Și un copil poate să fie șeful

O fată de clasa a șasea adună 35 de copii de gimnaziu să dialogheze despre egalitate de șanse și stereotipuri de gen.

Eva Tatu copilărește în Remuș, un sat de lângă Giurgiu, orașul unde e elevă în clasa a VI-a la Colegiul Național „Ion Maiorescu”.

Îi place să fie „de la țară” și să copilărească pe străzi fără mașini. Să crească liberă într-o căsuță cu tărtăcuțe pictate la poartă, alături de Filip, fratele ei cu patru ani mai mic și de părinții Ana și Mugur.

Aici e liberă să picteze pe orice lemne și garduri din grădina cu smochini, vinete, roșii și tot felul de soiuri de kiwi, plante de bumbac și gutui japonezi pe care le îngrijesc părinții ei, curioși dacă se prind sau doar cuceriți de frumusețea vreunui tip de sămânță sau floare.

Să spună că niște prăjituri făcute de mama ei arată precum caca de dinozaur ierbivor.

Să citească ce și când vrea, adică vreo șase-șapte cărți pe lună.

Să se uite la anime-uri.

Să asculte rockul vechi de pe vinilurile părinților, dar și k-pop.

Să administreze un cont de Instagram cu știri din lumea popului coreean.

E la fel de liberă și dincolo de curtea cu grădină și căsuța unde a inventat mai demult o poveste cu Zâna Sclipitoare care împrăștie sclipici ca să facă oamenii mai drepți.

Să deseneze întinsă pe burtă pe mesele de la Școala de Arte unde e înscrisă la cursuri o dată pe săptămână, dar deseori ajunge și de trei-patru ori.

Să plece la 11 ani la București în tabăra Camp Kennedy Rural, organizată de American Councils for International Education și sponsorizată de Ambasada SUA pentru elevii între 11 și 17 ani din mediul rural interesați de educație civică. Șase zile în Capitală fără părinți, ca să afle ce înseamnă participare activă și leadership.

Să organizeze în școala ei un eveniment despre egalitate de șanse și siguranță și să adune 35 de copii într-un cerc în care nu s-a pufnit în râs vreo clipă, vreme de mai bine de două ore.

Eva a împlinit 12 ani în noiembrie și e la vârsta aia la care colegii de clasă își fac zilele de naștere fie la locuri de joacă pentru care sunt deja mari și nu mai au voie să se dea în mare lucru, fie la restaurant, „cu toată clasa, ca la nuntă”. Ei îi place să iasă la cofetărie cu prietenele. O amuză cât de des îi spun adulții din jur că e foarte matură pentru vârsta ei. E adevărat că își dorește să crească mai repede, căci sunt prea puține oportunități „serioase” pentru categoria ei de vârstă. E prea mică, de exemplu, pentru Girl UP! Camp, tabăra de dezvoltare personală și autoapărare despre care a aflat de la organizatoarea Irina Novac, pe care a întâlnit-o în august 2019 la Camp Kennedy. I se pare o veșnicie până când o să facă 16 ani. Se simte pregătită să vorbească acum cu colegele ei despre standarde nerealiste de frumusețe, bullying, consimțământ și siguranță pe stradă. Pentru că simte că poți să ajungi mai lin la acceptare de sine dacă nu treci prin ani de îndoială și suferință. Pentru că a rămas cu ea ce a învățat de la Novac în tabără: că e important să te iubești și să nu lași pe nimeni să te facă să te îndoiești de tine; că e important să îți vorbești frumos, să nu te auto-sabotezi. Și vrea să dea asta mai departe.

Eva spune că învață ceva de la toți oamenii pe care-i întâlnește și-și notează, ca să nu uite.

Dacă e ceva ce nu-i place, acel lucru este să fie „șefită”. Pe 6 noiembrie a aranjat în cerc scaunele din sala de proiecții a școlii, aceeași unde a învățat și mama ei. Cu o săptămână în urmă a lipit afișe prin toată școala și la biblioteca județeană, ajutată de câteva colege. A fost sprijinită de diriginta ei care a informat pe toată lumea că sala va fi blocată și a anunțat profesoarele că Eva va întrerupe câteva minute orele ca să invite elevii la evenimentul ei. În ziua cea mare a ieșit de la ora de matematică și a trebuit să meargă din clasă în clasă și să povestească despre cum a fost în Kennedy Camp și cum parte din ce a învățat este să facă un eveniment de follow-up la care și-ar dori să-i invite. A intrat chiar și la clasa a VIII-a! A tremurat de teamă și a fost uimită că cei mari au fost cei mai drăguți și zâmbitori. O fată i-a spus să nu mai tremure, că e chiar frumos ce le propune.

După tot efortul ăsta, după ce s-a împiedicat de emoții de mai multe ori și s-a izbit de un geam, după ce coridorul și ușa au fost tapetate cu informații despre ce se întâmplă, în timp ce aștepta singură în sala de proiecții, un profesor a intrat și a vrut să știe „Cine e șeful?”.

„EU!”, i-a răspuns.

„Bine, dar cine te coordonează?”, a insistat profesorul care ar fi vrut să folosească sala.

„EU!”

Nu era de ajuns că avea emoții că nu va veni nimeni? Că o întrebaseră unii cât a plătit să-și pună poza pe afiș sau ce are de câștigat din asta? I se părea de necrezut că există adulți care nu pot accepta că „și un copil poate să fie șeful undeva”.

Și-a revenit abia când a văzut fiecare scaun din cerc ocupat de 35 de colegi de la toate clasele.

Apoi au mai neliniștit-o puțin niște jurnaliști de la o televiziune locală care au întrerupt-o după ce apucase să spună doar „Eu sunt Eva”. Voiau să stea mai la dreapta. Să-i dea un microfon că nu se aude suficient și nu o să iasă bine. Dacă am fi fost într-un desen animat, i-ar fi găurit cu privirea. Așa s-a rezumat la a spune ferm: „Eu nu vreau să vorbesc la microfon”.

Nu-și dorea un eveniment pompos, ci un spațiu de dialog. Pe afiș scrisese „Be safe, be smart, be yourself. Let’s talk!”

Și asta a și făcut, mai ales după ce echipa TV a ieșit din sală. Le-a spus participanților că nu vrea să vorbească ea prea mult, că i-ar plăcea să se simtă confortabil să împărtășească prin ce trec, de ce se tem, ce întrebări au.

Le-a povestit cum a fost pentru ea eticheta de tocilară pe care a purtat-o în clasele primare. Cum a fost pentru alte prietene să ducă povara unui grup de WhatsApp creat special pentru a împărtăși bârfe despre ele.

Copiii au intervenit, la început mai timid. Mai mulți știau că există grupuri Anti-X sau „O urâm pe ixuleasca”. O prietenă de-ale Evei le-a povestit cum o vreme a încercat să se îmbrace diferit, ca să se integreze. Cum alegea haine care de fapt nu-i plăceau și o făceau să se simtă inconfortabil și cum cu timpul se pierdea pe ea în noul rol, până a decis să nu se mai prefacă. O alta a mărturisit cu lacrimi în ochi că e hărțuită de colegi pentru că e mică de înălțime, că o iau pe sus, o împing, o poreclesc.

Mai multe au povestit despre profesorul de sport care face deseori comentarii misogine, cum ar fi că fetele trebuie să stea mai în spate, ca în viață, și cât de umilite se simt când îi aud replicile acompaniate de râsetele băieților.

Singurul băiat prezent la eveniment a spus că se simte constant judecat pentru cum arată și cum vorbește. Că are disforie de gen și nu se simte acceptat nici la școală, nici acasă și că fiecare zi în care se apropie de clasă e un efort să nu fugă.

Profesoara de desen a Evei, o tânără absolventă de arte și design, le-a mărturisit că ascultându-i și-a amintit de propria adolescență și că e remarcabil că își pun aceste probleme. Că generațiile anterioare nu contestau prea mult stereotipurile de gen, ba chiar abia dacă le identificau, și că-i mulțumește Evei pentru spațiul sigur construit.

Irina Novac, organizatoarea Girl UP! Camp, a întânit-o pe Eva în Camp Kennedy unde ea era parte dintr-o bibliotecă vie și dialoga cu participanții despre stereotipurile de gen din manuale. Atunci a fost uimită de discursul sigur și matur pe care Eva îl avea la doar 11 ani. Câteva luni mai târziu, când Eva a invitat-o la ea la școală să dialogheze cu copiii de gimnaziu despre feminism, Novac și-a spus că e „impresionant și absolut necesar”.

„La eveniment am văzut cum un grup de 30 de copii de gimnaziu s-a deschis și a vorbit despre bullying și feminism, acestea datorită implicării unui copil de vreo 12 ani”, spune Novac. „Este nevoie ca de aer de safe space în școli, de conversaţii despre cum comunicăm cu ceilalţi și cum să ne respectăm reciproc.”

După eveniment, Eva a fost mulțumită de ea și uimită de curajul pe care îl avuseseră unii dintre participanți. Asta își dorise cel mai mult, să-i facă să fie confortabili, să nu râdă unii de ceilalți. Se întreba dacă ceilalți au înțeles ce înseamnă disforie de gen – senzația unei persoane de a nu se identifica cu identitatea de gen care i-a fost atribuită la naștere –, căci nu-i venea să creadă că nu a râs nimeni nici măcar atunci. La pizza și înghețata pe care le-a împărțit cu familia după eveniment, din când în când sărea de la bucuria evenimentului la „nu-mi vine să cred că ăla mă tot întreba cine e șefu?!”. Mama ei o asculta zâmbind cu drag de revolta ei, fără să pună mai multe paie pe foc. Eva și Filip cresc liberi să pună autoritatea oricui la îndoială, să se informeze, să spună când ceva e nedrept și să nu creadă în tabuuri. Părinții nu vor să lase școala să le știrbească libertatea, dar nici nu-i întorc împotriva ei. Îi învață să dea importanță oamenilor și informațiilor care contează pentru ei.

Eva s-a bucurat de fiecare impresie pe care i-au scris-o sau spus-o participanții la evenimentul ei. Era fata scundă care nu-și imagina că mai sunt și altele care trec prin bullying pe baza felului în care arată. Nu auzise niciodată pe cineva să mărturisească că i se spune „Girafa”, pentru că e prea înaltă, sau că e ridiculizată pentru că e prea „grasă” sau prea „slabă”. Erau fete care spuneau că s-au regăsit în multe dintre poveștile ascultate, sau că au povestit lucruri pe care nu le mai spuseseră nimănui până atunci. Și cel mai mult s-a bucurat de băiatul care i-a spus că de foarte mult timp nu s-a mai simțit așa de ascultat și înțeles. A vrut să afle de la celelalte dacă au înțeles ce e disforia de gen și toate i-au spus că da și că l-au înțeles. „E tot un motiv din care lumea își bate joc de el, cum e și la noi”, i-au spus.

După experiența aceasta, Eva spune că a prins mai mult curaj. Asta le-ar recomanda și altor copii și adolescenți care își dau seama că au nevoie de dialog cu colegii lor și vor să facă propriile activități la ei în școală: „Să încerce și să nu se teamă!”

Desene de Eva Tatu


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *