Secetă, tractoare și TikTok în Botoșani

O școală din Botoșani pregătește viitori mecanici agricoli. Povestea lor e mai mișto decât crezi, dar și amenințările cu care se confruntă, mai mari decât ar trebui. 

De Oana Filip
Fotografii și video de Bogdan Dincă
5 august 2022


Ascultă povestea în varianta audio:

Uite ce trebuie să știi dacă ai doar un minut să citești:

Vara asta am vizitat școala profesională „Gheorghe Burac” din comuna Vlăsinești, județul Botoșani. Din 2015, aici învață băieții din împrejurimi cum să devină mecanici agricoli, adică profesioniști capabili să conducă și să repare tractoare, combine și alte utilaje agricole.

E o meserie importantă pentru că fără acești mecanici nu s-ar putea face muncile agricole în ferme mari. Nu poți semăna, erbicida sau recolta dacă nu ai tractoare și degeaba ai tractoare dacă nu are cine să le conducă. Și, ca în multe alte domenii în România, există mai puțini profesioniști decât e nevoie – cu câteva sute mai puțini. 

De ce avem puțini profesioniști? Un mix de motive: cei pe care îi avem aleg să plece în străinătate, pentru că salarii și condiții mai bune; și tot mai puțini elevi aleg să învețe meseria și să devină tractoriști.

Tocmai de aceea am fost la Vlăsinești. Voiam să înțeleg ce face școala bine, dar și ce hopuri mai are de trecut. Am găsit așa: 

• o școală care se modernizează: de anul ăsta, copiii se mută într-o clădire unde e totul nou-nouț, de la atelierul de mecanică la uneltele cu care o să lucreze. 

• profesori care îi țin aproape pe elevi, chiar dacă mulți dintre ei au ore în mai multe localități și sunt clienți fideli ai microbuzelor. 

• copii pasionați de agricultură, dornici să muncească (în țară sau în afară, încă nu sunt siguri) și să posteze despre tractoare pe TikTok, unde e viața lor digitală.

Și am mai găsit și căldură și secetă. Multă căldură și secetă, pentru că Botoșaniul, ca mai toată țara vara asta, n-a avut parte de câte ploi avea nevoie. Și asta e problema cea mare. E minunat că copiii ăștia învață cum să conducă tractoare și că sunt pasionați de asta. Iar eforturile pe care le fac profesorii pentru ei sunt uriașe. Dar ce te faci cu toate astea când te confrunți cu o amenințare prea mare pentru tine, cum sunt schimbările climatice? 



Sunt mai multe feluri în care pot începe articolul ăsta. Pot să-ți povestesc cum se simțea vânticelul (răcoros cât trebuie) care adia pe 1 iunie, când Andrei și Lucian, doi băieți de 16 și 17 ani, erbicidau un câmp de porumb, chiar să-ți spun cum erau îmbrăcați (tricouri murdare, pantaloni scurți și băști identice, cu sigla Volkswagen), ca să ai o imagine cât mai clară. 

Sau aș putea s-o iau printr-o învăluire poetică, să-ți descriu un sat moldovenesc, dintr-un Botoșani sărac, cu case frumoase, dar goale. Aș putea să mă leg de actualitate și să-ți spun cum au devenit tractoarele arme în războiul ruso-ucrainean sau despre seceta care ne împinge să facem slujbe pentru a aduce ploaie.

Sigur, pot să încerc să fiu didactică cu un twist și să-ți spun că în momentul ăsta pe TikTok #tractor adună 5,5 miliarde de vizualizări. 

Pot chiar să fiu moartea pasiunii și să-ți descriu un TikTok – unul dintre preferatele mele este cu un tractor pe patru roți uriașe, care se ridică pe alte patru roți uriașe, totul cu Eye of the Tiger pe fundal. Ai citit bine. Și crede-mă, am descris bine. 

Sau aș putea să încep cu începutul, chiar dacă e mai plictisitor. Acum un an am citit un articol din Europa Liberă despre cum „România rămâne fără tractoriști” și de atunci m-am tot gândit la subiectul asta. Nu în fiecare seară, pentru că nu am fermă sau tractor și nici nu sunt vreo ciudată. Dar suficient de des încât să-l propun de mai multe ori editorilor mei și, într-un final, să primesc un da.

Un tractor cosind un câmp acoperit de iarbă uscată.
Ca majoritatea comunelor din România, Vlăsinești se confruntă cu o lipsă a forței de muncă calificate: de la mecanici agricoli pentru fermele din zonă, la profesori pentru școala profesională.

Înainte să ne afundăm în poveste și să desfac toate acele posibile începuturi (și să-ți spun despre domnul Smîntînă, pentru că ce e o poveste despre agricultură fără un personaj cu un nume predestinat?), hai să lămurim două lucruri pe scurt.

Unu: problema de la care plecăm. România se confruntă cu lipsa personalului calificat. Când te plângi că nu găsești tâmplari sau electricieni buni, te plângi de fapt că nu ai forță de muncă calificată. În agricultură, asta se traduce prin mai puțini tractoriști și mecanici agricoli decât avem nevoie. Un memoriu trimis anul trecut către Ministerul Agriculturii de mai multe asociații agricole spunea că ar mai trebui cel puțin 400 de profesioniști. Cauzele pentru aceste lipsuri sunt multiple, dar dacă ți-a trecut deja prin cap migrația în străinătate sau starea proastă a învățământului profesional, ești pe calea cea bună. 

Doi: de ce ar trebui să-ți pese. Adevărul e că tractoarelor și tractoriștilor nu le pasă dacă ție îți pasă de ele. Băieți precum cei din articolul ăsta înfruntă vară de vară temperaturi tot mai ridicate ca să recolteze, de exemplu, lucerna, o plantă furajeră cu care sunt hrănite animalele care apoi sunt tăiate și devin carnea din șaorma ta. Tractoarele lor sunt, destul de literal, motoarele agriculturii și, fără ele, viața ta nu ar putea fi așa de confortabilă. Asta e o realitate, fie că suntem conștienți de ea sau nu. 

OK. Acum să pornim la drum, ca un tractorist la semănat. 

Proful de rulmenți

În marea istorie a omenirii, drumul tractorului începe în satul Clayton, Iowa, în 1892, când americanul John Froelich scoate pe câmp primul proto-tractor, un motor pe benzină care putea să meargă înainte și înapoi. Dar, în istoria particulară a acestei povești, drumul meu începe în localitatea Vlăsinești, Botoșani, la sfârșitul anului școlar 2022. 

În comuna cu aproape 3.000 de locuitori, 20 de băieți în jurul vârstei de 16 ani se gândesc la rulmenți și pistoni într-o sală de clasă. Sunt printre cei 81 de elevi ai școlii profesionale „Gheorghe Burac”, toți viitori mecanici agricoli. Sunt băieții care au apărut deja în presa locală sau națională, băieții care nu doar că vor ști să conducă tractoare, ci se vor pricepe și la reparat utilaje și vor avea cunoștințe de agricultură. Sunt băieții care ar trebui să rezolve problema de la care am plecat, adică nevoia de forță de muncă calificată în agricultură. 

Bine, deocamdată sunt doar niște băieți care încearcă să nu se facă de râs cât e „presa” (adică eu) în clasă. Așa că, deși știu foarte bine ce e rulmentul, tot răspund ceva mai greu la întrebările profesorului de mecanică. Acesta este domnul Marcel Smîntînă, despre care ți-am promis că-ți spun mai multe. El le explică copiilor cum stă treaba cu rulmentul.

Domnul profesor Smîntînă în câmp, arătând cu mâna în zare.
Marcel Smîntînă e fermier de peste 25 de ani (cultivă porumb, floarea soarelui, grâu etc.) și profesor la școala profesională de patru ani. Pentru că muncește mult, concediile sunt rare, către inexistente.

Domnul Smîntînă are 49 de ani și, dacă ne uităm la lista de meserii cu care se poate lăuda până acum, avem așa: profesor, fermier, apicultor și consilier local PSD în orașul Săveni, Botoșani.

Meseria de profesor e cea mai nouă, iar cea de fermier – cea mai veche. S-a apucat de predat acum patru ani, iar fermier e de 25. A învățat să facă agricultură la ferma părinților lui, a terminat un liceu cu profil agricol la Săveni și apoi, la seral, Universitatea de Științele Vieții „Ion Ionescu de la Brad” din Iași (USV Iași). Acum administrează, alături de fratele lui, 300 de hectare pe care cultivă the classics: porumb, floarea soarelui, lucernă, grâu. Unele din hectarele astea se văd chiar de la școală; gluma locală e că el ar trebui să plătească școala că-i supraveghează terenurile.

Stilul lui de predare e un mix. Și-a dat seama că cel mai bine e să își apropie copiii, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i lase să i se urce în cap. Din armata făcută la Cluj a învățat că e bine să nu lauzi omul, că mereu e loc de mai bine, așa că mie, de exemplu, poate să-mi spună cu mândrie: „aici uitați ce bine a arat băiatul mic din prima bancă”, dar băiatului mic din prima bancă, nu, că apoi nu mai ară chiar la fel. 

Nici nu-i place să-i certe excesiv. Odată s-a oprit din a admonesta un copil de față cu mama sa, când și-a dat seama că e posibil ca băiatul să-și ia bătaie acasă. A preferat să-i bată obrazul când au rămas doar ei doi. Știe care e situația părinților, știe cât muncesc copiii. Le ia cadouri de ziua lor, încearcă să afle ce li s-a întâmplat când vede că nu sunt în apele lor și să le explice lucrurile pe înțelesul lor. 

„Pe copii trebuie să-i iei de la nivelul la care sunt, nici mai sus, nici mai jos”, crede el, și așa încearcă să procedeze. 

Azi, la ora despre rulmenți, nivelul lor e ridicat – cel puțin pentru mine. Când tu habar n-ai să faci o omletă, cineva care știe ce e ăla un scalion ți se pare un bucătar de stea Michelin. Elevii de aici vorbesc și manevrează cu o ușurință fascinantă lucruri precum coroana de la cutia de viteze (nu-ți imagina diadema reginei Angliei, ci o roată dințată).

Domnul Smîntînă spune că la școală poate pune în practică tot ce a învățat la facultate. „Ăsta mi-a fost motivul când m-am dus la școală. Să-i pot învăța pe copii.”

Ușurința asta îl bucură pe domnul Smîntînă, că doar el și colegii lui i-au învățat.

A rămas aici, și ca profesor, și ca fermier, pentru că ăsta e locul lui. Pe pământurile astea a copilărit, a învățat să muncească (tatăl lui era să primească o amendă când polițistul local i-a văzut pe copiii Smîntînă conducând singuri tractorul la câmp; poți să-l asculți cum spune povestea în video) și de ele are acum grijă.  

„Mi-o fost foarte greu, nu greu. Azi a fost o căldură enormă, îmi arăta undeva la 39 de grade în mașină. Frigea pământul. Dar am fost pe câmp. Am fost pentru că ăsta este lucrul care mă relaxează.” Ca să îngrijească pământul, a renunțat la concedii, a rămas mereu aproape de casă. 

Singura lui fiică probabil nu-i va urma calea. E mândru de ea, ca orice tată. A făcut o facultate, e polițistă, dar, sigur, o parte din el s-ar fi bucurat să-i continue munca. De asta s-a făcut profesor? În parte, da. Dacă îi învață pe copii să facă agricultură, poate mai mulți vor vedea că pot trăi din pământ și vor dori să rămână în zonă, nu vor vinde pământul ca să plece și să muncească în străinătate. Și, până la urmă, pământul nu-ți dă bună ziua când te vede pe stradă, nu-ți mulțumește că l-ai făcut om. 

Academia tractoriștilor

Dacă în fața ușurinței cu care elevii manevrează rulmenți atitudinea domnului Smîntînă e de „uite ce bine au învățat”, atitudinea băieților e de „nu chiar așa complicat”, ceva la ce te-ai aștepta de la niște copii care urmează „Academia tractoriștilor”, cum a denumit presa școala din Vlăsinești. Dacă „Academia” e numele de scenă, numele de toate zilele e Școala profesională „Gheorghe Burac” (Gheorghe Burac este un profesor din sat. Are 86 de ani și e alive and kicking, dacă erați curioși).

Prima școală de orice fel din Vlăsinești a fost înființată în 1865, un an în care localnicii, deveniți proprietari de pământ după reforma din 1864, sunt loviți de o secetă groaznică, care-i forțează să renunțe la proaspăta independență, să-și vândă terenurile și să se întoarcă în slujba boierilor locali. Patru ani mai târziu, majoritatea sătenilor lucrează tot la boier, dar școala continuă să existe și are 24 de elevi, toți băieți. 

Plăcuța comemorativă cu ocazia aniversării a 131 de ani de existență a școlii din Vlăsinești.
Școala profesională de mecanici agricoli are în prezent 81 de elevi și până acum au existat cinci generații de absolvenți.

Actuala școala profesională de tractoriști din Vlăsinești a fost înființată în 2015, un an în care Monitorul de Botoșani vorbea despre „pagubele uriașe făcute de secetă” (fermierii au avut pierderi de aproape 200 de milioane de lei), nevoia de muncitori calificați, orice de la măcelari, mecanici agricoli sau lucrători în HoReCa, și scăderea numărului de elevi, după ce tot mai mulți copii pleacă la părinții lor în străinătate.

(Apropo de nimic: cel mai random titlu peste care am dat explorând arhiva fizică din 2015 a Monitorului: „Tânără la urgență după moartea pisicii”. Știrea era că o tipă a făcut un atac de panică după ce pisicuța i-a căzut de la etaj.)

Dacă în sat exista deja o școală generală, de ce era nevoie de una profesională?

„Ne-am gândit la șansele elevilor de a-și continua studiile după absolvirea clasei a VIII-a, mai ales că în zonă sunt destul de multe ferme agricole care își căutau muncitori calificați pe această profesie de mecanic agricol”, mi-a explicat Lidia Macsiniuc, directoarea școlii din Vlăsinești, când ne-am văzut. Ea e cea care, împreună cu administrația locală și primarul de atunci, Lucian Trufin (acum senator PSD), a înființat școala profesională. Au depus o solicitare la Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar, instituția care acreditează școlile și liceele, și au folosit o clădire aflată la câteva minute de școala generală.

Mai exista un important pro pentru școală profesională în Vlăsinești, mi-a spus ea. Banii. Vlăsinești e la 4 kilometri de Săveni, adică o călătorie mai scurtă de 10 minute cu mașina, și 29 de kilometri de Botoșani, un drum pe care îl parcurgi în 40 de minute cu mașina. Pentru un copil, distanța Vlăsinești-Botoșani ar însemna să fie dus și adus cu mașina cinci zile pe săptămână, ceea ce ar costa aproximativ 150 de lei. Dacă părinții n-au mașină sau sunt ocupați dimineața și după-amiaza, copilul poate să meargă cu un microbuz, care costă 200 de lei. Sigur, transportul cu microbuzul este decontat, dar asta doar la sfârșitul lunii. Iar să stea la un internat în Botoșani e scump.

Ce e o școală profesională

E momentul să-ți spun care e treaba cu școlile profesionale. Pe scurt, sunt o formă de învățământ care durează trei ani și în care înveți și materii clasice de liceu (mate, română, engleză, istorie), dar și o meserie. Există mai multe facilități, printre care o bursă lunară de 200 de lei, pe care o primesc toți elevii. 

Dacă în alte locuri poți învăța să fii și măcelar, brutar sau frizer, școala din Vlăsinești pregătește copiii doar pentru meseria de mecanic agricol. Conform definiției, asta înseamnă că vor fi capabili „să execute operații de întreținere și reparare a tractoarelor și a mașinilor agricole (gândește-te la combine, batoze, semănătoare) și să execute lucrări agricole”. Deci nu doar să știe să conducă un tractor, ci și să-l repare și să-l folosească eficient pentru semănat, erbicidat și recoltat.

Ca să atingă acest scop, elevii au materii de specialitate, partea de teorie a meseriei alese, și ore petrecute în câmpul muncii (la propriu), partea practică. În clasa a IX-a învață, printre altele, desen industrial: cum desenezi piese și redai toate informațiile posibile despre ele. 

Rezultatul arată așa:

Schema unor mașini de împrăștiat îngrășăminte, desenată de un elev.

În clasa a X-a învață mecanică de la domnul Smîntînă, unde află cum funcționează tractorul, cum să identifice defecțiuni și să le repare. „Un bun profesionist își dă seama dacă motorul merge rotund sau s-a înțepenit ceva”, spune domnul Smîntînă. „Ascultă și spune «asta îi problema».”  

În clasa a XI-a au tehnologia culturilor, materia la care învață despre utilaje, clasificarea utilajelor, moduri de lucru în agricultură. Intră în detalii pe care n-ai nevoie să le știi ca să conduci, dar ai nevoie dacă vrei s-o și faci eficient. De exemplu, știai că, dacă recoltezi lucerna pentru vaci dimineața, riști s-o iei cu ceva noroi (de la rouă și pământ) care îi afectează calitatea și, în final, afectează sănătatea animalului și cantitatea de lapte pe care o primești? Bunele practici spun să recoltezi după-amiaza. 

Pe lângă toate astea, pe parcursul anului elevii merg în ferme unde mecanicii agricoli îi ajută să și facă lucrurile despre care învață. Școala colaborează cu șapte agenți economici. E vorba de fermieri precum doamna inginer agronom Aurica Ababei sau domnul Smîntînă (da, același) și fratele lui, dar și jucători mai mari, ferme cu mii de hectare.

Când termină clasa a XI-a, copiii din Vlăsinești și de la alte profesionale nu dau Bacalaureatul, ci un examen de teorie și o probă practică, ca să primească un atestat cu care se pot angaja. Dacă vor totuși să-și continue studiile, pot să facă din nou clasa a XI-a și a XII-a la un liceu teoretic (poate fi și seral) și să dea mai apoi BAC-ul. 

Când știi că ai reușit în viață

Uite un exemplu de cum arată succesul pentru școala din Vlăsinești. Marius Ivănescu are 19 ani și câștigă în jur de 5.000 de lei pe lună. Locuiește tot în Botoșani, comuna Hănești, și lucrează la o fermă din apropiere. A ales școala pentru că e aproape de casă și oricum era pasionat de tractoare; tatăl lui a fost tractorist, la fel și bunicul și străbunicul. „Când eram mic, mă uitam când trecea prin fața porții ditamai utilajul și mă gândeam «când o să conduc și eu un asemenea utilaj»?”

I-a plăcut la școală, și-a dat interesul în practică și, când a terminat, s-a angajat. „Văzându-mă patronul că sunt mai tânăr și mă descurc foarte bine, mi-a spus că a accesat un proiect de un milion jumătate de euro prin care aduce utilaje noi și dacă nu vreau să mă angajez la el.” Marius a zis da, iar acum e cel mai tânăr mecanic agricol din cei cinci care lucrează la fermă. 

Recent, l-a sunat pe domnul Smîntînă, pentru că se gândește să-și continue studiile și voia să știe ce pași ar trebui să facă. Vrea să-și dea BAC-ul, apoi să dea la facultatea de agronomie și să devină inginer. „Având în societatea în care lucrez doi ingineri, mă uit că ei toată ziua se plimbă cu mașina și au salarii mai mari decât mine”, mi-a spus. „Am zis că uite, ei se plimbă cu mașina și eu sunt tânăr, nu pot să învăț ca să fiu și eu ca ei?”

O cositoare și iarbă uscată.

Până la schimbarea de carieră, Marius se ocupă de noile utilaje. Printre ele, și un tractor Valtra G125

Nu știu ce-ți imaginezi tu când spun tractor. Probabil o cabină roșie pe niște roți sănătoase, hurducăind pe o uliță. Ei bine, Valtra G125 e în altă ligă, cum un BMW e în altă ligă față de o Dacie. Îndeplinesc aceeași funcție, sigur, dar experiența, eficiența, feelingul nu se compară. Valtra e un tractor finlandez cu 125 de cai putere, sistem de purificare a gazelor pe care le elimină și capacitatea de a porni în frig. Are 24 de trepte de viteză, care la tractoarele moderne sunt împărțite între Rabbit – Iepuraș –, adică au viteze rapide, de mers pe drum sau la câmp întins, și Tortoise – Broscuță Țestoasă –, viteze de făcut manevre și lucrări de precizie (au chiar și desene cu animalele respective). 

Are apărători de noroi în față și în spate, un rezervor de 180 de litri de motorină, un parbriz care urcă până pe acoperișul cabinei, pentru maximă vizibilitate, o cabină cu radio, aer condiționat, un joystick pentru comandat diferite supape care eliberează diferite lucruri și un scaun cu suspensie, ca șoferul să nu se scuture cât muncește. Are aproape trei metri înălțime și 9.500 de kilograme. Vine cu un sistem care-ți permite să controlezi prin TouchScreen unele acțiuni ale utilajelor atașate și o aplicație pe telefon care îți arată istoricul deciziilor luate de șofer. Cum ar spune materialele promoționale, are: „personalitate, fiabilitate și funcționalitate”. Prețul? Până în 100.000 de euro. 

Știu că au fost multe informații despre tractoare, dar asta e treaba cu ele. Dacă le reduci la esență, fac același lucru din 1892, de când a ieșit primul în câmp: își împrumută puterea pentru a pune în mișcare alte utilaje care seamănă, stropesc, treieră sau recoltează. 

Dar odată ce stai să te gândești, sunt nebunesc de complexe. Din secolul XIX până azi, oamenii le-au tot perfecționat, crescând cantitatea de muncă, calitatea și confortul pe care pot să le ofere. La început, un tractor se întorcea cu manivelă, se oprea la frig și șoferul nu avea o cabină. Acum sunt practic niște gadgeturi fancy (a le repara înseamnă adesea a umbla la software mai degrabă decât la piese), numite de cei care le produc sau care le manevrează „OZN-uri”, „nave spațiale”, „roboți”, „monștri”. 

Și școala din Vlăsinești e locul unde băieții învață despre ele.

Problemele cu care se confruntă școala

Mereu există și din astea. Când am plecat la drum, mă așteptam ca problemele să fie legate de echipamentele de pe vremea bunicului. Și e și asta adevărat. Școala are cărți de tehnologie bune, dar de dinainte de Revoluție, cu piese adunate de la diverse tractoare din generații mai vechi, iar în clădire vara e cald și iarna e frig. 

Dar nevoia asta s-a putut rezolva. Consiliul local Vlăsinești a investit în școală, a accesat fonduri europene de peste un milion de lei și a renovat o clădire mai veche, a echipat-o cu table interactive și a cumpărat utilaje moderne: un tractor, o semănătoare și o instalație de erbicidat. Din septembrie, elevii o să se mute aici și o să poată să dezmembreze și să asambleze utilaje mult mai apropiate de cele cu care vor lucra în ferme.

Clădirea are un atelier auto afară, dar și unul la interior pentru iarnă, plus o mulțime de unelte pe care nu le înțeleg, dar care sunt nelipsite când vrei să repari o batoză, un tractor sau o mașină. Totul e nou, până și flexurile și ciocanele, destule pentru fiecare elev din fiecare clasă. 

Directoarea Macsiniuc n-ar spune că e mândră neapărat, ci mulțumită. Mulțumită că, împreună cu consiliul local, a făcut-o și pe asta, chiar dacă n-a fost ușor. 

Doamna directoare în fața unei băncii noi din școală.
Lidia Macsiniuc este profesoară de română și directoarea școlii din Vlăsinești.

O problemă mai greu de rezolvat sunt plecările. Vlăsineștiul e un sat frumos, cu case îngrijite, multe goale. Macsiniuc s-a născut aici și știe să-ți spună la fiecare: „Aici sunt plecați în afară, aici mai e doar o bătrână, aici au vândut”. Sunt și case la care spune: „Aici s-au întors, aici a venit o familie din altă parte”, dar mult mai puține. 

De-a lungul anilor, Macsiniuc a văzut cum satul s-a pustiit de oameni. De mică spune că a fost legată de casă. A lucrat și în alte părți, dar tot aici a vrut să se întoarcă. 

„Nu cred că toată lumea trebuie să plece la oraș”, mi-a spus. „Și copiii de aici trebuie să aibă o șansă. Să fie cineva care să-i cunoască. Poți să fii profesor și la tine în sat, nu e obligatoriu să pleci la Iași sau Timișoara. Asta e important, să-l ajuți pe fiecare să-și găsească drumul în viață.”

Și Smîntînă, și Macsiniuc, și alți profesori cu care am vorbit la școală mi-au spus când i-am întrebat de ce continuă să predea că o fac pentru sentimentul pe care-l au când se întâlnesc pe stradă cu foști elevi și văd că au ajuns oameni mari. Că sunt adulți cu slujbe și familii, care și-au găsit un loc în viață. Unii au fost primii din familie care au rupt cicluri de sărăcie sau violență. Când ai avut la școală copii care, cum spune directoarea, vin la clasă să se odihnească după ce deja au muncit din greu în curte, copii abandonați de părinți plecați în străinătate sau pur și simplu în altă parte, copii care vin cu aceleași încălțări anotimpuri la rând, cred și eu că te mândrești cu poveștile de succes și te motivezi să continui.

Când au deschis școala, profesorii erau îngrijorați că elevii nu vor dori să vină din cauza stigmei cu care încă e asociată ideea de profesională. Deși asta e adevărat la nivel național – doar 1 din 10 elevi a optat pentru școli profesionale în acest an –, la nivel local, nu stă în picioare. Nici nu au început înscrierile pentru 2022/2023, că pe Macsiniuc deja o sună directori de la școli dimprejur să-i spună că au doritori. Mai știe și ea câțiva absolvenți de generală din Vlăsinești care vor să-și continue școala acasă. 

„Mi se pare un succes [școala din Vlăsinești], pentru că la 81 de elevi asta înseamnă peste 20 de elevi pe clasă, ceea ce e foarte bine”, mi-a spus și Crenguța Bărbosu, director program Agricultură și Dezvoltare Rurală World Vision, un ONG care colaborează cu licee pentru îmbunătățirea învățământului agricol. 

Un punct de atracție important pentru băieți este posibilitatea de a obține gratuit permisul auto categoria B și cel de TR, dar mai ales cel auto îi motivează. Într-o zonă în care dacă n-ai mașină depinzi de microbuz ca să pleci la distracție, la dentist sau la cumpărături, permisul auto îți dă libertate și independență. Libertate și independență pentru care, fără școală, ar trebui să scoată din buzunar cel puțin 1.600 de lei, fără să mai punem la socoteală și prețul mașinii.

Toți băieții cu care am vorbit mi-au spus că abia așteaptă să-și ia carnetul. Pentru unii, e acel lucru care i-a motivat să aleagă școala și singurul cu care cred că o să se aleagă. Pentru alții, e unul dintre mai mulți factori, dar pentru toți e ceva al dracului de important. 

Lucian Oniciuc are 17 ani și iubește tractoarele, dar acum ce-și dorește mai mult decât orice este permisul auto. S-a săturat să stea după microbuze, să se roage de prieteni, să fie la mila celor două surori mai mari. „Urăsc asta. Fără permis. Îi greu. La noi sunt patru microbuze pe zi și mai mult la ocazie.” Când va veni ziua cea mare, se gândește să-și ia un Audi A6 ori un Golf 5. Împlinește 18 ani la anul în aprilie.

„Nu mai e mult”, am încercat să-l înveselesc.

„Zic unii, pentru mine e mult.” 

Dacă echipamente și elevi are, care sunt problemele cu care se confruntă școala? 

De exemplu, nu e ușor să îi convingă pe fermieri să ia elevi în practică. „Cumva, îi înțelegem și pe ei, e totuși o responsabilitate”, mi-a spus directoarea. „Au fost și agenți economici care au spus: îmi plătesc oamenii să muncească în fermă, nu să aibă grijă de copii de la școala ta. Alții care spun: eu îi primesc, dar doar pe X, Y, Z, că celălalt mi se pare mai energic, mai nu știu cum.”

Un peisaj de țară cu iarbă uscată și galbenă și un tractor roșu.

Apoi, mai greu decât găsitul elevilor sau al fermierilor s-a dovedit a fi găsitul profesorilor. Și profesori de română, matematică, informatică, dispuși să facă navete cu microbuzul și să se împartă între mai multe școli (pentru că nu și-ar putea face norma doar cu orele de la Vlăsinești), dar mai ales profesori la materiile de specialitate. Domnul Smîntînă a început colaborarea cu școala ca fermier care îi ajută pe elevi în practică, dar după ce profesorul de mecanică a decedat, școala i-a propus să preia el funcția.

Profesorii nu se găsesc greu doar în Vlăsinești. „Din ce în ce mai puțini profesori se duc către zona de agricultură. Asta e foarte grav”, spune și Bărbosu, de la World Vision. „Pe lângă că e lipsă de profesori și manuale învechite, ne dăm seama că un profesor care se mișcă între trei licee are mai puțin timp și disponibilitate și scade calitatea predării.”

O altă problemă specifică este ce se întâmplă cu copiii care nu au 18 ani împliniți când termină școala. Până la majorat, nu se pot angaja ca tractoriști, pentru că nu au voie să conducă tractorul pe drumuri publice. Adică l-ar putea manevra în câmp, dar până acolo ar trebui să-i ducă altcineva. Asta îi descurajează pe fermieri să-i angajeze pe băieți imediat, iar pentru unii, o perioadă de un an, chiar câteva luni, fără o sursă de venit nu e o opțiune, așa că pleacă să muncească necalificat în afară. 

Ca o paranteză. La mijlocul verii s-a mai adăugat o provocare pentru școală: o propunere de lege a Ministerului Educației prevede desființarea școlilor profesionale și reînființarea lor în cadrul liceelor tehnologice, care ar deveni licee profesionale. Ar exista în continuare sistemul care îți permite să termini după trei ani de școală, doar cu o calificare, dar copiii ar putea să-și continue studiile mai ușor în cadrul liceului, dacă își doresc. 

Doi copii și multă muncă

Acum că ți-am zis de școală, hai să-i cunoaștem mai bine pe băieții care învață aici. Încă nu au avut nicio fată înscrisă și, cum meseria de mecanic agricol e văzută tradițional drept una de bărbați, profesorii nu cred că vor avea una prea curând. Spun însă că s-ar bucura ca într-o zi să se înscrie și fete.

Pentru asta, ne întoarcem la cei doi băieți cu sigla VW pe șepci, despre care ți-am spus la începutul acestui text.

Andrei și Lucian atașează o cositoare de tractor, sub supravegherea domnului Smîntînă.
Lucian și Andrei s-au împrietenit la liceu.

Andrei e nepotul domnului Smîntînă, un băiat solid care știe să-ți spună la ce sunt bune mai toate piesele din atelierul mecanic al liceului și care are un cont de TikTok unde postează filmulețe cu tractorul. Lucian, băiatul care abia își așteaptă carnetul și mașina, e în clasă cu Andrei și are și el TikTok (dă vina pe influența lui Andrei pentru asta). Dacă tot suntem aici, și Marius, care a absolvit școala și lucrează deja, are un cont.

Moment perfect să lămuresc o dilemă care mă obsedează: care e legătura dintre platforma asta și tractoare? 

Posesorii de cont de TikTok tractoricesc mi-au spus că e vorba de un remediu împotriva plictiselii. Să ari, să semeni, să erbicidezi sunt acțiuni diferite, pentru care folosești mașini diferite, dar odată ce ai atașat utilajul potrivit la tractor, ai făcut setările și te-ai asigurat că totul merge, urmează cam același lucru: stai în tractor și încerci să ții o linie dreaptă. 

Sau nici măcar atât, pentru că noile tractoare vin cu sisteme care te ajută să nu calci strâmb. De altfel, una dintre discuțiile mai existențiale în materie de tractoare este automatizarea. John Deere (compania de utilaje agricole care face cele mai cele tractoare) a început deja să producă modele care se conduc singure și pe care mecanicul mai degrabă le supraveghează. 

Uau, o să spui: o să vedem asta pe câmpuri în curând, o să rezolve criza muncitorilor? Și eu o să-ți spun: hold your cai putere. Tehnologia este încă foarte scumpă, iar fermierii sunt, în mare, o specie care nu adoptă cu ușurință schimbările. 

Așa că Andrei și Lucian nu trebuie încă să se gândească ce fac dacă un robot îmi ia slujba? sau de unde iau bani pentru un robot care să ia slujba omului?. Nu, ei trebuie să se gândească: ce fac când am doar pământ în față și multe ore de umplut?. Răspunsul e TikTok. Conturile lor au zeci de filmulețe, aproape toate cu tractoare. 

Ideea e că băieții ăștia doi iubesc tractoarele. Vorbesc despre ele între ei, la școală, acasă, pe câmp. Se uită la canale de YouTube sau TikTok dedicate. Lucian își cheltuie banii pe piese de tractor și pe stickere pe care să le lipsească pe parbriz, iar Andrei își ia tractorul și face cercuri cu el prin curte. Șterge apoi urmele cu mătura ca tatăl să nu-și dea seama. (Tatăl își dă seama, doar de la el am aflat anecdota asta.)

Și Andrei, și Lucian au cel puțin un tractor în curte. Nu al lor oficial, dar pe care-l conduc atât de des, că a devenit măcar proprietate comună.

Tractorul pe care Andrei ți-l prezintă când îl rogi este un Case roșu din 2003. Are aproape opt tone, 150 de cai putere, tracțiune și pe față, și pe spate, vreo 5.200 de ore de lucru. Și un „Andrei” sub formă de abțibild lipit pe parbriz, în caz că uiți al cui e și cine a lucrat peste 3.000 de ore cu el. Dacă l-ar vinde acum, ar lua 18.000 de euro; un model asemănător nou este 90.000 de euro.

Tractorul lui Lucian este un Universal 650, alt model clasic. Cântărind mai puțin de cinci tone, n-are aer condiționat și nici sistem digital. E tractorul altor vremuri, dar bun dacă vrei să înveți meserie, crede Lucian. Și, vorba domnului Smîntînă, dacă știi să ari cu ăsta, nu o să ai probleme să ari cu unul modern. Dacă l-ar vinde acum, ar scoate 3.300-4.000 de euro pe el. 

Până o să aibă bani de unul nou, cumpără ce piese are nevoie să-l țină pe Universal pe roți. Petrece câteva ore bune pe zi în el, la muncă fie pentru gospodăria lui, fie pentru a altora. Ce crede iubita lui despre atâta timp alături de tractor? „Dacă îi place într-adevăr de mine, mă acceptă așa”, spune Lucian. 

Pasiunea băieților nu s-a născut într-un vid. Amândoi au crescut în huruit de tractoare și troncănit de utilaje. Tații și bunicii amândurora au fost la un moment dat tractoriști. „Să fi avut Andrei vreo 4 anișori și, îmi aduc aminte, s-o urcat într-un tractor și era transpirat tot, era o căldură de numa’.”, spune Ionel Smîntînă, tatăl lui Andrei. „Și striga de pe tractor: mama, adu bara! Bara de agățat la utilaje, adică.”

Prima dată când a muncit cu tractorul a fost la 10 ani, când, sub supravegherea adulților, a arat câmpul. Și pentru Lucian vârsta și scopul pentru care s-a urcat pe tractor sunt tot cam aceleași. 

Tatăl lui Andrei e mândru că băiatul lui „trăiește lucrul”, că nu doar se urcă și conduce, ci vrea să înțeleagă, să fie implicat în deciziile fermei. Anul ăsta, ce o să producă ferma va fi rezultatul muncii lui Andrei, spune el.

O zi de practică

Merită să-i vezi și la practică. La o lună de când i-am urmărit erbicidând câmpul, Lucian și Andrei sunt iar pe tractor. De data asta, treaba lor e să cosească câțiva ari ai domnului Smîntînă, care-i supraveghează alături de Cornel Cricleviț, verișorul întors de la muncă din Germania. 

Andrei la volanul tractorului său.
Andrei plănuiește să meargă vara asta la mare, dar nu va sta mult pentru că trebuie să semene și rapița.
Lucian, fotografiat în fața tractorului său.
La fel, Lucian nu e sigur că va ajunge la mare, pentru că rapiță.  

E una dintre cele mai calde zile de iunie de când măsurăm temperatura, iar până la sfârșitul zilei în țară se vor înregistra temperaturi de peste 37 de grade. La Vlăsinești, unde iunie aduce de obicei temperaturi între 18 și 28, maxima va ajunge la 33 pe la ora 13. Ține minte temperaturile astea, că vor fi importante puțin mai încolo.

Imaginează-ți scena așa: Andrei la volanul tractorului, Lucian lângă el. Un dreptunghi de iarbă înaltă de vreo 50 de centimetri. În tractor, Andrei apasă pe o manetă care activează cositoarea atașată (o fierătanie cu niște discuri în formă de semilună) și împreună încep să înainteze de-a lungul dreptunghiului. 

Tractorul nu are un soft care să se asigure că țin linia dreaptă, așa că Andrei trebuie să se uite mereu în spate, să verifice dacă nu s-a abătut prea mult de la cale. Nu are nici aer condiționat, și din interior miroase a fum de la tractor, a praf și a câmp. Nu te scutură cum ai crede, dar dacă ai fost vreodată într-un off road decent, o plimbare cu tractorul o să ți se pară destul de relaxantă.

Ambii băieți știu că o muncă de felul ăsta vor să facă și în continuare. Să fie afară, cu un tractor de condus și un câmp de lucrat. 

Pentru Andrei, viitorul e clar. Împreună cu domnul Smîntînă, părinții lui au 300 de hectare. Tatăl e inginer agronom, la fel și fratele lui mai mare. Când va termina școala, Andrei o să meargă și el la agronomie la USV Iași și o să preia afacerea familiei. Diploma de mecanic agricol reprezintă extra cunoștințe care-l pot ajuta să devină un fermier mai bun.

Pentru Lucian, viitorul e incert. Ai lui au o fermă, dar nu de sute de hectare. Au trei vaci. Tata are grijă de fermă, iar mama lucrează sezonier în agricultură în Germania. Are două surori mai mari, una asistentă și cealaltă chelneriță. Știe sigur că va continua să lucreze în agricultură, dar nu știe dacă asta înseamnă să dezvolte ferma părinților, să se angajeze la alt fermier din zonă sau să plece în afară. („Mai vedem cu timpul.”)

De ce ar pleca Lucian în afară?

E posibil să fi auzit că „în agricultură salariile sunt ca afară”. Chiar eu ți-am povestit de Marius, care câștigă 5.000 de lei. Realitatea din teren variază, însă. Există ferme ca cea la care lucrează Marius, care într-adevăr plătesc acest salariu constant de-a lungul anului. Există ferme care plătesc atât (sau mai bine) doar în campanie, adică în acele câteva luni pe an, mai ales vara și toamna, când muncile agricole sunt mai multe; dar în restul anului plătesc în jur de 3.000 de lei.

Poate te gândești 3.000 de lei salariu de început sună mult mai bine decât câștigam eu la primul job. Dar într-un job ca cel de mecanic agricol, posibilitățile de promovare sunt limitate, și este posibil să lucrezi ani de zile pe același salariu. Poate la 19 ani 3.000 de lei sună bine, dar dacă peste șase ani ai același salariu și o familie de întreținut, nu mai e chiar așa atractiv. Mai ales când știi că în Germania, de exemplu, un tractorist poate câștiga aproape 10.000 de lei pe lună. 

Însă, pentru mulți, la mijloc e ceva mai mult decât banii. În principiu, în fermele comerciale din România, angajații sunt plătiți peste media din țară, mi-a spus Alina Crețu, director executiv al Asociației Producătorilor de Porumb din România, o organizație care face lobby pentru problemele fermierilor, organizează târguri sau se ocupă de cercetare. „Acum, de ce pleacă lumea în afară? Astăzi, un om care trăiește în România, dacă câștigă 4.000 de lei, asta însemnând 800 de euro, s-ar putea să trăiască mai rău în România cu banii ăștia decât ar trăi în Franța sau în Germania cu aceeași sumă.”

Din ce știe Marius, salariul lui e mai degrabă o excepție decât regula în zonă. La primul job de tractorist câștiga 3.000 de lei pe lună și recunoaște că i-a trecut prin cap să plece din țară. N-a făcut-o pentru că l-au ajutat ai lui cu banii și, până la urmă, și-a găsit un job mai bun. 

Despre motivele pentru care nu sunt salariile chiar ca în afară e mult de vorbit, spune Crețu. „Nu trebuie să uităm de sezonalitatea lucrărilor din agricultură: un fermier muncește tot anul și recoltează o dată pe an și vinde o dată pe an. Și atunci e foarte greu să poți să plătești uniform pe parcursul unui întreg an.” 

Un tractor roșu, un model mai vechi, într-un câmp într-o zi însorită. Un băiat conduce în timp ce un alt băiat stă pe roată.
Tractorul domnului Smîntînă, folosit de băieți la practică, „s-a născut” în 1991. Cabina e mai veche, din 1973.

Ți-am spus că, în ziua noastră caniculară de 30 iunie, băieții sunt supravegheați de domnul Smîntînă și de verișorul lui, Cornel Cricleviț, întors la muncă din Germania. Ei bine, Cricleviț a fost tractorist în Germania, iar acum e șofer de camion la o fermă. A plecat în urmă cu 10 ani, pentru că aici nu mai găsea o muncă care să fie bine plătită. 

Primul an i-a fost cel mai greu. Nu cunoștea limba, ceea ce-l predispunea la abuzuri din partea angajatorilor. „Ești ca un sclav în afară. Nu le pasă de tine”, mi-a spus. În primele zile la fermă, l-au pus să muncească în genunchi în apă rece. „N-au vrut să ne lase să punem sub noi niște saci, să ne protejăm, că sacii costau.” 

S-a gândit să se întoarcă atunci? 

„Cum să mă întorc, când eu am împrumutat bani să plec în Germania?” Între timp, lucrurile s-au mai îmbunătățit, spune el. Și în Vest muncitorii sunt tot mai greu de găsit, deci patronii încearcă să aibă mai multă grijă de ei. A învățat limba și îi e mai ușor să se înțeleagă cu angajatorii. A condus tractoare performante, mai bune decât ce ar fi putut conduce în țară. Cu banii de acolo și-a construit o casă și își mai ajută fiica și nepotul, care sunt tot în Botoșani.

În fiecare an spune: „gata, mă întorc”, dar nu o s-o facă încă. Aici nu e nicio slujbă pentru soția lui, pentru că fabricile de confecții, pentru care s-au pregătit multe dintre fetele din zonă, s-au închis, și să se întoarcă acum înseamnă s-o condamne la a deveni casnică.

Aici n-ar putea câștiga ca afară, adică în jur de 12.000 de lei pe lună. Sigur, s-ar putea angaja la o fermă și poate ar câștiga atât în campanie, dar e convins că ar ajunge să lucreze pe un contract de 8 ore, iar restul să le facă la negru. Te-or trata ca un sclav în străinătate, dar tot e mai bine ca aici.

Aici ne întoarcem la una dintre întrebările cu care am pornit la drum. Rămâne România fără tractoriști? Răspunsul e da și nu. Ți-am spus deja că, dincolo de exemplul Vlăsinești, tot mai puțini elevi aleg să urmeze școli profesionale și, din cei care o fac, mulți continuă să plece în afară. Ți-am spus și că automatizarea va fi probabil viitorul, dar deocamdată e unul prea îndepărtat. Așa că o soluție găsită de fermieri sunt muncitorii străini din Asia, care vin aici în căutarea unui trai mai bun. Dar asta e o poveste pentru altă dată. 

Pericolul secetei

După ce termină de cosit, ziua de muncă pentru Andrei și Lucian e gata. E prea cald să mai facă ceva pe câmp. Domnul Smîntînă speră să prindă la ora 14 slujba de adus ploaie. Știi când ți-am spus să ții minte temperaturile acelea, că devin importante? Ei bine, problema nu sunt doar temperaturile ridicate, ci faptul că ele sunt însoțite de secetă. 

O crăptură în sol. Solul este acoperit de paie uscate.
Seceta pe care o experimentăm acum nu este cauzată doar de lipsa ploilor, ci și de dispariția apei din pământ. Asta înseamnă că e mai grav decât „pur și simplu n-a plouat”.

E o secetă care pentru unele localități din Botoșani înseamnă că apa trebuie adusă de pompieri. Este cel mai secetos an din ultimii zece, cu până la de patru ori mai puține precipitații ca în trecut. Și asta începe să nu mai fie atât de neobișnuit. Pentru că nu vorbim doar despre faptul că 2022 e un an secetos, deși în ianuarie fermierii așteptau o recoltă bună, ci despre faptul că aproape 60% din terenul agricol românesc e în pericol de aridizare. Despre faptul că, în decembrie 2021, debitul râului Prut era la cel mai scăzut nivel din ultimii șase ani. Despre faptul că, și atunci când plouă, ploaia cade în cantități prea mari, în prea puțin timp, mai degrabă distrugând plantele, decât ajutându-le să se refacă. 

Seceta a fost mereu parte din povestea Botoșaniului, fie că ne gândim la cea din 1865, care i-a forțat pe țărani să-și vândă pământul proaspăt obținut, cea din 1887, care a dus la violențe în același an, sau cea din 2015, când s-a deschis școala din Vlăsinești.

Dar o secetă care cuprinde mai toată țara, an după an, incendii de vegetație care mistuiesc sute de kilometri, incendii pe care le vezi la televizor, între o știre despre războiul de la granița de lângă tine (unii dintre oamenii cu care am vorbit chiar cred că seceta ar fi, cumva, o lucrătură a rușilor) și uragane violente, asta e o noutate.

Un grup de enoriași participă pe un câmp la o slujbă pentru ploaie.
La slujba pentru ploaie au participat copii, adolescenți, adulți și bătrâni. Subiectele de discuție, până să înceapă rugăciunea: căldura, seceta și ce au mai făcut cei plecați sau întorși acasă pentru concediu.

Așa că, din moment ce nu-și permit să investească într-un sistem de irigații și nici să rezolve schimbarea climatică, oamenii se strâng la slujbe de adus ploaia. Într-o zi atât de caldă că lumânările de ceară se îndoiau singure, patru preoți, câțiva diaconi (dintre care unul semăna așa de mult cu comediantul Teo, că o secundă m-am gândit că omul are o viață secretă), oficiali și 200 de oameni s-au rugat la Maica Domnului să se îndure de ei și să le dea ploaie. 

A funcționat? N-aș zice. N-a plouat la Vlăsinești, dar, ce-i drept, pe mine și pe fotograf ne-a prins o ploaie sănătoasă când treceam prin Iași. 

Fie că au fost la slujbă sau nu, seceta e prezentă în mintea tuturor, pentru că le face viața mai grea. Mecanicii agricoli și fermierii lucrează în temperaturi mai mari și pământul e mai greu de cultivat. Fermierii la care fac practică copiii sunt și mai îngrijorați de costuri, iar asta îi face mai puțin dispuși să le dea pe mână copiilor utilajele noi.

Directoarea Macsiniuc se plânge de căldura care face orice muncă mai grea, mama lui Andrei se roagă la Dumnezeu să facă să treacă năpasta asta, tatăl lui Andrei și domnul Smîntînă se tem că profiturile lor vor fi serios afectate. Vor produce mai puțin porumb, grâu sau floarea soarelui. Andrei și Lucian sunt și ei îngrijorați, dar ce să faci, mergi înainte, cum pot și ei. 

„La noi în zonă nu este o rețea de irigații. Poate să fie utilajul cât de performant, dacă nu plouă, vă dați seama…”, mi-a spus Andrei. Dar, chiar și așa, nu se gândesc că o să-și schimbe viața din cauza asta. 

Cei doi sunt printre elevii cu care domnul Smîntînă se mândrește. Amândoi sunt harnici, interesați și au toate premisele să termine școala și fie să-și continue studiile, fie să se angajeze, aici sau în altă țară.

Nu viitorul lor îl sperie pe domnul Smîntînă. În ziua caniculară de vară, ce-l sperie e mai greu de definit, pentru că nu e despre cât de greu e să pornești o școală profesională sau să schimbi în bine viețile unor copii, e ce pământ vor lucra copiii ăștia, dacă clima continuă să se schimbe așa cum o face. 

Până la urmă, în ultima săptămână din iulie, a plouat și în Vlăsinești. Nu destul cât să schimbe un an prost, dar destul cât să-i mai liniștească pe oameni și ca Andrei să facă un TikTok despre asta.


Ți-am spus de conturile de TikTok ale băieților, acum uite și un top personal cu cele mai bune videouri pe care le-au făcut:

Top 3 ​​Andrei: 
🚜 Un comentariu asupra diferenței dintre tractoarele noi și cele vechi. Ce auzi e prezentarea „Împăratului Roșu”, un scaun roșu de tractor cu câteva zeci de butoane, dintre care unul te lasă să selectezi „cât de agresivă să fie viteza”; ce vezi este tractorul românesc clasic al lui Andrei, care nu are nici zece butoane.
🚜 O declarație de dragoste pentru tractor
🚜 Legile lui Murphy

Top 3 Lucian:
🚜 În ăsta îți arată ce face el cu banii.
🚜 De ce nu vinde tractorul.
🚜 Și ce e viața la țară fără un animăluț

Mențiune specială: acest filmuleț care le documentează prietenia


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.