Ucraineni

ajută

ucraineni


De Sorana Stănescu
Fotografii: Ioana Moldovan, Bogdan Dincă
2 septembrie 2022

Când statul e lent și confuz, soluțiile de integrare a persoanelor refugiate vin de la ONG-uri, de la oameni ca tine și de la comunitatea ucraineană formată aici. 

Când Inna a văzut coperta numărului anterior al DoR, a spus: „Ăștia suntem noi”. Femeia se refugiase la București la începutul lui martie, împreună cu fiica sa de 32 de ani, cele două nepoate și cealaltă bunică. Coperta era o ilustrație a artiștilor ucraineni Romana Romanyshyn și Andriy Lesiv și înfățișa o siluetă de om cu casa în spate și rădăcinile-i descoperite în aer. 

Cu puțin timp înainte, una dintre nepoate își serbase ziua de naștere în noua viață, în noul cartier, Berceni. În ziua aia frumoasă de iunie a avut o parte din ce-și dorește fiecare copil: o petrecere, joacă și un tort cu personajul preferat, Spirit, un cal care vrea să fie liber. Fiica de 32 de ani, Tanya, pregătise mâncarea de acasă: colțunași cu brânză, pește afumat, salată cu maioneză și le invitase și pe trei femei din grupul de sprijin care le înlesniseră acomodarea în București. 

Cam așa e viața zecilor de mii de ucraineni care au fugit de război și au ales România temporar sau, poate, definitiv. Suspendați între noul spațiu în care nu știu cât de confortabil să-și dea voie să devină și un „acasă” pe care-l urmăresc pe ecranele mici ale telefoanelor, îl citesc pe canalele de Telegram și îl xaud în conversații cu prietenii seara, după ce se culcă copiii, sau într-o cafenea bând o limonadă, ca și cum ar sta unii lângă alții. În așteptarea asta, mulți încearcă să facă ce făceau și înainte și să le fie utili și celorlalți: traduc și lucrează pentru organizații care oferă ajutor în integrare, înființează școli și grădinițe, fac consiliere psihologică sau terapie prin artă. Timp în care vizitează țara, mai merg la puținele cursuri de limbă română disponibile sau iau la rând muzeele Bucureștiului, dorindu-și ca măcar unele dintre explicații să fie de-acum și în ucraineană. 

La sfârșitul verii, datele oficiale spuneau că peste 87.000 de persoane au rămas în România. Mulți continuau să vină după donații, grupurile de ajutor din social media erau în continuare active, iar unele dintre nevoi erau fix ca la început: cărucioare pentru copii, trolere sau curse de autobuz către străinătate. Diferența era că unii își mai făceau curaj să plece câte o săptămână înapoi, ca să-și vadă familia sau să-și ia lucruri care nu păreau vitale când au fugit: fotografii, un suvenir din vacanțe sau câte-o cămașă cusută de bunică nepoților. 

Dintre copiii ucraineni ajunși în România, unii tresăreau când auzeau ambulanțe, pentru că le aminteau de sirenele de acasă. Alții cântau degajat un imn patriotic pe care Pink Floyd l-a făcut celebru la începutul războiului. Iar unii aveau nevoie să țipe un pic când ajungeau la grădiniță, ca să se descarce, pentru că locuiesc mulți într-o casă și nu au spațiu să se desfășoare. 

Pe adulți, mâncarea și sărbătoarea, atât cât este, îi aduc mereu împreună. Precum ziua de naștere din Berceni sau un grătar de ziua soției, la adăpostul de refugiați al organizației Carusel. Pentru că, pe măsură ce trece timpul, calitatea vieții va depinde nu doar de hrană și-un acoperiș, ci de relațiile pe care vor reuși să le construiască, de cât și cum vor cunoaște cultura noastră și de cât de independenți vor fi. Va depinde de cât de des vor putea spune: „Uite, încerc. Uite, pot!” – cuvintele unei tinere de 19 ani care și-a găsit de lucru ca babysitter pentru copii ucraineni la centrul comunitar Zi de Bine, din București. 

Din păcate, nici după șase luni autoritățile române nu păreau capabile să le ofere acestor oameni cu mult mai mult decât la început. Măsurile erau în continuare pe hârtie, declamate în conferințe. Or oamenilor le lipsesc claritatea și niște servicii funcționale. Unde pot să-și înscrie copiii la grădiniță sau la școală? Cum ajung să fie consultați de un medic? Cine plătește medicamentele? 

Drept urmare, comunitatea de refugiați din București și-a luat soarta în mâini și încearcă să găsească soluții alături de ONG-uri locale: cursuri de limbă sau de yoga, ședințe de consiliere psihologică, conectarea la servicii medicale puse la dispoziție de organizații private. Numai că aceste servicii, oferite de ucraineni pentru ucraineni, sunt acoperite financiar de granturi sau sponsorizări limitate, cum ar fi salariul educatoarelor de la centrul educațional Superheroyi, al Asociației pentru Responsabilitate Socială Plan B, sau salariul câtorva studenți angajați peste vară la centrul de cazare de la Universitatea Tehnică de Construcții, cel mai mare din București. O dată la câteva luni, căutarea de finanțări trebuie reluată, cu emoții și speranță. 

Greul este în continuare dus de ONG-uri care, fără să renunțe la proiectele și la beneficiarii de dinainte, și-au luat și un angajament față
de grupuri de ucraineni, mai mari sau mai mici. Zi de Bine a deschis un centru comunitar pentru ucraineni și români deopotrivă. Era oricum pe listă, dar războiul l-a grăbit. Carusel a transformat un adăpost de noapte pentru oameni ai străzii în centru rezidențial permanent pentru 40 de refugiați. Plan B, deși ca activitate organizează proiecte de responsabilitate socială pentru companii, a deschis o grădiniță. Asociația Moașelor Independente a angajat o femeie din Ucraina ca să sfătuiască și să intermedieze servicii medicale pentru viitoare mame. Pentru că toți vor să le ofere acestor oameni o porție de normalitate. „Ei nu sunt vinovați cu nimic”, spune Bogdan Costache, innovation manager la Plan B. 

Și organizațiile știu că sunt într-o cursă contra-cronometru. „Românii au fost extraordinar de generoși”, spune Melania Medeleanu, fondatoarea Asociației Zi de Bine. „Dar această generozitate încet, încet se stinge și e cel mai firesc lucru de pe pământ. Și atunci, ce avem noi de făcut, ca societate civilă, e să-i ajutăm să devină independenți. E ce-și doresc și ei.” 

Din ce a observat Medeleanu, persoanele refugiate participă deocamdată la proiectele pe care le propun asociațiile, dar ușor, ușor încep să vină și ele cu propuneri. „Sunt sigură că atunci când o să unim comunitățile [de ucraineni și de români], o să se nască și mai multe idei.” 

În paginile următoare îți prezentăm câțiva dintre ucrainenii pe care i-am cunoscut în ultimele luni, dar și organizații și voluntari care le înlesnesc integrarea.

Oana Filip, Mirela Amarie, Andreea Vîlcu și Oana Sandu au contribuit cu documentare la acest text. Acest material face parte dintr-o serie de povești create alături de Fundația Comunitară București, care au apărut în newsletterul Concentrat și pe Instagram DoR. 

Iryna Velcheva sau Ira, cum îi spun cunoscuții, are 40 de ani și a ajuns în București din Odesa în aprilie, alături de cei doi copii. Din mai, lucrează la Asociația Moașelor Independente, din București. La Romexpo și la biroul asociației, Ira le vorbește femeilor refugiate despre serviciile de sănătate pe care le pot accesa cu ajutorul organizației și, alături de celelalte colege, sortează și împarte donațiile primite. A acceptat cu bucurie jobul și ca să se poată întreține, și ca să ajute, la rândul ei, femeile care sosesc în România fără un adăpost sau un viitor clar.
Text de Andreea Vîlcu. Fotografie de Ioana Moldovan.
Ksenia Kozlovskaya are 34 de ani și s-a născut în Rusia. După ce a terminat facultatea de limbi străine, s-a mutat în capitala Ucrainei, la fel ca sora ei mai mare. Tot ea a făcut-o să vină în martie la București, pentru a ajuta persoanele refugiate. Ksenia e translator la unul dintre cele trei centre deschise de Fundația Romanian Angel Appeal pentru minorii refugiați, unde au loc ateliere de educație non-formală, cursuri de limba engleză și română. Să lucreze cu tineri a fost inițial ceva nou și înfricoșător pentru Ksenia. Nu și acum. Ce contează e că îi poate ajuta și încuraja să nu se lase pradă deznădejdii. 
Text de Mirela Amarie. Fotografie de Ioana Moldovan. 

Victoria Sheremet are 39 de ani și predă engleză la Centrul Zi de Bine. Cu cursantele ei, tot refugiate, e răbdătoare și atentă. Manualele le au pe telefon și accentul e pus pe vorbirea și înțelegerea limbii. Femeia știe că au nevoie de engleză: e un pas spre a învăța româna mai ușor, pentru că servește ca limbă tampon. Româna ei încă nu e foarte bună, dar un subiect universal de conversație e motanul ei, un blănos al cărui tată a fost campionul Ucrainei la un concurs de pisici. 
Text de Oana Filip. Fotografie de Bogdan Dincă.
Aya Shystrova. Refugiatele care vin la Centrul Zi de Bine, un spațiu comunitar al asociației cu același nume, pot să-și vadă liniștite de cursurile de engleză sau română, pentru că de copiii lor are grijă Aya, o tânără de 19 ani care a plecat când compania de tutun la care lucra și-a închis biroul din Ucraina. Nu i-a fost ușor să meargă departe de familie, dar acum vrea să se concentreze pe ce e nou și posibil în România și să se încarce cu fericirea copiilor. „E o energie nouă pentru mine”, spune tânăra. „E o epocă nouă.” 
Text de Oana Filip. Fotografie de Bogdan Dincă. 


Yuliia Farafonova, 52 de ani, s-a trezit în București alături de fiicele ei adolescente, o pisică și un câine albit de stres, după o noapte pe drum. Planul era să se odihnească câteva zile, apoi să plece mai departe. Dar n-au mai plecat și acum Yuliia face consiliere psihologică și terapie prin artă la Centrul Zi de Bine. Lucrează cu oameni care se confruntă cu dificultăți de adaptare, tulburări de alimentație cauzate de stres sau conflicte din cauza spațiului restrâns în care locuiesc. Știe prea bine ce înseamnă să pierzi pe cineva, pentru că și ea a rămas singură când soțul ei a murit de COVID. O girafă de lemn din Africa, cadou de la el, e printre puținele lucruri pe care le-a adus cu ea din Ucraina. 
Text de Oana Filip. Fotografie de Bogdan Dincă. 

Rakhim Namazov are 31 de ani și e în România din martie. Soția și cele două fetițe i s-au alăturat o lună mai târziu, după o perioadă în Polonia, unde nu le-a plăcut. Vin din Odesa, dar Rakhim s-a născut în Azerbaidjan, și a putut ieși din țară în baza certificatului de naștere străin. A înțeles repede că războiul va dura, așa că a încercat să-și organizeze noua viață: s-a angajat la un depozit, a înscris fetițele la o grădiniță în limba română și a luat inițiativa de a face niște ore de engleză gratuit cu copiii din centrul Universității Tehnice de Construcții din București, unde locuiesc, ca să nu mai depindă de studenții translatori. 
Text de Sorana Stănescu. Fotografie de Ioana Moldovan.



Giuliana Negulescu (stânga) și Ramona Mitri (dreapta) au fost colege la Facultatea de Asistență Socială, sunt prietene bune și lucrează ca asistent social la Carusel, o organizație care de 11 ani are grijă de oameni ai străzii și alte persoane vulnerabile din București. Fac parte din echipa care administrează adăpostul pentru 40 de refugiați și merg și pe teren la alte 40 de persoane care stau în locuințe private. Rolul lor este să evalueze nevoile și să-i sprijine cu tot, de la cumpărat bilete de avion, la ajutor cu actele sau găsirea unui job, iar apoi să țină legătura cu ei și să se asigure că sunt bine. Cel mai frecvent, însă, îi însoțesc la medic.
Text de Sorana Stănescu. Fotografie de Ioana Moldovan. 

Anna Sushko are 34 de ani și nu se lasă cu una, cu două. În viața ei anterioară, traversa strâmtoarea Bosfor înot, se antrena pentru un Ironman și conducea un centru educațional pentru 35 de copii, pe care l-a înființat când s-a născut fiul ei. Acum coordonează un hub educațional pus pe picioare în comuna Voluntari de Asociația pentru Responsabilitate Socială Plan B și se luptă să creeze tot mai multe programe educaționale pentru copiii ucraineni din București. Ar putea să se întoarcă la Kyiv, unde colegele ei au redeschis grădinița, sau ar putea să plece în altă țară, dar a ales să rămână, pentru că, acum, acești copii au nevoie de ea. 
Text de Sorana Stănescu. Fotografie de Ioana Moldovan. 
 


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.