Mărule, nu-mi place de tine pentru că ai pistrui

Cum să le vorbești unor copii mici despre bullying. Un experiment cu mere verzi, talent și inimi de hârtie.

În urmă cu câteva săptămâni, am primit un mesaj pe Facebook de la o mamă care-mi citise textul despre bullying de pe Scena9 și s-a gândit că ar fi util să merg la școala băiețelului ei să le vorbesc copiilor despre acest fenomen.

Când mi-am dat seama, în preajma zilei stabilite, că nu știam exact ce vârste au elevii, m-am panicat mai ceva ca la un examen în fața unor adulți. „Sunt în clasa I”, mi-a zis mama. Pauză. „Doamna profesoară mă întreabă dacă ești interesată să faci o activitate de genul ăsta și cu clasele mai mari. Sau dacă ești de acord să faci cu mai multe clase mai mici deodată, că ei au o sală de festivități.” Groază!

I-am zis că dacă reușesc să trec acest test fără ca piticii să caște până în tavan de plictiseală, facem. Dar cum să fac treaba asta oare?

Tot ce știam eu despre bullying se regăsea în articolul scris în urmă cu doi ani, dar nu puteam merge la niște copii de 7 ani cu exemplul unei fete care, în urma umilinței la care a fost supusă de colegii ei, s-a închis în baia liceului în timpul orei de matematică și s-a tăiat pe mâini cu lama de la ascuțitoare.

Nici nu-i prea puteam bombarda cu statisticile Salvați copiii, organizația care a realizat, în 2016, primul studiu național despre bullying: 1 din 4 copii a fost umilit în fața colegilor și 3 din 10 sunt amenințați cu bătaia de către colegi. 37% dintre copiii participanți la chestionarul organizației au mărturisit că s-au răspândit zvonuri denigratoare despre ei în spațiul școlii, iar 78% au asistat la situații repetate în care un copil era îmbrâncit și lovit ușor de către alți copii.

Organizația Mondială a Sănătății a plasat România pe locul trei la nivel european în privința fenomenului, dar ce însemna asta pentru o mână de ștrengari cu ochi mari și curiozitate cât încape-n toate ghiozdanele lor la un loc?

M-am gândit la trei activități care ar putea integra aceste cifre în realitatea lor imediată.

La intrarea în Școala Gimnazială Sfântul Silvestru din București ne-a întâmpinat doamna directoare. Mama m-a prezentat, iar ea mi-a spus bucuroasă că discuțiile astea sunt extrem de necesare. Că deși unii copii știu ce e bullying-ul, tot o mai comit. Iar de anul trecut, de când a mai fost cineva la ei în școală să le vorbească despre acest fenomen, au și uitat. „Cea mai mare problemă e la clasa a VI-a”, a spus. „Își zic – a făcut un pas către mine și mi-a șoptit să nu ne audă nimeni – «curvă»! Nu știm ce să le mai facem, că nu se potolesc. Ar trebui să le spună cineva ce impact au aceste cuvinte pe termen lung.”

Pe hol, în drumul spre clasă, era haos. Fetițe cu păr lung, negru, ronțăiau gustări în așteptarea sunetului de început al orei. Când am intrat în clasă, au intrat după mine. Una dintre ele a lăsat biscuiții pe masă și a venit, nitam-nisam, să mă îmbrățișeze.

„Sunt copii foarte iubitori la clasa asta”, mi-a explicat Cristina Mateescu, profesoara. E o femeie cu părul tuns până la umeri, cămașă cu imprimeu și un șirag de mărgele groase, aurii, în jurul gâtului, și le vorbește copiilor cu calm. E frumoasă. Îmi amintește de fosta mea dirigintă, o profesoară de limba română, mereu cochetă și bună ca pâinea caldă. Face parte din categoria de învățători pe care elevii îi ascultă nu de nevoie, ci de drag. Ca să-i potolească pe copii și să-i facă atenți, de pildă, ridică o mână în aer și, în scurt timp, toți fac la fel, iar orice zumzăială dispare.

Am început prin a le povesti experiența mea din școală despre bullying, iar unii dintre copii știau ce presupune fenomenul. Fie văzuseră un afiș, fie fuseseră la o piesă de teatru, fie mai venise cineva în școală și se pare că ascultaseră cu atenție.

Au sărit în sus cu exemplele: „Băieții de clasa a VIII-a ne împing pe holuri dacă ne prind!” „Cu sora mea din clasa a VI-a nu vorbește nimeni din clasa ei.” „Niște copii ne fură mereu din mâncare când mergem la sala de mese, iar doamna de acolo nu le zice nimic.”

Dincolo de noțiuni precum agresor și victimă, știau și că rolul martorului e extrem de important și că de el depinde, în mare măsură, dacă bătăușul se va opri sau nu din activitatea sa.

Dar, mai presus de orice, am vorbit despre iubirea de sine. M-am prezentat din nou și le-am spus un lucru pe care aș vrea să-l rețină ei despre mine. O calitate, am precizat. Pe rând, s-a ridicat fiecare elev în picioare, și-a spus numele și o însușire bună. Am început greu. Știau să vorbească despre pasiunile lor, dar nu și despre calități. Am convenit că uneori și pasiunile pot fi calități.

„Sunt foarte bun la jocurile video. Așa zice fratele meu.”

„Voi deveni o dansatoare, îmi place mult să dansez.”

„Idolul meu e Simona Halep!”

„Bunica mea a fost jurnalistă. Poate mă fac și eu jurnalistă.”

„Cea mai bună prietenă a mea e Anastasia.”

„Am o soră geamănă, e chiar acolo, nu v-ați prins?”

Hohote de râs în toată clasa.

Un băiețel cu ochii verzi s-a ridicat din ultima bancă și, în timp ce înainta spre fața clasei, a ridicat o coală de hârtie pe care desenase omuleți cu cap rotund și corp din bețe. Erau câțiva dintre colegii lui. „Pentru acest desen, sunt convins că voi primi multe aplauze!” Avea dreptate.

Pentru că, de cele mai multe ori, agresiunea verbală, mai ales, e considerată un spectacol care ar trebuie să-i distreze pe agresori și pe martori, numai victimele știu câtă durere pot provoca unele insulte sau jigniri repetate. Specialiștii susțin că o metodă de a preveni bullying-ul e creșterea empatiei.

Inspirată de Rosie Dutton, o profesoară din Birmingham, Marea Britanie, care a făcut în 2016 un experiment cu elevii ei de la școala Tamworth care a devenit viral, am adus la clasă două mere verzi Granny Smith. Pe unul dintre ele l-am lovit cu o seară înainte de masa din bucătărie, apoi de perete. Dar loviturile au fost moi, astfel încât suprafața mărului să rămână aceeași. I s-a schimbat numai interiorul.

Pe cel lovit l-am dat copiilor și am declarat deschis maratonul de insulte. „Mărule, ai pistrui!”; „Nu-mi place de tine că-ți lipsește codița”; „Ești vitamină verde”; „Nu te-aș mânca pentru că nu ești roșu”; „Ai o pată, bleax!”; „Ești un măr mic”; „Probabil ești plin de viermi” etc.

Celui întreg i-au spus apoi numai lucruri frumoase. Că are codița elegantă, că e rotund ca o minge de tenis, că are coaja curată, fără pete și pistrui, că pare bun și l-ar mânca pe loc, yum!

La final, am tăiat cele două mere. Cel pe care-l lovisem cu o seară înainte era moale și maro pe interior. Le-am explicat copiilor că a suferit pentru că l-am jignit și l-am rănit cu cuvintele noastre. „Când oamenii, și mai ales copiii, sunt hărțuiți, se simt oribil, dar de cele mai multe ori nu arată și nu vorbesc despre asta”, a spus Dutton.

„Dar noi n-am vrut să facem asta!”, au început să strige în cor. „Tu ne-ai pus!” „Mărul acesta moale e chiar mai bun pentru că e special”, mi-a zis o fetiță cu ochii în lacrimi și cu spatele lipit de perete. Se emoționase atât de tare, încât a trebuit să se ridice de pe scaun.

Mi-a părut rău pentru bietul măr, dar copii au învățat pe loc lecția. Fetița a cărei bunică a fost jurnalistă a luat cele două jumătăți de măr bătut de soartă, le-a lipit și a început să vorbească cu ele în șoaptă. Prietena ei a venit și a îmbrățișat-o. În curând, toți copiii roiau în jurul merelor. Le-au spălat, le-au mângâiat, le-au tăiat în felii mai mici și le-au mâncat. Pe tablă, au desenat mere de toate formele: cu viermi, mușcate, cu codiță și frunză.

„Să ne mai aduci mere, nouă ne plac toate merele!”

„Chiar dacă s-a întâmplat să râdeți de cineva, să-l porecliți sau să-i spuneți că nu veți fi prieteni niciodată, mergeți după aia la el și cereți-vă iertare”, le-am spus, iar profesoara Mateescu a completat. „Dar, vedeți voi, uneori rănile sunt atât de adânci încât un simplu «îmi cer scuze» nu e suficient. Cel mai bine e să nu fiți deloc răi unii cu ceilalți.”

Pentru ultima parte a orei, pregătisem o activitate care presupunea îndoirea unei fâșii dintr-o inimă de hârtie la fiecare jignire pe care au primit-o copiii de la colegii de clasă sau cei mai mari. Inima urma să treacă prin fiecare pereche de mânuțe, apoi să se întoarcă la mine, iar eu să o desfac. Rezultatul – o bucată de hârtie boțită și plină de cute – ar fi arătat, de asemenea, că rănile pe care ni le provoacă ceilalți rămân acolo pentru foarte multă vreme, poate pentru toată viața.

N-am mai apucat să-o facem că a sunat și piticii au luat merele la îmbrățișat. Apoi și-au mutat atenția către mine. O fetiță a scris pe tablă „Lina te iubesc”.

La câtă iubire aveau în ei, inima mea oricum ar fi fost de prisos.


Lina Vdovîi este jurnalist freelancer. A făcut parte din mai multe organizații de presă independente (Casa Jurnalistului, Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație, Să fie lumină), iar în prezent lucrează la două proiecte de film documentar.


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *