„Ristina nu era sclavă în acte, dar tot a boierului era.”

Istoria nu e completă până nu cuprindem trecutul care conține sclavie și Holocaust, dar și povești despre rezistență și supraviețuire.

De Rowena Marin
Ilustrație de Renata Mihaly
Traducere de Gabriela Pițurlea
Timp de citire: 6 minute
6 decembrie 2021

Rowena Marin scrie despre familia ei într-un efort de auto-cunoaștere și înțelegere a identității. Mai întâi, și-a dorit să se desprindă de comunitatea ei și să vadă lumea ca să înțeleagă cine e cu adevărat. De câțiva ani, de când caută în istoria familiei, a înțeles că nu e completă fără să-și îmbrățișeze acest trecut care include sclavie și Holocaust, dar și povești despre rezistență și supraviețuire. Aceasta este povestea străbunicii ei.

Acest eseu face parte din seria Obiceiul pământului, un proiect jurnalistic multimedia despre amprenta sclaviei asupra relațiilor dintre romi și români.

Cum să-ți arăt, oare, lumea sclavilor romi, dacă am fost cruțată de ea doar de norocul de a mă fi născut la un secol distanță? Nu am altă opțiune decât să te plimb pe străzile amintirilor mele imaginare. Amintirile cu străbunica mea – Manole Cristina sau Ristina, numele după care o știa orice rom argintar din familie. Deși nu ne-am întâlnit niciodată, poveștile ei au fost date mai departe din generație în generație, până anul ăsta, când au pătruns și în mintea mea iscoditoare.

Hai să ne oprim în anul 1886, când Ristina tocmai împlinise 14 ani, același an în care guvernul spaniol a abolit sclavia în Cuba. În SUA se făceau 21 de ani de la al 13-lea Amendament, prin care s-a abolit sclavia, iar în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, 30 de ani de la emanciparea romilor.

Ia loc lângă mine la marginea acestui lan de grâne, în timp ce soarele începe să răsară. Ascultă cocoșul cu țignalul lui de trezire și adulmecă răcoarea pământului reavăn. Fix peste lanul ăsta, la margine de Alexandria, în Teleorman, vei vedea baraca unde trăiesc Ristina și soțul ei. Chiar în mijlocul unui rând de locuințe improvizate, acoperite cu pari, carton, tablă ondulată, cârpe, împreună cu niște ferestre adevărate și cu altele improvizate.

Aprinde o lumânare pentru noi și iese din locul unde doarme: o bucată de lemn acoperit care servește drept pat. Pune o fâșie gri de material peste cealaltă fâșie gri de material de pe ea. Își leagă părul lung și des, negru ca un scut în lumina soarelui. Soarele se arată încetul cu încetul pe cer, dându-i șansa să se privească în ciobul de oglindă care atârnă pe ușa de la intrare.

Ține capul înclinat într-o parte, unde părul izvorăște ca apa. Ochii ei mari și negri arată ca un vârf de ghețar – rece, calm și adânc. E slabă, înaltă, cu piele albă și obraji osoși de copil. Aproape că-l auzim pe soțul ei trezind-o din starea de visare cu un îndemn blând, dar ferm, să termine, că trebuie să plece la muncă. Îi urmăm în stradă. Ea are privirea în pământ, în timp ce Șerban, soțul ei, o ia înainte. Deși e primăvară, simți frigul cum îți intră-n oase la fiecare bătaie de vânt. Micul drum e înțesat acum de oameni, toți purtând aceleași cârpe gri, câțiva având pe deasupra un soi de geci maro din piele bătucită. Majoritatea sunt desculți. Vor străbate fâșia aceea de pământ, își vor lăsa în urmă casele, vor traversa un drum de țară și vor ajunge la destinația lor de zi cu zi: domeniul boierului, stăpânul tuturor acelor lanuri de grâne.

Ristina nu era sclavă în acte, dar tot a boierului era. Nu cunoștea alt mod de a exista, fiind fructul iubirii dintre doi sclavi romi care au continuat să muncească acele câmpuri până în ultima lor zi. Ăsta e și motivul pentru care vezi grupul ăsta de romi argintari care muncesc pământul, de la răsărit la apus, plantând, însămânțând, plivind, recoltând și pregătind transporturi de cereale.

Ai putea foarte bine să te întrebi: la ce se gândește Ristina în timp ce corpul ei se apleacă deasupra pământului, chinuindu-se să smulgă toate bălăriile dintre semănături? În ce măsură o dor toate astea? Simte, oare, că libertatea e aproape, la doar o generație distanță?

Poate se gândește la inocența pierdută acum un an cu un bărbat căruia îi zice „Sărăcie”, pentru cum arată? Poate că-i e foame și nu-i stă gândul decât la masa aia care o așteaptă la sfârșitul zilei de lucru. Poate că-și amintește de frig, de picioarele umflate, de vântul pătrunzător sau de durerea de spate. Poate se teme să-și ridice trunchiul ca să privească cerul, pentru că i s-a spus că tiranul a pus ochii pe ea și nimeni nu poate salva o femeie dacă stăpânul o vrea. Poate la toate astea și poate la nimic.

Dacă ciulim urechile, o putem auzi cântând cântecul ei preferat, cel pe care mi-l va transmite mie, și acum și ție: Șapte inși p-o pâine amară.

Am încercat să dau de acel cântec și, cu toată tehnologia lui 2021, încă nu l-am găsit. Mi-aș dori să ți-l fredonez pe foaie, ca să înțelegi tristețea profundă de care-mi umple inima când mi-l amintesc. Știu că vorbește despre vremuri când străbunicii mei din partea ambilor părinți munceau o zi întreagă pentru o bucată de pâine sau o masă, ca sclavi. Vorbește despre viețile multor generații și multor suflete, ale căror povești au fost îngropate de istorie, mai ales în România, unde subiectul ăsta ne-a fost ascuns.

La mine a ajuns prin mătușa Matilda. Ea a fost crescută de Ristina, care avea peste 90 de ani când a murit. Mătușa mea are acum 73. A fost un noroc, prilejuit de pandemie, că anul trecut am lucrat din casa mea adevărată, unde trăiește mama. Mătușa a stat la noi o vreme și așa am avut șansa să ascult cântecul ăsta. Fredona încet refrenul, iar și iar, în timp ce se uita cu mama la o telenovelă turcească.

Am întrebat-o: „despre ce e cântecul ăsta?” – și așa au început poveștile.

Singurul lucru pe care-l știam despre Ristina era că mama seamănă cu ea; legenda familiei spune că era renumită pentru frumusețea ei. Femeile obișnuiau să spună adesea despre mama: „Asta pentru că e nepoata Ristinei”. Așa i-am aflat numele. Acum aveam și un cântec. Nu știam că, mai târziu în viață, l-a folosit ca să-și hrănească familia.

Când boierul și-a pierdut pământurile, ea, soțul ei și cei cinci copii erau în sfârșit liberi, dar needucați și neștiind ce ar putea face cu viețile lor. Așa că a început să cânte pe stradă și să cerșească mâncare. Vocea ei răsuna pe toate străzile din Alexandria, de dimineață până noaptea, și femeile mai avute îi dădeau făină, cartofi, ouă sau orice le prisosea. Așa și-a crescut copiii și chiar și unele nepoate. Așa a trecut prin anii celui de-al Doilea Război Mondial, când soțul și copiii ei au fost deportați în Transnistria. A continuat să-și cânte durerea și să trăiască de pe-o zi pe alta.

Singura fotografie cu Ristina, găsită de mătușa Rowenei în arhiva familiei.

Mi-a luat 33 de ani să adun curajul de a pune întrebări despre trecutul nostru: cine suntem și de ce suntem așa? Mi-am început viața ca orice altă femeie romă din comunitatea mea: cu aspirații similare, dorințe, valori și temeri. Acum opt ani, am început să chestionez limitările pe care ni le impunem. Am părăsit comunitatea și am călătorit prin lume. Pot spune că am fugit, ca să capăt perspectivă. Dar în bucătăria mamei am realizat că perspectiva dobândită nu mi-a răspuns la întrebări. Ascultând-o pe mătușa mea cum depăna povestea Ristinei, râzând, plângând, hohotind la fiecare frază, mi se rupea inima.

În același timp, m-a surprins să-mi simt pumnii descleștându-se, pe măsură ce-mi vedeam trecutul. Pumnii pe care-i descleștam erau cei ai furiei îndreptate asupra a ceea ce consideram a fi o nedreptate. Pe de-o parte, nedreptatea discriminării de care are parte poporul rom în România. Pe de alta, nedreptatea din comunitatea mea, unde, dacă nu te supui regulilor, ești marginalizat. Dar nu înțelesesem niciodată progresul pe care l-am făcut în ce privește discriminarea, pentru că nu mă raportam decât la momentul prezent. De asemenea, nu înțelesesem nici că regulile din comunitate au avut cândva atât de mult sens. Comunitatea e motivul pentru care poporul meu a supraviețuit sclaviei, celor două Războaie Mondiale și deportărilor.

În sfârșit, simt că-mi primesc răspunsurile. Răspunsuri care au transformat furia mea într-o senzație de sete de a ne înțelege cu adevărat istoria. Sete de a da chip și grai unor oameni precum Ristina, sclavii României care au fost îngropați de istorie și care ne-au fost complet ascunși.

Viața mea a căpătat sens odată ce am dezgropat poveștile astea, pentru că acum mă consider parte a unui lanț, un lanț pe care-l rupeam fără știrea mea. Simt că acum îmi cunosc locul, îl accept și mi-l asum. Aceasta este adevărata perspectivă și rolul meu este s-o împărtășesc și să mă asigur că reziliența, puterea interioară și speranța nemuritoare pe care femeile din familia mea au întruchipat-o, sunt transmise oricui vrea să știe, să învețe, să-și amintească.


Acest text a apărut în DoR #46 într-un dosar despre sclavia romilor, curatoriat împreună cu Magda Matache, directoarea programului de studii rome de la Harvard și activistă pentru drepturile romilor. Pentru că orice vindecare a rănilor trecutului trebuie să înceapă cu recunoașterea și asumarea acestuia.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.