Nevoia de mai multă atenție

Un copil cu nevoi speciale e integrat cu ușurință într-o clasă unită.

Învățătoarea Ioana Ursuleanu spune că e important ca în clasă să se creeze un „cuib de iubire”, un spațiu sigur pentru copii. Fotografie din arhiva personală.

„O să ai un băiețel care are nevoie de mai multă atenție”, își amintește învățătoarea Ioana Ursuleanu că i-a spus directoarea școlii acum patru ani, când a preluat clasa pregătitoare după ce a revenit din concediul de creșterea copilului.

Știa ce înseamnă mai multă atenție fiindcă, cu două generații în urmă, integrase o fetiță cu dizabilități motorii, care nu-și putea mișca bine mâinile. Erau multe momente când fetița în scaun cu rotile avea nevoie de ajutor, când o ridica să poată scrie și ea la tablă, când o încuraja ca să nu se simtă diferită de ceilalți.

Ursuleanu învățase atunci că incluziunea copiilor cu dizabilități înseamnă în primul rând să le construiești de la început un spațiu sigur, în care să se simtă iubiți și apreciați. Așa a fost și cu prima fetiță pe care a integrat-o, „era așa scumpă, ne-am lipit una de alta, și copiii la fel, ne-am lipit toți, care mai de care voia să o ajute”.

Nu știa ce fel de probleme are Octavian, băiețelul pe care urma să-l primească în clasa pregătitoare, dar știa că trebuie să aibă o șansă. Înainte de începerea școlii, mama lui, Olimpia, i-a povestit că băiatul are autism, că va veni cu un terapeut-însoțitor la ore și că de un an se mutaseră din Iași la București ca Octi, așa cum îl alintă toți, să aibă parte de o intervenție terapeutică mai bună.

Ioana Ursuleanu are 43 de ani și peste 20 de experiență ca învățătoare. A absolvit Liceul Pedagogic, o școală pe care i-a ales-o bunicul când ea era în clasa a V-a, fiindcă era aproape de casa din Drumul Taberei și potrivită pentru o fetiță cu talent la desen. A devenit învățătoare imediat după liceu, timp în care a făcut Facultatea de Litere, română-engleză, la fără frecvență.

Până să ajungă la Școala nr. 1 „Sfinții Voievozi” din zona Griviței, unde predă acum, a trecut prin mai multe școli, în Drumul Taberei, Militari și Giulești. Când a început să lucreze cu Octi nu știa mare lucru despre autism, doar cum se manifestă, din lecturi de pe internet și ce mai aflase de la alte colege învățătoare de-a lungul timpului. Nu participase la formări pentru profesori despre cum să lucrezi cu copii cu autism și nici nu știa dacă există vreun ghid. S-a gândit că, la fel ca în lucrul cu copii tipici, importantă e deschiderea ei la metode creative, flexibilitatea („să te poți adapta rapid la situații”) și „lipiciul” („am fost mereu lipită de copiii, îi iau în brațe, le fac codițe fetelor, ne jucăm”).

La început, Octi venea la școală însoțit de unul dintre terapeuții săi, un proces pe care mulți părinți de copii cu autism îl adoptă când încearcă incluziunea într-o școală de masă. Într-un sistem educațional ca al nostru, unde învățătorul are grijă singur de o clasă cu un număr mediu de 25 de copii, e nevoie de încă cineva ca să ajute un copil cu nevoi speciale să se adapteze, să țină ritmul.

Octi era atent la oră, răspundea când era întrebat, știa să spună la ce pagină din manual a lucrat la ore. Erau progrese remarcabile pentru un copil afectat de autism care, cu un an în urmă, spune mama lui, lovea, lua obiecte din mâinile celorlalți fără să ceară și nu reacționa când îl rugai să facă ceva. La Iași nu făcea progrese, iar în grădinițele și școlile publice, directorii strâmbau din nas când auzeau că are autism și că va veni cu însoțitor la ore.

De asta a și decis Olimpia să se mute la București. (Soțul și cei doi copii mai mari au rămas la Iași, iar mama și Octi îi vizitau săptămânal, făcând naveta cu trenul.) Terapeuții dintr-un centru din București, unde l-a înscris, au făcut minuni, spune mama, și tot de acolo a aflat că Școala nr. 1 acceptă ușor copii cu nevoi speciale.


O clasă unită ține departe bullyingul

Cel mai important, spune Ioana Ursuleanu, a fost ca de la început să creeze în clasă „un cuib de iubire”, în care toți copii să învețe să se aprecieze, pe ei și pe colegi, „să unească clasa”.

E antidotul potrivit în fața bullyingului și prejudecăților. Crede că a reușit să facă asta fiindcă plănuiește de fiecare dată să vorbească foarte mult cu copiii încă din clasa pregătitoare. Le povestește și despre viața ei personală, ce năzbâtii a mai făcut băiețelul ei de 5 ani și cum a reacționat ea la ele.

Nu a fost nevoie să le spună copiilor că Octi e diferit, ci doar că e puțin mai sensibil și are nevoie de încurajări mai dese. I s-a părut mai important să le spună tuturor că sunt diferiți. „La fiecare trebuie văzut ce are mai slab sau mai puternic și scos în evidență talentul sau atuul. Le-am spus că toți avem defecte și că nu suntem buni la toate, să nu se supere dacă nu le iese ceva, să se gândească că fiecare avem ceva aparte, în timp se pot perfecționa.”

După primul semestru, învățătoarea a observat că nu reușește să formeze o relație cu Octi, care se grăbea să-și roage terapeutul să răspundă la lecție în locul lui. Așa că învățătoarea a întrebat-o pe mamă dacă nu vrea să încerce să-l lase pe băiat să vină neînsoțit. Mama s-a bucurat, fiindcă a simțit că învățătoarei îi pasă și, în câteva săptămâni, băiatul s-a obișnuit.

Învățătoarea a observat că lui Octi îi place ca la dictare să stea „un pic, doar un pic” lângă el, ca să-i dea curaj. I-a ales colegi de bancă care sunt calmi și înțeleg ușor când Octi are nevoie de ajutor. Ioana Ursuleanu obișnuiește să-i spună „iubitule” chiar și într-o discuție mai serioasă, uneori când îl mustră fiindcă băiatul nu vrea să scrie. Iar el o imită și i se adresează cu același apelativ, „iubita”.

E important să fii flexibil, să știi ce-i place copilului și să adaptezi lecția sau tema, aducând elemente care-i plac, spune Ursuleanu. Lui Octi îi place muzica. Adoră instrumentele și cântă bine la pian. Spre exemplu, a fost atentă ca serbările să aibă teme muzicale. La una dintre ele, Octi a cântat la orgă. „S-a simțit bine când a fost aplaudat de colegii lui, care i-au spus «Bravo, Octi, ce frumos ai cântat» și pe el asta îl încântă foarte mult, se luminează la față”, spune Ursuleanu. „Integrarea asta înseamnă.”

„Nici nu știu când au trecut anii ăștia”, spune Olimpia despre ultimii patru ani, când tot ce a făcut a fost să aibă grijă de Octi, să-l ducă la școală și la alte cursuri prin București, de la pian la înot la engleză și la soroban (tehnică japoneză de calcul). Octi e acum în ultimul an de primară. Au oprit intervenția specializată la centrul pentru copii cu autism pentru că nu mai era nevoie. A continuat cu niște ore de psihoterapie, pe care le-a întrerupt în primăvară, din cauza pandemiei, când s-au întors o perioadă la Iași.

„E un copil vesel, sociabil”, spune mama. Ca mulți alți copii de vârsta lui, e pasionat de Minecraft, de toate aparatele cu butoane, de la telefonul mobil la mașinile de spălat, și-și dorește un aparat foto care să-i printeze pe loc fotografiile. Mama crede că incluziunea lui în școala de masă a fost un succes fiindcă învățătoarea a creat o legătură cu fiul său, dar și cu ea. „Copiii au simțurile astea dezvoltate, ei simt când sunt integrați, băgați în seamă. Dacă nu îi bagi în seamă deloc, îi lași în banca lor, considerând că au handicap, cum consideră mulți învățători, nici ei nu o să aibă progrese.”

Ursuleanu va prelua anul viitor o nouă clasă de copii de 6 ani. Crede că e mai pregătită decât era acum cinci ani să ajute un copil cu nevoi speciale. Știe că fiecare copil este unic, fie că are sau nu dizabilități, așa că nu crede că există o rețetă magică. Mizează însă pe trei lucruri, care ar putea funcționa ca sfaturi și pentru alți profesori: datoria profesorului e mereu față de copil; poți uni o clasă dacă începi din prima zi; iar lucrul cel mai important e să-i oferi curaj unui copil.


Acest material a fost realizat de DoR cu sprijinul UNICEF în cadrul unui parteneriat media.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *