Școala din container

Sora Gabriela a dus școala mai aproape de copiii din Craica, una dintre cele mai marginalizate comunități din Baia Mare.

Provocarea: Cei 350 de copii din Craica, una dintre cele mai marginalizate comunități din Baia Mare, abandonează frecvent școala și nu au niciun sprijin de la serviciile sociale și de la sistemul de educație pentru a recupera ce au pierdut.

Soluția: În 2015, Sora Gabriela Lucaci, o călugăriță catolică româncă, a deschis o școală într-un container, în care îi ajută pe copii să recupereze suficient pentru a merge la programul „A doua șansă”.

Cum: Școala din container funcționează datorită donațiilor internaționale pe care le strânge Fundația Somaschi – aproximativ 10.000 EUR anual pentru utilități, consumabile, materiale educaționale. Toți cei care țin cursuri și lucrează cu copiii sunt voluntari – români și străini.

Impact: În cei patru ani de când există, școala a primit sub acoperișul ei aproximativ 100 de copii, cam 20 în fiecare zi. Treizeci dintre ei sunt acum înscriși la A doua șansă. Cincisprezece au abandonat. Alți 20 sunt la școală, dar cu riscul să abandoneze oricând dacă sprijinul școlii surorii Gabriela încetează.

Lecțiile învățate: 

1) Pentru ca cei mici să continue școala în instituțiile de stat, trebuie convinși părinții că educația este importantă și că le dă șansa la o viață mai bună.

2) Copiii care trăiesc în sărăcie au nevoie de mai mult decât de o sală de clasă: le trebuie asistență socială, înțelegere, curiculă adaptată, pentru că nu vin la școală cu același bagaj de cunoștințe precum copiii din familii mai stabile financiar.

Viitorul: Școala din container va continua să existe câtă vreme sora Gabriela reușește să obțină sprijin pentru activitate. Dar ideal ar fi ca școala publică și autoritățile locale să ofere astfel de educație remedială.

Vrei să știi mai multe? Pe pagina de Facebook a surorii Gabriela poți vedea ce face și cum poți ajuta sau replica școala ei în altă comunitate.

Altceva? Citește mai multe despre comunitățile izolate de pe Craica și Pirita, zone mărginașe din Baia Mare, și despre oamenii care ajută copiii de aici să aibă șansa la educație.


Fotograful Mircea Reștea urmărește de trei ani viața copiilor și adulților din cele mai sărace și excluse comunități din Baia Mare. Așa a cunoscut-o pe sora Gabriela Lucaci, 42 de ani, care a deschis într-una dintre comunități o școală care să-i ajute pe copii să recupereze ce au pierdut din cauza absențelor. Claudia Costea, profesor și lucrător social care are grijă la rândul ei de copiii dintr-o altă comunitate, Pirita, a intervievat-o pe sora Gabriela despre cum a ajuns să deschidă școala din container și ce soluții vede pentru cei mai dezavantajați copii români.

Sora Gabriela adună copiii din Craica pentru a merge la școală. 6 iunie 2019.

Claudia Costea: Mă bucur mult să am ocazia acestei discuții, eu știam până nu demult două lucruri care mi-au atras atenția despre sora Gabriela. Știam că există cineva care ia cina cu aurolacii din gară și știam din discuțiile colegilor din domeniul social că copiii din Craica vin cu drag undeva la o școală, a surorii Gabriela. Asta m-a făcut să îmi doresc foarte tare să te cunosc și să aflu, de fapt, cine este sora Gabriela.

Sora Gabriela: O persoană ca toate celelalte, nimic în plus. Doar… eu sunt călugăriță de fel, am stat în Italia mai bine de 20 de ani, am studiat acolo, am studiat și în țară, și aici, și tot ceea ce fac, fac cu pasiune. O dată ce nu am familie, mi-am propus altceva în viață, neapărat familia sunt săracii, sunt persoanele defavorizate și în special copiii. Venind în Baia Mare, am găsit o realitate pe care n-o cunoșteam. Eu sunt din Moldova, din Roman, am stat mulți ani în județul Vaslui și acolo e o sărăcie destul de mare, dar n-am întâlnit realitatea de aici: aurolaci, romi foarte mulți. Când am venit și am văzut ce este, am rămas șocată și chiar mi-am dat seama după ceva vreme: câte ore petreceam pe Craica sau la gară cu copiii sau tinerii străzii, atâtea ore îmi trebuiau seara să mă calmez. Ori plângeam (am zis că intru în depresie aici, în mediul ăsta), trebuia să ascult muzică, să vizionez un film, să fac ceva ca să-mi revin. Nu știam ce se întâmplă cu mine. Am zis „măi, aici e dezastru”. Pe urmă m-am obișnuit. E un dar, o carismă specială. Când îți place ceva și o faci cu tot dinadinsul și cu tot sufletul, nu simți dificultatea. Am intrat în co-empatie și am o „priză” cu oamenii ăștia… practic, dacă sunt obosită, merg acolo și-mi trece totul. Și cred că foarte multe persoane experimentează asta: când faci ceva cu pasiune și cu dăruire.

Claudia Costea: Când a început implicarea ta în comunitatea din Craica și mai ales cum?

Sora Gabriela: În 2015 am venit în Baia Mare. Toată vara am dedicat-o mergând la gară cu aurolacii. Toamna, în noiembrie, am deschis împreună cu cei de la Fundație adăpostul de noapte. Primele zile au venit câte unul-doi copii. Mi se părea ceva normal, dar colegii mei spuneau că până în prezent, copiii nu fuseseră la adăpostul de noapte nici pentru dușuri, nici pentru mâncare și nici pentru dormit. Au început să vină din ce în ce mai mulți, până au ajuns 20-30 și eu mă întrebam de unde vin copiii. Ei spuneau că din Craica. Am zis „măi, unde e Craica?”. Și am rămas impresionată de cum mâncau copiii. Practic, luau felia de pâine și o puneau pe toată în gură. Am zis că trebuia să fie foame curată. Sau ascundeau pâinea. Luau farfuria de pe masă, o băgau sub masă și mâncau rapid. Sau mergeau și furau din farfuria celorlalți. Era dezastru. Nu știau să se spele. Intrau la duș și când vedeau cât de bine le face apa, se îmbrăcau și intrau iar la duș. Apăreau probleme, că nu ajungea apa pentru toți. Dacă erau 50, trebuia să ajungă apa pentru 50. Sau nu știau să se spele și mergeam cu ei. Atunci m-am întrebat de unde vin copiii ăștia, din situații așa dificile. Și am mers împreună cu copiii să-mi arate unde e Craica. Am mers așa, cu o oarecare teamă, pentru că mulți spuneau „Craica? Unde mergi acolo, nu intră nimeni în zona aia!” Mi-am zis că prin copii nimeni n-o să se ia de mine. Copiii deja mă iubeau, mă stimau și prin ei am început să merg. Primul contact a fost foarte… m-a pătruns să văd sărăcia. Era iarnă. Nu știu în ce perioadă, dar oricum, era iarnă. Și când am văzut colibele, casele lor, din cartoane, ei umblau desculți, n-aveau lemne, și tot frigul și toată foametea aia am zis „atunci să vină cât mai mulți la noi, măcar să mănânce, să facă o baie”. Și așa am început, pentru că fiind copii, seara, era spațiul liber, trebuia să fac ceva. Ei tot spuneau că merg la școală, dar spuneau de rușine, nu voiau să se umilească. Am zis „hai să vedem”. Și am început cu desene, cu chestii simple. Nu știau nimic majoritatea dintre ei. Am zis să le ocup timpul, să fac ceva. Și ușor-ușor am început să-i cunosc. Foarte puțini mergeau la școală. Așa a fost primul meu contact cu Craica, cu care de patru ani de zile am început un program mai stabil. Avem containerul din 2016 și am început un program structurat zilnic.

Sora Gabriela și Andrei. 14 mai 2019 
Bianca face excerciții de matematică împreună cu sora Gabriela și Brent. 27 martie 2019.

Sora Gabriela împreună cu Silvia (în centru) și Maria. 14 mai 2019
Dani rezolvă exerciții de matematică sub supravegherea surorii Gabriela. 23 mai 2019

Claudia Costea: Asta era și următoarea mea întrebare în legătură cu școala de aici.

Sora Gabriela: Practic, eu am început alfabetizarea la adăpostul de noapte, din 2015-2016. În 2016, în februarie am primit containerul și noi deja gândisem că trebuie să facem ceva cu copiii, să-i ținem seara împreună cu cei mari nu e bine, orice vârstă trebuie separată. Cei mici vedeau la cei mari că suflau în pungă, se drogau, fumau, iar copilul imită comportamentul adultului. Atunci am zis că facem un program dimineața sau după-amiaza, a fost primit containerul de la un binefăcător din Italia și am început normal: cinci zile pe săptămână, câteva ore, că ei nu-s obișnuiți, și un program simplu de alfabetizare. Asta înseamnă alfabetul, litere (copiii n-au fost la grădiniță, majoritatea, și ei nici nu știu să țină pixul în mână când vin aici), să cunoască culorile. Pe urmă, ușor-ușor, desen, citit, puțină matematică, și așa a început programul și continuă.

Claudia Costea: Puțin ai amintit, dar aș vrea să detaliezi puțin despre cine sunt copiii care vin aici la școala ta.

Sora Gabriela: Vorbim de trei categorii de copii: sunt copii care n-au fost înscriși la școală, și asta înseamnă copii de șase, șapte, opt, nouă, zece ani, cei care au 10 ani, care nu mai sunt primiți la școală și trebuie reorientați spre „Șansa a doua”, și copii de la 10 ani în sus care n-au mers la școală niciodată, care au până la 16 ani și cumva încercăm să îi înscriem. Dar pe lângă ei mai vin și copii mai mici: de trei, patru ani. Neavând cu cine să îi lase acasă părinții, noi deschidem o portiță. Decât să stea pe Craica, mai degrabă vin și fac și ei ceva pe lângă frații mai mari. O altă categorie sunt cei care intră în abandon școlar. Sunt foarte mulți și ar trebui să fie o preocupare pentru noi toți. Ca să nu rămână în zonele lor, că nu au ce să învețe și că pericolele sunt destul de mari, fiindcă prostituția poate începe de la 14 ani. Asta e clar, pot să dau nume și prenume. Suflatul în pungă, drogurile, etnobotanicele, droguri mai complicate, delincvența. Pe nimeni nu interesează chestiunea asta. Mai este o problemă care mă deranjează pe mine: copilul intră în abandon școlar și trebuie să treacă doi sau trei ani până când să intre în Șansa a doua, în programul ăsta. Păi în ăia doi, trei ani ce face copilul? Trecând anii ăștia, dacă e un copil la 14 ani, foarte dificil îl mai ții la școală. Deja el vrea altceva. Nu e gândit niciun program pentru copiii care sunt în abandon școlar.

Claudia Costea: Din punctul tău de vedere, cine ar avea responsabilități pentru acești copii?

Sora Gabriela: Mulți: autoritățile în primul rând. Autoritățile, începând de la domnul primar, serviciile sociale, inspectoratul. Eu ca simplu voluntar prea puțin fac. Eu sunt doar o verigă. Pentru că ei degeaba mă văd pe mine zilnic dacă nu văd autoritățile. Dacă nu merg autoritățile, școlile, să facă un control… nimeni nu știe cine merge la școală, cine nu, de ce sunt copiii în abandon. Nu știu, eu am fost afară mulți ani și am văzut: foarte interesant, sunt educatori ai străzii, care țin terenul în palmă. Se știe: dimineața toți copiii sunt la școală. Cum văd un copil sau un tânăr în parcuri, imediat…. (îl duc la școală). Educatorii lucrează împreună cu poliția. La noi nu există așa ceva. Dacă sunt romi, îi ținem deoparte. Tocmai fiindcă sunt romi și nimeni nu se ocupă de ei, nu există cultura școlii, ar trebui mai mult investit și dedicat pentru a face ceva pentru oamenii ăștia. Toată lumea spune „oamenii, cetățenii, păi de ce nu merg la muncă?”. Ei nu au cultura muncii. Ia să-l angajez eu sau tu sau cineva. Nu știe să muncească, nu știe să scrie, nu știe să citească, nu știe să socotească, să adune. Dacă trebuie să numere ceva, nu știe să facă. E o problemă și dacă copiii imită părinții și nu se ocupă nimeni, va fi așa, o continuitate.

Bianca și Narcisa în sala de clasă. 27 martie 2019
Bianca (în prim plan, în dreapta), împreună cu prietena ei, Narcisa, îi urmăresc pe sora Gabriela și pe Brent, voluntarul american care predă matematică. 27 martie 2019

Claudia Costea: De ce crezi că copiii din Craica vin aici la școală și nu merg la școala publică?

Sora Gabriela: Pentru că e un alt fel de program. Cred că școala de aici e ca o grădiniță. Ei n-au avut parte de un joc organizat, de ceva organizat și au nevoie, fiindcă învață mult prin asta. Ei se joacă pe Craica, se joacă peste tot. Mereu îmi spun: „când facem petrecere? când mergem la școală? când venim?”. Copilul simte nevoia să fie disciplinat, să fie organizat, să lucreze cu ceilalți. De ce vin aici cu drag? Întâi fiindcă sunt acceptați așa cum sunt: săraci, adică și murdari, cu problemele lor, copii și cu alte probleme la nivel psihic, cu frustrări. Aici, copilul nu este etichetat. Eu lucrez cu ei în așa fel încât toți să se simtă la același nivel. Și cine este puțin marginalizat, fiindcă și între ei se mai marginalizează, eu încerc să îl pun la același nivel. Îi chem la tablă și pe cei care suflă în pungă, îi încurajez, le fac complimente ca astfel ceilalți copii să vadă că toți pot. Și cred că asta, și nu numai asta, aici ei primesc mâncare, hăinuțe, tot ce au nevoie. Îi mai las să se ducă și acasă, e un mod de a-i încuraja, de a-i motiva. Și cred că motivația asta contează foarte mult. Și voluntarii care vin să ne ajute aici fac la fel: încerc să le induc sentimentul ăsta de-ai motiva pe copii, de încurajare. Cred că contează foarte mult faptul de a-i motiva.

Periodic, sora Gabriela îi duce pe cei mai merituoși dintre copii în mici excursii. 17 iunie 2019
Sora Gabriela oferind câteva cutii cu lapte pentru bebeluși unei mame din Craica. 13 iunie 2019

Claudia Costea: Ai putea să ne dai concret exemplul unei zile? Cum arată o zi din viața de aici de la școală?

Sora Gabriela: De obicei, la 9 jumătate, hai 10, eu merg pe Craica. Uneori mă opresc doar la intrarea în Craica și am un argument pentru asta: dacă eu sunt singură sau dacă am un ajutor, fiindcă, dacă merg toată Craica, îmi vin prea mulți copii și nu reușesc să îi gestionez. Dacă merg toată Craica, unii spun „vin, vin”, dar pe drum îi pierd. Îi pierd pentru că unii n-au încălțăminte, n-au haine, se rușinează, cei care sunt mai mărișori nu vin, trebuie să traverseze orașul cât de cât și până aici se rușinează să vină așa murdari. Îi pierd și pe cei care suflă în pungă și atunci vin doar câțiva. La ora 11, cam ăsta e orarul normal, începem: începem cu o gustare, fiindcă unii dintre ei sigur nu mănâncă nimic dimineața, sau până ajung aici deja le este foame și gustarea deja devine o bucurie pentru ei. Pe urmă începem cu fișe, iar pentru cei care sunt mai micuți, cu desen, fiindcă primul lucru propus unui copil nu trebuie să fie dificil. Dacă începi cu ceva dificil, deja ei refuză. Mai ales ei refuză fiindcă nimeni nu i-a ajutat să facă pașii normali pe care trebuie să îi facă fiecare copil. Și atunci, încep cu ceva mai ușor. Apoi, pentru cei care sunt deja la un anumit nivel cu scrisul sau cu cititul, insist mult pe matematică. Am un voluntar din Alaska și el deja a lucrat cu majoritatea dintre copii și i-a dus la un nivel destul de ridicat: scădere, adunare, înmulțire și împărțire. Eu știind nivelul fiecăruia, încerc să îi duc pe toți la un nivel de sus, dar asta cu multe pauze. Practic, copiii au și libertate. Nu pot sta aici, întâi că e spațiul mic și nu pot sta toți. Ei când au terminat o fișă, merg afară, au minge, se joacă, dacă am supraveghetori, voluntari, merg cu ei afară sau aici împreună cu mine, și prin rotație încerc să am o idee asupra fiecăruia, ce a făcut, ce n-a făcut, dar să facă ceva fiecare, ca să nu vină doar la joacă sau doar ca să mănânce sau să stea aici. Și dacă colorează o fișă, el știe că a făcut ceva. La 13 avem masa, la și jumătate terminăm, se mai joacă puțin, dacă se mai joacă și cam așa terminăm ziua la școală.

Masa de prânz. 21 martie 2019
Sora Gabriela o ajută la teme pe Narcisa, care face mâncare. Rezolvă calcule matematice: Narcisa dictează, iar sora scrie. 12 iulie 2019

Claudia Costea: Câți voluntari te ajută?

Sora Gabriela: Eu am un coleg și mai avem voluntari veniți prin Erasmus, de la diferite organizații. Aici, local, voluntari prea puțini. Știm toți că în România mentalitatea voluntariatului a crescut în ultimii ani. Nu pot să zic că nu avem voluntari locali, dar puțini. Sunt voluntari săptămânal. Doi pe zi, trei pe zi, sau niciunul. Nu e un program stabilit, fiecare vine când poate.

Claudia Costea: Care este relația ta cu părinții acestor copii? Ce spun ei despre faptul că copiii lor vin aici?

Sora Gabriela: E o relație foarte bună. Cred că educația nu merge doar la copii, merge mai departe și e important faptul de a înțelege și ei valoarea educației, pentru că ei nu înțeleg ce înseamnă școala și de multe ori zic „păi de ce să meargă copilul meu dacă nici eu n-am fost?” cine a făcut un an sau doi de școală zic „la ce m-a ajutat?”, dar foarte greu înțeleg. Și e nevoie, așa cum au nevoie copiii, ca cineva să facă munca asta și cu părinții. Muncă de convingere, să zicem consiliere. Și cu cât stai mai mult de vorbă cu părinții, cu atât e mai bine, că ei înțeleg. Mereu eu încerc să le zic despre comportamentul bun al copilului, munca pe care o face, progresul pe care îl face copilul, dar și dificultățile copilului, să insiste și părintele, că uneori, copiii îmi dau mai multă autoritate mie, mă consideră pe mine în locul părinților, dar în același timp, părintele are o mare influență asupra copilului și e nevoie și părintele să îl motiveze, să îi zică „mergi la școală, că îți face bine”. Munca merge în paralel: pentru copii și cu părinții. Dar nu e ușor, sunt părinți reticenți care nu cooperează. Nu-i trimit pe copii, așteaptă să primească ceva în schimb, deci e muncă grea.

Claudia Costea: Ai avut ocazia de-a lungul acestor ani să stai la masa de discuții cu reprezentanți ai școlilor, ai instituțiilor, astfel încât să împărtășești experiența ta cu acești copii?

Sora Gabriela: Da, am vorbit la inspectorat, am avut două sau trei discuții. Au rămas impresionate de experiența mea, și-au dat seamă că cunosc destul de bine problema. Toată lumea pare că știe problema, știe despre ce e vorba, dar cred că implicarea este zero. Toți stau numai la scris rapoarte, să facă statistici, câți sunt, câți nu sunt. Și la primărie am discutat problemele astea, dar efectiv eu nu văd nicio schimbare.

După masa de prânz, copiii merg la scăldat în râul ce trece prin apropiere. 17 iunie 2019.

Claudia Costea: Dacă ar fi să ne împărtășești o lecție importantă pe care ai învățat-o făcând școala asta pentru copiii din Craica, ce ai avea de spus?

Sora Gabriela: Aș avea de spus multe. Eu sunt o persoană optimistă. Zilnic văd partea bună și partea mai puțin bună, cum merge activitatea. Văd rezultate, văd și copii care dau înapoi. Copii care se pierd. Aici vorbim și de o suferință personală pentru că unu, investești-investești, nu vrei să vezi doar rezultate, vrei să vezi o evoluție, un progres în ceea ce faci. Uneori se stă pe loc sau se duce înapoi. Dar partea bună e că totuși copilul vine. Chiar dacă vine jumătate de oră, eu zic, contactul direct cu mine sau cu voluntarii, cu persoanele de la care ei au ce să învețe, ceva rămâne la copil pe viitor. Ceea ce părinții n-au avut, copilul are ceva. Se întâmplă ceva în viața lui, ceva frumos. Vorbi de Craica – înainte de a fi noi, să zicem eu, voluntarii care mergem, și pe timp de vară facem diferite activități, acolo nu se întâmpla nimic. Partea bună e asta. Rezultatele nu știu dacă le voi vedea eu, cineva o să le vadă, dar vorbim de ani. Acum important e să muncim. Asta e important.

Claudia Costea: Ai adus deja în discuție viitorul. Cum vezi viitorul acestei școli?

Sora Gabriela: Dacă inspectoratul, autoritățile s-ar implica mai mult, aici ar putea să nu mai fie școală. Să meargă toți copiii ca ceilalți în școli. M-aș bucura să nu mai fie școală aici, să-i văd pe toți copiii la același nivel cu ceilalți. Dar până atunci trebuie ajutați cumva copiii. Poate nu ei, poate alte generații o să ajungă acolo unde ne dorim, dar trebuie muncit cu ei.

Claudia Costea: Cine ar trebui să vină alături de tine să pună o vorbă în acest vis, să închidem școala de aici și să îi vedem pe toți în școli?

Sora Gabriela: Alte persoane care fac acest lucru, care se implică în social, nu doar pentru a fi remunerați – sunt și persoane de genul ăsta care nu înțeleg problema. Dar persoane care pe lângă serviciul pe care îl fac sau poate se implică în serviciul social așa, să fie asta meseria și profesia de bază. Dar să fie motivați, să înțeleagă bine problema și automat autoritățile să ia în serios treaba asta pentru că nu e luată în serios.

Claudia Costea: Ce dorești tu, în general, educației din România? în viitorul apropiat și pe termen mediu.

Sora Gabriela: La nivel de țară educația e destul de bine pusă la punct. Dacă vorbim la nivel social, pentru grupurile defavorizate, atunci da, e cu semnul întrebării. Eu m-am ocupat și de ce centre de zi în județul Vaslui. Nu erau copii romi, dar erau tot copii din familii monoparentale, copii săraci, cu diferite probleme. Și acolo la fel. În școli, copiii nu erau duși la nivelul celorlalți. Lăsați în urmă, repetenți, sau nu-și dădea nimeni interesul pentru ei. Deci nu numai dacă ești rom ești lăsat deoparte. Și alți copii, alte categorii de copii săraci. Și cred că ar mai fi o problemă în școli, problema drogurilor la adolescenți, în licee. Se vorbește prea puțin, dar există. Tinerii nu spun acasă, nu spun părinților, pentru că așa sunt adolescenții. Pentru ei prietenia înseamnă mai mult decât mama, tata și familia, și atunci între ei își fac toate discuțiile. Ei știu tot ce se întâmplă, dar nu se deschid cu orișicine și nu spun problema. Deci nu vorbi doar de aurolaci, persoanele cu care am eu de a face, de cei săraci care automat se îndreaptă spre droguri, băutură, delincvență. Vorbim de tineri din familii sănătoase, familii normale. Așa cum în Occident problema este destul de acută, nici noi nu suntem departe de problema asta. Și atunci, profesorii care au contact zilnic și poate stau mai mult ei cu elevii decât părinții – că părinții merg la muncă, ce să facă, că nu-i văd – ei (profesorii) ar trebui să intre cumva în mintea copilului, în mintea tânărului. Probabil și educația trebuie puțin schimbată, problematica, ce se întâmplă în societate, modul de a fi critici, de a vedea binele, de a vedea răul, încotro să o ia fiecare, consiliere la tineri – nu doar educația aceea standard. Învățăm română, învățăm matematică, geografie, istorie… Nu. Altfel. Să fie pregătit tânărul la toate provocările care sunt în societate.

Claudia Costea: Dacă sunt alte persoane care, așa ca și mine, au curiozități sau le-ai stârnit interesul și ar dori să afle mai multe despre munca ta, unde ar putea afla mai multe informații?

Sora Gabriela: Pe pagina mea de Facebook și să mă contacteze. Să vină aici să vadă, să muncească cu mine, le fac așa o vizită (râde). Prea multă publicitate eu nu fac. Cine vrea sau cine are ochi, cine vede, înțelege de la sine. Nu este scopul meu de a face publicitate, de a mă propune. Eu o fac voluntar, o fac cu pasiune. Nimeni nu îmi plătește un pahar de apă, așa că tot ce fac îmi doresc eu să fac și simt că trebuie. Am primit mult în viața mea, foarte mult. Începând de la părinți, de la familie, până la persoanele care mi-au fost alături și am obligația, simt eu așa o datorie morală, să pot să fac. În momentul în care îmi vine spontan, de ce să nu o fac? Și văzând că nimeni nu o face, mă simt obligată. Tot sensul acesta de „ai primit, faci”, toți ar trebui să îl avem.

Claudia Costea: Îți mulțumesc foarte mult pentru discuția asta și dacă crezi că la sfârșit ne poți adresa un gând de final sau este ceva ce nu am întrebat și ai fi vrut să spui, te rog.

Sora Gabriela: Și eu mulțumesc. Putem să avem vorbă ore în șir. Putem vedea locurile și atunci, uneori, ceea ce vedem are un impact mai mare decât vorbele. Vorbele se duc, nu contează. Dar experiența directă, mergând pe teren, văzând de unde vin copiii sau cum sunt copiii despre care am vorbit, deja spune totul de la sine. Eu sunt o persoană optimistă, cine își dorește să facă, la fel, este binevenit. Oriunde în țară sau în lume – nu doar la noi în țară este problema asta, ci peste tot. Dacă semănăm vom culege. Nu noi, alții, dar vom culege. Dar trebuie semănat zi de zi. Și munca consecventă, zic eu. Începi ceva, duci până la capăt. Asta trebuie cu oricine, nu doar cu cei defavorizați, dar și cu proprii copii. Începi ceva, duci până la capăt. Asta dă sens de responsabilitate, devine o educație și devine o normalitate.

Documentarea materialului a fost posibilă datorită unei finanțări în cadrul proiectului Jurnalism despre soluții, susținut de UniCredit Bank și Lidl România și organizat de DoR și Ashoka România.

În perioada vacanței de vară, sora Gabriela nu face lecții la sediu pentru că e singură și nu se poate ocupa de mulți copii, așa că face lecții individuale sau în grupuri mici chiar pe Craica. 12 iulie 2019

2 comentarii

  • Kun Ilona-Anna ·

    Merita tot respectul.In sfirsit cineva care nu se ocupa cu inbogatirea personala ci vede si oamenii si grijile lor.Asta este o STIRE ce merita publicata.

  • adele rickerby ·

    I would like to get permission from you to publish this article on my website;www.thepromisekept.co My website is dedicated to orphan advocacy and child-welfare in Romania.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

Școala din container