Burnout și pierderea motivației

Credeam că jobul meu full-time și multele ore de muncă în condiții stresante erau sursa nefericirii mele. După ce mi-am dat demisia, burnoutul a revenit.

Ca să pot explica ce fel de relație am eu cu munca mea și cu burnoutul trebuie să vă zic ceva fundamental despre mine: nu cred în rețete. Îmi place să cred că sunt foarte flexibilă și că mă adaptez ușor. Și la prima vedere parcursul meu profesional pare să reflecte asta. Îmi place să rezum totul ca pe o înșiruire de coincidențe fericite, de cele mai multe ori rezultatele unor abateri de la niște planuri inițiale vagi. 

Am făcut mate-info în liceu pentru că mă atrăgea programarea. Am ajuns să dau la Arhitectură pentru că niște colege de clasă se apucaseră de meditații și mi s-a părut că s-ar potrivi pentru că sunt pasionată de desen. În anul III de facultate am participat la niște workshopuri – prima ediție Visual Playground – și mi s-a deschis în față drumul către a deveni ilustrator. În spatele multor decizii legate de profesia mea au stat doar niște impulsuri de moment, niște mișcări mai degrabă din sfera instinctului decât a strategiei.

Odată cu apariția Facebook și a social media am început în mod organic să postez lucrurile pe care le făceam acolo. Mă bucuram că există o platformă nouă prin care să-mi expun munca, iar faptul că am început să primesc proiecte destul de repede a fost, inițial, o surpriză foarte plăcută. 

Cu toate astea, cad pradă ideii de rețetă mult mai des decât îmi imaginez. De fapt, îmi formez rutine profesionale după care încerc să-mi organizez viața profesională, de parcă vor rămâne reguli pentru tot viitorul meu de acum încolo. În capcana ideii că rutina funcționează și trebuie menținută indiferent de cum mă afectează psihic și fizic, aproape că uit să-mi iau o pauză, să mă opresc, să mă uit în jur, să mă uit la mine și la rețeta pe care o urmez cu sfințenie și să mă întreb dacă în continuare funcționează.

Așa am ajuns la primul burnout. Am vorbit despre el râzând, povestind la beri cu prieteni despre cum am plâns fără să mă pot opri, din tot corpul, în scaunul dentistului. Am povestit despre el râzând, pentru că nu știam cum altfel să mă împac cu ce simțisem în acel moment. 

Poți face lucrurile altfel?

Când mi-am început cariera de ilustrator, pe la 20 și un pic, mi-am format prima rutină profesională: ziua eram la birou și seara făceam freelance. Câștigam din ce în ce mai bine, atât bani cât și popularitate ca artist, vizibilitate, atenție, practic tot ce mi-aș fi putut dori.

După câțiva ani așa, rutina mea câștigătoare de a lucra full-time și a face și proiecte freelance pe lângă era tot ce conta pentru mine. Trebuia să o țin tot așa. Trebuia. Nu prea mai aveam energie să ies în oraș, nu prea mă mai vedeam cu prietenul meu, nu prea mai făceam nimic.

Dar trebuia. Și trebuia chiar și în momentul în care plângeam din nou la vreo două ore după ce-am plâns în scaunul ăla gri-albăstrui din cabinetul dentistului și gagică-miu îmi zicea „nu mai poți s-o duci așa, trebuie să te oprești”, iar eu abia atunci am luat în calcul pentru prima oară posibilitatea că mă pot opri.

Că pot face lucrurile altfel. Că pot să-mi dau demisia, că pot să iau mai puține proiecte.

Despre asta n-am glumit atât de mult, nu era la fel de catchy, pentru că în fundul depresiei în care mă scăldam nu puteam concepe că rețeta mea nu mai funcționa. Nu m-am putut opri să mă uit cu adevărat la mine și la cum îmi lăsasem viața pe autopilot până când n-a intervenit altcineva. 

Apoi mi-am dat demisia. Și în ultima vineri de angajat, întâiul weekend de freelance, mi-am zis: gata, de acum încolo lucrurile vor fi altfel.

Și am crezut cu adevărat că lucrurile vor fi altfel, chiar dacă lecția pe care am învățat-o din primul episod poate n-a fost cea care era cu adevărat importantă. Am crezut că jobul meu full-time era de fapt sursa nefericirii mele, pentru că munceam multe ore în condiții deseori stresante și insistam să plusez și cu proiectele mele independente. Odată eliminată sursa stresului și a oboselii cronice, eram liberă să îmi dedic toată energia proiectelor independente, să am timp să călătoresc, să petrec mai mult timp cu prietenii, să fac sport, să mă trezesc la ce oră vreau, tot ce vrei.

Lapte și miere, ce să mai. 

Primul an care a urmat a fost minunat. Am organizat Visual Playground 2017 împreună cu prietenele mele. Mă implicam în tot felul de proiecte, răspundeam foarte repede la mailuri și la interviuri. Luam orice proiect îmi ateriza în inbox, făceam și aia și aia, „da sigur că pot”, „da, normal că vreau să te ajut”. Făceam tot felul de lucruri care îmi aduceau satisfacție personală și profesională.

Și aproape că n-am observat cum din tot ce-mi propusesem să fac cu libertatea mea post-job, nu făceam decât lucrurile legate de muncă. Nu am călătorit, nu am ieșit mai mult. M-am apucat timid de sport și cred că asta m-a ținut cumva pe linia de plutire. Era totuși ceva.

După trei ani am ajuns înapoi de unde am plecat.

Când burnoutul se întoarce

La începutul lui 2019 nu reușeam să mă conving să fac nimic legat de desen sau ilustrație sau animație dacă nu era sub semnul obligației – dacă nu era un deadline sau o nevoie financiară. Unde înainte îmi doream să inserez între proiectele pentru clienți momente în care să desenez pentru mine sau să învăț ceva nou, în starea în care eram la începutul anului nu îmi doream să fac nimic. Și pe fondul acestei lipse totale de chef își făcea de cap o voce interioară extrem de critică care mă întreba: „ai ocazia să faci ce-ți place, lucrezi tu pentru tine, exact ce ți-ai dorit, de ce nu faci?”.

Mă trezeam cu acest „de ce nu faci?” în fiecare zi în care nu reușeam să mă mobilizez să fac altceva în afara proiectelor pentru clienți, iar seara când mă puneam în pat nu mă gândeam decât la toate lucrurile pe care aș fi putut să le fac și nu le făceam. Mă uitam la ce creau alții în mod compulsiv, petreceam ore întregi pe zi scrollând pe Instagramul altor artiști mințindu-mă că îmi caut inspirație ca să pot face și eu, dar în surdină era tot vocea care spunea „alții fac, tu de ce nu faci?”.

Paradoxal – sau probabil, evident – cu cât mă torturam mai mult cu „de ce nu faci?”, cu atât îmi era mai greu să fac. E greu să fii un ilustrator care își dorește să facă orice altceva doar ilustrație nu. Îți fură o parte din tine, din identitate. Sindromul impostorului pe care abia îl ții în frâu se întoarce răzbunător din adâncul sufletului tău și se grăbește să-i răspundă criticului la întrebare: „nu faci pentru că nu ești în stare, pentru că ești un impostor”. 

Și dacă primul meu episod de burnout m-a luat pe sus, ca o oală sub presiunea epuizării fizice și psihice care dă pe-afară furtunos, violent, al doilea a clocotit treptat. N-am plâns, n-am răbufnit. Am ajuns doar, încet-încet, să nu mai vreau să fac nimic legat de desen și de acolo să-mi scad stima de sine constant până am simțit că nu mai știu cine sunt. 

Nu aveam altă strategie de a aborda criza asta decât prin a-mi propune să muncesc până-mi trece: rețeta mea. Acceptam proiecte în continuare deși fiecare fibră din ființa mea îmi zicea „nu, nu o mai face”. Mă gândeam că dacă mă forțez, ca pe o mașină pe care o împingi un pic până-și dă startul la motor, o să fie bine. Trebuia să fie bine. Altă rețetă nu aveam.

Multă lume mi-a zis să-mi iau o vacanță. Mie mi se părea de neconceput. Îmi mai luasem vacanțe câteva zile, o săptămână, poate chiar la un moment dat două. Dar mai mult? Mi se părea absurd! Însă pe măsură ce trecea timpul și eu rămâneam tot mai paralizată emoțional, am devenit mai deschisă ideii de a-mi lua o pauză adevărată.

Și cu extrem de multă vinovăție și foarte mult efort mi-am luat două luni libere.

Am făcut de toate: orice altceva în afară de desen. M-am jucat, am călătorit un pic, am citit, am dormit mult. A fost greu la început, mai ales pentru că mă simțeam foarte vinovată și a fost greu să mă dezobișnuiesc din a scrolla Instagramul altor artiști în timp ce mă torturam psihic.

Dar pe parcurs a devenit din ce în ce mai ușor. Au trecut relativ repede acele două luni. 

De la „de ce nu faci” la „de ce faci ce faci”

Dar rana asta profesională și personală nu s-a vindecat. Pentru că chiar și după două luni de vacanță, fără proiecte, fără deadline-uri, cu mult somn, mult sport, relaxare, relația mea cu munca se transformase în mod ireversibil în ceva toxic.

Îmi propusesem să mă întorc în forță, să mă apuc de toate lucrurile pe care nu aveam chef să le fac înainte, să compensez cu multe proiecte mișto, să învăț foarte multe lucruri noi. Și în prima zi în care m-am întors „la treabă” nu am putut face nimic. Nici a doua zi n-am putut, nici a treia.

Când cineva mă întreba „și la ce mai lucrezi, Ioana?” mi se strângea inima. Mă panicam, încercam să adun în minte câteva lucruri pe care le-am făcut ca să pot oferi un răspuns care să nu mă dea de gol, să nu dezvăluie că, de fapt, nu lucram la mare lucru. Când cineva spunea „Sigur ești foarte ocupată” îmi venea să zic „nu, nu sunt ocupată deloc pentru că nu pot face nimic” și să plâng. Dar ce-mi ieșea pe gură era un răspuns foarte vag, „da, da, cât de cât” și după aia schimbam subiectul cât puteam de repede.

Mi-am dat seama că îmi era rușine să recunosc altora și probabil mie că eram în situația în care eram. Că Ioana, ilustratorul prolific și foarte ocupat, nu exista momentan. Exista doar Ioana, persoana care nu putea să facă lucruri și care în mintea ei nu e suficient de bună așa cum e. 

Nu puteam recunoaște toate slăbiciunile și vulnerabilitățile adânci pe care le inflama neputința pe care o simțeam constant. Eram burned out, dar în mintea mea era imposibil: făceam ce îmi plăcea, pentru mine, de ce eram burned out? Îți legi cu totul identitatea de ceea ce faci și atunci când nu vrei să mai muncești întreaga ta identitate se dărâmă și nu mai ai unde să te ascunzi. 

În situația în care eram însă mi-am dat seama că trebuie să fiu propriul catalist pentru schimbare. Nu puteam să mă mai bazez pe alții să-mi spună că poate ar trebui să mă opresc înainte să am o cădere nervoasă. Nu puteam să aștept o altă intervenție a șansei.

Mi-e încă foarte greu acum, să mă împac cu treaba asta. Mi-e greu în continuare să fac lucruri de plăcere, să desenez doar de dragul de a desena sau să mă entuziasmez la briefuri noi de la clienți. Dar primul pas spre un fel de vindecare l-am făcut, timid, la începutul verii trecute. Am încercat să mă reconectez la Ioana pasionată și îndrăgostită de munca ei. M-am apucat să-mi caut desene și schițe și site-uri personale și experimente în Photoshop pe care le făceam când eram adolescentă. Mi-am adus aminte de prima mea tabletă grafică și cât de mult m-am bucurat s-o primesc. 

M-am gândit la mine mică, știrbă, rotunjoară și super fericită când punea creionul pe hârtie. Mi-am amintit de ce m-am apucat de desen când eram mică, de ce am continuat să fac asta pe parcursul vieții mele și cum am ajuns să o fac ca job acum, ca adult.

Și am și făcut un comic despre asta, primul lucru pe care chiar l-am făcut cu drag în 2019. L-am pus pe social media și am primit multe mesaje de susținere, de încurajare, dar și foarte multe povești asemănătoare. Și în seara aia când m-am pus în pat, întrebarea criticului aspru s-a transformat din „de ce nu faci?” în „de ce faci ce faci?”. Și în seara aia am putut să-i și răspund: pentru că mă face fericită. 

Ioana Șopov este ilustrator. În prezent lucrează la animații pentru jocuri video. O găsești pe ioanasopov.com.

Chiar și în aceste vremuri, misiunea noastră rămâne aceeași: spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea de abonați. Dacă ajungem la 4.500 de oameni care ne susțin, veniturile din abonamente vor fi jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem.

Susține-ne cu un abonament digital. Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă și investești direct în echipa noastră editorială. 

Abonează-te.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *