În grădina uitată timpul este un hoț

Familia, la granița dintre fotografie și memorie.

Timp de câțiva ani, mi‑am fotografiat părinții mai mult sau mai puțin constant – la început, fără o motivație sau vreun plan clar definit. Cu timpul, am descoperit importanța acestui proces pentru a înțelege cine sunt ei, dar și cine sunt eu și de unde vin. Mai mult, mi‑am dat seama de valoarea pe care timpul o dă unei fotografii, așa că am încercat să le documentez existența într‑un fel mai responsabil și mai tandru.

Așa cum scria Annette Kuhn în eseul Remembrance (Amintire), „în procesul utilizării fotografiilor – producerea, selectarea, ordonarea, expunerea lor –, familia însăși e într‑un proces de autodefinire”. Așadar, întrebarea firească a fost: cum îmi vor influența aceste fotografii și crearea albumului meu de familie amintirile și experiențele?

Căutarea unui răspuns a fost parte esențială a acestui proiect și a continuat dincolo de el. Fiindcă prin crearea unui album de familie, de fapt, pun sub semnul întrebării identitatea mea și a familiei mele.

Dar granița dintre fotografie și memorie este difuză. Fotografia poate bloca memoria, atunci când păstrăm în amintire doar ceea ce a fost fotografiat – dar poate fi și suport al amintirii. Albumul de familie poate influența cum ne privim trecutul, însă ce facem cu fotografiile, cum le folosim și cum ne raportăm la ele țin de prezent. Aceste dovezi ale existenței noastre sunt parte a unui proces continuu de creare, recreare și înțelegere a ceea ce suntem noi acum.


Părinții mei s‑au născut în 1948, la un an după ce comuniștii au declarat România o Republică Populară, cu Gheorghiu‑Dej la conducerea Partidului Comunist și a statului. Printr‑un proces „științific” și metodic, regimul comunist a urmărit să construiască o lume nouă și un om nou, intervenind până la nivelul celular al societății.

Ai mei erau în liceu în 1965, când Ceaușescu a preluat puterea. În numele unei noi idei, a umanismului socialist, regimul a renunțat la discriminarea „elementelor sociale nesănătoase” – prin interzicerea accesului la educație înaltă, de exemplu –, dar doar pentru o vreme. În facultățile de drept, istorie sau filosofie a redevenit obligatoriu ca profesorii să fie membri de partid și studenții, membri ai Tineretului Comunist. Pe atunci, în 1974, tătăl meu absolvise deja filosofia și, după stagiul militar obligatoriu de șase luni, și‑a început cariera de o viață de profesor.

Mama, născută și crescută într‑un sătuc, și‑a dorit ceea ce‑și doreau majoritatea tinerilor vremii: să se mute într‑un oraș mare. După câțiva ani în care a lucrat ca învățătoare la țară, mama s‑a decis să facă marele pas. În 1976 și‑a încheiat studiile în desen tehnic și s‑a angajat la un institut de cercetare și proiectare din Iași. După scurt timp l‑a cunoscut pe tata, în 1981 s‑au căsătorit și s‑au mutat într‑un apartament dintr‑un bloc nou construit. Primul lor copil, sora mea, s‑a născut în 1982.

În 1966, regimul a interzis avortul printr‑un decret menit să crească rata natalității și populația țării. Fără educație sexuală sau programe de planificare familială, fără să se vorbească deloc despre sex, această decizie a distrus multe vieți timp de peste 20 de ani. Mama mi‑a povestit despre această parte a istoriei: „Nu puteai să ai o viață intimă, ca acum… Era o problemă foarte serioasă, întotdeauna trebuia să fii atentă, să te păzești să nu rămâi însărcinată, nu existau contraceptive și din cauza asta apăreau și tensiuni în cuplu, în viața de zi cu zi. Ei, și… cu toată paza… deși noi nu plănuiam să mai facem un copil, s‑a întâmplat să rămân din nou gravidă și așa ai apărut tu”.

Odată ce și‑au câștigat libertatea, românii au crezut că totul s‑a rezolvat. Dar visurile și speranțele lor că totul se va schimba radical spre bine, alimentate de cultura vestică, au fost înșelate de anii de tranziție nesfârșită și de absența atâtor schimbări necesare. După ce și‑au trăit mare parte din viață în regimul comunist și după mai bine de 20 de ani de la Revoluție, părinții mei trăiesc într‑o așa‑numită democrație capitalistă la care, într‑o anumită măsură, nu se pot adapta.

Ideea de la care am pornit a fost să documentez soarta unei generații, într‑un fel, irosite. O experiență colectivă a eșecului. Mulți dintre acești oameni se raportează la ideea unui trai mai bun ca la ceva ce nu poate fi atins în timpul vieții lor. Mă uit la generația părinților mei ca la o victimă a circumstanțelor istorice. Este o perspectivă personală, pe care am fost însă deschis să o rafinez fotografiindu‑i și cunoscându‑i mai bine.


Proiectul înfățișează viața de zi cu zi a părinților mei, într‑o lumină personală și intimă. Dincolo de prima vedere, sper să dezvăluie mai mult, să‑i permită privitorului să empatizeze dar și să‑și pună întrebări. Povestea conține o tensiune între trecut și prezent și se plasează la intersecția dintre memoria personală și istoria socială, cercetând încercarea familiei mele de a se adapta la niște schimbări traumatizante ce definesc România contemporană.

M‑a inspirat modul în care criticul Mario Praz definește noțiunea de stimmung, ca fiind acea atmosferă de intimitate creată de o cameră și mobilierul din ea, având mai puțin de‑a face cu funcționalitatea cât cu felul în care încăperea reflectă caracterul proprietarului. Imaginile cu spațiul în care locuiesc părinții mei și detaliile apartamentului îi pot descrie la fel de bine precum un portret.

Albumul de familie tradițional respectă câteva reguli clare, adunând de obicei fotografii idilice suprinse la ocazii ca zile de naștere, nunți și vacanțe. Rolul albumului de familie e să creeze o imagine idealizată a familiei ca instituție.

Uitându‑mă prin fotografiile din arhiva familiei noastre, recunosc ușor aceste convenții. Dar acum, odată ce am început să îi cunosc mai bine, știu despre strădania părinților mei să ne asigure o viață bună mie și surorii mele. Știu că mama a avut întotdeauna rolul dificil de a administra bugetul familiei și să facă rost de tot ce aveam nevoie cu atât de puțini bani. Tata, în schimb, un visător naiv, ne‑a arătat bucuria poeziei și a simplității. Deși atât de diferiți, se pare că au reușit totuși să își găsească un echilibru. Iar noi, copiii, am fost prinși între aceste două lumi: cea responsabilă și concretă a lui „faci ce trebuie”, raportată mai mult la valorile prescrise de societate, și cea visătoare și idealistă a lui „faci ce îți place”, cu gândul de a te descoperi pe tine și lumea în care trăiești.

Tatălui meu, fiind un introvertit în esență, nu îi surâde ideea de a fi expus în acest fel, dar a înțeles mai ușor ce urmăresc și a acceptat. Mama m‑a rugat uneori să mă opresc, întrebându‑mă de ce nu o fotografiez când e aranjată și înconjurată de lucruri frumoase.

Firul epic e subtil și nu urmează o cronologie. Intercalând imagini de acum și fotografii din arhiva familiei, ghidez privitorul într‑o incursiune ce îl pune în postura de martor al unor momente aparent neimportante, care, însumate, compun o confesiune intimă. Titlul proiectului, În grădina uitată timpul este un hoț, e inspirat de versurile melodiei Forsaken Gardens, a lui Peter Hammill. Îl folosesc ca metaforă atât pentru viața părinților mei, cât și pentru toți oamenii care au trăit aceste timpuri.

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #24

Feminin/Masculin
Vară, 2016

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *