Matematica din spatele cerințelor speciale

Maria Diaconu-Hegyi lucrează de 17 ani cu copii cu cerințe educaționale speciale și știe că incluziunea socială începe cu incluziunea la școală.

Maria Diaconu-Hegyi, profesor de sprijin, spune că cel mai complicat aspect al muncii este parteneriatul cu profesorul de la clasă.

În timpul săptămânii, pe Maria Diaconu-Hegyi o găsești la cabinetul de sprijin educațional al școlii Ion Simionescu din Iași. Este profesor de sprijin și are în grijă 20 de copii cu diagnostice diferite, de la autism, ADHD și tulburări emoționale la deficiențe de învățare, deficiențe neuromotorii sau boli genetice rare. Sunt elevii cu cerințe educaționale speciale (CES) care au nevoie de strategii de învățare speciale și asistență la ore.

„Eu preiau copiii de la clasă, eu îi duc la clasă”, spune Maria. Îi ia de la unele ore și îi duce în cabinetul ei, unde fac exerciții speciale și le monitorizează evoluția. Înainte de pandemie îi însoțea și la ore, ca profesor de sprijin, dar acum încearcă să lucreze cu ei doar în cabinet, unde îi e mai ușor să controleze mediul. În plus, nici nu aglomerează clasa cu încă o persoană.

„Copiii mei nu sunt copii acceptați ușor, nu sunt copii care stau în prima bancă, și cei mai mulți dintre ei, chiar și cei cu tulburări accentuate, știu foarte bine unde sunt în ierarhia clasei lor și nu este confortabil pentru ei”, spune Maria. Tocmai de aceea încearcă să le dea altceva în timpul petrecut cu ea, un spațiu unde să poată fi ei înșiși și să învețe într-un ritm confortabil pentru ei.

La Maria copiii ajung după ce au primit un certificat care atestă prezența unor cerințe educaționale speciale. Primul pas este o evaluare, care durează și o lună, în care Maria încearcă să-și dea seama care este nivelul de cunoștințe al copilului, ce nevoi educaționale are și ce metode poate ea folosi ca să-l ajute să le îndeplinească.

În munca ei folosește jetoane și materiale practice, multe culori și elemente vizuale. E în permanență în dialog cu copiii și îi sprijină să-și evalueze munca, să caute împreună soluții. „Îi încurajez foarte mult să-mi spună «nu știu». Chiar strigăm împreună: «Nu știuuuu!». Îi încurajez să se simtă confortabil în poziția în care nu pot da un răspuns corect unei situații de învățare.” Maria crede că într-o societate gândită pentru persoane tipice, copiii ei sunt de multe ori în situația de a nu ști, experiență pe care o trăiesc ca un eșec. Ea vrea să-i ajute să o transforme într-o oportunitate de învățare.

În munca ei, progresele sunt mici. S-a bucurat când un copil de clasa a IV-a cu autism a citit pentru prima dată cu voce tare un text la clasă. A avut emoții și se mai încurca, dar ea era lângă el, să-i mai sufle un cuvânt, să-i mai termine o frază și, cel mai important, să-l facă să se simtă în siguranță. „Mă cheamă profesor de sprijin, ofer suport, prima dată emoțional.”

Uneori însă schimbarea e accentuată, ca în cazul unei fetițe pe care a cunoscut-o în clasa a II-a și care avea mutism electiv. Adică o tulburare anxioasă unde din cauza emoțiilor și a timidității alesese să nu comunice nici cu colegii ei, nici cu învățătoarea. Ca să evite interacțiunile își găsea tot felul de strategii, de multe ori stătea cu o carte în față, în așa fel încât să pară că citea, când de fapt o ținea invers.

„Am luat-o în cabinet și i-am spus: pe mine mă cheamă Maria, mie aici te rog să-mi spui Maria”, își amintește ea. Tonul cald, fără formalități, a funcționat și fetița i-a vorbit din prima. Odată ce terapia a avansat, fetița a început să vorbească în grupuri mici, apoi la clasă. „Acum e clasa a V-a, comunicativă, bine integrată. Suntem pe drumul unei recuperări în ambele zone, și emoțional și școlar.”

Am simțit că asta e menirea mea, să fiu acolo, în zona de vulnerabilitate.


Maria lucrează în sistemul educațional public din 2003 și din 2012 este profesor de sprijin, după ce înainte a fost logoped și educatoare în școala specială. Nu și-a dorit dintotdeauna să predea. I-a plăcut în schimb mereu matematica și ar fi vrut să studieze informatica la liceu. Părinții au trimis-o, în schimb, la Școala Normală ieșeană, liceu pedagogic faimos în Moldova.

I-a părut rău atunci, pentru că nu credea că e potrivită pentru a preda. „Nu aveam latura maternă foarte dezvoltată și credeam că e un instrument necesar în munca cu copiii. Eu sunt mai mult pe funcțional.” A ajuns să-și iubească munca practicând-o. În clasa a IX-a a început practica la un centru de plasament și noaptea îi visa pe copiii cu care lucra ziua. „Îi visam la mine în cadă, făcându-le baie și îmbrăcându-i curat, ținându-i în răsfăț și relaxare.”

În 2005 s-a angajat într-o școală pentru copii hipoacuzici. Era la mare când a aflat de post și vorbea cu mama ei la telefon despre asta. Mama ei îi spunea că e o oportunitate, că va învăța limbajul semnelor, ceea ce e mai bine decât o limbă străină. „Exact în clipa aia am primit în mână o carte poștală de la UNICEF cu o fetiță, cu ochii albaștri”, își amintește ea. „Când m-am uitat la fetiță am simțit tot ce voi face eu în meseria mea. A fost o chestie care a durat o secundă. Am simțit că asta e menirea mea, să fiu acolo, în zona de vulnerabilitate.”

Spune că a simțit multă vreme un conflict interior – investiția emoțională era mare și munca nu îi era mereu validată de societate. În 2009, după ce i s-a tăiat 10% dintr-un salariu de 1.000 lei, a vrut să iasă din sistem. A mers la interviuri în sistemul privat, dar i se spunea mereu că nu se va putea adapta după șase ani de muncă în cel public. „A trebuit să rămân și să-mi caut resursele interioare ca să fie bine pentru mine. M-am focusat foarte multe pe a fi mai implicată în relația cu copiii.” Între timp și salariul ei a crescut.

Nu își deschide niciodată telefonul cât lucrează cu copiii și încearcă să nu se gândească la nimic altceva decât la ce are în față. Cel mai greu i se pare parteneriatul cu profesorul sau învățătorul de la clasă. Înțelege că se simt uneori copleșiți când lucrează cu copii cu CES, fără să aibă neapărat un sistem care să-i fi pregătit pentru asta, dar o deranjează când simte că atenția trece de pe copil pe disconfortul profesorului de a aborda un elev diferit. Până la urmă, spune ea, este dreptul copiilor să beneficieze de toate serviciile comunității din care fac parte. „Integrarea școlară este doar o mică parte din ceea ce înseamnă integrarea socială a copiilor.”

Încearcă să construiască puntea între copiii cu CES și școală prin umor și discriminare pozitivă. Are tot timpul o glumă la îndemână și, înainte de pandemie, copiii cu care lucrează aveau zile cu musafiri. Adică zile în care își invitau colegii tipici la cabinet, îi așteptau cu ceai și biscuiți și le arătau ce fel de lucruri fac când nu sunt la ore. Experiența era atât de distractivă încât de multe ori după astfel de vizite musafirii încercau să-și convingă părinții că și ei au nevoie de nevoie de sprijin.

Nu e o meserie ușoară, dar tocmai asta îi place Mariei. A descoperit că și munca cu copiii cu CES e tot matematică. Trebuie să faci sisteme, să corelezi obiectivele tale și ale părinților cu potențialul copiilor. În viziunea ei, totul e o matrice în care este esențial ca fiecare element să fie bine gândit și plasat. „Pentru mine a fost dorința de a face din meseria mea un fel de problematizare. Am vrut să fie complicat. Și în ziua de azi orice diagnostic îmi intră pe ușă pentru mine e ca o problemă de matematică care mă incită să o rezolv.”


Acest material a fost realizat de DoR cu sprijinul UNICEF în cadrul unui parteneriat media.