Mineritul nu e doar muncă; e o identitate. Ce se va întâmplă în Valea Jiului după dispariția lui?

Adrian Câtu, 34 de ani, fotograf freelancer și absolvent al unui masterat de antropologie, fotografiază comunitățile de mineri din Valea Jiului pe măsură ce minele de cărbuni se închid și o întreagă eră industrială românească se încheie. A pornit documentarea în octombrie 2015, când mina Petrila s-a închis, după 156 de ani de funcționare. S-a uitat la viața din mină și la ce urmează după, la oamenii din ultima generație care a lucrat în subteran și la cum identitatea de miner lasă (sau nu) loc de alte ocupații: ciobănit, construcții, turism sau muncă în străinătate. Câtu revine printre foștii mineri, cu aparatul de fotografiat și cu întrebări la care încă nu are răspunsuri clare: moare Valea Jiului odată cu mineritul? Și, dacă va supraviețui, din ce o va face?

Derulează pentru un interviu despre demersul autorului și realitatea Văii Jiului în 2016.

Funicularul care depozitează sterilul de la mina Petrila.
Orașul Petrila, având în fundal Munții Parâng.
Mina Petrila, în ultimele zile de funcționare.
În curtea minei.
Mineri pe rampa care duce spre puțul de coborâre în subteran, în penultima zi de activitate a minei Petrila.
Medalioanele purtate de mineri în subteran permite identificarea în cazul unor dezastre.
Mineri lucrând, Paroșeni.
Miner ieșit din schimb în ultima zi de activitate la mina Petrila.
Miner în „colivia” care îl duce spre suprafață, Paroșeni.
Miner la dușuri, în ultima zi de activitate a minei Petrila.
Miner la vestiar, în ultima zi de activitate a minei.
Biroul din lemn masiv al ultimului secretar de partid al minei.
Muncitorii de la stația de sortare a cărbunelui în ultimele ore de activitate.
Inginerul Liviu Pârțac, responsabil cu securitatea muncii în ultimele zile ale minei.
Culoarul dintre vestiar și „lămpărie”, pe care au trecut zeci de mii de mineri timp de o jumătate de secol, în drum spre subteran.
Festivitatea de închidere a minei Petrila.
Ultimul lider de sindicat al minei Petrila, Gheorghe Cenușă, la festivitatea oficială de închidere.
Inginerul Liviu Pârțac, în dimineața în care a aflat că postul său va fi restructurat odată cu închiderea minei. Câteva ore mai târziu, informația s-a dovedit falsă.
La festivitatea de închidere a minei.
Mineri pregătindu-se să se baricadeze în subteranul minei Lonea, în semn de protest. Aerul viciat provoacă probleme respiratorii și hipertensiune în cazul șederilor mai lungi de 24 ore.
Mineri fumând la suprafață, în timpul protestului spontan de la mina Lonea, pe fondul temerilor legate de închiderea anticipată a minelor.
Ușă de lemn într-unul din cartierele sărace ale Petrilei.
Copii la joacă în fața unor blocuri din cartierul Bosnia, învecinat cu mina Petrila.
Ilie are 24 ani și două clase. Trăiește împreună cu mama dintr-un ajutor social de 140 lei pe lună. Când a mers la lucru afară, a fost escrocat și nu a avut nici măcar bani să se întoarcă: a făcut autostopul.
Avram, 54 ani, locuiește într-o casă moștenită în cartierul Bosnia. „La vârsta mea nu mă mai angajeaza nimeni”, spune el. Lucrează când și când ca zilier, iar în rest trăiește dintr-un ajutor social de 140 lei pe lună.
Claudiu, dintr-un cartier sărac al Petrilei, și Paco, pitbull-ul familiei.
Elena, 50 ani, alături de doi dintre nepoții pe care îi crește în cartierul Bosnia, , într-o locuință abandonată de proprietari.
Fără alte surse de venit și fără oportunități de lucru, multe familii supraviețuiesc cu ajutorul cărbunilor furați de la minele Petrila și Lonea. Închiderea va avea un impact major asupra oamenilor.
Un capăt de lumânare zace într-o cană în casa din cartierul Bosnia în care Elena își crește cei trei nepoți, fără venituri, curent sau apă curentă.
Diana, 21 ani, pe scara blocului în care locuiește în cartierul Bosnia.
Diana alături de fiul ei de un an, în garsoniera în care trăiesc.
Unul dintre puțurile minei Petrila, văzut dintre blocurile din oraș.
Karina, la meditațiile de matematică înaintea bacalaureatului.
Karina, miss absolventă a clasei XII H.
Câteva persoane privesc festivitatea de absolvire.
Profesorul Lucian Biertan privește pe fereastră într-o sală rămasă goală după festivitatea de absolvire a clasei XII, în liceul din Petrila.
Un colac de WC abandonat într-un maldăr de cărămizi pe o stradă dintr-un cartier sărac al Petrilei.
Ski de epocă practicat în anii ’40 de proiectantul puțului centru de la mina Petrila, adânc de 760 metri.
O cameră cu obiecte vopsite în auriu de către artistul Ion Barbu evocă „Epoca de Aur” din ultimii ani ai socialismului.
Un motociclist enduro pe străzile de la marginea Petrilei.
Interiorul unei cabane de ski, Parâng.

Cum ai ajuns în Valea Jiului?

O prietenă din Cluj, Oana Ivan, antropolog, a fost cu ideea să mergem acolo. Discutam deja ideea asta între noi dar, la un moment dat, lucrurile s-au precipitat, pentru că am aflat din presa locală din Petroșani că pe 30 octombrie 2015 se va închide mina Petrila. Ne-am pus în mișcare, am ajuns acolo și am început propriu-zis munca de documentare – ea text, eu fotografie. Am apelat la o carte a unui antropolog pe nume David Kideckel, care a studiat comunități din Valea Jiului și Făgăraș, după care ne-am dus acolo și am petrecut atunci o săptămână. Am găsit foarte mul- tă înțelegere la Societatea Națională de Închideri Mine. Am obținut acces și ne-am apucat de fotografiat, adică de stat pe la mine, odată cu oamenii.

Se vede în fotografii că aveți o relație caldă cu oamenii de acolo. Cum ați reușit să construiți relația asta?

Am ajuns la o asemenea intimitate, cred, în mare măsură datorită specificului oamenilor de acolo. Mediul subteran este foarte atipic. Imaginați-vă că ați coborî în subteran, adică locul vostru de muncă, prin ceva care are proporțiile unui picior de lampadar, un lift de cinci metri pătrați care coboară 700 de metri. Sunteți sus acolo și coborâți prin acel tunel până jos de tot. Aproximativ astea ar fi proporțiile. Și după aia ajungi într-un mediu care are niște reguli destul de simple, dar destul de dure. Dacă nu le respecți, dacă în mediul respectiv faci o greșeală, plătești tu, plătește și celălalt, iar greșelile sunt fatale. Și nu mă refer doar la lucruri care sunt mediatizate de obicei.

Am discutat cu un miner la un moment dat, unul care nu se considera victima vreunui accident. Totuși, în subteran suferise o comoție cerebrală de la un stâlp care l-a lovit, iar laba piciorului îi fusese zdrobită de o piatră care a sărit de pe banda transportor. Soția lui a completat că are tijă de titan acum în picior și niște coaste rupte, deci astea au fost accidentele minore ale unui singur om. Cam ăsta este mediul subteran. Iar în aceste condiții cred că se formează un anumit gen de solidaritate, un anumit gen de a relaționa în care trebuie să decizi, cred, destul de repede, dacă omul cu care ești în contact este de încredere sau nu.

Chiar deplasarea până la locul de muncă… Aici ai de mers undeva spre 20 de minute, trecând de porți de lemn care au rolul să regleze fluxurile de aer, mergând prin tot felul de galerii, care nu vă imaginați că sunt marcate cu indicatoare stânga-dreapta. E ca un fel de labirint. Uneori spațiul de trecere e de jumătate de metru, pe jos se târăște un transportor cu raclete, care antrenează uneori pietre atât de mari că se pot oricând rostogoli. Totul este înnoroiat, alunecă, am mers și prin apă. Trebuie să te strecori printre cabluri în anumite pasaje, să te înclini. Și a contat foarte mult pentru ei faptul că atât eu, cât și Oana am fost în subteran. Ridicau, așa, câte o sprânceană: „Ah, ați fost în subteran”. Și dintr-odată era altceva.

Cred că dacă ne gândim la miner, avem în minte o imagine-clișeu, un om murdar de pământ pe față, cu o cască pe cap, dar aceasta este doar o imagine, este doar o carcasă, un construct. E doar o etichetă plasată într-un context. Nu vedem un om, nu putem să spunem nimic despre acest „miner”. Cum sunt „minerii”, de fapt ce-s ăia „mineri”? Cred că au fost obișnuiți cu persoane care veneau acolo exact ca să capteze imaginea, acea imagine cu care să ilustreze ceva, o idee preconcepută.

A fost un episod care te-a făcut să-ți dai seama de asta?

Da. În primul rând, petrecând acolo o săptămână, am început să înțeleg cu ce se confruntă ei și cum se simt în ultima săptămână de lucru într-un loc în care au lucrat, poate, 15 ani. Nu pentru toată lumea era clar unde o să lucreze, pe ce posturi mai ales. Era o anumită doză de incertitudine. În același timp, închiderea minei Petrila marca foarte clar pentru toată comunitatea, încă un milestone în procesul de închidere a mineritului din Valea Jiului. Nu era doar faptul că își pierd locurile de muncă. Era și faptul că se mai întâmplă încă ceva pe acest drum, se mai trece de încă un jalon. Pentru ei era o schimbare foarte mare și era un motiv de tristețe.

Această tristețe pe mine m-a impregnat. Știam că vineri urma să fie un eveniment la care să se scoată ultimul vagonet de cărbune și mă gândeam cu tristețe câte ziare, câte televiziuni o să apară exact în dimineața respectivă, o să facă fotografii exact de la acel eveniment, după care o să dispară, fără să spună ceea ce s-a întâmplat în timp.

În dimineața respectivă, totul a explodat cu presă. E un cadru care nu apare în selecție, cu un semicerc de fotografi, de cameramani, 20–25 de oameni, bliț lângă bliț, aparat lângă aparat, cameră lângă cameră, reportofon și așa mai departe. Iar eu fotografiez asta din spatele minerilor; un peisajul în care era atâta resemnare, atâta tristețe și atâta singurătate. Locul dintr-odată viermuia de jurnaliști gălăgioși și am auzit acolo o reporteră punând zâmbitoare o întrebare unui miner: „Și cum vă simțiți astăzi când știți că mina Petrila se închide după 150 de ani de funcționare?”. I-am admirat în momentele alea pentru felul stoic în care au supor- tat asaltul și pentru că nu au trădat cu ceva ceea ce cred că simțeau.

Ce se întâmplă acum cu oamenii care lucrau în mină?

Grosul restructurărilor în minerit s-a întâmplat în perioada 1997–2000, atunci au fost zeci de mii de oameni care au fost pensionați anticipat, care au fost concediați. Acum mai sunt destul de puțini. Din câte știu, toți cei care lucrau în mod direct în subteran au fost redistribuiți la alte mine.

Una dintre întrebările pe care Oana și cu mine ni le-am pus a fost: Oare chiar moare Valea Jiului? În Petroșani totul părea exact pe dos – știind cum arăta orașul cu niște ani în urmă, acum era o surpriză foarte plăcută. La fel și Petrila; părea că e într-o anumită creștere. Contrar față de ce spuneau oamenii, că moare fără minerit. A doua întrebare a fost: Dacă nu moare, atunci din ce trăiește? Economic, din ce trăiește? Către ce se orientează? Nu avem încă un răspuns exhaustiv la întrebările astea. E parte din motivul pentru care consider proiectul neterminat.

Dar care sunt niște variante? Ce alte opțiuni sunt pentru ei?

Știm cu siguranță e că migrația a avut un rol foarte important. Sunt multe familii cu membri plecați, care pompează o cantitate semnificativă de bani în comunitate. Alt exemplu: am cunoscut un miner care este și cioban. Crește sute de oi, își ia concediu câte două luni pe an și face transhumanță. Mai este cazul celor care fac muncă în construcții. Ce m-a surprins este că ei nici nu-și considerau muncile astea ca fiind altceva decât un hobby. Ei înșiși se consideră mineri și au tendința să desconsidere, cel puțin la nivel discursiv, valoarea lucrurilor pe care le fac pe lângă minerit.

Mă hazardez un pic, dar cred că ăsta o să fie cumva laitmotivul proiectului – nu există miner, pentru că este o etichetă de ambele părți. Este o etichetă din partea noastră, care ascunde excluziunea, iar din partea lor este o etichetă care ascunde o identificare, definirea unei identități de grup prin intermediul apartenenței la o categorie socială.

Nu vorbești despre închiderea minei, ci de sfârșitul unei ere. Din discuțiile cu ei ai avut senzația că conștientizează acest lucru?

Da și nu, în același timp. Am avut senzația că ei sunt conștienți, dureros de conștienți de sfârșitul unei ere, o eră a mineritului și poate și o eră industrială în România. Dar pentru ei lucrul ăsta nu este legat de forma de energie. Poveștile de acolo sunt că România va importa cărbune din Polonia, care la poarta minei din Polonia este mai ieftin decât pot ei produce aici. Deci îl percep ca pe sfârșitul unei ere, dar nu ca pe sfârșitul unei ere tehnologice, ci ca pe sfârșitul unei ere socio-culturale, socio-politice.

De ce ai continuat să te întorci după închiderea minei?

Eu nu consider proiectul terminat. Mai simt mult acolo și nu sunt încă în stare să verbalizez sau să formalizez într-un limbaj, nici vizual, nici convențional. Din multe puncte de vedere, Valea Jiului mi se pare că însumează destul de bine socialismul – nu numai etapa socialistă, ci mai multe etape care se suprapun. Tranzițiile, transformările care se întâmplă în Valea Jiului reflectă foarte bine adevăratul sfârșit al acestor epoci. Oficial, am terminat cu socialismul, dar după ’89 a continuat în anumite zone, în anumite obiceiuri și mentalități și nu o spun peiorativ. De exemplu, siguranțe și recunoașterea socială a unei munci care e foarte dificilă și foarte riscantă au fost cultivate cumva în socialism. A existat, cred, o mare derută la nivelul minerilor, din faptul că au trecut într-un con de umbră destul de repede după ’90, în condițiile în care ei, până atunci, fuseseră cumva un pic răsfățați chiar față de alte categorii sociale.

De ce documentezi prin fotografie, nu prin interviuri și text?

Mi se pare dificil ca textul să cuprindă nuanțele unei situații. Pentru mine, un text care să cuprindă cu adevărat o situație este un text care se apropie mult de ficțional; ajunge inevitabil în teritoriu metaforic, în simbolic. Mi se pare că limbajul vizual este mult mai complex și mai fin decât limbajul scris. Apoi, probabil că 95% din viață suntem de fapt inconștienți de curgerea timpului, în care suntem scufundați, ca într-un fluviu. Pentru mine, o fotografie este o formă de a băga mâna în toată curgerea asta, de a scoate ce pot să apuc de acolo, de a o arăta și a zice: „Ai văzut asta?”.

Interviu de Irina Tacu și Georgiana Ilie

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #25

Muncă
Toamnă, 2016

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *