Aici stopăm artistic

În liceu, mi-am găsit cea mai bună prietenă – mai precis, nouă cele mai bune prietene. După 19 ani împreună, m-am întrebat ce ne-a făcut relația să dureze și ce am învățat despre prietenie.

De Ioana Burtea
Fotografii din arhiva personală
Ilustrație de Ioana Șopov
15 septembrie 2022

Ascultă eseul în varianta audio:

A câta zi era? A doua sau a treia. Trebuia să mă spăl pe cap. Trebuia să-mi calc rochia neagră. De ce mi-oi fi luat botine cu toc la priveghi? 

„Of, iubita mea, ce zi frumoasă. Ce soare! Înseamnă că s-a dus liniștită.”

Manuela simțea nevoia să zică ceva. Copacul de lângă capelă ne întinsese o umbrelă de frunze galbene care filtra lumina caldă a apusului de octombrie. În curte, o mână de cunoscuți îmi zâmbea inconfortabil de la distanță. Un grup de vârstă mijlocie depăna povești despre mama lângă mașinile din parcare. Fiica Manuelei s-a așezat pe bancă lângă mine și mi-a povestit cât a suferit când a murit bunicul ei. 

„A fost cea mai grea pierdere, știu cum te simți.”

Toată lumea spune că știe. Toată lumea crede că a trecut prin cele mai oribile experiențe. Să-ți moară bunicul în copilărie e ca atunci când îți moare mama, ultima rudă în viață, la 25 de ani? 

Măcar Dana e aici. Dana și Manuela făceau parte din grupul de prietene al mamei. Dana stă în Africa de un deceniu și are cea mai palpitantă viață, îmi aduce cele mai interesante bijuterii și rochii, mă face să râd la glume deocheate și m-a dus la cumpărături a doua zi după moartea mamei. Mi-a luat rochia neagră, dar și un pulover colorat cu model norvegian, apoi m-a dus la o cofetărie. Dorm la ea de când s-a întâmplat și îmi bagă pe gât un pahar de vin roșu și-un anxiolitic în fiecare noapte. 

A doua zi trebuie să facem drumul de la București la Suceava, ca s-o înmormântăm pe mama lângă părinții și bunicii ei. O să fie un sprint ca niciodată, dar conduce Mihai, așa că probabil o să ajungem mult înainte de termen, cu mațele în pungă. Mihai, soțul Manuelei. Manuela, care în anii ’90 lucra cu mama, cu Dana și cu mulți alții la Ministerul Agriculturii, într-un demisol întunecat, punând pe picioare primele programe cu finanțare europeană pentru dezvoltare rurală. Țin minte numele ciudate pe care le tot rostea mama: PHARE, FAO, SAPARD. Și pozele din călătoriile lor: în tricouri de turiști pe fundal de cer înnorat și iarbă verde-crud la Oxford, în rochii de vară cu picățele în ruralul francez, în geci anti-vânt pe malul mării în Belgia. Au rămas nedespărțiți de aproape 20 de ani. 

„Așa cum sunteți tu și fetele tale”, a observat Manuela. 

Paralela nu-mi scăpase. „Fetele” erau prietenele pe care mi le-am făcut într-a IX-a, o gașcă de 10 care inițial era împărțită în două găști de câte cinci. Alea mai rebele sau „oile negre”, cum ne știa toată lumea: eu, Emi, Fulgi, Adi și Bex. Și alea mai cuminți, care au fost corupte printr-a doișpea: Crina, Vasi, Lulu, Livia și Bibi. Cuvinte ca „apropiate” nu rezumă legătura dintre noi, care durează de mai bine de jumătate din viețile noastre, dar poate următoarea scenă vă oferă o idee. 

Am pășit încet în încăperea unde era expus sicriul, înconjurat de flori și de lumânări. Afară se întunecase. Mai rămăseseră Dana din Africa, Vasi, Bex, Livia și Lulu. Emi plecase să prindă niște odihnă. Cred că aveau un sistem de rotație pentru stat cu mine zilele alea. 

Am început să aranjăm vazele cu flori, să organizăm spațiul ca să fie ușor de scos sicriul în creierii dimineții. Eu am rămas la picioarele ei, cu ochii ațintiți pe corpul care se odihnea, într-un binemeritat final, după ani de chin și alte diagnostice cu „c” pe care le urăsc. 

Oribilă costumație, totuși. 

Așa a vrut ea: în deux-piece-ul negru cu auriu, pe care am încercat să i-l coasem eu și o fostă colegă din presă, într-o vreme când ne apucase nebunia să ne croim propriile haine. Mama a fost un cobai entuziast, dar prost inspirat. Eu și prietena mea ne-am închis un weekend întreg în casă și am transpirat deasupra mașinii de cusut, dar nu am reușit decât să tăiem în linii mari o bluză fără mâneci și o confecție conică ce ar fi putut deveni o fustă. Nu s-a supărat. A cheltuit alți bani ca să-și repare costumația, s-a dus la nuntă și a povestit prietenilor cum fiica ei i-a cusut-o.

„Băi!”, am șoptit și fetele s-au adunat ciorchine în jurul meu. 

„Nu e machiată. Nu au machiat-o.”

Ne-am dus toate spre capul sicriului. Dana i-a ridicat pălăria crem de pe frunte și am încercat să ne dăm seama dacă are fond de ten sau nu. 

„Frate, dar n-am plătit s-o machieze? Sunt eu nebună?”, am întrebat. 

„Ba da, eu știu că era și machiajul inclus”, a spus Dana. 

Arăta sinistru, nu că ai putea să arăți senzațional când ești un cadavru. Costumația ca costumația, pălăria ca pălăria. Dar spusese clar că dacă nu o machiem cu bun gust ne ia mama naibii. 

„O să mă bântuie până la adânci bătrâneți”, am suspinat. 

„Mă”, a intervenit Livia, rezidenta la medicină, cea mai pragmatică ființă pe care o cunosc, „putem rezolva asta. Suntem atâtea femei aici. Hai, căutați ce aveți prin poșete”. 

„Chiar facem asta?”, am spus în vreme ce Livia deja scotocea. 

„Dar atunci hai să blocăm cumva ușa. Că e cam dubios dacă intră cineva”, a propus Vasi, ONG-ista cu creier strategic și o pasiune pentru cățărat munți. 

Lulu și Bex, firi mai reținute, cred că erau în semi-șoc, nu mai țin minte dacă spuneau ceva. Știu doar că Livia ne-a întins o pudră de firmă și un ruj roșu ca sângele. 

„Dă-le încoa’ și îți iau eu altele mâine, că nu mai poți să le folosești pe astea”, i-a spus Dana. 

Cu un șervețel, a început să-i tapeze o băluță uscată în colțul gurii, în timp ce restul eram într-o stare de oroare combinată cu amuzament și ne țineam de diverse obiecte de mobilier. 

Oh God, oh God. Mai apăsat!”, îi dădeam indicații Danei cu o mână în șold și ochii în tavan, sărind de pe-un picior pe altul ca să mă distrag de la greața care-mi dădea târcoale. 

„Băi, e cam roșu pentru o înmormântare”, se uitau Dana și fetele la Chanelul de vampă cu care descindea Livia în Expirat. 

„Asta-i tot ce am, sunt blondă, îmi trebuie o culoare tare!”

„Nu putem s-o dăm cu rujul ăla. În costumul ăsta, cu pălăria și cu ruj roșu… ”, am conchis ținându-mă cu mâinile de marginea sicriului. „Dar stați așa.”

Am realizat că, undeva în sicriu, prietenele ei îi puseseră poșeta preferată – un fake Valentino lucios – cu obiectele ei preferate de machiaj: o oglinjoară și un ruj roz-prăfuit. 

„Cine bagă mâna?”, a întrebat Dana. Nu știam exact unde e poșeta, pentru că sicriul venise cu această plăpumioară dantelată care o acoperea până la bust, dar era clar că fusese poziționată undeva dedesubt.

Nope, nu eu”, le-am spus. „Am destule traume.” 

„Nici eu nu cred că pot”, a completat Livia. De Bex sau Lulu nu putea fi vorba. 

„Hai, frate, că bag eu mâna”, s-a voluntariat Vasi. „Dar cine păzește ușa?” 

„E blocată cu scaunul, hai odată, până nu vine cineva”, am grăbit-o. 

„Da, frate, că o să fie super normal să încerce cineva ușa și să constate că ne-am blocat aici cu maică-ta”, s-a apărat. 

Nu aveam timp de negocieri. Ținând aer în piept, cu ochii undeva pe peretele de vizavi, Vasi a pătruns cu mâna tremurândă sub plăpumioara mamei. 

„Vai, auăleu!”, am izbucnit toate în grimase oripilate, îndepărtându-ne simultan de sicriu. 

„Nu mă ajutaaaaați”, a șoptit Vasi. 

„OhgodOhgodOhgod!” 

„Am găsit-o!”, s-a luminat deodată la față și a scos cu grijă poșeta de lângă picioarele mamei. Am înșfăcat-o și am scotocit după rujul de doamnă. Nu mai știu cine a dat-o. Vasi susține că am fost eu. Eu țin minte că a fost Dana. Lulu nu mai ține minte nimic, a blocat amintirile. Ce țin minte e că, oricine a dat-o, n-a dat-o bine și conturul era un dezastru. Și țin minte că am râs, un râs isteric, nervos, haotic, urât, cu muci, și lacrimi, și sunete dizgrațioase. Am râs de abilitățile noastre inexistente la machiaj. Am râs de posibilitatea că va deschide cineva ușa. Am râs că îmi machiam mama în sicriu și că, dacă zvonurile erau adevărate și sufletul ei ar fi fost undeva prin zonă, probabil voia să ne bată cu un scaun. 

Ne gândim la înmormântări ca la evenimente triste, ceea ce sunt. E trist să-ți iei rămas bun de la persoana care te-a adus pe lume. Iar ritualurile ortodoxe de zile întregi, logistica și industria funerară par ceva dureros și crud. Cui îi pasă dacă sunt pe masă colaci de un kilogram sau de jumătate de kilogram când mama ta e într-un sicriu? (Efectiv o discuție avută zilele alea.) Și toată lumea, toată lumea spune ceva greșit. Ca neamurile de la Suceava, care, văzându-mă în curtea bisericii a doua zi la țigară cu Emi, mi-au spus, în ordinea asta: „Vai, Ioană, condoleanțe, te-ai mai îngrășat!”. 

Însă au și ritualurile un scop: să te distragă de la cât de tragic și lipsit de sens e totul. Ai o săptămână în care te gândești la lumânări, fursecuri, flori, haine negre, preoți, dascăli, loc de veci, sicriu de culoare deschisă sau închisă (închisă, mereu închisă), pomană, număr de pachete, prosoape, colivă cu model, anunț la ziar (dacă ești din familia mea, n-ai murit dacă nu-ți apare necrologul în ziarul local Crai Nou) și discurs pentru popă (o prietenă de-ale ei m-a obligat să scriu că mama a fost un om cheie pentru oficialii Uniunii Europene). 

Mai mult decât orice, scopul e ca oamenii care țin la tine, cea lăsată în urmă, să aibă ocazia să se agite în jurul tău și să se facă utili, să-ți fie alături. Iar fetele mele făcuseră mai mult de atât: mi-au oferit una din cele mai amuzante amintiri din viața mea. Au stat în jurul meu, de obicei în cerc, toată săptămâna aia. De la cercul țigării în zilele de priveghi, la plânsul pe umărul vreuneia dintre ele, la sesiunea de machiaj parcă ruptă din Seinfeld. Dacă vrei să afli cine-ți sunt prietenii, uită de mitul cu „dacă te ajută să omori pe cineva”. Îți trebuie o persoană în stare să pipăie cadavrul mamei tale ca să o rujezi în nuanța potrivită. 

Atunci am simțit un adevărat sistem de sprijin în viața mea, o viață în care de cele mai multe ori am crezut că sunt singură și în care familia mea nu a fost un model de stabilitate. Odată ce le-am cunoscut pe fete, am înțeles că poți să-ți construiești propria familie, o familie aleasă, care niciodată n-o să te facă să te simți nelalocul tău. O familie infailibilă, care înțelege. Zilele din jurul înmormântării mi-au consolidat ideea că reușisem să creez asta și că, dincolo de parteneri romantici care veneau și plecau sau joburi în care credeam mai mult sau mai puțin, asta era tot ce aveam nevoie. Speram doar să nu fiu mereu „prietena care are o criză în viață”, de la divorțuri în familie, la tată alcoolic și abuziv, la o mamă bolnavă. 

Dana, absolventă de psihiatrie reorientată către dezvoltare rurală și sfaturi de viață, a zâmbit cu prudență când i-am spus asta. „Fetele tale sunt minunate”, mi-a spus după sesiunea de machiaj din capelă, la un pahar de vin înainte de culcare. „Dar e bine să fii conștientă de un lucru: oricât te-ar iubi niște persoane, n-o să înțeleagă prin ce treci atâta vreme cât n-au trecut prin chestii similare.” 

Am aprobat din cap ușor iritată, pentru că nu asta voiam să aud. Dana a simțit și a completat rapid că ce nu vrea să fac e să mă compar cu ele sau să simt că trebuie să mă adaptez la ele și să fiu mai puțin tristă sau cu mai puține probleme. N-am înțeles foarte bine de ce a simțit nevoia să mă avertizeze. Nici n-am întrebat-o. Uitându-mă înapoi, probabil a încercat să-mi insufle niște stimă de sine, niște încredere că, deși am trecut prin lucruri mai dramatice decât ele, nu trebuie să îmi doresc să fiu altcineva. 

„Nu încerca să fii ca ele, pentru că viețile voastre sunt, de fapt, diferite”, mi-a mai spus în drum spre dormitor și m-a trecut un fior de nemulțumire. Ce voia să spună? Că nici măcar prietenele mele cele mai bune n-o să mă înțeleagă vreodată? Că, de fapt, tot singură cu capul meu o să rămân toată viața? 


Nu țin minte să fi prins tot discursul directorului. Urma să-l învăț pe de rost oricum în următorii patru ani de liceu: Colegiul Național „Sfântul Sava” nu e pension, Sfântul Sava a fost academie, la Sfântul Sava au învățat regi, și premieri, și Ruxandra Săraru, Sfântul Sava e pentru elite. Noi eram elitele sau asta urma să devenim dacă eram cuminți și muncitori. 

Am mers în clasă, sala 104 de la etajul 1, mare și luminoasă, cu lambriuri până la jumătatea pereților, tavan înalt și bănci din lemn deschis la culoare. M-am așezat în a doua bancă din rândul mijlociu, unde am ascultat un discurs similar despre standarde și performanță de la proful de sport, Evi, care-i ținea locul dirigului de mate, absent încă de la prima oră. 

Ne-a avertizat că trebuia să facem cinste moștenirii clasei – mate-info, bilingv engleză, cu litera specifică „E” –, cea mai bună clasă din liceu. „Dacă nu”, a rostit rar și apăsat arătând undeva spre tabla din spatele lui, „Metaloglobus e aproape, la cinci minute”. Se referea la actualul Liceu „George Călinescu” din Piața Amzei, care pe vremuri fusese o școală profesională și era considerat opusul lui Sava. În 2003, era o amenințare amuzantă, chicoteam ușor înfiorați, pentru că știam deja ce vrea liceul de la noi: să dovedim că suntem speciali.

Eu nu mă simțeam super specială. În Liceul Coșbuc, unde făcusem V-VIII, luasem cea mai mare notă din generația mea la Capacitate. În Sava, la clasa asta de speciali, intrasem cu penultima medie și poate subconștientul meu a absorbit clasamentul, pentru că am rămas penultima tot restul liceului. 

Așa că în acea primă zi m-am uitat în jur, căutând, ca orice fată de 15 ani, similitudini ca o barcă de salvare. Pe rândul de la perete erau două fete cu care am decis pe loc că o să fiu prietenă, dar speram să mă abordeze ele pentru că eram prea timidă. Una era brunetă, cu breton și o sprânceană rasă pe mijloc. Mi s-a părut cea mai cool ființă, mai ales după ce am aflat că ea era Emilia. Acea Emilia care intrase cu prima medie: 9,98. O tocilară cu sprânceana rasă: intrigant!

Lângă ea stătea parcă antonimul ei. O fată blondă și firavă, cu ochelari și un zâmbet imaculat tatuat pe față. O văd și acum în fața ochilor; blugi un pic lărguți și hanorac cu numele fotbalistului Beckham, vinovat de porecla ei pe viață: Bex. Ea se jură și azi că nu a purtat hanoracul ăla în prima zi de școală, că nu fusese atât de penibilă, dar eu așa o văd. 

Emi și Bex erau prietene și colege de clasă încă din generală. Amândouă păreau vesele, poate Emi un pic plictisită, și vorbeau cu toată lumea. 

În fața clasei, după plecarea profului de sport, a apărut o fată tunsă scurt, cu țepi spumați agresiv, pulover baby-blue cu o cămașă albă dedesubt și fard de pleoape albastru, eclipsat numai de ochii mari de aceeași culoare. De fapt, înainte s-o văd pe Carmen, devenită rapid Fulgi (pronunțat Fúlgí, nu „fulgi” de zăpadă), i-am auzit râsul tunător, în contrast cu fizicul. Stătea în prima bancă de la geam și deja se împrietenise cu băieții. Fată de cartier, dar genul cu care toți vor să se cupleze. Iar când toată clasa intrase în priza schimbului de numere de telefon, o viermuială de fețe palide cu coșuri, Fulgi a intrat în istorie cu gestul ei: a țopăit încrezătoare până la catedră și și-a scris numărul pe tablă. 

„Că n-am chef să-l dau de 30 de ori, OK?” Dacă am fi fost într-un desen animat, aș fi căzut din bancă cu inimioare în loc de ochi. 

Eu depusesem mult efort să par mai încrezătoare decât eram. Aveam șuvițe blonde și părul tuns în faimoasele „scări” ale anilor ’00, pentru că asta fusese înțelegerea cu ai mei dacă luam notă mare la Capacitate. Purtam adidași și o pereche de pantaloni crem foarte largi, cu lanț, buzunare mari pe ambii craci și talie joasă. Aveam o bluză mulată cu model de camuflaj pe mânecile trei-sferturi. Mi se vedea o bandă de abdomen, dar nu buricul – altă înțelegere cu ai mei. Eram maximul de rebelă care se putea obține cu acordul părinților și al profesorilor. 

Însă, dacă eu am atras priviri pentru că am arătat puțină piele, sau Fulgi pentru schema cu numărul de telefon, sau Emi pentru sprânceana rasă, urma să intre în clasă cea mai întârziată și mai captivantă boboacă din Sava: Adriana. Înaltă, bronzată, corp de model, o claie de păr creț și castaniu, aluniță parcă plasată de un make-up artist lângă buzele perfect conturate, îmbrăcată într-un costumaș din material reiat, roz-bonbon. Adi nu arăta a elevă, arăta a tipă din pictoriale de modă. Încă țin minte cum toate privirile au urmărit-o până în ultima bancă, pe jumătate fascinați, pe jumătate amuzați, dar cu toții incapabili să ne luăm ochii de la ea. 

Nu cred că mă înșel: atunci am făcut prima oară eye contact cu Fulgi, mutându-ne ochii ba la Adi, ba una la cealaltă și zâmbind cu subînțeles. Parcă ne puneam de acord că locul ei nu e în spatele clasei, asaltată de tocilarii cu glume expirate, ci alături de noi. 

Prima poză împreună, pre-telefoane cu cameră, în iarna lui 2003. Autoarea e a doua din dreapta. Fotografia e făcută de portarul liceului, Corneluș, în timpul unui chiul.

Prietenia dintre mine și Fulgi a început ca un Ferrari – de la 0 la 100 în câteva secunde, fără să țin minte cum s-a întâmplat: azi își scria numărul pe tablă, mâine chiuleam împreună. Ne lămuriserăm că liceul ăla cu presiunile și fumurile aferente nu era de noi, dar avea avantajele sale. Eram înconjurate de infinite posibilități: centrul Bucureștiului, de la Cișmigiu, la Piața Romană căreia Omul cu Șobolani (OCS) îi închinaseră oda elevului chiulangiu, la Calea Victoriei care te ducea spre Piața Victoriei și parcuri sau spre Universitate și Centrul Vechi. 

Era păcat să nu profităm. 

Așa că, la prima oră de engleză – importantă, pentru că eram clasă de bilingv –, am profitat de o confuzie legată de sala în care urma să facem sau nu ora și am urmat-o pe Fulgi în gangul liceului, printre chiștoace, flegmă și desene cu floci sau rime porcoase pe ziduri. 

„Nu suntem singure”, mi-a spus și, pe când ne apropiam de gang, le-am văzut pe Emi și Bex.

N-am făcut mare lucru – am stat pe o bordură și am vorbit tâmpenii. Cred că acolo a luat naștere și porecla lui Fulgi, pentru că imita cel mai bine o reclamă la lapte din vremea respectivă, cu o vacă pe nume Fulga: „Ce vacă sunt!”. (Fulgi era un diminutiv.)

Acele prime interacțiuni, chiuluri și glume au fost suficiente ca să nu mai vrem să ne petrecem timpul altfel. Prietenia cu ele a fost, cumva, o minune, pentru că m-a găsit într-un moment în care eram foarte închisă. Avusesem o gașcă de prietene și în gimnaziu, nu eram o ființă solitară, dar întotdeauna au existat un zid și o limită a încrederii. Față de ele, însă, treptat, am început să cobor armura și părea că relaxarea e reciprocă. 

Surprinzător pentru toată lumea, dar mai ales pentru mine, amorul adolescentin a venit la fel de repede. În primul weekend dintr-a IX-a, Fulgi reușise să organizeze o ieșire la film cu niște băieți de-a X-a, pentru că avea un crush. Câteva zile mai târziu, eram combinată cu unul dintre ei, complet șocată de viteza cu care se derula noua mea viață. După o săptămână de liceu, aveam o gașcă și un iubit mai mare. Se spune că reinvenția e o formă de evitare și, dacă e adevărat, într-a IX-a am reușit să mă evit cu totul. 

Nou-găsita mea popularitate n-a durat mult. Câțiva colegi de clasă de-ai iubitului meu nu erau încântați de cuplul pe care-l formam și au început o campanie vocală de făcut mișto de noi, mai ales de mine. Mă strigau prin curte pe numele de familie al prietenului meu și discutau cu toată lumea, ori de câte ori aveau ocazia, despre cât de neinspirată trebuie să fii să te combini cu tipul ăla, care era definiția unui loser.

Prin tranzitivitate, și eu ajunsesem loseriță.

Apoi, într-o zi, când așteptam în curte să înceapă ora de sport, vorbeam cu Emi, Bex și Fulgi despre situația precară a reputației mele și am văzut-o pe Adi plecând de pe bancă, de lângă prietenul ei la fel de proaspăt, sprijinindu-se de un stâlp, ofuscată. M-am trezit mergând spre ea, pentru că m-am gândit că avem chestia asta cu iubiții în comun și nu părea că mergea senzațional pentru niciuna. Aveam dreptate. Se combinase cu Remus, un flăcău musculos și purtător de maieuri, destul de popular printre cei de-a X-a și de-a XI-a. Remus a abordat-o, iar toată lumea de la petrecerea la care s-au cunoscut i-a zis că ar fi o idee bună. Adi voia să se integreze, dar a realizat că nu-i plăcea de el cu adevărat. Puteam să empatizez. 

Așa că am stat amândouă sprijinite de stâlp, copleșite de cât de complicat era totul după două săptămâni de liceu, privite de toată lumea în timp ce ne sfătuiam cum să ne părăsim iubiții. După ce ne-am pus de acord și ne-am făcut discursurile – eu i-am dat papucii prietenului meu prin SMS –, am luat-o pe Adi și ne-am dus împreună spre copacul de lângă garaj, unde ne așteptau celelalte fete. 

De atunci, noi cinci am rămas nedespărțite. La scurt timp, ne-am rearanjat băncile astfel încât să nu fie nevoie să repirăm aerul altcuiva: eu și Adi în ultima bancă de la geam, Emi și Bex în fața noastră, Fulgi în fața lor. Curând, ne-a parvenit și prima poreclă colectivă: „colțul vesel”. 


Clasa a IX-a am petrecut-o legate ombilical. Era fascinant cât timp puteam să petrecem împreună fără să ne plictisim. Nu mai țin minte aproape nicio conversație din primii ani de liceu, dar e clar că ne-am acoperit niște nevoi pe care poate nici nu știam că le avem. 

Fulgi înțelegea cel mai bine cum e să vii dintr-o familie disfuncțională. Părinții ei divorțaseră, iar tatăl se recăsătorise și acorda mai multă atenție fiicei vitrege. În același timp, mama ei părea prinsă într-un cerc vicios de relații abuzive, la care Fulgi avea loc în primul rând. Singura persoană pe care se putuse baza, sora ei mai mare, plecase din țară și lucra pe un vas de croazieră, ca să aibă o viață mai bună și să poată trimite bani acasă. 

Nu era însă ăsta criteriul care ne adusese împreună. Pe vremea aia, nici nu intram în mari detalii despre familie. Părinții celorlalte trei fete erau împreună. Automat, au ajuns să fie părinții grupului: ai lui Adi aveau un magazin de haine în Romană unde ne refugiam după ore; mama lui Emi făcea cea mai bună pizza de casă din București, dar se aștepta la cumințenie și note mari în schimb; iar părinții lui Bex erau cei mai de gașcă și mai solicitați pentru petreceri acasă, fumat în bucătărie sau făcut raid în frigider la 2 dimineața și terminat salata de vinete preparată cu măiestrie de mama lui Bex. (Una din amintirile preferate ale mamei ei e cum am fost toate la spital, într-a X-a, după ce Bex s-a operat de apendicită, și mama ei ne-a spus că putem fuma pe un hol și scruma în tăvița de vomă a lui Bex.) 

Ce ne aducea împreună era o plăcere sinceră de-a fi în compania celorlalte și o ușurare că prietenia dintre fete nu trebuie să fie o înșiruire de drame, intrigi și competiție, cum vedeam adesea în jur. Nu ne certam, nu concuram pentru atenția băieților, nu ne luptam pentru popularitate – poate cu excepția lui Adi, care a fost Miss Boboc, am rămas mereu relativ mediocre la capitolul ăsta – și nu tratam prietenia ca pe o activitate în care te refugiezi dacă n-ai partener. Prietenia era scop în sine.

Am ajuns, foarte rapid, „alea cinci de la IX E”. Sau „ființele hiperbolice” pentru dirigul, sau „grațiile” pentru profa de fizică, sau „flori rare” pentru profa de info. Chiar și azi, când vorbim cu foști colegi, oamenii se miră că „eram atâtea” și că am rămas prietene. 

Poate ce ne deosebea de alte găști era și faptul că eram conștiente de cât de specială era prietenia noastră. Vorbim despre asta și în ziua de azi. 

„Ne minunam tot timpul și erau atâția oameni care se minunau”, și-a amintit Emi recent. „Eu, care eram cea mai antisocială și fraieră tocilară de pe fața planetei și stăteam doar cu Bex, eram fascinată la început și hotărâtă «oh, Doamne, să menținem această prietenie, oh my god, friends, amazing!». Și după aia, toată partea de dezvoltare a prieteniei am conștientizat-o destul de bine. Cred că asta s-a întâmplat și comparând prieteniile pe care le vedeam, că tot timpul erau grupulețe, dar mereu apăreau drame. Ba se iubeau, ba nu.” 

Noi ne iubeam, punct. 

Conștientizarea asta ne diferenția, cel puțin în primii ani de liceu, și de celălalt grup de cinci fete – Crina, Livia, Lulu, Vasi și Bibi.

„Eu nu mi-am dat seama de nimic”, a mărturisit Vasi când i-am pus aceeași întrebare despre cât conștientiza pe-atunci. „Eram total ignorantă, luam totul absolut for granted. Nu-mi dădeam seama ce bulan aveam și credeam că toată lumea a avut o copilărie și o familie ca a mea.” Adică fără probleme semnificative. 

„Mai mult ca sigur nu eram conștiente, pur și simplu căutam experiențe”, mi-a scris și Crina. 

O vreme, deși ne simpatizam între grupuri, ne-am căutat experiențe diferite. 

Noi, cele cinci „oi negre”, chiuleam împreună, descopeream Bucureștiul împreună, fumam împreună, mergeam la baie împreună, ne îndrăgosteam de cărți, filme și băieți împreună. În primele săptămâni, intram și pe poarta liceului împreună, ceea ce ne făcea să ne simțim mai puțin intimidate de cei mari care stăteau în gang să fumeze și să comenteze când treceau boboacele. Apoi, când ajungeam acasă după-amiaza, mă sunam cu Emi pe fix să mai vorbim o oră și jumătate la telefon, în timp ce mâncam și ne uitam la telenovela argentiniană Rebelde Way sau la un top 20 pe VH1. 

„Nu înțeleg”, îmi spunea mama cu factura de la telefon în mână, „nu vorbiți toată ziua la școală? Ce mai aveți de povestit când ajungeți acasă?!”. 

Dar ea nu înțelegea, nimeni nu înțelegea, cât de esențial era să trăim experiențe împreună – fie că era flirtul cu chelnerii de la McDonalds-ul din Romană sau ascunzișurile în poziție Spiderman deasupra WC-ului din baia fetelor când proful de logică patrula ca să demaște chiulangii – și apoi să avem spațiul nostru privat pentru disecat experiențele respective: „Ai auzit pe ce ton a spus nuștiuce? Și se uita la mine? Și eu ce mutră aveam? Dar păream chill?”. 

La finalul clasei a IX-a, cu excepția lui Bex, adunaserăm vreo 200 de absențe fiecare. S-a dus vestea în tot liceul despre boboacele care aveau mai multe absențe decât cei de-a doișpea. Cinci profesori ne-au cerut exmatricularea. Iar într-o zi, o comisie de băieți mai mari a venit la noi în clasă ca să vadă cine erau fetele alea teribile. Când ne-au văzut, au bufnit în râs. Emi nici măcar nu mai avea sprânceana rasă. Nimeni nu înțelegea ce era cu noi.

Sigur e o legătură între lipsitul de la școală, disperarea să clădim o prietenie și nevoia de a scăpa de ceva, fie că erau probleme în familiile noastre sau presiunea care se punea pe noi să fim într-un anumit fel: cuminți acasă, deștepte la școală, cool și abordabile printre colegi, atractive pentru zâni. Eu încă trăiam în aceeași casă cu tata și căutam un refugiu. Încă nu vorbisem cu nimeni despre faptul că mă abuzase sexual și nu eram pregătită s-o fac. Eram însă pregătită să nu mai las pe nimeni să-mi spună ce să fac, cum să mă comport, ce înseamnă „o fată cuminte” și de ce trebuie să iau în continuare 10 pe linie. 

Vorbeam des despre fugit în acea perioadă. Țin minte o zi cu Adi în parcul IOR, pe vremea când nu era amenajat și totul era o întindere de vegetație neîngrijită. Eram în pragul exmatriculării, în pragul momentului când părinții noștri ar fi aflat că fiicele lor cu note mari la Capacitate au devenit altcineva. Am decis, întinse pe iarbă, că nu vrem să fim în preajmă pentru momentul ăla. Mai bine fugeam cu circul în Franța și deveneam niște dansatoare sau trapeziste fascinante, ca-n Moulin Rouge. Mai bine lăsam totul în urmă și ne reinventam.

„Norocul ține cu cei îndrăzneți”, insista Emi și a avut dreptate. Dirigul, un matematician loial față de clasa lui și amuzat de peripețiile noastre, i-a convins pe ceilalți profesori să ne lase în pace, cu promisiunea că o să ne cumințim. 

Am terminat a IX-a cu planuri de mers la mare cu ai mei și am început a X-a cu părinții divorțați, mutată într-un apartament de două camere la Obor, cu mama. 

Era minunat. 

Îmi dorisem ani de zile să divorțeze, să dispară tata din viața mea. Puteam, în sfârșit, să mă prefac că nici n-a existat. 

Pentru că acasă lucrurile păreau să se așeze favorabil, am decis să încerc să fiu o fată mai cuminte, să nu-i fac probleme mamei. Am încercat toate cinci să fim mai cuminți. Am renunțat la fumat (o perioadă), am rărit vizitele la Mc-ul din Romană și am încercat să accesăm mai puține note de 5 și 6, mai multe de 7 și 8. 

Am descoperit că ne puteam distra la fel de bine și în clasă, citind reviste în bancă în timpul orelor, dormind cu capul pe caiet la românăca Emi (când profesorul o prindea, îi explica că suferă de „migrene agresive” și are nevoie de liniște) sau scriindu-ne scrisori despre amorurile derulate exclusiv în capetele noastre.

Prieteniile, la vârsta adolescenței, se formează pornind de la similitudini și se cimentează prin ritualuri. Neavând încă autonomie și independență, nu puteam avea ritualuri „de adulți”, precum seri de vin după muncă, așa că ritualurile adolescenței ne-au provocat creativitatea. 

Pe lângă apelurile interminabile, aveam formațiile preferate: la început, OCS sau ab4, care au dus la Vama Veche, pentru care am făcut cea mai mare obsesie. Știam toate versurile, toate albumele, poveștile din culise, blocul în care locuia Tudor Chirilă și, pentru că eram măricele, părinții ne lăsau să mergem la concerte și să ne dezintegrăm în fața scenei. Eu eram îndrăgostită de chitaristul „sunt un geniu și mă cheamă Eugeniu” Caminschi, care îmi făcuse cu ochiul în timpul unui concert și eram convinsă că mă iubește așa cum îl iubeam și eu. 

Una din cele mai dragi amintiri din liceu rămâne un concert Vama Veche de la Sala Palatului, în 2005, unde am intrat cu biletele noastre ieftine și, datorită unui paznic binevoitor și a unor fani care n-au mai venit, ne-am mutat în fața scenei. A început un lung intro la Primăvara, luminile au scăzut și niște spoturi mai mici aruncau licurici peste toată lumea, iar când Chirilă a început să cânte „primăvara, soarele se joacă-n mâna ta…”, am simțit că dansez cu fetele pe una din străzile alea pustii din cântec, că totul era numai pentru noi, că pomii miroseau a tei și asfaltul era ud după ploaie, că nu-mi mai trebuie nimic. 

Am continuat să avem multe ritualuri cu Vama Veche de-a lungul anilor, de la mersul în Vamă în fiecare vară (uneori și iarna), la mersul la toate piesele de teatru în care apărea Chirilă, la versuri scrijelite pe caiete, la boxele din care răsunau Vara asta la fiecare început de vară, Vama Veche pentru fiecare drum spre mare și 18 ani pentru fiecare majorat. 

Alte ritualuri erau mai puțin despre alții și mai mult despre noi. 

Zilele de naștere erau marcate cu pompă. Mesajele de „la mulți ani” veneau, simultan, la miezul nopții și aproape că era o competiție de inside jokes. Cadourile nu însemnau doar obiecte cumpărate – deși existau și ele –, ci colaje din reviste, compilate astfel încât să transmită ceva despre etapa vieții în care se afla sărbătorita. Colajul pe care l-am primit de la Bex în clasa a X-a, de exemplu, e un carton A4 pe care a capsat poze cu răsăritul din Vamă, Kate Hudson în How to Lose a Guy in 10 Days, o reclamă Coca Cola cu un concert oarecare, o poză din Sex and the City cu Carrie ținând un cadou, câteva imagini artsy din pictoriale și mesaje care îndemnau la toate cele bune: „e timpul să te distrezi”, „sex, drugs, rock&roll”, „dacă Vama Veche nu e, nimic nu e”, „fii nelipsită de la toate chefurile” și, bineînțeles, scrijelit deasupra solistului din concertul Coca Cola, „sunt un geniu și mă cheamă Eugeniu”.

Pe lângă asta, devenise tradiție ca Emi să ne facă fiecăreia de ziua ei câte un DVD cu clipurile melodiilor care ne caracterizau în acel an. Pentru context, vorbim de anii 2004–2005, deci așa ceva nu era ușor. Nu exista YouTube, nu aveam torrenți (plus că majoritatea aveam încă internet prin dial-up, așa că nici nu putea fi vorba de descărcat) și Emi urmărea Atomic/ MTV/ VH1 până când apăreau clipurile, apoi conecta un aparat misterios la televizor (n-am aflat niciodată cum se chema), care înregistra videoclipul și îl transfera pe calculator. Uneori pierdea primele două-trei secunde din piesă, alteori se bloca ceva pe parcurs sau ieșea totul extrem de pixelat, dar nu asta era ideea. Ideea era că, o dată pe an, primeam o caracterizare video a personalității și experiențelor noastre de la cineva care trăia totul cu noi. 

Țin minte și acum cât de entuziasmată am fost de DVD-ul de la final de-a IX-a: aveam 50 Cent – In Da Club pentru începutul ăla cu „hey shortie, its your birthday…”, care a devenit soundtrackul zilelor mele de naștere în următorul deceniu, Soundgarden – Black Hole Sun pentru Chris Cornell și perfecțiunea lui, Aerosmith – Crazy pentru Liv și Alicia și cum totul era despre ele, nu despre tipii care salivau la ele, Hella Good de la No Doubt pentru atitudinea lui Gwen și ATB – I Dont Wanna Stop, pe care n-o știam și încă nu știu cum s-a gândit Emi că o să-mi placă o melodie electronică, dar a devenit una dintre preferatele mele. 

De când eram mică, prieteniile între fete erau fie ridicate pe un piedestal – trebuie să ne avem ca surorile etc. –, fie trivializate pentru că fetele mereu se ceartă, fetele nu sunt loiale, fetelor le place drama.

Mai aveam „zâneala” de Vamă sau cea de oraș, adică procesul pregătirii pentru ieșit în club. Și dacă zâneala de oraș era intensă, zâneala de Vamă era fashion week. Regula de aur: tot ce aveam era al tuturor. Hainele treceau de la una la alta cu mențiunea „nu mai cere voie, doar ia”, creioanele colorate conturau cel puțin opt ochi, bijuteriile din lemn pictat sau cu pietre imense atârnau de cine le apuca prima, iar parfumurile se amestecau până deveneau un singur vapor, care ne dădea o ușoară amețeală. Între timp, dădeam din fund pe vreo melodie care ne obseda în vara respectivă, iar înainte să ieșim pe ușă verificam un ultim aspect important: „Is my nose OK?”, întrebam, de obicei, eu sau Adi, ridicând nasul în sus astfel încât celelalte fete să se înghesuie sub el și să inspecteze atent dacă exista și cea mai mică urmă de muci. Era apogeul intimității și al grijii. 

Am stabilit și o zi aniversară pentru grupul nostru: 5 mai. Era fix după ziua lui Beckham, plasată ideal: primăvară târzie și caldă, plus final de an școlar și începutul distracției. 


Printr-a XI-a, ne-am dat seama că suntem artiste. Sau muze pentru artiști, ceva pe-acolo. Emi avusese mereu talent la desen, dar începuse să experimenteze cu colajele. Bex avea un talent la scris care ne-a făcut să dezvoltăm un sistem de schimb de jurnale personale: ea scria ceva și la final îmi arăta mie, apoi procedam și eu la fel. Ni s-a alăturat și Emi. 

Adi era o maestră a modei, a accesorizării și a designului interior. Camera ei era plină de mobilă vopsită de ea, veioze cu franjuri, abajururi și bijuterii atârnate te miri pe unde. 

Fulgi nu manifesta un mare entuziasm pentru corul liceului, pictat sau scris (deși mai târziu și-a descoperit și latura asta, iar azi am un tablou al ei agățat pe perete), dar era motorul grupului, născută pentru socializare. Când am schimbat locul de chiulit din McDonalds pe subsolul și terasa Green Hours, Fulgi a fost lipiciul dintre noi și o grămadă de oameni întâlniți acolo. Devenise „sora mai mică” a unuia dintre barmani, se împrietenise cu actorii care își beau cafeaua în timp ce noi chiuleam și așa am ajuns toate să ne salutăm cu ei. 

Uneori ajungeam în Green la 7 dimineața, când barmanii se recuperau după vreo noapte intensă moțăind pe canapeluțe, cu barul plin de pahare și scrumiere murdare. Fulgi a fost prima dintre noi care s-a băgat după bar și i-a ajutat la curățenie. Treptat, ne-am alăturat și noi, cărând pahare înalte spre bucătăria de lângă scenă și ștergând mesele de scrum și alcool vărsat. Cel mai greu era cu paharele de frappé, un coșmar de spumă uscată pe care le înmuiam la nesfârșit. Apoi, ne așezam pe canapeaua noastră de pe scenă, de unde vedeam tot, și ne beam cafeaua ascultând bârfele barmanilor despre petrecerea din noaptea precedentă – cine a dansat cu cine, cine și-a înșelat nevasta, ce actor faimos a vomitat pe-o canapea, ce muzicieni indie s-au certat până la destrămarea formației.

Iar dacă ne întreba cineva de ce eram mereu acolo și nu la ore, le citam dintr-o pancartă văzută în vitrina unor ateliere de croitorie din Centrul Vechi: „Nu chiulim, noi stopăm artistic”

Cu cât stăteam mai mult în acel mediu, cu atât voiam să ne integrăm mai tare, așa că am ajuns să scriem o piesă de teatru. 

Întâmplător sau nu, am scris o piesă despre prietenie și refugii neconvenționale. Personajele eram noi și colegii de clasă, cu diferența că noi cinci puteam accesa o dimensiune paralelă, magică, atunci când voiam să scăpăm de realitatea nesatisfăcătoare. Felul în care accesam lumea magică, în care aveam puteri supranaturale, era felul în care încercam să decidem, în viața reală, dacă rămâneam sau nu la ore: dădeam cu banul. „Era un fel de escapism”, mi-a spus Fulgi. „Ne cream o lume ca să scăpăm de ceea ce ni se întâmpla în viața reală. Toate aveam niște probleme despre care nu discutam direct. Mie, de exemplu, îmi era frică de profesori. Iar atunci când chiuleam, eram împreună și devenea un spațiu sigur.” 

Nu știam, în adolescență, cuvinte precum „anxietate” sau „depresie”, pentru că nimeni nu vorbea despre asta. Nu aveam trupă de teatru, club de dezbateri sau orice activități extrașcolare în afară de corul liceului, care se activa o dată pe an. Orice instrument de căutare a sinelui a trebuit inventat sau asamblat de noi. Piesa a fost poate cel mai concret mod în care am încercat asta. Titlul ei spune totul: Save Us – Save As – CTRL + S.

Voiam să trimitem piesa la un concurs numit dramAcum, singurul serios din vremea aceea, faimos pentru că a lansat dramaturgi ca Ștefan Peca sau Gianina Cărbunariu. Doar că nici azi nu mai știm dacă am trimis-o sau nu. Eu și Bex am rămas cu ideea că am trimis-o și nu am fost selectate. Emi și Fulgi spun că n-am mai trimis-o, că nu eram suficient de încrezătoare și ne săturaserăm de bisericuțele din lumea teatrului. 

Ne-am repliat o perioadă pe drum’n’bass și primele cluburi (în afară de decedatul Web) de muzică electronică, precum Tralala sau Test Point. Apoi am migrat spre B52 și Expirat – pe atunci niște subsoluri în paragină –, unde mergeam de fiecare dată când ne dădeau părinții voie sau când erau plecați. Iar odată ce venea vremea frumoasă, ne mutam, fără discuții, pe terasa La Motoare, pe acoperișul Teatrului Național.

Încă sunt de părere că printre cele mai mari nedreptăți comise vieții sociale a acestui oraș a fost închiderea Lăptăriei și a Motoarelor când a intrat TNB în renovare. A dispărut cea mai mare terasă din București, cu lungile mese din lemn unde ne înghesuiam până se rupeau băncile cu noi și banchetele cu perne de la perete, unde mâncam cinci oameni o porție de cartofi prăjiți la 2 lei. Au dispărut concertele în aer liber sau în fumul din Lăptărie, cu fanii aproape călărind scena și râuri de sudoare curgându-ne tuturor pe fețe. Au dispărut barmanii care deschideau sticla când ne vedeau intrând în bar și ne întrebau ce muzică să mai pună. A dispărut atmosfera aia în care socializam cu cine apucam, cu cine împărțeam masa pentru că n-aveam loc, în care simțeai că ceva începe să fiarbă în orașul nostru și noi eram în mijlocul clocotului.


Nu s-au scris multe versuri mai adevărate decât „am doar 18 ani, sunt nebun, iubesc și nu am bani”. 

Multe lucruri urmau să iasă prost într-a XII-a: pseudo-relația în care eram – un experiment de open relationship la 17 ani care mi-a înmulțit bagajul de traume pentru că a fost orice dar nu onest și etic; diagnosticul mamei, care a venit în primăvara dinainte de Bac și a însemnat o operație dificilă și o lună de spitalizare în care practic mi-am purtat singură de grijă, pe lângă faptul că găteam și spălam pentru ea; corigența la fizică pe primul semestru în contextul în care dădeam Bacul la fizică; relația un pic prea strânsă dintre Fulgi și substanțele consumate în lumea muzicii electronice, care ne-a speriat pe toate. Dar, mai mult decât orice, un gând pe care nici nu știam cum să începem să-l interiorizăm – și dacă reușeam să intrăm în Bac, era extrem de posibil să nu-l luăm.

Având în vedere la ce liceu eram, poate pare un humble brag de genul „n-am învățat nimic, dar am luat 10”. Însă eu, într-a doișpea, am mers într-un final la ora de matematică, după luni întregi de chiul, doar ca să-mi dau seama că pe tablă apăruseră niște hieroglife (integralele) pe care le ratasem cu totul. Mă simțeam de parcă aș fi avut un accident vascular și nu mai recunoșteam literele alfabetului. Și în ziua de azi am un coșmar, cam o dată pe an, cu scena asta: mai sunt două săptămâni până la Bac, mă uit la tablă și nu recunosc niciun semn. Mă trezesc hiperventilând. 

Eu, Emi și Fulgi eram în aceeași situație. Așa au apărut pe mesele din Green, în loc de pachete de țigări și reviste, pagini printate din teorie, caiete și blestematele „variante” de subiecte pentru Bac, pe care generația mea le-a inaugurat. Trebuia să trecem, în câteva luni, prin 100 de variante de teste la fiecare materie. A fost, pe lângă tot ce se mai întâmpla în viețile noastre, copleșitor. 

Am numit perioada respectivă „primăvara neagră”, pentru că toate ne zbăteam să rămânem pe linia de plutire. Lunile alea au sudat și o relație mai apropiată între mine și Emi, cele mai puternic lovite de ceea ce încă nu știam să definim ca „depresie”. Stăteam cu orele în Green derulând scenarii apocaliptice despre școală și familiile noastre. Ce-ar fi spus mama ei dacă pica Bacul. Cum s-ar îmbolnăvi maică-mea și mai tare. Cât de prost mergeau viețile noastre amoroase, câtă nevoie de afecțiune, de stabilitate aveam și cum n-o primeam. Sau n-o căutam unde trebuia – ăsta era un gând proaspăt, din vreun episod de Sex and the City. Începeam să înțelegem ce înseamnă „tipare” și că le avem, și că izvorăsc de undeva, dar eram departe de a ști cum să le gestionăm.

Emi spusese că nu mai vrea să existe. M-a speriat. I-am povestit apoi despre tata, despre abuzul sexual derulat mai bine de un an, despre cel psihologic derulat de o viață. Poate într-o încercare de a-i transmite „hey, uite, trecem noi și peste asta”. N-a fost surprinsă, n-a cerut detalii, n-a sărit indignată de pe scaun – toate comportamente care m-ar fi stânjenit, mai ales că era prima oară când spuneam cuiva. Pur și simplu ne-am legat și mai tare una de alta, dar și de celelalte, punându-ne speranța în faptul că, orice s-ar întâmpla, oricât de infinite ar fi șansele de ratare, ne avem una pe alta. Și asta, ne învățase tot Sex and the City, această educație amoroasă informală a anilor 2000, era chiar mai important decât să ai partener. „Poate prietenele ne sunt suflete-pereche și tipii sunt doar oameni cu care ne distrăm”, a declarat la un moment dat Charlotte și am decis că, da, astea suntem noi. Suflete-pereche. 

Asta ne-a ajutat să ne și distrăm în ultimul an de liceu, la fel cum ne-a ajutat și lărgirea grupului de prietene. Începeam să fuzionăm cu celelalte cinci grații de la noi din clasă. 

Nu mai știu prin ce circumstanțe, Crina și Bibi au venit în Vamă la final de-a XI-a. Ele și jumătate de liceu. Mai erau și băieții de la D, cu un an mai mari decât noi, cu care ne înțelegeam bine și mergeam la aceleași concerte. Își făcuseră formație de coveruri și urmau să aibăun concert în Vamă. Unul era verișorul lui Lulu, altul fusese iubitul lui Vasi, așa că am început treptat să umblăm mai mult și cu ele. 

Era totuși surprinzător să le vedem pe fetele astea dansând pe mese. Fetele din prima bancă. Crina și Bibi mergeau la concerte Bere Gratis și Holograf. Crina arunca cu flori în Dan Bitman. Bibi se referea la Kumm drept „formația aia care cântă c-o apă și-un pământ”, motiv pentru care Fulgi ar fi vrut s-o bată. Și totuși am ajuns, destul de organic, să dansăm în aceleași cluburi, să sprijinim aceleași borduri la 5 dimineața vorbind despre inimi frânte după prea multe shoturi de tequila, să tremurăm în fața acelorași variante de subiecte la Bac. Aveam mai multe în comun decât realizam, de la părinți cu așteptări și presiuni, la o pasiune pentru brâuri late cu mărgele purtate peste orice. 

Și unele zile erau, pur și simplu, ușurele. Odată, prin aprilie, am setat un nou record de lâncezit în Green: aproape nouă ore. Am mers de dimineață și ne-am așezat la masa de lângă barul de pe terasă, ca de obicei. Fulgi a dat o fugă până-n Romană să-i reînnoiască abonamentul RATB barmanului fratern, că el n-avea când să meargă. Apoi, după niște cafele și glume, băieții au scos masa de ping-pong și am încins un campionat. La un moment dat, au apărut niște shoturi de kamikaze strălucind tentant în lumina soarelui. Eu nu jucam, că nu mă pasiona ping-pongul, dar țin minte cum stăteam pe bancheta din lemn și mă uitam la ei, ciocnind din când în când încă un shot printre râsete. Seara, am realizat că făcusem insolație. Dacă ar fi să mă gândesc ce culoare a avut ziua aia, aș spune galben-lămâie cu sclipici.

În dimineața Bacului la mate, eram cu Emi pe peron la metrou și am făcut un atac de panică. Simțeam că nu pot să mă mișc, nu pot să mă urc în metrou. „OK, îl luăm pe următorul, dar gata, Yoyo”, mi-a spus serioasă. „Dacă îl pierdem și pe ăla, întârziem și nu ne mai lasă să intrăm. Adună-te și hai s-o facem.” 

Nu mai țin minte aproape nimic, decât că nu am nimerit în sală cu niciuna dintre fete și că problemele erau grele. Cred că am reușit să copiez ceva de la colega din fața mea, iar alte câteva subiecte le-am rezolvat singură. La fizică am reușit să copiez mai mult, plus că am nimerit un subiect ușurel la Optică. Filozofia a fost floare la ureche, cum mă așteptam, la fel și engleza, și româna.

La finalul zilelor de testare, ne-am adunat să vedem afișarea rezultatelor în curtea școlii – nu, pe vremea aia nu le afișau întâi online. Am și acum în laptop o poză cu mine făcută de Emi din profil. Stau pe o bordură, într-un maieu roz cu cuvântul „Metal” inscripționat pe piept, pe care mi l-au luat fetele într-a IX-a. Sunt la umbra unui copac și mă uit cu anxietate în jos, cu cercei mari din lemn atârnându-mi de urechi. 

Fulgi a fost singura dintre noi care a dat din coate să se infiltreze prin mulțime când au apărut listele. Luase bine: 9,23. A început să sară în sus de bucurie. 

Emi și Bex luaseră tot între 9,20 și 9,30. Țin minte că Emi era șocată. „Ești sigură? Mai uită-te o dată!” îi striga lui Fulgi. 

Eu simțeam că leșin așteptând să mă găsească pe mine. „Yoyo – 9,45!” 

M-am trântit pe bordură, cu capul în mâini și lacrimi în ochi. 

Adi luase cea mai mare notă dintre noi și era în primii zece din clasă – 9,64. Ne-am luat în brațe. Am plâns, mult. Nu ne venea să credem că reușiserăm. Nici altora nu le venea să creadă. Luasem un onorabil 8,35 la mate (cea mai mică notă) și toate reușiserăm nu doar să luăm Bacul, ci și să luăm notă mare. Desigur, când am sunat-o pe mama, a remarcat exclusiv că luasem prea puțin la mate pentru cât investise în meditații, dar nu mai conta. Ne-am îndeplinit promisiunea făcută cu luni de zile înainte: nu ne termină Sava pe noi, terminăm noi Sava. Cu un zâmbet șiret în colțul gurii, am lăsat în urmă curtea școlii și ne-am făcut bagajele pentru Vamă și pentru viață. 

Am încheiat liceul având cea mai strânsă legătură cu fetele – și cu cele patru originale, și cu cele cinci câștigate pe parcurs. Cred că e natura oricărui an terminal. Știi că totul are o dată de expirare, că viața urmează să se schimbe într-un mare fel, că sunt ultimele momente de respiro înainte de ceea ce adulții numeau condescendent „viața reală”. De parcă tot ce trăiam noi nu era real. Poate era chiar mai real decât trăiseră ei. 

Am petrecut cea mai frumoasă vară în Vamă, aproape două săptămâni, o gașcă de vreo 30 de oameni de la diferite clase din liceu. Ne-am îndrăgostit, ne-am ars, ne-am dat cu cremă pentru arsuri, am cântat la chitări pe terase, am dormit goale în același pat, am făcut poze amicilor adormiți pe podea după prea mult whisky, am fumat trabuc, am dansat pe mese, pe nisip, în mare. Ne-am minunat de cât de norocoase suntem să avem atâția prieteni mișto. 

Restul verii, am frecat Motoarele până la epuizare, am avut dialoguri profunde în fântâna goală de la Izvorul Rece cu un pet de Timișoreana în mână, am găzduit diverși prieteni la mine acasă când mama era internată la tratament, le-am gătit paste carbonara, salată cu ton sau pui la pungă, și am lăcrimat când unul dintre ei mi-a spus că, dacă o să plec vreodată din apartamentul ăla, vrea să-l cumpere el, pentru că e acasă și are amprenta mea: de la colajele lipite pe pereți, uși și oglinzi, la balconul dărăpănat pe care ne înghesuiam toți să fumăm. 

Apoi, eu am intrat la Jurnalism, unde mi-am făcut noi prieteni și un iubit de cursă lungă. Fulgi a încercat un an de Actorie. Emi s-a dus la Arte. Bex la SNSPA – Comunicare. Adi a îmbinat SNSPA cu Drept, Crina a fost la Actorie și Drept, în vreme ce Lulu s-a axat pe cel din urmă. Iar Livia a intrat la Medicină. 

Voiam foarte tare, cel puțin eu, să nu se schimbe nimic între noi, dar lucrurile nu merg așa. Vârtejul schimbărilor ne-a tras pe toate în direcții diferite și probabil asta trebuia să se întâmple. În patru ani de liceu, noi cinci ne-am certat de probabil două-trei ori – și niciodată toate, ci câte două, în vreme ce restul funcționau ca mediatoare. În facultate, armonia n-a ținut la fel de bine. 

Primul clocot a fost relația mea cu Răzvan, iubitul meu din primii doi ani de facultate și lecția pe care n-am învățat-o până la 28 de ani, on and off. Fulgi îl cunoscuse prima și a încercat, inițial, să-l placă. Dar dacă, în trecut, apariția băieților nu schimba nivelul meu de prezență în grupul de prieteni, Răzvan mi-a dat echilibrul peste cap. În primele luni de relație, abia dacă mă mai vedeam cu fetele. Eram fascinată că găsisem pe cineva care părea absolut captivat de mine, cu care interacțiunea decurgea ușor, iar iubirea și pasiunea coexistau. Pe de altă parte, Răzvan nu era sociabil, nu era omul grupurilor mari, era un pic nihilist, un pic arogant cu lumea din jur și, în esență, inconsecvent cu mine. 

„Nu mă puteam decide dacă e un tip super bun și neînțeles sau cel mai nasol om din lume”, mi-a spus Fulgi anul trecut. S-a decis pe varianta a doua, ca Emi. Fiecare hop pe care-l întâmpinam în relație le întărea opinia și le îndreptățea să-mi spună că ar trebui să-l părăsesc, că merit ceva mai bun. Pe de-o parte, apreciam grija – era grija pe care ne-o purtaserăm mereu una celeilalte. Dar, de la un punct încolo, mi s-a părut că vor mai degrabă să fiu de acord cu ele, să aibă dreptate. Începusem, sau încercam, să înțeleg că relațiile sunt complicate, mai ales când ambii parteneri aduc bagaj: traume din copilărie, familii în care nu s-au discutat emoții. Începeam să văd că, orice parteneri aș avea, o să fie de muncă și la mine, și la ei. Și voiam să muncesc, voiam să-mi văd limita. 

Era și un exercițiu de teribilism, și unul de maturizare. Până unde ajung dacă fac fix ce-mi taie prin cap, fără să ascult de nimeni? Mă distrug sau mă deștept? Mi-ar fi plăcut ca ele să înțeleagă asta, să înțeleagă că sunt lucidă în decizii și să le respecte. Dar nu știam cum să vorbim sănătos și sincer. 

Adi și Bex, ca și grupul conex de cinci fete, au rămas neutre, ceea ce le-a apărat de înflăcărările ulterioare. Însă, între mine, Emi și Fulgi, lucrurile au început să se deterioreze. Ne vedem mai rar, de obicei în weekenduri prin Green sau pe Motoare. La un moment dat, mi-au spus că nu mai vor să aduc în discuție ce fac cu băiatul ăla, că oricum nu le ascult. Eu nu știam cum să reacționez, pentru că pe de-o parte nu voiam să accept condiții nedrepte, pe de altă parte nu voiam să fiu persoana care alege un băiat în locul prietenelor ei. 

Iar Fulgi, în mod special, mă lovea cu asta. 

Într-o după-amiază, eram cu fetele în Green și se lăsase un moment de tăcere. Am spus, intenționat, ceva banal despre Răzvan, iar Fulgi și-a întors ostentativ scaunul cu spatele la mine. Niciodată nu se mai purtase așa și țin minte că mi s-a părut oribil. În momentul următor, m-a sunat mama pentru că se simțea rău după citostatice și m-a rugat să vin acasă, așa că m-am ridicat să plec. 

„Yoyo, dacă nu vrei să stai cu noi, nu trebuie să inventezi scuze că te cheamă mama sau mai știu eu ce”, mi-a spus Fulgi cu o aroganță pe care mi-e greu s-o uit. Am plecat atât de tristă, de furioasă și de dezamăgită. Probabil a fost prima oară când am început să mă întreb unde se îndrepta prietenia asta și ce viitor avea.

Să rezum perioada respectivă la lucrurile pe care nu cădeam de acord ar fi însă o suprasimplificare. Am continuat să ne facem planuri împreună, să mergem la mare, să descoperim cluburile și concertele ascunse, să facem vacanțe prin tărâmuri însorite. Mie însă nu mi-au plăcut niciodată schimbările, pentru că nu am încredere în ele. Nu am încredere că or să aducă ceva bun. Iar Emi și Fulgi, din ce în ce mai apropiate pe măsură ce eu mă îndepărtam, au adus cea mai mare schimbare din prietenia noastră.


Prin anul II, nemulțumite de facultăți și de orizonturile limitate din România, au decis să se mute împreună în Barcelona, s-o ia de la zero și să-și facă o viață așa cum visau: cu plajă, soare, activități boeme, case răcoroase cu tavan înalt și storuri colorate la geam, cu zâni bronzați și cârlionți sărați, pe acorduri de „pussy, pussy, pussy, marijuanaaaaa”, cum cântau Brazilian Girls. 

„Aveam 21 de ani şi chef să plecăm, cu «june suntem şi de nimeni nu depindem» scris în frunte”, scria Emi în 2013 când descria călătoria asta pentru SUB25. „În 2009, luna lui Gustar, ne-am proptit bagajele cu pretenţii definitive într-un studio cu o reproducere după Monet, undeva lângă Parc Güell. Am adormit pe Melody Gardot şi Sunday People, ne-am bronzat, ne-am îndrăgostit, ne-am angajat, ne-am luat ţepe, am văzut oameni mişto venind şi plecând, şi am trimis scrisori la celălalt acasă.”

Stabilitatea și longevitatea prieteniei între femei sunt mai mari, cel puțin la începutul vieții, decât ale unei relații amoroase. 

Le-am susținut, dar nu fără emoții. Mi-era frică să exist fără ele, oricât de tensionată devenise relația noastră, mai ales că Bex și Adi erau ocupate cu facultatea și cu noile prietenii sau amorezări. Bucureștiul era mai gol fără ele. Era prima oară când vreuna dintre noi pleca în afară. Fiind liceenii care au absolvit în 2007, anul aderării României la UE, mulți colegi de generație plecaseră încă din anul I. A fost primul mare exod. Noi însă ne-am diferențiat și aici: din 10 fete, nu a plecat niciuna în anul I, abia Bibi în anul II. Toate aveam planuri autohtone și de ce n-am fi avut? Ni se tot spusese că, dacă facem totul cum trebuie, intrăm la facultăți bune, suntem muncitoare, ne înconjurăm de oameni creativi, o să avem vieți bune. 

Apoi am dat de facultățile care se bazau tot pe teorie, tot pe profesori care preferau să terorizeze. Mi-am dat seama că una dintre cărțile de jurnalism din care ar fi trebuit să învăț era din anii ’80. Emi și-a dat seama că urma să deseneze fructe și semi-nuduri timp de trei ani. Iar Fulgi și-a dat seama că nu e o Julietă în așteptarea unui Romeo și că, drept urmare, nu se găsea un loc pentru ea în peisajul actoricesc din România. Pe deasupra, în 2008 a venit și criza economică, cel mai mare șoc al generației mele, care intra pe piața muncii fix când mii de oameni erau dați afară și afacerile se închideau. Promisiunile cu care crescuserăm, certitudinea că, într-un fel sau altul, lumea și, implicit, România, se mișcă în linie dreaptă spre mai bine, se dovediseră a fi false. Nimic nu a mai avut sens de când mama mea, directoare cu două decenii de experiență, a ajuns în criză să aibă salariul mai mic decât mine, începătoare într-o agenție de știri. 

Așa că Emi și Fulgi au plecat în căutarea sensului. Să te bazezi pe promisiunile de schimbare ale României nu mai avea sens. Măcar soarele Spaniei, plaja și marea încă aveau sens. La câteva luni după ce s-au stabilit acolo, am descins și celelalte trei în orașul lui Gaudi. 

A fost o călătorie frumoasă și plină de emoție, dar am văzut și ce se ascundea după vălul de soare și palmieri. Fulgi lucra ture de noapte într-un bar viu și colorat, dar zgomotos și lipicios de la un punct încolo. Planul ei era să învețe catalană și să dea la actorie, dar ca să se întrețină, trebuia să muncească full-time. Emi era secretară la negru într-o firmă de avocatură cam dubioasă. 

Ce cumpărau joburile astea? O cameră de vreo 20 de metri pătrați la ultimul etaj al unei clădiri, ocupată majoritar de un dulap mare și o canapea extensibilă. Într-un colț al camerei, după o perdea, era dușul și, lângă el, o chiuvetă cu oglindă. Lipită de dulapul cu haine era o chicinetă cu mini-frigider, o chiuvetă și o plită pentru gătit, precum și câteva rafturi cu pahare și farfurii. WC-ul era pe balcon, în spatele unei uși glisante. Măcar se aerisea ușor. Plăteau multe sute de euro pentru încăperea aia în care, dacă intram toate, trebuia să ne mișcăm coordonat ca să nu ne dărâmăm. Dar aveam 21 de ani și puține pretenții, așa că părea suportabil o perioadă. Fermecător, chiar. 

Tensiunile erau totuși evidente. După plecarea lor, eu am ajuns să vorbesc cu Emi în fiecare zi și cu Fulgi aproape niciodată. Era mereu ocupată fie cu munca, fie cu distracția. Era cam prea multă distracție din nou, mi-a spus Emi. 

„Și aruncă firmiturile de la mâncare în chiuvetă, ai mai auzit așa ceva?!” Mereu se plângea, mai în glumă, mai în serios, de cât de dificil e traiul în doi în spațiul ăla minuscul. „Sper să nu ne omorâm.” 

Țin minte și că, în timpul vizitei la ele, tensiunile se transferau între mine și Fulgi. Am început să vorbim una cu cealaltă recurgând la împunsături și răutăți. Pentru că am fost jumătate de zi la cumpărături prin centrul orașului în loc să merg la nu știu ce plimbare la care ea oricum nu participa, m-a înțepat toată săptămâna că prefer să merg la shopping de țoale. Ea, în mod evident, învățase cum să-și trăiască viața mai bine. În ultima zi de vacanță, am bufnit în plâns pe stradă, pentru că eram obosită, și nervoasă, și sâcâită până la saturație de replici pasiv-agresive. M-a luat deoparte și și-a cerut scuze. 

Vreo lună mai târziu, într-o seară de iarnă, mergeam pe la Piața Leu de mână cu prietenul meu, care îmi arăta ce mare și luminoasă era luna. Emi ar fi spus că urmează să se întâmple niște fenomene ciudate, ar fi verificat dacă Mercur era în retrograd și ce spunea horoscopul ELLE – ăla în engleză, de pe site, că era mai lung. Eu mă uitam cu un zâmbet tâmp și o sticlă de vodcă în mână, până când am simțit telefonul vibrând în buzunar. Ea era – telepatie! 

„Yoyo!”, a răsunat un strigăt înecat în plânsete din receptor. „M-a dat afară din casă!”

Nu înțelegeam. Am rămas pe loc, cu privirea încruntată în pământ, strângându-l și mai tare de mână pe prietenul meu. 

„Respiră”, i-am spus. „Ce s-a întâmplat?” 

Era într-o stare greu de descris, de furie, și șoc, și disperare. Mi-a zis că Fulgi îi spusese, pe nepusă masă, că vrea să se mute de acolo, că oricum nu-și mai permite să plătească chiria. Că se gândise să se mute cu niște prieteni de la bar. 

Atât. Nicio avertizare, nicio vinovăție, nicio intenție de a mai discuta. 

„Eu ce-o să fac acum, o să ajung în stradă?”, plângea Emi cu sughițuri. „Cum să facă așa ceva?”

Aceeași întrebare mi se învârtea și mie în cap. Cum să facă așa ceva? Cum să facă una dintre noi așa ceva? Astea erau povești despre alte grupuri de fete, între care înflorea invidia, care se încăierau. 

Nu noi. Noi eram altfel. 

Nu mai știu cum am ajuns în camera de cămin a iubitului meu, dar știu că mi-a făcut un cocktail și încerca să mă calmeze. Mă uitam la telefon și îmi închipuiam cum l-aș crăpa în mii de bucăți. Cum să facă așa ceva? Să-ți lași baltă prietena pentru că acum te distrezi cu alții? Să stai pe tronul ăla de pe care ne judeci pe toate, dar să nu te poți uita în oglindă? Să uiți ce e valoros, ce ne-am promis că n-o să facem – n-o să ne abandonăm, n-o să ne trădăm? 

„Dacă te-aș avea în față în momentul ăsta, cred că te-aș omorî în bătaie”, am scris cu mâini tremurânde și am apăsat Send.


Emi s-a întors în țară la vreo două luni după ceartă. 

N-a mai vorbit cu Fulgi doi ani. 

Eu n-am mai vorbit cu Fulgi trei ani. 

Fulgi a rămas acolo, cu noii ei prieteni și cu noul ei iubit, un tip care părea chiar OK și care primise anterior aprobarea noastră. 

Adi și Bex au încercat să rămână neutre în această schismă și, sincer, inițial le-am judecat. 

„Ce e gri? Ce e neclar aici?”, am întrebat-o la un moment dat pe Bex. 

„Nu știu, n-ai ascultat și versiunea ei, sunt două părți în fiecare conflict”, încerca să se apere. 

„Dacă-ți făcea ție asta, gândeai la fel?” 

Nu voiam însă să fiu persoana care întreține o atmosferă nașpa, așa că pur și simplu am încetat să mai vorbim despre asta. Ca și când nu s-ar fi întâmplat. De-a lungul timpului, de fiecare dată când Fulgi făcea vizita anuală în România, era de la sine înțeles că trei-patru zile nu puteam să mă văd cu Adi și Bex, pentru că aveau planuri cu ea. Trei-patru zile pe an, o gaură neagră îmi înghițea prietenele și apoi mi le returna intacte, evitând povești și vești. 

În acei ani, am continuat să fiu apropiată de Emi. Am șters-o pe Fulgi de pe toate rețelele sociale, pentru că ne făcea rău să vedem cât de bine îi mergea. La câteva luni de la cearta noastră, Facebook-ul ei se umpluse de poze din Asia, unde părea că e într-o vacanță infinită cu iubitul. Bronzată, superbă, relaxată. Sigur că nu asta era toată povestea, dar asta vedeam. 

Viața n-a stat în loc nici în București. Emi s-a amorezat de un DJ care ne ducea la cele mai tari petreceri. Adi a petrecut câțiva ani cu un tip dintr-o generație mai mare de saviști, confirmând mitul că Sfântul Sava nu te părăsește niciodată. După vreo cinci ani de dușuri reci, am schimbat cazarea vamaiotă pentru băi în cameră la La Frontiera, unde Crina a devenit patroana rezervărilor și a organizării grupului. Livia a început să fie din ce în ce mai coruptibilă și să lase cărțile de medicină pentru câte o noapte în Expirat. Au apărut și alte prietene, fie de la Emi de la muncă – lucra în atelierul unui designer de modă pe strada Lipscani –, fie de la Bex de la facultate, fie din gașca iubitului lui Adi. 

Cercul social ni s-a extins, dar aveam o senzație că, atunci când intram în Control, știam pe toată lumea fie din liceu, fie din facultate. De exemplu: în față, lângă pupitrul DJ-ului, stătea gașca de ilustratoare cu care gașca noastră avea o inutilă rivalitate pornită de la cine atrăgea atenția unor bărbați buhăiți de 30 de ani. (Azi ne simpatizăm.) Noi eram lipite de peretele din dreapta, unde aveam și un blat pe care să ne punem paharele. Prin mulțime mai vedeai o fostă de-a vreunui fost, pe cineva de la SUB25, cineva de la Casa Jurnalistului, tipul din Vamă cu care te-ai combinat acum două veri, un coleg de la muncă pe care vrei să-l eviți, ceva studenți de la Arhitectură sau Litere, actorașul ăla care tocmai a luat Uniterul, curatorul ăla de artă și de băieți frumoși, gagica aia din comunicare la vreo corporație mare și tot așa. Eram la maximum două grade de separare de toată lumea din categoria noastră de vârstă. 

Pe deasupra, la 23 de ani, eram sătulă de muncă după aproape patru ani într-o agenție de știri. Așa că am reluat căutarea noutății în Marea Britanie, unde mi-am terminat studiile între 2011 și 2013. Am locuit inițial într-un orășel mic lângă Birmingham, unde ca să ajungi în centru trebuia să cobori un deal și în spatele casei mele curgea un pârâu. Apoi m-am mutat la Londra, unde eram convinsă că o să rămân pentru totdeauna. De altfel, asta am și anunțat când am plecat din România: nu mă mai întorc niciodată.


Oricât mi-ar fi plăcut schimbarea de atmosferă, a fost greu la început. După două luni de Anglia, plângeam după mama, după fete. Nu eram obișnuită să mă deschid față de alți oameni așa cum o făceam cu ele și nici nu aveam cum după câteva săptămâni, așa că trăiam o singurătate ciudată, în mijlocul clădirii unor prietenii noi. Aș fi vrut să discut cu fetele despre fiecare petrecere în campus, despre fiecare crush, așa cum făcusem mereu. Iar, dintre ele, doar Bex și Emi erau obișnuite să îmi scrie și să ne ținem la curent – probabil din practica adolescentină a jurnalelor. Reluasem legătura și cu Bibi, care locuia în Londra de câțiva ani, dar avea deja propriul cerc social. Așa că, încet-încet, am slăbit și mai mult nodurile prieteniei și am așteptat să vedem cum și dacă rezistăm. Dacă ar fi fost un partener romantic, probabil aș fi ieșit din relație mai devreme, pentru că urăsc să simt că cineva se distanțează de mine. Prefer să plec prima sau să nu încerc deloc. Dar erau ele. Iar ele erau prea importante ca să nu încerc să facem lucrurile și altfel. 

Toată lumea a depus efort să nu pierdem legătura în acei ani. Emi ne-a și vizitat pe mine și pe Bibi la câteva luni de la mutare – dovadă stă poza cu noi trei și un domn chel în chiloți roz într-un bar gay din Londra. Încercam să trăim după această regulă nescrisă că fiecare se duce prin lume, face ce trebuie să facă, se caută, se descoperă, dar nu ne uităm una pe cealaltă. 

Când o prietenie între femei eșuează, ajunge să fie ca o despărțire. 

Când m-am întors în țară pentru o vacanță, în vara lui 2012, era însă clar că relația cu Emi scârțâia. Se adunaseră plângeri de partea amândurora. Vorbeam constant, dar parcă cineva o mutase pe una dintre noi pe altă frecvență. Pe mine, mai exact. 

A pornit de la Nicușor Dan, pe care eu l-am criticat pe blogul meu. Pe atunci, era candidatul hipsterilor la Primăria Capitalei și acest suflu nou în politica românească. Era un text despre el în DoR, era printre activiștii din stradă. Nu puteam să-l înghit, pentru că părea fals și inutil. Un băiat ciufulit și politicos, fără substanță și, la o inspecție mai atentă, mai tradiționalist decât bunicii mei. Se pare că tot găseam motive să mă plâng de ceva de când m-am întors din Anglia, mi-a spus Emi. „Not your cup of tea saga continuă.” Mai bine îmi vedeam de ale mele, acum că alesesem altă țară. 

Asta era problema? 

Nu, problema era că eram schimbată. Și nu în sensul bun. 

Adică nu mai eram de acord cu tot ce spunea ea? 

Nu, eram arogantă. 

Ea nu era arogantă? 

Nu, nu era. Și, apropo, o copiam. 

???

Da, pentru că amândouă începuserăm să postăm poze artsy furate de pe Tumblr pe profilele noastre de Facebook, dar ea fusese prima. 

OK… 

Nu OK, că până și gagică-su DJ i-a zis „vezi că Yoyo te copiază”.

Și de când îi formează altcineva părerile despre prietenele ei? Ce altceva îi băga ăla în cap?

Înjurături. 

N-am mai vorbit o lună.


Punem multă presiune pe prietenii în societatea noastră, mai ales pe cea între femei. 

De când eram mică, prieteniile între fete erau fie ridicate pe un piedestal – trebuie să ne avem ca surorile etc. –, fie trivializate pentru că „fetele mereu se ceartă”, „fetele nu sunt loiale”, „fetelor le place drama” și tot ce mai auzeam în jurul nostru, de multe ori de la băieți și bărbați aproape mândri să fie motivul intrigii într-un grup de prietene. Când o prietenie între femei eșuează, ajunge să fie ca o despărțire. 

Cu toate astea, am fost programată să pun prietenia înaintea intereselor amoroase. Așa procedaseră și mama, și bunica – născute în generații care au văzut valoare în clădirea unei comunități într-o lume în care femeile nu aveau mult sprijin. Așa m-au instruit și personajele din Sex and the City. De altfel, am simțit pe pielea mea că stabilitatea și longevitatea prieteniei între femei sunt mai mari, cel puțin la începutul vieții, decât ale unei relații amoroase. 

A fost un concept eliberator pentru generația mea, citeam recent într-un articol despre prieteniile mileniale, dar a venit cu așteptări mari. Brusc, legătura cu prietenele noastre trebuia să satisfacă și nevoia unei povești de iubire. Pe lângă faptul că e multă presiune, nici nu e foarte realist. O viață echilibrată înseamnă să nu înlocuiești nimic din părțile esențiale, mai ales nu folosind mere ca să înlocuiești portocale. Mi-a luat ceva să înțeleg asta, să mă împac cu ideea, mai ales când vârsta și distanța fizică au însemnat că nu mai aveam la fel de multe în comun cu prietenele din liceu. Era o vreme când ne citeam gândurile și ne completam propozițiile, eram de acord pe orice subiect, dar ne apropiam de 25 de ani și trebuia să ne dăm seama ce ne (mai) ține împreună.

Într-o caniculă de iunie, pe terasa clubului Fabrica, DoR își lansa numărul de vară al revistei. Era însă un număr cu totul special, pentru că era prima oară când publica Bex un material. Toată floarea cea vestită a găștii noastre – minus Fulgi, cu care încă nu aveam nicio relație – s-a adunat s-o susțină. 

Era însă o tensiune în aer, pentru că știam că urma să vină și Emi și n-o mai văzusem de când ne-am înjurat de mamă. 

„De mamă?”, m-a întrebat Adi șocată, cu câteva ore înainte, lungită în patul meu. 

„De mamă”, am întărit cu gravitate. 

Am fost distrasă toată seara. Eram la o masă mare, o grămadă de saviști și fratele mai mic al lui Bex, înconjurați de întreaga populație a localității București-Sat: fotografii, ilustratorii, jurnaliștii, oamenii de advertising, muzicienii etc. Nu mai știu când a apărut Emi, dar nu mă uitam la ea. Mă pozam cu Adi, mă conversam cu oamenii. Pe scenă, o fată călca o cămașă și nu înțelegeam dacă văd un performance sau o ofertă de servicii. 

Seara, curtea a început să se golească și masa noastră la fel. Rămăseserăm eu, Adi, Emi și Bex, care socializa cu cei din redacție. Iar Adi, o subtilitate ambulantă, s-a ridicat de la masă și ne-a lăsat singure pe mine și pe Emi, care stăteam la distanță de două scaune goale una de cealaltă. 

Tăcere. 

Cu coada ochiului, am văzut o mână ridicând carafa de vin alb de pe masă. „Îți pun?”, m-a întrebat aproape lungită pe masă, fluturând steagul alb care era alcoolul. Se abținea să râdă. 

„Pff… Normal că-mi pui!”, i-am spus îmbufnată și am bufnit în râs amândouă.


Doi ani mai târziu, după ce am terminat masterul londonez, după ce a murit mama și fetele mi-au fost cel mai mare sprijin, după ce am petrecut un an la Chișinău și am revenit la București mânată de-o singurătate cât casa, m-am mutat cu Emi și Adi într-un apartament superb în Dorobanți. 

Eu nu voiam să mă mut acolo, pentru că mi se părea scump. După un an în care am avut salariu de Moldova, totul mi se părea scump. Dar eram atât de afundată în depresie și atât de obosită după ani de mutări, eforturi și pierderi, încât oricum nu aveam o alternativă mai bună. Așa că le-am lăsat pe ele să decidă și am sperat că o să ne descurcăm.

Traiul în trei a fost simpatic, ca atunci când îți îndeplinești un vis de liceu: să locuiești cu cele mai bune prietene, să aveți o pisică nebună, o piscină peste drum în Parcul Floreasca, oameni mereu în vizită. Dar la 25 de ani, în Bucureștiul post-criză, nu era chiar ca-n Friends.

Toate munceam din greu: Adi în avocatură și Emi în project management cultural, iar eu îmi căutam rostul și actualizam informațiile despre mine pe care le luasem de bune. Atunci am început un lung proces terapeutic ca să îmi tratez depresia, dar nu e întotdeauna ușor să te schimbi lângă oameni care te cunosc de un deceniu. Mi se părea aproape imposibil să ieșim din dinamicile stabilite în liceu, când eram mult mai tăcută și maleabilă. 

După câteva luni, jobul part-time pe care-l tărăgănam în consultanță nu mă mai ajuta să fac față facturilor, așa cum mă îngrijorasem. O altă oportunitate se contura la orizont, dar urma să încep în două-trei luni. A fost o perioadă în care am rămas în urmă cu toate plățile, inclusiv întreținerea. Eram însă calmă, pentru că știam că nici proprietarul, nici administratorul nu erau genul care să se enerveze. Lui Emi i se părea însă inacceptabil; nu voia să se știe cu datorii – e în stare să mănânce supă de roșii luni la rând ca să facă economii. Eu nu sunt persoana asta, dar am învățat să scot resurse și din piatră seacă. I-am spus să plătească liniștită partea ei și a lui Adi de întreținere, că recuperez eu. 

Următoarea seară, când eram toate în bucătărie, mi-a spus că a plătit ea și pentru mine, ca să nu rămânem cu datorii, pentru că o stresau. Am rămas sprijinită de blatul mobilei cu gura căscată. Nu înțelegeam, i-am spus, de ce a luat ea această decizie în locul meu? 

Pentru că o stresează datoriile. 

Și pe mine. De asta preferam să mă îndatorez la administrație, nu la prieteni. Pentru că nu trebuia să-mi văd administratorul în fiecare zi prin casă în timp ce mâncam niște chipsuri cam scumpe pentru bugetul meu, dar pe Emi o vedeam. 

Nu înțelegea cum era o presiune mai mare să am datorii la ea. 

Păi uite cum gestionează ea stresul legat de datorii, de simte nevoia să ia decizii pentru alții. Mă infantiliza. Era o lipsă de respect. 

Pentru că eu sunt pasivă! Pentru că sunt pasivă când e vorba de bani, a completat. 

E greu să stai cu oameni care te cunosc de-o viață și au avut timp să se sature de căcaturile tale. Și e greu să stai cu ei când treci printr-un moment dificil și simți că nu mai ești cine ai fost, iar ei nu te lasă să fii altcineva. Traiul împreună ne-a învățat lucruri importante: Emi e hiper-ordonată și responsabilă, eu nu vreau să-mi impună nimeni nimic în casa mea, iar Adi e mereu pe fugă, abia o vezi. Ne-a mai învățat și că prietenia noastră avea șanse mult mai bune de supraviețuire dacă nu locuiam împreună. 

Un an mai târziu, Adi s-a mutat în Suedia pentru un reset cultural, iar câteva luni mai târziu a plecat și Emi din apartament. După o serie de căutări, s-a stabilit în Italia, unde încă locuiește. 

Iar apartamentul pe care nu mi l-am dorit a devenit acasă al meu pentru următorii șase ani.


Întotdeauna mi s-a părut interesant cum, în grupul nostru, diverse mici grupuri se încheagă și se rotesc de-a lungul anilor. În liceu, Emi, Adi și Fulgi erau trioul de petreceri. În facultate, Crina și Emi umblau non-stop împreună. Acum câțiva ani, Crina s-a mutat la Londra. Livia își termina rezidențiatul în Germania, dar coincidența a făcut să se ivească un fellowship tot la Londra – unde Bibi locuia deja –, așa că ele trei s-au reînnodat acolo. 

Eu am rămas în București, unde am început să lucrez în aceeași redacție cu Bex – pe care am întrebat-o înainte să demarez colaborarea dacă ar deranja-o și dacă o să ne facă viața ciudată. N-a deranjat-o și ne-a făcut viața de o mie de ori mai bună. Am început să lucrăm împreună în 2015 și, șapte ani mai târziu, încă e persoana căreia pot să-i dau mesaje la 11 noaptea să mă plâng de autosabotaj și procrastinare, de colaborări dificile sau de un serial care mă distrage de la scris (și la care ar trebui să se uite și ea). Simt că nimeni nu mă înțelege la fel pe partea profesională. În timpul pandemiei, am fost aproape singura companie a celeilalte timp de săptămâni întregi și ne-am făcut o nouă tradiție în contextul restricțiilor: să ne plimbăm prin cartierul pe care-l împărțim, până la o gelaterie simpatică, apoi să mâncăm înghețata pe bancă într-o stație de tramvai și să ne punem la curent cu ce s-a mai întâmplat în viețile fiecăreia. Sau cu ce neliniști ne țin treze noaptea, pentru că amândouă avem o tendință către insomnii. Iar când o altă fată, despre care Bex știa că nu mă apreciază cum merit, a început să mă strige „soro”, m-am trezit cu o ciocolată pe birou și un bilețel atașat de ea: „de la sora ta adevărată”. 

Cu Vasi am descoperit o afinitate comună pentru petreceri feministe cu manele, așa că ne anunțăm de fiecare dată când e un eveniment de profil. Vasi e și o cățărătoare excelentă și m-a dus cu zăhărelul vreo 15 ani că mă ia cu ea pe munte, dar măcar s-a achitat de datorie în 2021, când am intrat din nou pe antidepresive, pentru că pandemia m-a dat de pereți. Am mers la Poiana Stânii prin martie, când încă era destulă zăpadă și eu nu mai aveam niciun pic de condiție fizică. Pe niște pante mai agresive la urcare, am început să mă enervez, să hiperventilez, să mă opresc des. Mă frustra propria incompetență și mă descuraja că mai aveam vreo 30 de minute de urcat. Am început să înjur muntele. Apoi m-am oprit pe un buștean și am început să lăcrimez. „Yoyo, te enervezi degeaba, problema ta nu e de condiție fizică”, mi-a zis Vasi în, probabil, una din cele mai semnificative lecții de viață pe care le-am primit. „Tu nu știi să stai cu disconfortul, fugi de el. Și îl iei ca pe un eșec, de parcă dacă o activitate nu-ți vine ușor, ai dat greș.”

La scurt timp, Adi s-a întors și ea la București, și-a luat casă, salvează câini și pisici, și încearcă să lucreze la a fi bine și singură, nu doar în cuplu. Nu petrec la fel de mult timp cu ea cât petrec cu Bex sau Vasi, iar asta mă întristează uneori. Dar cred că am conștientizat amândouă asta și pare că lucrăm mai serios la a ne vedea. Lumile noastre au ajuns să fie diferite – pe cât de diferite pot să fie o avocată și-o scriitoare care au fost colege de bancă. Probabil că, dacă ne-ai vedea pe stradă, n-ai ghici că avem 19 ani în spate și un dans specific pe care-l executam în adolescență când eram fericite: un fel de scuturare de torso cu pumnii la piept care oscila între Beyoncé și dansuri folclorice. Dar noi știm și, uneori, mă mai roagă să-l facem. Cel mai recent la dănțuiala de ziua mea de anul ăsta. 

Iar Fulgi, deși a zburat în ultimii ani între Barcelona, Copenhaga și Marrakech, și-a făcut mereu timp pentru o zbânțuială cu mine.


Ah, da, am uitat să explic. Ne-am împăcat la trei ani de la cearta barceloneză. Emi a făcut pasul cu un an înaintea mea pentru că, la un moment dat, totul a părut stupid, ceva ce nu ar fi trebuit să rupă o relație atât de importantă. Pe deasupra, Fulgi se schimbase. Am dat ochii peste cap primele dăți când am auzit asta, apoi am înțeles că nu era o vrăjeală. După separarea de Emi, a rărit petrecerile, și-a consolidat relația cu noul iubit și au plecat șase luni cu rucsacul prin Asia și Australia. 

S-a întors altă persoană, cu o altă înțelegere despre ce e important în viață și cine vrea să devină. Am realizat că, în haosul supraviețuirii, nu avusese niciodată timp pentru ea. A făcut primul pas spre mine, cu un mail kilometric prin care îmi spunea că îi pare rău, mă iubește și îi e dor de mine, că am pierdut atâtea în viața celeilalte, că nici nu mai știe de ce ne-am supărat atât de rău. M-am gândit puțin înainte să sar pe tastatură și să scriu cu lacrimi șiroind șieuteiubescșimieîmiparerău. I-am scris că și eu vreau să ne reparăm prietenia, dar aș vrea să nu uităm de ce ajunseserăm în situația aia și de ce ne-am certat. Tocmai pentru că era atât de important să învățăm, nu doar să ascundem sub preș.

A fost de acord și, câteva luni mai târziu, eram la mine acasă, în București, în poziție turcească pe covorul din sufragerie, față în față. Am vorbit despre ce-am aflat despre noi în anii care au trecut. Despre cum a fost la Londra și cum a fost în Laos. Cum a realizat că suferea de depresie și anxietate de ani de zile, dar evita să stea în disconfortul acelor stări, așa că se refugia în adrenalină. Puteam să empatizez. Am râs de temperamentele noastre nărăvașe, de mecanismele de coping de clasa a cincea. Mi-a povestit cum și-a calmat viața și a încetinit totul în jurul ei, cum a început să facă tot ce nu făcuse niciodată: să facă sport, să călătorească, să mănânce sănătos, să aibă grijă de ea. 

Nu aș fi prevăzut asta acum 10 ani, dar azi suntem mai apropiate decât am fost vreodată și mă mândresc cu felul în care ne-am repus prietenia pe picioare. E singura dintre fete care m-a vizitat când am locuit la Chișinău, mereu pregătită pentru o nouă aventură. Mă bazez pe ea pentru sfaturi amoroase și companie la petreceri. Când aud că vine la București, eliberez deja un raft în dulap și scot prosoape curate, pentru că știu c-o să stea mare parte din timp la mine acasă, tăvălindu-se pe covor cu motanul. De fapt, e aici în timp ce scriu rândurile astea, citind pe canapea și încercând să nu mă deranjeze. De parcă ar putea. 

Emi și-a construit o viață armonioasă și mă bucur pentru ea. Se potrivește perfect în Italia, unde locuiește de peste cinci ani. Fix înainte de pandemie, am apucat s-o vizitez în orașul unde se mutase, în nordul țării, cu vedere la munte și atmosferă de dolce vita. N-o să uit prea curând vizita aia pentru că i-am cunoscut noii prieteni la o cină într-o casă superbă și plină de artă a unui muzician de la filarmonică și ne-am hăhăit până dimineață în timp ce ei îmi tot turnau vin și eu arătam spre apă scâncind „idratazione!”

A fost greu să păstrăm comunicarea de grup în pandemie, dar aveam niște exercițiu după atâtea plecări și permutări. Râdeam recent că, din exterior, mulți oameni percep că prietenia noastră „vine de la sine” și nu am făcut un mare efort să rămânem împreună două decenii. 

„De la sine?”, a întrebat indignată Bex. „Poate venea de la sine când aveam trei locuri de ieșit în liceu: Motoare, Green și McDonalds.” 

„De acord”, a râs Emi. „Să vadă oamenii ăștia sutele de comentarii pe WhatsApp doar ca să alegem o zi și un loc să ne vedem.” 

Nu exagerează cu „sute”. Mai ales în contextul în care, astăzi, șase din 10 fete sunt plecate din țară; atunci când apare vreuna în oraș, dacă îmi las telefonul în altă cameră o oră, e foarte posibil să găsesc 74 de mesaje noi. Am insistat mult cu prietenia asta, cum ar glumi Emi. A existat mereu intenționalitate, iar de-a lungul anilor a crescut, nu a scăzut. A trebuit, pentru că suntem multe și răsfirate. De exemplu, Crina e în țară săptămâna asta, dar are și program de familie, eu și Bex avem deadline-uri pentru scris, Adi lucrează până seara târziu la firmă, iar Vasi e plecată din oraș cu ONG-ul pe care l-a înființat. Ar fi simplu și de înțeles să nu ne dăm peste cap să organizăm o întâlnire de grup. La urma urmei, ne mai vedem noi, nu? Nu. Ca să păstrăm lucrurile flexibile, am stabilit două seri în care Crina ar putea să iasă, iar noi restul ne vom face disponibile în oricare dintre seri după 9 PM. Astfel, toată lumea apucă să petreacă timp cu ea. Nu ne iese întotdeauna, dar ne iese de cele mai multe ori. 

Crăciun 2019. Prima oară de la terminarea liceului când s-au reunit 9 din cele 10 prietene; au glumit că probabil acest eveniment a declanșat pandemia. Ioana e a doua din dreapta.

Toate am trecut de 30 de ani – avem între 33 și 34 – și, presupun că odată ce treci de un anumit prag de confort și apar tot felul de alte responsabilități, relații sau familii, o prietenie de genul ăsta e o decizie. Noi ne-am asumat-o. 

M-a amuzat – și enervat – când oamenii vorbeau despre relațiile lor de prietenie sau de cuplu în termeni de „ce-o fi, o fi, să lăsăm lucrurile să curgă natural”. Nimic de contrazis aici, dacă ne referim la un pârâu. Dar dacă te referi la o relație de la care vrei longevitate și singura ta intenție e să privești evoluția „naturală” a acesteia de pe margine, teoria mea e că o să privești o moarte rapidă. Iubirea chiar e o decizie. Nu știu de unde am învățat noi lecția asta – poate de la familii, poate văzând parcursul altor relații, poate din propriile greșeli, poate tot din Sex and the City. Important e că insistăm.

Și important e să-și asume cineva rolul de mobilizator, pe cât de des posibil. Le-am întrebat pe fete recent dacă au remarcat pe cineva în rolul ăsta, deși prevedeam răspunsul, dar nu voiam să-l dau eu. 

„Mi se pare că tu te-ai mămicit în ultima vreme pentru grup”, mi-a spus Vasi. „Ai devenit un fel de matriarhă și protectoare.”

„Cred că, în ultimul timp mai ales, depui mult efort (poate cel mai mult dintre toate) să ne aduci împreună, să ne vedem, să ieșim”, a completat Bex. „Încă din pandemie, când propuneai cel mai des să ne vedem măcar pe Skype.”

Cel mai mult m-a emoționat răspunsul lui Fulgi: „Uneori cred că ai fost lipiciul din grup, alteori parte din fisură și acum din nou lipiciul. Simt că ești omul de bază, căci am trecut prin atâtea împreună încât ne permitem să ne mai și fisurăm din când în când, ca să ne întărim relația după. Acum ești ca aurul din kintsugi”. 

Am avut emoții scriind eseul de față. Nu am discutat atât de concret despre prietenia noastră de mult timp – nu știu dacă am făcut-o vreodată. Și s-a schimbat mult, așa că m-am întrebat dacă demersul meu o să scoată la iveală ceva dureros, dacă o să creeze tensiuni. Mai ales între mine și Emi, care avem un istoric scurt, dar semnificativ, de ciocniri și am fluctuat între „inseparabile” și „distanțate”.

Nicicând nu am simțit distanța mai clar ca iarna trecută, când am reușit într-un final să ne adunăm din nou de sărbători și să facem tradiționala cină de Ajun la mine acasă, iar Emi ne-a anunțat că e într-o relație de câteva luni și că, de când l-a cunoscut, și-a spus „el e, o să ajungem căsătoriți și cu copii”. 

Ar fi prima dintre noi care ar face copii. Pentru mine are sens să fie ea; Bex nu-și poate închipui. Crina spune mereu că toate conversațiile noastre – scurte – despre întemeiat familii se încheie cu concluzia că e foarte posibil să nu facă niciuna copii. Ciudat, într-un grup de 10 persoane? Poate da, poate nu. Cu siguranță nu avem nevoie să facem copii pentru companie sau sprijin în viață și asta ridică mult din presiunea de a lua o decizie rapidă. „Dacă o să apară vreun copil, probabil va fi pur și simplu un copil cu multe mătuși simpatice”, râdea Emi. 

M-am bucurat, fără îndoială, să aud că a cunoscut pe cineva, dar nu-mi închipuiam că o să aflăm vești de genul ăsta după câteva luni. Știu că a vrut să fie sigură și știu cât a încercat, după diverși sociopați de care dăm toate când avem 20 și ceva de ani, să găsească ceva real. Știu că a fost mai mult despre siguranța și confortul ei decât despre mine sau celelalte fete. Și știu că, istoric vorbind, grupul nostru a pus multă presiune pe partenerii și partenerele oricăreia dintre noi. Dar m-a îngrijorat un pic.


Acum câteva luni, în vacanța de Paște, am somat-o pe Emi la mine pe canapea să aflu cum se simte cu faptul că o să scriu despre ele. Față în față, nu pe WhatsApp, ca să nu ne putem ascunde de discuția asta. 

„Da, Yoyo, nu am o problemă să scrii despre noi.” Era surprinzător de calmă.

Și dacă apar chestiuni sensibile? 

Dacă apar chestiuni sensibile, presupun că le vom discuta înainte să publici. 

Evident. 

Atunci, go for it.

Am întrebat-o dacă ea se simte în vreun fel pentru că ne-am distanțat în ultimii doi-trei ani. Mi-a spus că nu neapărat. Îi e dor de noi, dar în același timp ne-am dezvoltat ca ființe independente și călătoare. Și așa e, asta a fost mereu ideea: să ne trăim viețile, să nu ne oprim una pe cealaltă din maturizare, din schimbări individuale. Doar să nu părăsim incinta.

„Ca să fiu sinceră, eu nu mai simt pentru moment nevoia să aparțin unui grup atât de mult cum o simțeam înainte. Nu că nu aș vrea să petrec timp cu voi, dar e OK dacă se întâmplă cu câte una sau două pe rând sau mai rar.” 

Mă uitam la ea cât de senină era și am început să mă simt prostuță. Avea dreptate. Nimic nu rămâne la fel. Nu poți decât să speri că o să se schimbe într-un mod mișto – și să pui osul la treabă când e cazul. Poate n-ar trebui să mă mire, dar tot vorbind despre prietenie în ultimul an am ajuns să corelez longevitatea fix cu asta: cu disponibilitatea de a face schimbări. 

Ne-am relaxat amândouă și am lăsat capul pe spătarul canapelei. 

„M-am gândit și la un titlu, dar nu știu”, i-am spus. „Aici stopăm artistic. Dar parcă mă deranjează acel stopăm, să nu te ducă cu gândul la…” 

Emi și-a îndreptat privirea spre tavan, ca și când ar fi căutat acolo răspunsul, și am tăcut amândouă câteva secunde. 

„Ce înseamnă a stopa?” m-a întrebat. 

Adevărul e că foloseam expresia asta de aproape două decenii, dar mare parte din timp n-am știut de unde vine și de ce aveau atelierele de croitorie din Centrul Vechi pancartele astea în vitrine. I-am răspuns că, așa cum aflasem recent, e procesul prin care croitorii opresc firele duse și maschează imperfecțiunile din haine, folosindu-se de modelul țesăturii. 

„Aha”, a zâmbit șiret. „Deci înseamnă să repari ceva.”



Acest articol apare și în:


4 comentarii la Aici stopăm artistic

  1. Am citit asta cu playlistul pe fundal. Nu am plâns, dar e soare afară, sunt iar clasa a noua și am speranță.

  2. Aș vrea să văd mai des ceva atât de sincer și frumos! Plânsul meu a venit ca o reacție la atâta pură autenticitate, sau poate e doar sindromul premenstrual, who knows. O poveste raw, multă substanță, culoare și femei complexe, frumoase. E minunat ce ați reușit să clădiți, m-au emoționat mult aventurile voastre. Cred că exact aceste mici certuri au făcut relația mai specială și mai naturală. Sincere felicitări pentru curaj și vulnerabilitate!

  3. Mulțumesc, Ioana, pentru poveste. M-am regăsit, evident, în ea. Eu și povestea nescrisă despre prieteniile mele din copilărie, liceu și de acum, din viața de femeie la peste 50 de ani.
    Continuă să scrii, pentru ca să-i bucuri pe ceilalți.

  4. Superb articolul! M-am transpus imediat in experienta mea din Sava.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.