Cum mi‐au crescut pedale în tălpi

Când urc pe bicicletă devin alt om. Îmi pierd capul, agitaţia pune stăpânire pe mine, gândesc cu picioarele. Uneori nici nu mai ştiu dacă eu controlez bicicleta sau ea pe mine. Am început cu Pegasurile copilăriei, am continuat cu Turul Franţei şi apoi cu slalomuri prin trafic. Astăzi, pedalez la viitorul propriului magazin de biciclete.

Plănuisem vara lui 2006 cu precizia pe care mi‐o inspira Jan Ullrich. Neamţul câştigase Turul Franţei o singură dată, în 1997, dar încă mai speram la o minune din partea lui. De aceea mă şi duceam să‐l văd, primul meu contact cu competiţia pe care o devoram de peste un deceniu. Eram reporter‐începător la Cotidianul, dar nu speram la o deschidere de ziar cu materialele din Franţa. Era suficient că îmi urmam nebunia pe două roţi.

Ullrich tocmai scăpase în 2006 de Lance Armstrong, texanul care câştigase de şapte ori consecutiv cursa supremă, motiv pentru care îl uram ritualic. Fără Armstrong, Ullrich avea şanse, mi‐am zis, orb la ce ajunsese idolul meu. Nici kilogramele în plus, nici delăsarea de băiat răsfăţat nu m‐au pus în gardă. Era cel pe care‐l veneram din ’97. Ullrich nu se ridica din şa când pedala, oricât de înclinată era panta. Ullrich rula pe cele mai grele pinioane. Ullrich îşi muşca buza de jos când ataca decisiv pe munte. Şi Ullrich urma să treacă precum un TGV pe lângă mine – cinci secunde de extaz pe marginea unui drumeag din Pirinei.

Doar că pe Ullrich l‐au prins dopat înainte de start şi l‐au exclus din competiţie.

Aşa că am pornit spre Franţa dezamăgit că nu‐l voi aclama în drum spre glorie, conştient că o etapă importantă a relaţiei mele cu bicicleta lua sfârşit. În acel an, doar unul dintre noi avea să aibă parte de magia muntelui.

Am început să mă uit la Tur prin ’97, când mă chinuiam cu un Eurosport cu purici unde distingeam greu cicliştii care asudau pe biciclete. Comentatorii englezi erau fabuloşi cu argoul lor de pluton, pe care încercam să‐l decriptez cu dicţionarul. Foloseam şi teletextul de la un post nemţesc, ca să copiez de mână, într‐un caiet, numele tuturor celor 180 de ciclişti. Lumea nu înţelegea de ce făceam asta, iar eu eram prea absorbit şi arogant să le explic tensiunea unui Mont Ventoux sau a unui sprint final făcut la 70km/h. Nu ştiam că verile acelea însemnau o piatră de moară pe care mi‐o legam de gât, că bicicleta se contura ca o pecete pentru mine. Nu reuşeam decât să‐i spun mamei, care mă trimitea la diverse munci gospodăreşti, că bicicletele sunt importante şi să mă lase în pace să mă uit la ele.

Fiind fratele cel mare, în copilărie decideam adesea ce cadou îmi rămâne, aşa că dintre o bicicletă şi o trotinetă am ales bicicleta. Din prima bicicletă ţin minte doar ce‐am stricat. Avea nişte roţi ajutătoare în spate, care nu atingeau simultan pământul. N‐am avut răbdare, aşa că am pus mâna pe un ciocan, am troznit una dintre roţile de plastic şi am rupt‐o. Abia după două zile a găsit‐o taică‐meu ascunsă în şură, în fân. Pedeapsa lui a fost dureros de simplă. Mi‐a dat jos şi cealaltă roată ajutătoare şi mi‐a spus: „Dă‐te aşa, Cosminucule, dacă mai poţi”. Am putut.

Au urmat bicicletele de oameni mari. Pe unele mergeam pe sub bara orizontală şi îmi înroşeam coastele de la atâta frecat. Pe altele urcam peste bară şi‐mi făceam vânătăi între picioare. Invidiam în tot acest timp un vecin care‐şi spăla zilnic în pârâul din sat Pegasul pimpuit cu oglindă retrovizoare, sârmă colorată între spiţe şi abţibilduri pe cadru. Băga bicicleta în apă, pedala, iar apa murdară ţâşnea pe toţi cei care ne holbam umili. Liceul l‐am făcut în Bistriţa, iar oraşul m‐a lecuit de pofta unei biciclete. În patru ani cred că am văzut tot atâtea biciclete. Rămăsesem cu evadarea din iulie, de pe Eurosport şi pe atunci mi se părea suficient.

La prima etapă la care am fost m‐am alăturat majorităţii jurnaliştilor. Ne‐am uitat la ciclişti pe ecrane imense şi i‐am văzut în carne şi oase doar pe podium. A fost o glumă proastă. Am decis să văd pe viu etapa din Pirinei, locul mitic al cursei, unde bascii se bagă până în sufletul cicliştilor şi le urlă ameninţător în urechi. Unde plutonul se întinde pe creste ca aluatul, de la cel mai bun ciclist, până la lanterna roşie. Am decis că trebuia să ajung în ziua aia pe vârful Col d’Aspin – la 1.489 de metri –, înaintea lor.

Era 13 iulie, soarele dogorea, iar eu făcusem stopul până în cea mai apropiată localitate, Tarbes. De acolo mai erau 40 de kilometri, ultimii 13 în pantă, cu 8 la sută înclinaţie pe anumite porţiuni. N‐am stat pe gânduri. Am intrat în primul magazin de biciclete şi am ieşit cu o cursieră. I‐am lăsat vânzătorului, care m‐a privit suspicios, rucsacul cu paşaportul, peria şi pasta de dinţi şi ciorapii de schimb. Am plecat doar cu o hartă a traseului şi un aparat foto. Calculasem că dacă pedalam într‐un ritm susţinut, voi ajunge în vârf înaintea cicliştilor.

Prima oară am urcat pe o cursieră tot într‐o vară, prin 2002, când eram la facultate. Am mers într‐o zi la cel mai mare târg de vechituri din Cluj, Oser, şi am pus mâna pe singura cursieră. A contat mai puţin ce era – cu bursa de atunci nu aveam mari pretenţii. Ce conta era atitudinea, aia pe care o avea şi Ullrich pe Eurosportul cu purici. M‐am echipat cu pantaloni mulaţi, tricou de lycra şi cască şi m‐am suit hotărât pe bicicleta cu coarne încovoiate, hotărât să câştig propria mea etapă de contra‐timp: 120 de kilometri din Cluj până acasă, la Lozna, judeţul Sălaj. Odată ieşit din piaţă, ştiam că s‐a dat startul la etapa cea mai importantă din istoria Turului.

Am făcut patru ore şi jumătate, pedalând pe şosea, iar când am intrat în sat îmi venea să ridic braţele spre cer, cum fac marii campioni. Muşchii îmi erau cuprinşi de spasme plăcute, miroseam ca un cosaş muncit trei zile, curul mă ardea de la scaunul în care nu pusese nimeni gel binefăcător. Mă lătraseră câinii, şoferii de tir care trecuseră milimetric pe lângă mine mă înjuraseră de mamă, iar nişte copii dintr‐un sat vecin aruncaseră cu bolovani când trecuse campionul. Erau probabil invidioşi pe Ullrichul de onoare al comunei Lozna.

Am retras cursiera la scurt timp după, când am fost lovit de autobuz chiar în centrul Clujului. Eram în staţie, cu spatele la el, dar se pare că îi invadasem spaţiul privat, pentru că a intrat nepăsător în roata din spate a bicicletei şi mi‐a făcut‐o covrig. Eu l‐am făcut bou, dar asta n‐a îndreptat nimic.

Un an mai târziu am plecat în Franţa să văd prima cursă pe viu. Eram bursier şi deja jurnalist cu jumătate de normă. Întrecerea nu era Turul Franţei, ci o miuţă pentru campioni: Circuit de Sarthe‐Pays de la Loire. Atât Ullrich şi Armstrong erau acolo. Din cursă nu mai ţin minte mare lucru.

Ce ştiu e că am alergat după autograful neamţului ore în şir. Voiam să îi spun că sunt cel mai mare fan în viaţă, dar el nu părea să ştie nici engleză, nici franceză, aşa că am lăsat‐o baltă. I‐am făcut o căruţă de poze în timp ce el, complet inexpresiv, dădea interviuri. Autograful nici măcar n‐a fost cu dedicaţie: mi l‐a adus purtătorul de cuvânt după ce l‐am tras de mânecă.

Am intrat destul de rupt pe ultimii 13 kilometri ai drumului spre Col d’Aspin, aceiaşi pe care urma să îi străbată în câteva zeci de minute întreg plutonul de rutieri. Mă simţeam ca un întârziat pe care toată lumea îl aştepta ca să poată începe odată spectacolul.

Teoretic eram „tête de la course”, evadatul pe care ceilalţi trebuia să îl prindă. Practic, eram un fan epuizat. De fapt, nu era epuizare, cât mai degrabă neputinţă. Eram mai motivat ca niciodată, dar nu era suficient. Picioarele îmi erau de fier, plămânii îşi dublaseră volumul, sângele alerga prin toate vasele ca nebunul. Hotărâsem însă că cel mai bun loc pentru a vedea cursa e în vârful muntelui şi ajunsesem să le invidiez pe bunicile care stăteau la marginea şoselei, în scaune pliabile şi se apărau de soare cu umbrele gigantice. Îi pizmuiam pe toţi ăia care se uitau la transmisiunea în direct de pe televizoarele alimentate de la rulote şi pe ăia care beau nepăsători din sticle de apă.

Când m‐am mutat la Bucureşti în 2004, unul dintre primele lucruri pe care le‐am făcut e că mi‐am cumpărat din nou o bicicletă. A fost o decizie bruscă, ca atunci când opreşti la marginea străzii să‐ţi iei Fornetti. Bucureştiul era sălbatic, aşa că mi‐am luat un mountain bike. Mi‐au furat‐o după câteva luni, undeva prin Centrul Vechi. M‐am frecat la ochi de două ori până să îmi dau seama că nu mai era unde o legasem şi am acceptat cu greu că şi bicicletele sunt de furat.

La început nu mă ştiam decât pe mine biciclist – treceau zile întregi fără să văd pe cineva în şa. Când au apărut şi alţii, tot mai mulţi, aproape că ne salutam complice când ne intersectam. Eram cumva bucuros, dar şi puţin invidios. Nu mai eram singurul care descoperise că se poate cu bicicleta în oraş.

Magazinele de biciclete, burduşite cu biciclete de coborât muntele, au început să facă loc şi celor elegante, de oraş. Clienţii le priveau în continuare contrariaţi sau neîncrezători, dar eu ştiam că se vor impune în cele din urmă. ong‐urile de mediu, apoi primăriile, s‐au deşteptat şi au început să lupte pentru piste, centre de închiriat, politici de încurajare a companiilor să‐şi pună angajaţii pe două roţi. (Iniţiativele rămân timide şi ineficiente, dar asta e o apreciere subiectivă.)

A doua bicicletă de Bucureşti, pe care o am şi acum, e un Trek: undeva la mijloc între alergat şi casual. Trekul mă iubeşte cu toate neajunsurile mele şi se încăpăţânează să mă rabde, deşi nu o dată m‐am întâlnit cu alte biciclete, pe care le‐am călărit şi le‐am dus noaptea acasă, de faţă cu ea.

Primăvara trecută, văzând ce nebunie deveniseră bicicletele, am dat drumul la un blog colectiv. Portocala Mecanică e un spaţiu unde bicicletele şi oamenii lor se zbenguie cum nu vor reuşi s‐o facă multă vreme de acum înainte în Bucureşti sau în alte oraşe. Inconştient, îmi mai parafam o dată viitorul. Încetul cu încetul, identitatea mea de jurnalist începea să pălească în faţa celei de biciclist – şi nu unul oarecare, ci „ăla de la Portocala Mecanică”.

Am ajuns pe Col d’Aspin înaintea lor, chiar dacă pe ultimii kilometri i‐am parcurs umil, pe lângă bicicletă. În avangardă treceau deja caravanele publicitare, care aruncau cu brelocuri, şepci şi batoane de ciocolată în mine şi în toţi ceilalţi. Cu ultimul suflu am căutat cel mai bun loc pe culme, undeva la marginea şoselei. Cam pe atunci au apărut şi primii biciclişti. Îşi închideau din mers fermoarele la tricouri, priveau scurt înapoi şi se năpusteau să înghită noi kilometri. Pedalau deja de 11 zile pe drumurile Franţei, în ziua aia străbătuseră 105 kilometri şi tocmai ce răpuseseră ucigătorul Tourmalet, la 2.115 metri, înclinat la 7,7 la sută. Eram atât de minunat de ce mi se întâmplă încât simţeam nevoia să iau lumea în braţe, dar nu eram sigur c‐aş fi fost pe deplin înţeles. În 20 de minute, cât a luat până au trecut toţi, am recunoscut vreo cinci, restul erau prea transfiguraţi de la efort. Şi pentru ei şi pentru mine urma drumul la vale, doar că porneam în direcţii opuse. Mă împrietenisem deja cu durerea din muşchi şi acum mă rostogoleam uşor spre Tarbes. Trebuia să fac doar un ultim efort să nu mă prindă noaptea pe drumuri.

Portocala Mecanică a făcut ca lucrurile să se rostogolească uşor şi palpitant începând de vara trecută. M‐am apucat de testat biciclete, de observat nişele care se creau – de la activişti la navetişti –, de monitorizat zeci de site‐uri şi bloguri de biciclete. Încetul cu încetul, nu mai făceam aproape nimic ce n‐avea legătură cu bicicletele: unde mergeam eu, erau şi ele. În vară, am scos unul dintre ultimele Pegasuri din depozitele fabricii Tohan Zărneşti, i‐am făcut o resuscitare publică şi l‐am dat premiu pentru cea mai frumoasă poveste despre prima bicicletă. M‐am apucat să colind magazinele dosite prin oraş şi le‐am cerut biciclete ca să le promovez.

Simţeam în tot acest timp cum presa, unde aveam normă întreagă, devenea un loc tot mai nesigur, în timp ce bicicletele erau tot mai mult cu roţile pe pământ. Aşa că propunerea unui amic de a face împreună o afacere cu biciclete mi s‐a părut cel mai normal lucru. El era investitorul curajos, eu le connaisseur.

Am deschis magazinul Ciclop în martie anul ăsta, la o lună după ce mi‐am dat demisia din presă. La început am făcut câteva drumuri pe orbecăite în Olanda, după biciclete de oraş – second hand şi noi –, dar acum ştim mai bine mersul lucrurilor şi luăm şi din alte părţi.

Avem şi un atelier, unde l‐am cunoscut pe Andrei, mecanicul nostru oficial. Chiar dacă n‐a pedalat ca inconştientul între Cluj şi Lozna, chiar dacă n‐a urcat Col d’Aspin doar ca să simtă plutonul vâjâind pe lângă el, uneori cred că e mai nebun decât mine – mai ales când îl văd cum face biciclete din fiare vechi şi uitate, cum lustruieşte o săptămână la un far din ’70 sau pune motor bicicletelor, ca înainte de război. Nu citeşte nicio lucrare de specialitate, nu consultă niciun how‐to pe YouTube, ci face totul după cum îi dictează instinctul. Cam aşa cum fac şi eu în noua mea postură de administrator de magazin, dornic de a vinde o primă bicicletă puștilor cu vise de Tur.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #2

Primăvară, 2010

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *