-un cerc mare, ca la un training, le-a vorbit franc, a făcut o listă de prezență, pe care a promis că o va face să circule până la sfârșitul săptămânii, și un necesar de voluntari pentru shop. A primit tot felul de oferte de ajutor, de la arhitecți care ar fi putut contribui la amenajarea spațiului, la locuri de cazare pe termen lung, la cursuri online de limba română pentru refugiați. „Va fi nevoie de orice.”

După inaugurare, supermarketul gratuit s-a tot îmbunătățit. De unele lucruri angajații de la DGASMB și-au dat seama imediat: era nevoie de fructe proaspete, detergent în cutii mici, nu de 5 kg, de mai multe prosoape (ucrainenii care vorbeau ceva română le numeau „ștergărele”), de mai multe conserve de pește și mai puține de pate și zacuscă. Și, mereu, de șosete și chiloți noi. 

Ionuț Jumuga, din echipa DGASMB, suplimentează rezervele de fructe proaspete din supermarketul gratuit.

În București, Simiean și DGASMB erau un exemplu de transparență și colaborare, trăsături rare când vorbim de instituții publice. „Mi s-a părut foarte down to Earth și foarte diferită de ceilalți din administrația publică”, spune Alina Kasprovschi, care conduce Fundația Comunitară București, o organizație care oferă granturi pentru schimbare comunitară, de la proiecte mai mici în cartiere, la platforme pentru mediu și pregătire pentru cutremur. „Oamenii pe care i-am văzut în ultimii doi ani, în general, îți explică ce nu merge și de ce nu o să meargă ce propui tu. N-am avut aceeași senzație vorbind cu Cosmina Simiean.” Cele două au pus pe picioare într-un timp record un sistem de granturi pentru ONG-urile care cazează persoane refugiate și pentru a plăti transportul unora care nu și-l permit.

De când s-a deschis supermarketul, la Romexpo au fost în fiecare zi 7-8 angajați de la DGASMB, uneori și câțiva voluntari, iar în gară – permanent între 4 și 8 angajați la început, acum mai puțini, pentru că și fluxul a mai scăzut.

O parte din echipa DGASMB de la Romexpo. De la stânga la dreapta: Brîndușa Ilie, Simona Docu, Rebeca Șchiopu, Bianca Ionescu, Roxana Marin, Andreea Baltariu, Cristina Gavrilescu, Andrada Pîrvulescu, Ruxandra Stroe, Iuliana Popescu, Mioara Petre, Dona Basamac, Ana-Maria Argeșeanu.

„Unii dintre angajați nu au vrut să facă asta”, spune Simiean despre ce se întâmplă la Romexpo. „Cei care au venit s-au autoselectat, eu nu i-am chemat pe niciunul. (…) Noi am trecut prin pandemie. Acum e lux. Știm fiecare ce putem și care sunt limitele fiecăruia.” E adevărat că nici spațiul, nici echipa nu a trebuit să treacă testul suprem: să cazeze până la 2.000 de oameni deodată, dar Simiean e convinsă că s-ar fi descurcat.

Azi, când îi sună telefonul, ar putea fi Raed Arafat, vreo ambasadă, vreo televiziune sau cineva care le oferă lenjerii de pat. La ea ajung toate problemele, de la „nu mai avem compot de ananas” la unde lasă o femeie ucraineană câinele fără pașaport înainte să plece în Irlanda.

În supermarket robotește tot timpul: ba aruncă paharele de cafea folosite, ba schimbă sacii din coșurile de gunoi, ba aranjează umerașe, de cele mai multe ori cu telefonul la ureche. E o formă de a se calma, spune, un comportament aproape obsesiv-compulsiv dezvoltat dintr-o nevoie: în centrele de servicii sociale trebuie să fie mereu curățenie și ordine, nu-ți permiți să pierzi timpul căutând sacii de gunoi.  

Iar de vorbit, vorbește așa cum se mișcă: repede, uneori cu un ușor accent moldovenesc, că e din Botoșani. Așa că am învățat să-i pun întrebări în mers, când dă ture. Odată, când schimba sacii de gunoi, am întrebat-o cu ce pot să ajut. „Cu nimic. Doar nu-mi sta în cale.” 

De încălțăminte de calitate e mereu nevoie la Romexpo. Din păcate, românii donează puțini pantofi, iar cei pe care îi donează sunt într-o stare proastă de obicei, au observat voluntarii care au sortat.

Nu același lucru îl poți spune despre gară

Pe cât de firesc păreau că se așază lucrurile la Romexpo de-a lungul primăverii, pe atât se precipitau în Gara de Nord. 

Și aici apăruseră treptat îmbunătățiri: trenurile către Vest erau anunțate și în ucraineană, fuseseră instalate un cort pentru ajutor medical, șapte pentru cazare temporară și afișe cu orarul trenurilor care veneau de la graniță; voluntarii și translatorii trebuia să se înregistreze la venire și la plecare la cortul DGASMB și primeau veste diferite (galbenă, respectiv portocalie). Și, de la o sală dedicată refugiaților, se ajunsese la patru, fiecare în grija a doi pompieri (de unde la început era doar câte un polițist local).

Unul dintre corturile instalate de ISU în gară pentru cei care aveau de stat doar câteva ore. Oferă mai multă intimitate decât sălile de așteptare.

În continuare veneau zilnic zeci de oameni obișnuiți dornici să ajute, plus unele ONG-uri cu voluntarii lor. Treptat, au început să vină și tot mai multe autorități, încât, spre mijloc de martie, au izbucnit conflicte. Unii voluntari și translatori cu experiență anunțau pe grupurile de Facebook, WhatsApp și Telegram că renunță să mai meargă – din cauză că „ISU a preluat controlul” și a îngreunat tot procesul, dar că nu există, de fapt, niciun coordonator. 

„Eu sunt voluntară de 11 zile în Gara de Nord”, scria Natalia Andronachi, unul dintre cei mai activi translatori, anunțând că se retrage. „De o săptămână încerc să aflu cine este coordonatorul de la Gară pentru a coordona nevoia de vorbitori de limba rusă cu o instruire și o organizare sustenabilă.”

În plus, ONG-urile cereau să vadă protocolul dintre instituții – „cine face ce” –, în timp ce ISU București anunța public că „niciun voluntar și niciun ONG nu va fi exclus de la gestionarea situației”. 

Ce se întâmplase: pe 14 martie, Instituția Prefectului București, în calitate de președinte al comitetului pentru situații de urgență (practic, o comisie formată din vreo 60 de instituții care se activează în situații de criză: cutremur, inundații, pandemie), a anunțat că tot ce ține de afluxul de refugiați va fi gestionat de Centrul Municipiului București de Coordonare și Conducere a Intervenției (CMBCCI), al cărei șef este ISU București-Ilfov (ISUBIF – n.r. ca să fie mai simplu, vom folosi în continuare acronimul ISU pentru a face referire la ISUBIF).

Da, și să înveți toate acronimele și relațiile de putere dintre instituții e în sine un efort de documentare și de logică. Pe cât de clare sunt astea, pe atât de „clar” au mers și lucrurile în gară. 

CMBCCI nu era o structură nouă: funcționase și în timpul pandemiei și rezolva, în principal, transferurile între spitale, când erau prea multe cazuri, sau transformarea unor spitale în unități „exclusiv COVID”. Doar că ISU e o structură militarizată, cu ofițeri care dau și îndeplinesc ordine fără să le pună în discuție, or acum trebuia să lucreze și cu ONG-iști și voluntari obișnuiți cu soft skills și loc de negociere. În orice caz, nici măcar pompierii nu erau mulțumiți cu noua ordine mondială. „Din pompier, am ajuns să păzesc o ușă 12 ore”, mi-a spus unul dintre ei. 

Cu câteva zile înainte, CMBCCI înființase și un call center care să preia cererile de cazare de la refugiați, să ofere informații despre azil, protecție temporară sau documente de călătorie. De asemenea, persoanele care cazau pe cineva acasă erau obligate să anunțe acest lucru în call center; totuși, dacă nu o făceau, CMBCCI nu avea cum să afle.

Call centerul urma să se sincronizeze și cu ofertele și cererile care veneau prin Unacoperiș.ro, o platformă oficială de ajutor inițiată de Guvern și Code for Romania, o organizație de tehnologie civică care de șase ani construiește soluții digitale și le pune la dispoziție gratuit autorităților. 

În gară, „noua conducere” a făcut o serie de schimbări care au produs multă nemulțumire: a închis punctul farmaceutic improvizat în Sala 2, i-a pus pe voluntari să se treacă în registru și a trimis la CMBCCI toate cererile de cazare și transport.

Practic, dacă o familie cobora din tren și îi spunea unui translator că are nevoie de cazare pentru mai mult de câteva ore, acesta era obligat să îi spună unuia dintre pompierii responsabili de săli, care dădea prin stație ofițerului coordonator din gară, care trimitea cererea la CMBCCI, care decidea în ce centru îi cazează, și abia pe urmă trimitea o mașină să îi ducă acolo. Decizia de cazare era luată de un ofițer ISU, pe criteriul disponibilității și distanței, fără a ține cont de potrivirea dintre nevoile oamenilor și ce putea oferi spațiul, cum ar fi fost de așteptat.

Înainte, cam toate cererile de cazare erau rezolvate de echipa DGASMB, care înțelegea mai bine atât nevoile oamenilor, cât și ce poate oferi: femeile însărcinate sau mamele cu copii foarte mici, persoanele cu dizabilități, cu probleme de sănătate, le duceau în centrele lor, cu camere mai mici, băi proprii și personal medical, iar pe cele mai robuste, alături de mamele cu copii mai mari și de grupurile compacte mergeau în centrele aprobate de CMBSU: cămine studențești sau săli de clasă în unele școli. În plus, alte cereri de cazare erau rezolvate de ONG-uri, de companii care plăteau camere la hotel sau chiar direct, pe grupurile de Facebook.

Echipele DGASMB sunt prezente în gară, fără întrerupere, din 26 februarie. Aici, un translator voluntar se trecea în registru, înainte de a începe munca.

Cât despre „farmacie” (un colț din Sala 2 de unde ucrainenii își puteau lua medicamente uzuale), ISU a zis, în mod corect, că acestea au nevoie de temperatură stabilă de stocare și de medici care să le prescrie, or acolo erau medici doar când și când – tot voluntari. Ca răspuns, a instalat vizavi un cort pentru consultații, cu medic și asistentă 24/7, o salvare și o ambulanță SMURD. 

Frustrarea voluntarilor venea din faptul că lucrurile funcționaseră și fără ISU, că reușiseră să se organizeze singuri, pe grupuri de WhatsApp, chiar înainte să apară unele ONG-uri cu know-how – și toată lumea a fost fericită.

„Voluntarii și-au făcut treaba”, mi-a spus Lena Criveanu, la o zi-două după ce regulile se schimbaseră. Ea se înscrisese pe un grup pentru Gara de Nord pe 27 februarie, venea ca translator de la începutul lunii martie, iar studioul de design și-l transformase în spațiu de cazare. Voluntarii trebuie susținuți, nu îndepărtați, spunea ea. Era nevoie doar de un sistem mai bun. 

„Astăzi am decis să mă retrag din Gara de Nord”, scria și Mihaela Cristea pe 17 martie pe grupul Uniți pentru Ucraina, într-o postare care a devenit virală. „Mult succes autorităților care, brusc, și-au adus aminte cu a lor birocrație că există. (…) Mare parte dintre cei care am fost din primele zile prezenți în Gara de Nord considerăm că a venit momentul să ne retragem.” 

Adrenalina ajutorului imediat părea că se terminase. Voluntarii și ONG-urile voiau ca autoritățile să creeze cadrul de lucru, cât mai transparent și puțin birocratic, or statul e lent și nu știe să lucreze cu oameni și organizații care nu-i aparțin. Când lumile – și viziunile astea – se ciocnesc, rezultatul e frustrarea.

Când nu e transparență, apare suspiciunea

„Voluntarii nu au făcut lucruri greșite în gară, doar că au fost luate decizii pentru îmbunătățire”, mi-a spus Daniel Vasile, purtătorul de cuvânt al ISU. Aceștia au înțeles rapid că noile decizii nu erau menite să știrbească lucrurile bune pe care le făcuseră, mi-a explicat el. La doar câteva zile după ce s-au retras, și Mihaela, și Lena s-au întors și s-au integrat în noul sistem. 

„Continui să merg să traduc la Gară pentru ajutorarea comunicării cu oamenii refugiați din Ucraina. Mobilizarea statului a ajutat”, scria Lena în aprilie. Și ISU, și DGASMB au „oameni fantastici” și „se lucrează cu suflet și empatie”, spunea și Mihaela, care a rămas până azi unul dintre voluntarii de bază.

O parte din echipa DGASMB din Gara de Nord: Mihai Iacoboaia, Cristi Dincă, Ana Bran, Cristi Bojian, Robert Grigoriu, Florinel Stanciu.

Un alt lucru care a pus paie pe foc în gară odată cu venirea ISU, și care nici până azi nu s-a clarificat, au fost ședințele săptămânale „de cooperare”, la care participau mai multe autorități din gară: ISU, CFR Călători, CFR Infrastructură, Poliția Transporturi, Poliția Locală, Salvarea, uneori și prefectul. Controversa a fost că nu toate ONG-urile din gară și nici toți voluntarii sau translatorii nu știau de aceste ședințe, deși Daniel Vasile susține că fiecare era anunțată. 

Punând cap la cap toate discuțiile pe care le-am avut cu oameni care au participat, mi-am dat seama că n-avem de-a face mereu cu o conspirație. Adevărul e mult mai simplu: câteodată, ședințele aveau loc ad-hoc sau simple discuții se transformau în ședințe când apăreau mai mulți oameni. Doar că proasta comunicare ajungea să fie privită automat ca o dorință de monopol și de excludere a celuilalt.  

Cum s-a organizat Gara de Nord

Ce nu neagă nimeni în criza asta e că societatea civilă s-a mișcat, din nou, mai repede decât statul. Mi-a spus-o și Vasile de la ISU.

În gară, de exemplu, în afară de cei doi coordonatori ai Serviciului Urgențe Sociale de la DGASMB, care au venit pe 26 februarie și n-au plecat 48 de ore până să se lămurească ce nevoi sunt și să fie înlocuiți de alți colegi, primii au fost reprezentanți ai unor ONG-uri de care e foarte probabil să nu fi auzit: ADRA, Arefu, Ghizii României și voluntari veniți de-acasă. 

Unul dintre ei e Dodo – Teodor Nemțeanu pe numele lui, un fost bodyguard de 44 de ani. Dodo spune că are certificate de pompier și salvator civil și este în al doilea an la o școală postliceală de asistente. E mai mereu obosit, pentru că doarme doar câteva ore pe noapte de când a început războiul. 

Când îl vezi, nu prea știi de unde să-l iei. Ceva din atitudinea și din îmbrăcămintea lui îți sugerează totuși că știe ce face: pantaloni kaki sau negri, bocanci, geacă reflectorizantă și stație de intercomunicație la vedere. Îi cunoaște pe toți voluntarii și directorii din gară, dă mâna cu toți polițiștii locali și pompierii, intră cu încredere în cortul DGASMB, are lista lui scurtă de translatori la care apelează și știe cum s-a amenajat fiecare colț din cele patru săli pentru refugiați, chiar dacă nu îl vezi activ pe niciun grup public de WhatsApp sau Facebook. 

Dodo (Teodor Nemțeanu) este unul dintre voluntarii de bază din Gara de Nord.

Eram acolo când o voluntară a venit cu o femeie cu ochii în lacrimi; cu câteva minute în urmă, își pierduse portofelul la McDonald’s. „Stați liniștită, s-a găsit, e deja la poliția gării”, i-a zis Dodo.

Bărbatul a avut o viață grea și se povestește pe sine ca o victimă a sistemului, de aceea îi și e atât de greu să aibă încredere în ceilalți și în instituții: a crescut într-un centru de plasament, a avut o firmă de bodyguarzi în centrul vechi din București, a făcut patru ani și nouă luni de închisoare pentru înșelăciune (spune că „pe nedrept”), iar cazierul l-a împiedicat să devină pompier militar, așa cum ar fi vrut. 

După ce a făcut cursuri de prim ajutor în cadrul unui program al Ambulanței București, a început să ajute oamenii fără adăpost și dependenții de droguri de pe stradă. N-are voie să facă injecții, perfuzii, dar un bandaj poate pune și e mereu pregătit pentru neprevăzut. De exemplu, el le-a dat celor de la DGASMB un cort în primele zile, unul roșu, ca să nu mai înghețe pe peron. Spune că are mereu unul în mașină, plus un reșou și un kit de supraviețuire, pentru că știe că un cutremur mare pândește Bucureștiul. Era în gară când au venit primele trenuri cu refugiați. 

Atunci, pe 26 februarie, a venit în gară și Cristina Roșu, voluntar ADRA, adică Agenția Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere și Ajutor, care face parte dintr-o rețea internațională prezentă în 118 țări; în România are proiecte educaționale și sociale, precum construcția de case sau un centru pentru victimele violenței domestice. Știa de la colegii din vama Isaccea că niște autobuze plecaseră deja spre București.

Tot atunci, conducerea gării a deschis sala de așteptare pentru clasa a II-a, care a rămas cunoscută ca Sala 2, și a cumpărat 200 de scaune; ADRA a adus niște saltele, Dodo a dat telefoane prin cluburile pe unde știa oameni, după espressoare și ceainice, iar oamenii începuseră să vină de acasă cu sendvișuri.

Două zile mai târziu a venit și Ilinca Ștephănescu-Neagu. Se uita la un film cu soțul, scrolla pe un grup de ajutor pentru Gara de Nord, când a văzut că se cer sendvișuri. „Am spus: eu plec la gară. Lumea n-are de mâncare.” A luat ce conserve avea pe-acasă, a cumpărat sendvișuri de la Carrefourul din gară, iar în zilele următoare a revenit. A văzut că nu era suficient să ajute pe persoană fizică, ci era nevoie de un ONG cu personalitate juridică, care să poată încheia contracte de donații cu companiile. 

Deși ONG-ul ei, Arefu, are profil cultural (a fost înființat în onoarea străbunicului ei, care a pus bazele Operei Române), Ilinca a început să le ceară donații prietenilor din Franța și Germania, mamelor din asociația de părinți de la Școala Franceză, unde-și are copiii, și să deschidă uși la companii și restaurante. Ilinca are 55 de ani și până în 2009 a locuit 24 de ani în Franța, unde a lucrat într-o multinațională. Deși nu avea experiență în crize umanitare, a venit în gară în fiecare zi până la Paște, când s-a retras pentru că și fluxul de refugiați scăzuse. 

Pe 1 martie a apărut și asociația Ghizii României, care venea tot de la Isaccea, unde avusese o experiență bună cu ISU – cot la cot ajutau oameni să coboare de pe bac și le dădeau să mănânce, pompierii îi întrebau pe voluntari cu ce pot să ajute, iar deciziile erau transparente și clare. O confirmă și Cristina, de la ADRA, și alte organizații, în alte vămi. 

În afara acestor prime organizații, pe tot parcursul crizei, dar mai ales în primele săptămâni, cei mai neobosiți s-au arătat în gară voluntarii neafiliați, tineri veniți după serviciu sau înainte de cursuri. Oameni ca ei duc greul și acum în centre de cazare precum căminele studențești.

În două dintre cele patru săli de așteptare din gară au fost amenajate spații de joacă pentru copiii ucraineni. De multe ori, cu ei sunt animatori și translatori.

Și tot pe ei îi vedem în continuare pe grupurile de sprijin, cazând, transportând, traducând, uneori și angajând cetățeni ucraineni. Caritatea, filantropia sunt atitudini care s-au dezvoltat accelerat în ultimii ani în România, mai ales în cei doi de pandemie. O arată inclusiv amploarea donațiilor individuale către ONG-uri, care au atins recorduri în 2020 (numai prin SMS s-au strâns 12 milioane de euro, la care s-au adăugat 3 milioane prin donații recurente, conform ARC – Asociația pentru Relații Comunitare). Trendul s-a menținut în 2021. 

Ghizii României, Dodo și unii dintre acești voluntari au amenajat în zilele următoare trei cămăruțe cu baie și apă caldă pentru femei însărcinate și mame cu sugari aflate în tranzit. Erau fostele vestiare ale angajaților de la Springtime, pline de mucegai, cu scurgerile înfundate și fără becuri, pe care gara le-a pus la dispoziție.

Au montat boiler, au acoperit pereții cu pânză, pentru că nici sporii de mucegai, nici substanțele dintr-o lavabilă nu le-ar fi făcut bine bebelușilor, au cumpărat de toate, de la cămăși de noapte la cădițe pentru spălat.

Cel mai greu a fost să convingă femeile să și folosească acele camere; aveau impresia că trebuie să plătească, așa cum și la Isaccea Ana, de la Ghizii României, văzuse oameni refuzând ceaiul crezând că trebuie să dea bani.

Una dintre camerele pentru mame cu copii nou-născuți, amenajate de la zero în gară, în foste vestiare ale angajaților de la Springtime. Voluntarii au montat inclusiv becuri și un boiler.

Practic, în primele zile, cele mai grele, s-au organizat ad-hoc niște asociații care nu mai lucraseră niciodată în crize umanitare și niște voluntari veniți de-acasă, parțial coordonați de acest tip cu autoritate informală și bune intenții, Dodo. Și echipa DGASMB din gară confirmă că Dodo a făcut lucruri să se întâmple, că are o rețea extinsă de donatori și aduce voluntari cât ai clipi. Cu toții așteptau însă un cadru și un flow care să le eficientizeze eforturile și să facă șederea cât mai lină pentru oamenii care fugeau de război.  

Un pic de claritate, dar tot insuficientă, a venit abia după vreo două săptămâni, la una dintre acele ședințe din gară: fostul prefect (între timp schimbat), în calitate de președinte al CMBSU, a hotărât ce ONG-uri să se ocupe de ce săli. Sala 1: Asociația Cerdac, Sala 2: ADRA și Arefu, Sala 4: Crucea Roșie și Salvați Copiii, iar Sala 3 a rămas cam în aer. 

Nimeni nu le-a spus însă ce atribuții au și nici nu au semnat vreun protocol sau contracte de voluntariat, dar a existat așteptarea, spune Cristina de la ADRA, ca ONG-urile să asigure permanență în săli. Tot ele s-au ocupat și de cerut și distribuit donații de hrană rece și produse de igienă, iar DGAS a început să aducă mese calde de trei ori pe zi. 

Tot cam atunci a fost întocmit un plan de acțiune semnat de toate instituțiile publice cu responsabilități în gară, de care ONG-iștii și voluntarii au auzit, dar pe care niciunul nu l-a văzut.

Dodo se simte nedreptățit că nu a fost invitat la acele ședințe și că nu e și el coordonator, în condițiile în care a fost acolo printre primii. E supărat pe prefect din cauza asta; e supărat pe ONG-uri și se întreabă dacă nu cumva e vorba și de bani, mai ales că, susține el, știe că niște fonduri pentru refugiați există și că ONG-urile pot să facă ce vor cu banii, că ANAF-ul nu le poate controla (nu e adevărat). A fost supărat și pe ISU, pentru că „a venit cu talpa de bocanc” și a trimis voluntarii acasă. Chiar asta le-a zis?, l-am întrebat. Nu, mi-a răspuns, dar așa s-a subînțeles. 

Cristina, de la ADRA, îl contrazice: „Am fost martoră. ISU nu a zis nimănui dă-te mai încolo. Unii voluntari s-au supărat și au plecat, dar fără motiv”. 

În lipsa unor înregistrări ale momentelor cheie și a unor proceduri scrise, e foarte greu de spus cum a fost, de fapt. De aceea am și ales să includ aceste exemple și să încerc să deslușesc ce s-a întâmplat. Mai ales într-o criză, percepția și memoria fiecăruia devin adevăr. În plus, când societatea civilă și birocrațiile de stat nu găsesc căi de colaborare, apar personaje care umplu goluri, dar care funcționează cu o profundă suspiciune față de alții. Precum Dodo. 

Ce înțeleg acum e că, practic, în gară, există aspecte în care ISU are putere de decizie 100%, cum ar fi cazare și transport sau accesul presei în săli, în timp ce pe altele le lasă descoperite (cine colectează și gestionează donațiile care ajung în gară, cine coordonează voluntarii și translatorii – ambele resurse cruciale, neplătite și impredictibile) sau chiar în ceață, cum ar fi ce responsabilități au ONG-urile care se ocupă de săli sau ce prevede acel misterios plan de acțiune. 

Riscul e ca atunci când responsabilitatea e a tuturor, să nu fie, de fapt, a nimănui.   

Mulți dintre refugiați au adus cu ei animalele de companie, cărora voluntarii le-au acordat la fel de multă grijă ca oamenilor, de la mâncare, la înlocuit cuști și consultații la veterinar.

Propuneri ignorate și eforturi dublate

La fel ca în pandemie, în criza refugiaților totul s-a întâmplat foarte rapid. ISU București spune că capitala nu avea un plan de acțiune gândit anume pentru cei veniți din Ucraina, lucru pe care mi l-a confirmat Ministerul de Interne, chiar dacă despre invazie se vorbea deja de săptămâni.

Tot ce făcuse Inspectoratul General pentru Situații de Urgență (IGSU) anterior invaziei fusese să identifice, la nivel național, spații pentru eventuale tabere mobile. Exista de mai demult și un plan mai general privind gestionarea „unui aflux masiv de imigranți” la granițele României, dar IGSU ne-a transmis că nu „poate fi dat publicității”, deoarece conține „informații de uz intern și informații clasificate”. 

În aceste condiții, nu doar lipsa de transparență a făcut pe toată lumea neîncrezătoare, ci și faptul că autoritățile sunt opace la inițiativele care vin dinspre societatea civilă. 

„Pot să înțeleg că autoritățile sunt depășite”, mi-a spus Marina Palii la final de martie. Ea tradusese voluntar zile în șir, apoi a ajutat punctual familiile pe care le-a întâlnit: să găsească cazare, să plece din țară, să ajungă la Romexpo sau la veterinar. „Dar nu ar strica o comunicare mai bună cu ONG-urile care oferă cazare sau transport. Scopul nu e să-și etaleze orgoliile.” 

Marina sugera și că translatorii ar trebui să aibă stații, ca să comunice mai rapid. În plus, ar trebui să fie plătiți și să-și împartă ariile de responsabilitate: unul să fie mereu la curent cu informații despre autocare și trenuri care pleacă în străinătate, altul să știe de ce produse e nevoie, cineva să fie mereu la casele de bilete internaționale – și tot așa. Fără această centralizare, nu le rămâne decât să dea mai departe informațiile între ei, pe grupuri, chiar cu riscul ca ele să fie greșite.

Aproape toți copiii care veneau de pe drum erau bolnavi și extenuați. Bucuria lor în gară erau ouăle Kinder, câte un suc și aceste spații de joacă.

Pare că ISU și/sau prefectul au ignorat însă și propuneri venite de la alte instituții publice cu responsabilitate în gară: cei de la DGASMB propuseseră și ei la începutul lui martie, deci înainte să înceapă acele ședințe în gară, o structură a ajutorului pe săli, care a rămas însă pe hârtie. 

Și Marian Rădună, project manager Geeks for Democracy și om cu experiență de 20 de ani în logistică, a lucrat cu câțiva voluntari la un posibil flux în gară și l-a trimis autorităților pe 14 martie, dar nu a primit nici azi un răspuns. Printre altele, propuneau ca unele informații să fie culese și centralizate încă din tren; toate trenurile cu refugiați să ajungă la același peron; voluntarii să fie împărțiți pe „departamente” (transport, mâncare, cazare, asistență medicală), cu veste diferite. Și mai propunea o comunicare centralizată cu companiile care ofereau bilete de avion gratis, ca oamenii să nu se mai ducă degeaba la aeroport. 

Purtătorul de cuvânt ISU nu poate să spună de ce nu au fost acceptate propunerile, el nu a participat la acele „ședințe operative” din gară. Își imaginează doar că, „dacă așa au rămas lucrurile, înseamnă că cineva și-a asumat responsabilitatea”. Traducere: lucrurile funcționau suficient de clar și nu era nevoie de îmbunătățiri. 

Rădună nu e cineva pe care să nu-l bagi în seamă: în primele zile a ajutat în vama Siret, iar în pandemie a pus pe picioare mai multe proiecte, printre care Cumpărături la ușa ta, pentru cei vulnerabili, sau un call center cu DSP pentru anchete epidemiologice, care a avut peste 300 de voluntari și a preluat aproximativ 60.000 de apeluri. Nici atunci colaborarea nu s-a întâmplat imediat, dar și-a dat seama că „trebuie să ajungi mai aproape de inima sistemului ca să te înțeleagă” și că „dacă ai oameni potriviți și asumați în instituțiile publice, lucrurile funcționează”. 

Rădună nu contestă autoritatea ISU în gară, ba chiar insistă ca tot ce înseamnă transport și cazare să treacă prin stat, pentru că doar așa ne asigurăm că oamenii sunt în siguranță. Numai că o comunicare proastă ajunge să pară o decizie proastă.„Haosul este menținut de autorități pentru că ISU București are coordonarea, dar NU își asumă asta”, scria pe Facebook pe 11 aprilie, la o lună și jumătate după ce începuseră să ajungă cetățeni ucraineni în București. „De ce în toate vămile se poate lucra împreună, dar Gara rămâne o «gaură neagră»?”

În Sala de așteptare nr. 3 din gară stau cei care nu vor să rămână în București, ci caută variante de transport în afara țării.

Ce se întâmplă când există găuri negre e că unele nevoi rămân neacoperite, pe când alte eforturi se dublează. De exemplu, Geeks au făcut și ei un call center, cu vorbitori de rusă și ucraineană, care să medieze între cererile și ofertele de ajutor și să dea informații despre transport, servicii medicale și legislație. Practic, ce face și call centerul CMBCCI pe București, doar că al lor e național. 

Și nu e singurul exemplu. După ce pe 8 martie Code for Romania a lansat, împreună cu Guvernul, Dopomoha.ro, o platformă complexă unde puteai obține informații, înscrie donații, cere sau oferi cazare sau alte servicii, trei săptămâni mai târziu, și directorul executiv al Asociației Asistenților Sociali din România, Ana Rădulescu, un lider extrem de competent și de implicat în această criză, a lansat și ea o platformă (o hartă, mai exact) cu lista serviciilor disponibile în țară.

Iar pe 2 aprilie, Cosmin Pojoranu, ONG-ist și comunicator cu experiență la Funky Citizens, a anunțat că se alătură unei platforme cu informații verificate pentru voluntari și refugiați, ajutamucraina.info, după ce obosise să se împrăștie în toate părțile în efortul lui de a ajuta (de la tiruri care plecau la Odesa, la preluat refugiați în București noaptea, la împărțit trollere pe la centrele de cazare din oraș).

Cele trei platforme cu resurse pentru persoanele refugiate și voluntari.

Ideea platformei Ajutăm Ucraina fusese a Soniei Nedea, o tânără de 27 de ani care lucrează ca programator. Îl știa pe Cosmin de pe un grup de Telegram, mai știa un tip care cumpărase domeniul, construise deja o structură pentru site și începuse să-l populeze, și pe 30 martie le-a propus să-și unească forțele. Și ea obosise în gară, după săptămâni la rând de mers de la 5 dimineața și încercat să-și găsească singură un rol.

Au lucrat susținut vreo două săptămâni, au verificat informații (de exemplu, au sunat la restaurantele care ofereau mese gratuite în București, ca să afle că jumătate nu mai făceau asta), au tradus și au populat platforma. Deși li se mai alăturaseră câțiva, au renunțat pe parcurs, astfel că Sonia a rămas azi cam singură. „People fade out”, spune ea. „Și nici nu anunță. Dar înțeleg de ce: se simt vinovați că nu fac mai mult, am văzut-o și în gară. Mi s-a întâmplat și mie.” 

Tânăra lucrează în continuare cam o oră pe zi la platformă și e activă pe grupul de Telegram de Gara de Nord, unde răspunde la cam toate întrebările și pune oameni în legătură. Diferența e că la ea pe site poate trimite direct la firma X de transport, ceea ce Dopomoha, care e în parteneriat cu autoritățile, nu ar putea face.   

Pojoranu, pe de altă parte, se alăturase platformei pentru că îl pasionează organizatul informațiilor și pentru că în Dopomoha nu poate avea încredere totală. Nu știe cât de actualizată e informația, iar cu Code for Romania spune că a avut experiențe neplăcute în trecut. I s-a părut mai simplu să lucreze cu oameni cu care se înțelegea. 

Bogdan Ivănel, fondatorul și CEO-ul Code for Romania, spune că n-au existat neînțelegeri. Da, au discutat să ajute Funky cu refacerea unei platforme, dar lucrurile au rămas în aer. „Se întâmplă des ca ONG-urile să nu mai aibă energie pentru un proiect”, spune el. „Acea colaborare nu a ieșit.” Cât despre a trimite pe site la o companie anume, spune că ar putea s-o facă, dar au ales să nu, pentru că nu ar putea ține pasul cu verificarea informațiilor de genul acesta. 

Dincolo de răspunsul la această criză a refugiaților, Ivănel insistă pe scopul mai mare al platformei și al colaborării cu statul: în primul rând, informația este asumată și verificată și de Guvern, și de instituțiile ONU în România (Organizația Internațională pentru Migrație, UNHCR), între care întreține o comunicare. În al doilea rând, este un exercițiu pentru următoarea criză: autoritățile, și de la centru, și din țară, se obișnuiesc să folosească aceste unelte digitale și să centralizeze resursele. Asta e esențial într-o țară în care și instituțiile publice, și ONG-urile au capacitate redusă de a crea și implementa flow-uri și de a lucra sistemic.

„Noi am fi putut lansa Dopomoha mult mai repede”, spune Ivănel. „Dar la final, instituțiile și ONG-urile de care depinde viața noastră nu ar fi fost cu nimic mai bune.”

E deja a doua oară când Code for Romania lucrează cu statul, după starea de urgență din pandemie. Ivănel știe că ce îi face atractivi pentru autorități e capacitatea lor de a livra soluții digitale aproape în timp real. Tocmai de aceea le-au sugerat guvernelor din ultimii doi ani să nu mai aștepte următoarea criză, ci să aibă soluțiile proiectate și mecanismele de colaborare stabilite, dar nu a existat deschidere.

„Dezamăgirea mea cea mai mare”, spune Ivănel, e că „gândirea e foarte mult in the now, nu in the future”. (Singurul plan în care demarase o colaborare între Code și Guvern era cutremurul din București, pentru care se apucaseră să construiască mai multe sisteme de management al resurselor, inclusiv Dopomoha, pe care l-au activat acum.)

Pentru mine, e cel puțin frustrant să văd cât de lent învățăm din crize. Cum, atunci când statul e slab și nu poți avea încredere că face ce trebuie să facă, când nu ai încredere nici în alți actori independenți și nici exercițiul de a lucra împreună, ajungi „să îți faci singur”. 

Și când există, planurile oficiale sunt inutile

„Nu se vrea o asumare e responsabilității” e unul dintre răspunsurile pe care le-am primit repetat de la voluntari și ONG-uri când am întrebat de ce e haos în gară. E ca la fotbal, mi-a spus cineva. O dau de la unul la altul. 

Culmea e că același lucru reiese și din acel mult-vânat plan de acțiune al autorităților. ISU a spus că nu ni-l poate da, pentru că ei sunt doar una dintre instituțiile semnatare; să-l cerem de la Prefectură. Aici ne-au zis că nu ni-l pot da pe tot, dar ne dau extrasul care detaliază responsabilitățile părților. 

Deloc surprinzător, la multe dintre puncte, responsabilitatea revine mai multor instituții – de exemplu, la „repartiția și gestiunea sălilor de așteptare”, coordonarea fiecărei săli e asigurată de ISU și DGASMB (în realitate, pare că repartiția a făcut-o prefectul, iar gestiunea o fac ONG-urile). În alte cazuri, afli în premieră de unele responsabilități, cum ar fi că ISU e cel care repartizează traducătorii și voluntarii pe săli, ori Vasile îmi spusese că nu e treaba lor. 

Iar în alte cazuri lipsește fix informația cheie. De exemplu, e clară destinația fiecărei săli (Sala 1 – adulți, studenți bărbați singuri; Sala 2 – mame cu copii mici; Sala 3 – persoane care necesită transport; Sala 4 – familii cu copii), dar nu scrie ce ONG e responsabil de fiecare. 

La alte puncte, la responsabili apar „translatori”, „ONG” sau „coordonator voluntari”, dar nicio mențiune despre cum și cine îi stabilește pe aceștia.

Dodo și alți doi voluntari în Sala de așteptare nr. 3, lângă frigidere și rafturi cu produse donate de oameni obișnuiți sau companii.

Mai mult, niciun voluntar și niciun ONG nu a participat la redactarea acestui plan de acțiune și nici nu se află printre semnatari, mi-a confirmat Instituția Prefectului, deși greul pe ei a căzut. Lucrurile au mers în virtutea inerției, mi s-a explicat, și nu s-au mai „formalizat” responsabilitățile. Chiar dacă au trecut trei luni. 

Practic, statul se așteaptă de la tine să faci ceva, dar nu-ți spune ce, iar apoi se miră că n-ai făcut.  

Grupul „Uniți pentru Ucraina”, o unealtă civică

În tot timpul ăsta, mii de oameni rezolvau singuri situații online, pe grupul de Facebook Uniți pentru Ucraina, înființat cu 12 zile înainte să înceapă războiul. Inițiatorul lui, europarlamentarul USR Vlad Gheorghe, s-a gândit că e mai bine să existe din timp: „L-am văzut ca un răspuns natural la o problemă și, ca fost ONG-ist, sunt obișnuit să răspund unor probleme”. (Gheorghe este jurist și a activat în mai multe ONG-uri de mediu înainte să intre în politică în 2016.)

Nu se aștepta nimeni ca grupul să ajungă la 280.000 de membri, cât are azi, spune Adela Râpeanu, unul dintre primii moderatori. Adela e expert în comunicare și colaborează cu Gheorghe, dar niciun moment grupul nu a fost asociat partidului sau activității parlamentare a acestuia. Scopul a fost să centralizeze niște informații și niște energii. Și au avut dreptate – grupul a fost mult timp platforma principală de unde aflai nevoile (în vămi, în gări, în centrele de cazare), nevoi care tot aici își găseau rezolvarea, în câteva minute.
 


Au fost printre primii care au făcut și un formular în care cei care ofereau cazare, transport, donații își lăsau datele, iar apoi erau sunați de voluntari ai grupului. „Și asta înainte ca statul să reacționeze”, spune Râpeanu. „La noi erau deja mii de înscriși când Guvernul a făcut formularul lui.” Cu toate astea, când Guvernul a început să organizeze întâlniri pe Ucraina și să cheme și societatea civilă, pe ei nu i-au invitat. Râpeanu s-a înscris de două ori ca să participe, dar nu a fost chemată – pentru că nu reprezenta niciun ONG, nicio instituție, crede ea.  

„Mie, ca voluntar, mi-ar fi plăcut ca în aceste zile care au trecut să mă odihnesc, și statul să aibă de toate”, mi-a spus ea la mijloc de mai, când încă modera grupul, alături de alți peste 50 de români din toată lumea. „Dar nu e cazul.”

Mai mult, spune Gheorghe, autoritățile locale și ISU din vămi (cu excepția Isaccea) au refuzat să folosească listele cu cazări verificate, pe care ei le-au pus la dispoziție. Răspunsul oficial era că nu pot garanta pentru cazări la privați și că ordinul de sus e să treacă prin comitetele județene pentru situații de urgență, care foloseau platforma făcută de Code for Romania și Guvern. Interpretarea lui Gheorghe a fost că erau comozi: „Ne considerau o amenințare, Dumnezeu știe de ce. Probabil îi scoteam din sfânta adormire pe care o perpetuează. Îi puneam să muncească și atunci o să se vadă și ce fac, și ce nu fac”.

Te-ai fi gândit că, după incendiul de la Colectiv, autoritățile vor înțelege că sinceritatea și transparența de a spune ce au și ce nu sunt lucruri firești, dar cu toții am fost lăsați să ne descurcăm singuri, spune și Râpeanu. „Cred că e o combinație între indolență și incompetență.”

Numai că, într-o criză, nu ne permitem să fim nici indolenți, nici incompetenți, nici orgolioși, nici nepregătiți, mai ales că oamenii care au nevoie de ajutor nu mai pot gândi limpede în astfel de situații. 

Am văzut-o într-o zi, la Romexpo. Discutam cu Karina, în vârstă de 39 de ani, care venise cu fetița ei de 13, cu sora de 37 și cu părinții. Lucra într-o companie farma, iar sora ei era medic ORL-ist pediatru. Fugiseră din Dnipro cu mașina de serviciu. Karina condusese patru zile până la graniță, unde au mai avut de așteptat 15 ore.

Acum stăteau într-un hotel plătit o lună de angajator, dar mâncarea trebuia să și-o procure singuri, și Bucureștiul e scump. Nu știau ce vor face după această lună; știau doar că vor să ajungă cât mai departe de Rusia. Karina ar putea să lucreze remote – în Spania, de pildă, unde traiul i se părea mai ușor și chiriile mai mici. 

„A fost cea mai grea decizie pe care a trebuit s-o iau vreodată”, mi-a spus femeia. „E ca și cum aș avea dintr-o dată patru copii. Mă simt goală pe dinăuntru și nu știu ce ne rezervă viitorul.”

La un moment dat ne-a întrerupt o prietenă de-ale ei, venită tot din Dnipro. M-a întrebat cum ar putea trimite o dronă în Lviv șefului ei, care acum lupta în armată. Ar avea nevoie ca să filmeze înaintarea trupelor ruse. Ea strânsese bani de la colegi, găsise și un site la noi de unde s-o cumpere, dar nu știa cum s-o trimită mai repede. Știam eu pe cineva care merge la Lviv? Nu m-a lăsat inima să-i spun că sunt bani aruncați, mi-era clar că în drona aia erau toate speranțele ei. I-am sugerat să întrebe pe grupul Uniți pentru Ucraina. 

Fără un limbaj comun, ONG-urile și statul nu vor sta niciodată la aceeași masă

„Când mai mulți încearcă să moșească același copil, iese un haos”, spune Elena Calistru, președinta organizației Funky Citizens, care înțelege și modul birocratic în care funcționează autoritățile, și nevoia de a acționa rapid și flexibil când ai de-a face cu persoane vulnerabile. ISU e o structură militarizată, care nu operează în funcție de oameni, ci de situații: incendiu, accident etc. Or, când oamenii au ajuns în gară sau în București, urgența s-a terminat, spune Calistru.

E nevoie de asistență personalizată, pe termen lung, iar pentru așa ceva chiar nu avem niciun plan. (Conform UNHCR, la mijloc de mai rămăseseră în țară peste 87.000 de persoane refugiate.) 

Dar, cât statul consideră societatea civilă „dușmanul” și angajații lui intră în poziție defensivă, ceea ce Gheorghe spune că a simțit pe pielea lui, nu putem vorbi de colaborare și rezolvare de probleme. 

Cumva, există senzația că istoria se repetă, consideră Alina Kasprovschi, președinta Fundației Comunitare București (FCB): „Ce a făcut societatea civilă? N-a făcut nimic. Așa s-a spus în pandemie. Or acum, tot societatea civilă a fost în vămi. Apoi au venit oamenii mari, serioși, și au zis: Duceți-vă cu jucăriile de aici!, și e diminishing pentru oamenii care fac treabă”. 

Alina Kasprovschi, președinta Fundației Comunitare București, în timpul unei ședințe cu echipa. Împreună cu DGASMB, Fundația acordă granturi de 5.000 de euro unor organizații care cazează în continuare persoane refugiate.

Cu toate astea, crede că intențiile autorităților nu sunt rele; nimeni nu are o strategie pentru a-i îndepărta pe ceilalți, ci pur și simplu nu au un limbaj comun. Dacă am înțelege mai bine limitările în care funcționează instituțiile publice, respectiv ONG-urile, ne-ar fi tuturor mai ușor, e convinsă ea. 

De la Colectiv încoace, realitatea ne-a arătat că sunt o grămadă de oameni care știu să facă lucruri, unii la stat, alții în zona civilă, însă nu prea reușesc să se așeze la aceeași masă. Rezultatul: nu știm unde vor locui mii de refugiați și cine va avea grijă de ei, și nici societatea civilă nu mai poate să o ducă așa mult timp, cu heirup și voluntariat. ONG-urile au început să-și cheltuiască din banii dedicați propriilor beneficiari, iar asta nu e o soluție, spune Kasprovschi. 

Mai sunt și prin instituțiile publice oameni care recunosc realitatea. „E o neîncredere între societatea civilă și autorități”, le spusese Simiean, directoarea DGASMB, ONG-urilor care veniseră la Romexpo la acea întâlnire din martie. „Ne-o merităm.”

„Nu e genul care spune: avem de toate”, crede Calistru despre Simiean. A văzut-o atunci recunoscând ce știe să facă instituția ei și ce nu, iar pentru Calistru asta înseamnă că poate fi un partener. „Nici nu a zis: avem de toate, nici nu și-a turnat cenușă în cap.” 

Uneori, sunt lucruri mici care pot consolida încrederea. Transparența e unul dintre ele. De exemplu, la începutul crizei, Departamentul pentru Situații de Urgență a avut o inițiativă bună: a creat un grup de WhatsApp cu toate organizațiile cheie, pentru a vedea cine ce poate să ofere, ca apoi să cupleze nevoi și resurse. Toți au făcut asta, dar acea centralizare n-a mai apărut niciodată. Or trebuie să existe un principiu al reciprocității, spune Kasprovschi. „Eu dau, dar mă aștept ca și statul să livreze ceva, în acest caz, acel overview al nevoii.” 

Și pentru Kasprovschi interacțiunea cu Simiean a fost dătătoare de speranță. După ce e stat câteva săptămâni pe margine, ca să vadă unde e cel mai util ajutorul Fundației, Kasprovschi s-a întâlnit cu echipa DGASMB în gară. Și-au dat seama că FCB poate strânge și administra fonduri ca să acopere transportul unor refugiați care nu-și permit, plus o parte din cheltuielile unor ONG-uri care s-au implicat în cazare, lucruri pe care DGASMB nu le-ar fi putut face (pentru că nu ar putea primi bani). 

Au încheiat un protocol rapid, l-au semnat electronic într-o seară, au convenit asupra unui comunicat de presă pe la 2 noaptea, iar a doua zi, apelul pentru strângerea de fonduri era deja public. (La final de aprilie, FCB încheia deja o a doua rundă de finanțare, prin care cinci ONG-uri primiseră câte 5.000 de euro pentru utilități și alte cheltuieli. În prima rundă susținuseră 10 organizații și plătiseră bilete pentru 37 de persoane.)

S-au înțeles la nivel de valori, spune Kasprovschi despre Simiean, făcând referire la un sfat pe care îl primise de la un expert în cultură organizațională: oamenii sunt de două feluri și trebuie să alegi de care vrei să fii. Unul care alege să intre în relații având încredere în celălalt sau unul care pleacă cu neîncredere și are nevoie să fie convins. Or Simiean îi spusese după întâlnirea din gară: „Nu știu cine sunteți, n-am avut timp să vă caut, dar mi s-a părut mișto discuția cu dvs. și vă dau încrederea”.

La Romexpo, Cosmina Simiean, directoarea generală DGASMB, rezolvă nu doar probleme, ci împarte și energie și încurajări. Peste 38.000 de persoane veniseră să ia produse până la 26 mai.

„E genul de relație cu autoritățile pe care n-am mai avut-o”, spune Kasprovschi. Și doar a lucrat și cu Primăria București, și cu primării de sector, și cu DSU – în proiectele de pregătire pentru cutremur. 

Cu toate astea, evident că nici Simiean sau DGASMB nu sunt perfecți. De exemplu, ea nu a mai trimis niciodată ONG-urilor prezente la acea întâlnire documentele promise. Pentru că și-a dat seama că nu va fi nevoie să cazeze refugiați la Romexpo, că vor deschide doar magazinul și că pot gestiona intern situația. Iar DGASMB nu a comunicat public de ce nimeni dintre cei care s-au înscris în registrul de la gară că oferă cazare nu a fost contactat, creând, evident, frustrare. 

Simiean spune că n-au făcut-o pentru că nu poți ști cine sunt oamenii ăia și ce intenții au; același motiv pentru care nu voia să lase femeile cărora le căutam bilete să plece cu mașina unui necunoscut. La fel cum crede că nu publici pe net lista cu centrele de cazare din București, cum au cerut toți voluntarii și ONG-iștii, când tu ai mame cu copii și persoane vulnerabile, pe care astfel le-ai expune. „Noi nu am cerut să-și pună oamenii apartamentele la dispoziție, veneau ei. Dar n-am rămas niciodată fără locuri, iar la gară se perindau tot felul de dubioși.” 

E adevărat, statul n-a zis niciun moment că are nevoie ca populația să cazeze persoane refugiate, în schimb a dat o lege prin care cei care cazează (atât persoane fizice, cât și juridice, cât și instituțiile publice), primesc 50 de lei/zi/persoană pentru cazare și 20 de lei/zi/persoană pentru masă. Încă un exemplu de inconsecvență și fractură logică. 

La ce să ne așteptăm

În ciuda tuturor hibelor, Bucureștiul o să iasă mai unit și mai puternic din această experiență, e convinsă Simiean. 

Are încredere că s-a creat o rețea a binelui care va rezista în timp – a văzut-o la Romexpo, a văzut-o în gară. O dovadă e și grupul Uniți pentru Ucraina, care s-a transformat într-o „uriașă unealtă civică”, după cum o numește fondatorul ei.

Un translator îi explică unei persoane din Ucraina informațiile de pe biletul de tren.

Autoritățile și-au dat la rândul lor seama că societatea civilă nu mai poate fi ignorată, chiar dacă nu sunt gata încă pentru un parteneriat real, spune și Calistru. Și că nu mai merge placa cu „avem de toate”.

Ultimele luni ne-au arătat că, dacă te înțelegi la nivel de valori, colaborarea cu statul poate funcționa, dar nu fără a trasa responsabilități în mod transparent și clar. Când astea lipsesc, iar peste se mai suprapun emoția și confuzia unei crize, avem haosul din gară. E mai bine decât la Colectiv și la începutul pandemiei, dar încă n-am ieșit dintr-o fază a absurdului. 

Kasprovschi e și precaută: acum au venit zeci de mii de oameni, dar pe rând și răspândiți în toată țara, or la cutremurul din București o să avem 50.000 de oameni pe stradă în cinci minute. „Vom pierde enorm de mult timp în cazul unui dezastru doar reglând sisteme de putere și orgolii.” 

Totuși, nu e prea târziu. Încă poți construi încrederea între societate civilă și autorități aducându-i împreună să rezolve lucruri mici, spune ea. De multe ori, problema nu e de încredere între oameni, ci de încredere că se poate.


Acest articol apare și în:


3 comentarii la Cât de uniți mai suntem pentru Ucraina?

  1. Am creat și eu site-ul http://www.ucraineni.ro, cu informații utile pentru toți ucrainenii din România.

  2. Splendid articol. Vă mulțumesc!

  3. Noi vă mulțumim că l-ați citit! Ne-am bucura dacă l-ați recomanda și prietenilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.