VHS-ul bate comunismul

Ilinca Călugăreanu face un documentar despre traficul de casete video.

La sfârșitul lui 2011, pe când lucra la un festival de film din Londra, Ilinca Călugăreanu a zărit-o șezând la marginea unui rând pe Irina Margareta Nistor. Preț de o clipă, a rămas uluită. La câteva scaune distanță era „doamna filmului românesc”, a cărei voce obișnuia să răzbată în anii ’80 până în camera Ilincăi din sufrageria în care părinții se retrăgeau ocazional cu un video împrumutat (asta când nu mergeau la vizionări secrete).

Le-a povestit prietenilor englezi de rețeaua de filme pe VHS, dublate de Irina, care circulau pe sub mână în ultimii ani ai comunismului. În timp ce aceștia se hlizeau că până și înjurăturile bătăioșilor Chuck Norris sau Van Damme erau traduse, Ilinca a simțit că a găsit în sfârșit povestea pe care o aștepta.

Lucrase la alte proiecte de film – un documentar de lung metraj despre muncitori indieni în construcții, un film de ficțiune despre criminali în serie, documentare scurte despre arta publică din Manchester sau dubițele de înghețată din Londra, dar nimic mulțumitor. După ce a terminat masterul în antropologie vizuală în Manchester a trecut la editat și montaj, ca să se întrețină. Nu își făcuse un țel din a regiza propriul documentar de lungmetraj, dar crede că, subconștient, aștepta o idee a ei.

Până să se hotărască dacă ar trebui să-i vorbească sau nu Irinei, aceasta plecase. A făcut totuși rost de contactele ei și i-a scris un mail lung în care îi explica ideea, elaborată într-o oră: un documentar care să urmărească traseul casetelor video care intrau ilegal în țară și erau dublate de Irina. După câteva zile a venit și răspunsul. „M-ai convins”.

Ilinca are 32 de ani și e din Cluj, dar s-a stabilit în Londra, unde în urmă cu trei ani, împreună cu doi colegi, a pornit Vernon Films. A terminat sociologie și antropologie la Cluj, facultate pe care a ales-o după un an în care stat în Kuwait cu părinții. În timpul schimbului Erasmus a fost în Portugalia, unde a început să se uite la documentare și a învățat despre antropologie vizuală, despre filmat și editat. Întoarsă acasă, Ilinca l-a convins pe profesorul îndrumător să o lase să-și susțină licența nu printr-o lucrare scrisă ci printr-un film despre rețelele de grafferi din Porto și Cluj.

La nici trei luni după ce vorbise cu Irina, Ilinca, operatorul de cameră, operatoarea de sunet și asistenta erau în București pentru două săptămâni de filmări. Nu aveau niciun buget. N-au mai așteptat răspunsurile la aplicațiile pentru fonduri; ar fi durat prea mult și ei erau nerăbdători. Fiecare a contribuit cu cât a putut, iar cu cei 570 de dolari strânși într-o campanie pe platforma de crowdfunding IndieGoGo, au plătit chiria unui apartament de două camere pe care l-au căptușit cu pânză neagră. Acolo au filmat chiar și trei interviuri într-o zi și tot acolo au și dormit. Intervievații au fost cu toții direct implicați în rețeaua casetelor – de la copiatori, la distribuitori, la public.

Inițial, Ilinca se gândea că va fi un film despre Irina și casetele pe care le-a dublat. În interviuri însă, subiecții vorbeau despre cum întreaga țară a reușit să păcălească un regim opresiv și să vizioneze mii de casete departe de ochii securității. Încet încet, Chuck Norris vs. Communism a devenit un documentar nu numai despre Irina, vocea fenomenului, ci despre o lume întreagă, conspirativă și dornică de libertate, care îl avea la origine pe domnul Zamfir, antreprenorul misterios care a făcut din „traficul de casete” o afacere națională. În contextul României de atunci, vizionările filmelor pe ascuns erau o aventură în care toți erau nesiguri de identitățile celor din jur, dar continuau să ia parte la operațiune din dragoste de film.

Documentarul nu e ieftin, mai ales că vor folosi fragmente din alte filme, ale căror drepturi de autor trebuie plătite. Asta i-a determinat să lanseze pe IndieGoGo a doua campanie. Chiar dacă au strâns doar 5.000 din cei 25.000 de dolari la care sperau, au fost bineveniți. „Au fost momente în care, din cauza părții financiare, exista tentația de a-l pune pe raft, dar de fiecare dată cred că s-a-ntâmplat ceva”, spune Ilinca. „Nu neapărat că au intrat fonduri; pur și simplu că am primit feedback sau că am ajuns să lucrăm cu cineva nemaipomenit, ne-a dat injecția aia de încredere de care aveam nevoie.”

Pentru a doua filmare, în toamna lui 2012, au calculat că ar fi mai ieftin să călătorească de la București la Cluj cu trenul, cu tot echipamentul după ei, dar n-au socotit privirile călătorilor exasperați de îngrămădeală și nici bacșișul măricel pe care au trebuit să-l lase taximetriștilor ca să nu plece în trombă.

Astăzi, Ilinca montează. Întreg procesul e ca un travaliu, spune ea. Fiecare decizie e un efort, iar dacă într-o zi are impresia că o scenă e exact cum ar trebui, în ziua următoare nu mai e de acord. Se consultă mereu cu producătorii și cu operatorul de cameră, cere feedback de la oamenii în care are încredere și se angajează în discuții creative menite să facă filmul mai bun.

Pentru ea, Chuck Norris vs. Communism e mai mult decât un film al cărei regizor e, dar se teme să spună mai multe, fiindcă nu vrea să aibă „chestii de artist”. Vrea ca documentarul să conțină îndeajuns de multe ingrediente încât să țină oamenii pe scaun și să-i facă „să simtă lucruri”. Plănuiește ultima filmare pentru toamna asta și vrea să termine post-producția până în vara anului viitor. ●


Acest articol apare și în: