Munca mea, viața mea

Când îți dai seama că să lucrezi peste program, să nu ai timp de tine și să-ți dorești mereu mai mult au devenit o normalitate.

Alarma familiei Ungureanu se aude de la 06:00, iar mama este cea care se trezește prima. Merge repede la bucătărie unde hrănește cele cinci animale ale casei, curăță litierele pisicilor, dacă sunt vase de spălat, le spală sau întinde o mașină de rufe, pune pachete pentru trei oameni și face micul dejun măcar pentru unul, apoi se îmbracă, se machiază și își pregătește geanta. Crede că în cazul în care s-ar opri din făcut vreo activitate și ar lua o pauză, nu ar mai putea face nimic, așa că preferă să ignore oboseala. Deja la 07:00 trebuie să iasă din casă, dacă vrea să ajungă la serviciu. Între timp, se trezește și tatăl să ia micul dejun și se pregătește să plece și el la antrenamentele de rugby pe care le are cu elevii de liceu. Nu știe când se va întoarce acasă, dar asta a devenit o normalitate în familie, mai ales pentru cele două fete ale lor, Oana și Nicole.

Oana Ungureanu este fiica cea mare. Are 21 ani și este studentă la Facultatea de Sociologie din București, specializarea antropologie. Face parte din echipa MOZAIQ, o organizație comunitară care se adresează persoanelor LGBT din România, dar și dintr-un ONG din Izvoarele Prahovei, unde a făcut practică pentru facultate în vară. Pe lângă asta, se implică mereu în proiecte civice care îi fac cu ochiul. „Fiind activist, vreau să fac de toate. Sunt peste tot, ceea ce mă face să-mi dau toată energia. Sunt obișnuită să muncesc foarte mult, nu prea mă relaxez.”

Oana se trezește uneori și stă cu ei la masă, când se pregătește de facultate. De multe ori însă rămâne în camera ei, îi aude pe părinții ei că se pregătesc să plece, dar se preface că doarme. Pentru că nu are energie să le povestească părinților din nou că nu se poate ridica din pat sau că nu poate merge la facultate. Nu ar înțelege și ar ieși iar discuții, iar asta o obosește și mai tare. Sunt nopți în care nu doarme deloc și preferă să se uite la seriale, să stea cu ochii în tavan sau să lucreze.

După ce a dat examenul de bacalaureat și a trecut printr-o perioadă în care avea insomnii și nu mai găsea sens în ceea ce făcea, a luat pauză un an. Stătea doar la calculator, lucrând sau jucându-se, în camera ei, nu ieșea nici în curte. Când a încercat să rămână la bunici, s-a simțit rău și a avut constant atacuri de panică. „Nu mai eram obișnuită să stau în altă parte în afara camerei mele, în afara casei. Era absolut groaznic.”

La 14 ani a început să meargă la psihoterapeut, apoi a continuat cu psihiatru și a luat primele pastile, antidepresive, care au ajutat-o să redevină un om funcțional. Fata cea mică, Nicole, este cea mai liniștită. Simte că nu a avut probleme emoționale și majoritatea timpului și-l petrece la liceu. Existau momente în care Oana era invidioasă pentru că nu înțelegea cum de este așa bine, știind că au crescut în același mediu.

Oana s-a înscris la facultate și a început să facă din ce în ce mai multe proiecte și voluntariate. Atunci a început să iasă din nou cu prietenii, să meargă la workshop-uri legate de comunitatea LGBT, unde a cunoscut oamenii din comunitate mai bine și a început să petreacă tot mai puțin timp acasă. Se ocupa de social media, de newsletter, mai făcea diverse traduceri, mai răspundea la mesaje pe pagina de Facebook a asociației MOZAIQ, unde oamenii veneau cu probleme emoționale, care o încărcau de cele mai multe ori. „În mediul activist, îți stă mereu ceva în gând, e greu să te detașezi, iar uneori îți faci singur programul, așa că tinzi să lucrezi mereu, pentru că este și o cauză în care crezi și vrei să fii implicat mereu.”

Până primăvara trecută, viața ei se împărțea între facultate și muncă și tot atunci a simțit că nu mai poate face nimic. Lucrase la campania împotriva referendumului, iar asta a epuizat-o. „Tindeam să evit, încercam să găsesc motive, fugeam de lucruri și nu puteam să le fac pur și simplu. Când se întâmpla să am episoadele depresive, tot aveam abilitatea să fac o parte din activități, dar acum nu mai aveam deloc dorință, energie, mă simțeam rău și fără vlagă și chiar nu mai puteam să mă concentrez.” Oana intrase în burnout.

Burnoutul înseamnă o stare de oboseală cronică, o suprasolicitare fizică și psihică. A devenit recent un diagnostic oficial, cu toate că până acum nu era recunoscut la nivel internațional în manualele de specialitate și era un subiect controversat în psihologia clinică. În plus, nu exista un instrument de măsurare al acestuia, cu toate că era pus pe seama solicitării de la locul de muncă. Va apărea în ICD-11, manualul Organizației Mondiale a Sănătății, iar specialiștii vor putea folosi diagnosticul dacă pacienții trec printr-o epuizare constantă, apare un sentiment de detașare față de locul de muncă, apare negativismul sau cinismul și scade semnificativ productivitatea la locul de muncă.

Burnoutul se manifestă la nivel fizic, prin dureri musculare, dureri de cap, amețeli sau lipsă de somn, dar și mental și emoțional prin lipsă de concentrare, gânduri negative, iritabilitate, tristețe, neputință, frustrare sau senzație de gol interior și de lipsă de sens. Persoana care este în burnout simte că nu mai poate face nici simple activități, care până atunci erau o normalitate: locul de muncă îi devine indiferent, nu se mai implică în activități cu familia, nu se poate concentra nici când face simple cumpărături. Iar simptomele apar, de cele mai multe ori, pe nesimțite.

La nivelul creierului, persoanele care intră în burnout au o hiperactivitate a zonelor limbice, care poate fi doar pe perioada acestui episod sau chiar să persiste, dar și o dereglare a axei HPA, axa responsabilă de răspunsul adaptativ la stres al organismului nostru. Cortizolul, care este un hormon al stresului, este legat de această axă, și s-a descoperit că persoanele care sunt expuse la factori majori de stres sau o activitate solicitantă, devin obosite, imobile, nu mai pot face activități și nu mai pot răspunde la solicitări, spune Liviu Crișan, psiholog clinician.

În ceea ce privește concediul medical, doctorul nu poate da zile libere pentru burnout momentan, dar pacientul primește concediu pe baza unor dureri fizice. Oamenii de obicei nu vin crezând că au sindrom de burnout, pentru că nu-l recunosc, dar vin cu frecvente dureri de spate (în special programatorii) sau migrene foarte dese. Unii dintre cei care vin la consult se tem de palpitații cardiace: „Pacientul îmi face tensiune. Când îl scot din mediu, îi dau câteva zile libere, nu mai are”, spune Corina Simona Bodea, medic de familie. „Ajungem la concluzia că este legat de burnout după ce investighez clinic tot, după ce reușim să vorbim și cu un psiholog. Pleacă de la noi ori cu indicații ori cu bilet de trimitere spre consult psihologic”, adaugă ea.

Motivul pentru care ajung la asta este pentru că neglijează lucrurile care se întâmplă acasă sau la muncă și nu mai pot face față. Pauza recomandată pentru recuperare este de două, trei săptămâni, dar depinde de la caz la caz. Și nu se poate garanta că stările nu vor continua în momentul în care se întorc în același mediu. Burnoutul poate recidiva.

Burnoutul se poate asocia cu surmenajul, care înseamnă tot o oboseală cronică și are simptome asemănătoare: dificultăți de concentrare și un ritm ridicat de stres, în urma unui efort fizic sau psihic prelungit. „Te expui la foarte multe situații noi, corpul se adaptează, creierul se adaptează, dar se creează un foarte mare disconfort emoțional. Și atunci ele se combină, deci epuizarea este de ambele părți, îți consumi resursele. Surmenajul poate să ducă la burnout sau la depresie”, adaugă Gina Enache Tuppad, psiholog specializat în terapie cognitiv-comportamentală. La fel ca la burnout, cei care suferă de surmenaj au tendința să se detașeze afectiv de munca lor, își pierd motivația și încep să nu mai dea randament. 

Toate acestea se suprapun peste simptome de depresie și anxietate. Atunci apar aceleași momente în care se pierde încrederea în propria persoană, apare o permanentă învinovățire: „Crezi că dezamăgești pe toată lumea, te duci la serviciu și vezi că nu te descurci și parcă toată lumea se descurcă în jurul tău. Atunci ajungi să crezi că tragi echipa în jos și ai tendința de a te supra-responsabiliza și de a te învinovăți foarte mult”, mai spune Liviu Crișan.

Ceea ce diferențiază burnoutul de depresie și anxietate este mediul și impactul pe care îl are asupra individului: „Nimeni nu intră în burnout de la nefăcut nimic, de la un mediu lejer”, adaugă el. „Sunt niște ingrediente care duc la suprasolicitare sau stres exagerat: ai puține resurse, ai multe solicitări și puțin control asupra situației.” Dar nu se rezumă doar la locul de muncă: poți avea un burnout și ca mamă, ca student sau ca olimpic.

„Până la un punct, burnoutul și depresia pot fi foarte similare, diferența dintre ele este că la burnout îți tot vine să faci lucruri, pe când la depresie chiar devii apatic, nu mai ești motivat deloc” adaugă Gina Enache Tuppad. „Este foarte importantă diagnosticarea corectă, pentru că la burnout omul trebuie să se oprească din făcut lucruri, iar la depresie trebuie să înceapă să facă lucruri”, continuă ea. „Un simptom comun la burnout și depresie este cinismul, oamenii se detașează la un moment dat de toate lucrurile din jurul lor și ajung la epuizare, astfel încât privesc totul cu sfidare și dispreț.”

Persoanele predispuse la burnout sunt cele care au cerințe foarte mari de la ele: trebuie să am note perfecte, trebuie să fiu bun, nu trebuie să dau greș. „Există niște factori de vulnerabilitate către astfel de simptome și niște factori protectori, care țin de trăsăturile de personalitate. În principiu, cu cât o persoană este mai stabilă emoțional, cu atât are șanse mai mici să-și dezvolte tulburări emoționale, pentru că are tendința scăzută de a trăi emoții negative des și intens și nu se activează emoțional atât de ușor, pe lângă o persoană cu o stabilitate emoțională mai scăzută”, spune Mădălina Sava, psihoterapeut specializat în terapie cognitiv-comportamentală.

În ceea ce privește meseriile predispuse, nu există o regulă clară. Programul de muncă prelungit, apariția sentimentului că nu ai control asupra propriului job, că apar task-uri din senin, că nu poți să-ți aranjezi programul de muncă așa cum vrei și se schimbă cumva prioritățile și nu le poți controla, produc tulburări emoționale.

Oana a luat o pauză în momentul în care a simțit că nu mai poate face față. Pe lângă burnout, a mai fost diagnosticată cu depresie, borderline și bipolaritate, care o făceau și mai instabilă emoțional. Cei de la job au fost înțelegători cu ea când le-a explicat prin ce trecea și i-au oferit suport. „Pur și simplu era o extenuare mult mai mare decât cea obișnuită. Îmi venea să plâng de extenuare și să mă culc pe o bancă în parc. Pentru că eram prea obosită. Să stau acolo și să crească plantele pe mine și să rămân acolo pe veci”, își amintește ea.

Timp de o lună a lucrat doar la câteva proiecte. A încercat să se țină pe linia de plutire cu facultatea, dar la ONG-uri mergea mai rar. Cum nu era angajată și făcea doar voluntariat, a fost mai simplu să-și ia pauză. Însă în perioada asta s-a simțit vinovată în cea mai mare parte a timpului: „Mă simțeam frustrată și vinovată. Încercam să fac lucruri în continuare, dar nu-mi ieșeau.”

Oana face terapie de la 14 ani și a schimbat șapte specialiști, iar mersul constant la psihoterapeut și psihiatru au ajutat-o să-i diminueze stările. A început să facă lucruri de care uitase în perioada de burnout: să se joace pe calculator, să se uite la un film, să iasă afară cu prietenii mai mult decât o făcea înainte, să se relaxeze la spectacole de teatru.

Sunt unele momente în care crede că a preluat comportamentul părinților ei. Își amintește că erau perioade în care ambii lucrau foarte mult și nu aveau timp să stea împreună sau era fiecare cu treaba lui. Mama Oanei lucrează de 12 ani într-o ambasadă și se ocupă cu lucruri administrative: face partea de logistică, organizare și suport, baze de date, evidență de documente, rapoarte sau interacțiuni cu publicul. Dar de multe ori merge la serviciu și simte că se odihnește, pentru că apucă să stea. „Sunt atât de obosită uneori, încât atunci când ajung acasă, nu mă pun în pat, nu-mi iau pauză. Iar în weekend îmi fac un plan to do list uriaș din care nu reușesc să fac nimic, iar de multe ori mă duc luni la serviciu și mă gândesc că stau în colțișorul meu, la biroul meu, la calculator și mă odihnesc. E și o fugă de realitate.”

Tatăl Oanei e diriginte, profesor și antrenor la un liceu cu o clasă cu profil vocațional. În weekend are meciuri, iar unele sunt în București, altele în deplasare, ceea ce înseamnă că pleacă uneori vineri și se întoarce sâmbătă seara sau duminică. În plus, mai colaborează cu o universitate și cu un grup sportiv, la care intervin ședințe, întâlniri, de făcut acte sau drumuri spontane. Sunt zile în care merge spre serviciu, apoi se întoarce și muncește partea a doua acasă, ori încep telefoanele sau are de lucru la calculator. Dar nu crede că este în burnout sau că a fost vreodată.

Atât mama, cât și tatăl Oanei au avut momente în care s-au simțit obosiți, dar au văzut asta ca pe o normalitate. De când a născut, de la vârsta pe care o are Oana acum, 21 de ani, mama a început să aibă un ritm alert și simțea că mereu sunt lucruri de făcut. Tatăl avea patru job-uri pe vremea aceea: era bodyguard la McDonalds, lucra la pază și recepție la ProTv, iar seara la pază la discotecă. Iar între timp era înscris și la facultatea de Fizică și Sport și trebuia să aibă grijă de Oana. „Nu am fost niciodată un copil. Am stat la cămin de la 15 ani, și de atunci nu am mai luat bani de la ai mei – eram jucător de rugby, aveam cartela mea gratuită, primeam niște bani, jucam, îmi găsisem un loc de muncă la un restaurant. Ai mei erau oameni simpli, nu-și permiteau să mă întrețină, așa că am început să o fac eu”, își amintește el. Și i s-a părut o normalitate să muncească, mai ales că îi plăcea ce făcea, dar și să fie într-un ritm alert.

Burnoutul vine din epuizare. „Natura job-urilor din ziua de azi e imprevizibilă”, spune Alina Maria Fleștea, cercetător și consultant în psihologie organizațională. „Generațiile anterioare aveau traiectorii destul de clare. Terminau un liceu, terminau o facultate, aveau un loc de muncă asigurat, știau că asta vor face toată viața lor. Puțini își schimbau cariera. Acum ce începi să faci pe la 20 de ani, după ce termini facultatea, s-ar putea să nu fie același lucru pe care îl faci la 30. Și toate astea vin prin schimbări și decizii pe care le luăm, după anumite presiuni pe care le simțim”.

„Mediul era mult mai predictibil, rar se întâmpla să te dea cineva afară acum 30 de ani, știai că mergi de la 08.00 la 16.00 la muncă, lucrurile erau mult mai sigure. În urmă cu 15 ani, aveam proiecte pe fonduri europene unde ofeream terapie gratuită și nu aveam oameni. Le era atât de dificil să înțeleagă ce facem noi acolo, ne lua mult timp să-i convingem ce înseamnă terapie. Acum nu poți fi niciodată sigur de ce se întâmplă: cade un proiect, nu mai sunt bani, trebuie să amâni”, spune Raluca Anton, doctor în psihologie, psiholog clinician și supervizor în psihologie cognitiv-comportamentală.

În România, 1/3 angajați activi pe piața muncii suferă la un moment dat de burnout, spune Mara Bria, cercetător în psihologia sănătății. Mai mult, studii recente, arată că programul de lucru mai mare de 11 ore pe zi este asociat cu un risc de trei ori mai mare de infarct miocardic și de patru ori mai mare de diabet de tipul 2, spune ea. Iar riscul de boli coronariene a crescut cu 70% în rândul angajaților britanici care au lucrat zilnic 3-4 ore suplimentare pentru o perioadă de 10 ani, comparativ cu cei care lucrau 8 ore/zi.

Pentru cei de 20-35 de ani, reziliența este mult mai scăzută, și apar mai degrabă mecanisme mult mai frecvente de îndreptățire, empatie scăzută și tendința de a renunța foarte repede când apar dificultăți. „Intervine sentimentul copleșitor că e greu, că nu pot, că nu se descurcă”, spune Domnica Petrovai, psiholog clinician și psihoterapeut. Cealaltă generație, peste 35 de ani, merge mai mult pe neîncredere în relații, mult mai multe comportamente pasiv-agresive, ori persoane care devin critice sau negativiste ori persoane care evită conflictele, dar devin pasiv-agresivi. „Și asta duce la foarte multă oboseală, pentru că petreci zilnic un timp, în care ai multă tensiune în relații. Și, practic, acolo soluția este a învăța și a înțelege cum ai o relație sănătoasă, cu tine și cu celălalt.”

Referitor la burnout, conform unui studiu din 2018 realizat de Wilmar Schaufeli, „Burnout in Europe: Relations with national economy, governance, and culture”, țările predispuse la un nivel ridicat de stres sunt cele din Estul și Sud-Estul Europei, precum Polonia, Albania, Turcia și țările care formau Iugoslavia: Slovenia, Croația, Serbia, Muntenegru și Macedonia. În contrast, țările care nu sunt predispuse la burnout se află în nordul Europei: Belgia, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Suedia și Letonia. Franța este o excepție, fiind singura țară din vestul Europei care se confruntă cu un nivel ridicat de burnout. Conform studiilor se estimează că 3,2 milioane din angajații Franței sunt pe punctul de a fi epuizați. În ceea ce privește nivelul moderat de stres, aici sunt menționate: Belgia, Letonia, Germania, Lituania, Cehia, România și Grecia.

În cadrul acestui studiu a fost observat faptul burnoutul este predominant în țările în care munca este considerată importantă și apreciată, în țări slab guvernate unde există puțină democrație, inegalitate de gen și lipsă de integritate sau în țări puțin individualiste, unde oamenii simt incertitudine. Astfel că, analiza arată că burnoutul este asociat cu indicatori economici, politici și culturali.

În ceea ce privește Statele Unite, un raport din 2017 arată că 37% din adulții activi pe piața de muncă au avut un nivel ridicat de stres. Mai mult, 7,7% din populația feminină se confruntă cu probleme de anxietate, în timp ce ponderea bărbaților cu această tulburare ajunge la 3,6%, conform Organizației Mondiale a Sănătății.

În momentul în care au aflat că Oana are probleme emoționale, părinții ei nu au știut cum să gestioneze lucrurile. A fost un soi de supărare, îmbinată cu tristețe și dorință de susținere și suport. „E foarte important ca părinte să încerci să înțelegi copilul sau adolescentul”, spune tatăl Oanei. Pentru că la început treci printr-o stare de supărare, pentru că nu găsești soluții, nu știi ce să faci. Am fost foarte trist pentru că nu am știut dacă felul meu de a fi a determinat starea ei sau dacă aș fi fost mai atent, aș fi putut să o ajut”.

Mama a mers de fiecare dată împreună cu Oana la terapie, pentru că simte că are nevoie de suport atunci când schimbă terapeutul, iar mama ar putea să o ofere și o imagine de ansamblu despre ea, psihologului. În urmă cu un an a început să facă și ea. „Am mers la terapie după ce au început problemele Oanei, ca să-mi dau seama cum se simte ea. Am mai multă răbdare, nu mai am accese de furie așa dese. Când ajungi să te porți urât cu cei din jurul tău, îți dai seama că ceva nu e bine”, spune mama ei.

Cu toate astea, Oana simte uneori nevoia de a se izola, de a nu-i lăsa să intre în spațiul ei. Locul preferat al Oanei este camera ei, pentru că e confortabilă, nu o deranjează nimeni, are lucrurile ei aproape și e liniște. Uneori sunt zile pline în care nu iese de acolo. „Nu pot fizic să mă ridic din pat. Mă simt de parcă e o piatră pe mine și nu pot să mă ridic de sub ea.”

Spune că tatăl are impresia că o ajută prin dorința de a vorbi cu ea despre felul în care simte, doar că îi e mai bine când e singură. Și intervin des sentimente de vinovăție din partea ambelor părți. Încă sunt zile în care nu petrec atât de mult timp împreună precum și-ar dori, dar lucrează la asta. „Am început să vorbim în mașină, pe la 12 noaptea, când merg să o iau din locuri. E momentul nostru, în care povestim ce am mai făcut, în funcție de starea ei de spirit”.

În ultima perioadă, când este la facultate sau la acțiuni de voluntariat, Oana simte că nu se poate implica 100% în niciuna. Uneori nu merge la toate cursurile și seminariile, nu citește tot ce ar trebui și nu mai dă randament. „Nu am timp nici să lucrez la mine, mă simt de parcă mi-ar trebui o viață pentru fiecare activitate, să mă clonez și să fac fiecare lucru în parte.”

Angajatorii sunt interesați de energia angajatului, însă nu consideră că au prea multe de făcut atunci când apare o problemă. Mai ales că angajații încearcă, de obicei, să nu-și aducă la birou problemele de-acasă.  Sunt totuși semne pe care un specialist în resurse umane le poate vedea: „Oamenii nu vin să spună că sunt în burnout, dar îți dai seama”, spune Codruța Ilie care lucrează în departamentul de resurse umane pentru clinica Medlife. „Sunt scăpări pe care le au, lucruri pe care până atunci le făceau și le ieșeau, iar acum nu le mai ies. Devin robotici în interacțiuni, își neglijează funcțiile corpului, nu-și iau pauze, nu mănâncă.”

La examenul medical anual făcut corect, nu ai voie să profesezi dacă nu îndeplinești criteriile. În general, examenul este fizic, câteva analize de sânge de bază, și o discuție cu un psiholog, care te întreabă dacă ești mai stresat decât de obicei, ce anume te stresează. „În general, în zona comercială, oamenii sunt niște cifre și asta duce la dezumanizare”, mai spune Codruța. Nu se mai trece prin perspectiva asta de grijă. Ce mi se pare foarte interesant în vremurile noastre este că oamenii nu mai au un alt țel în viață decât a fi în companii. Facem campanii de strângere de fonduri, alergăm la maraton, mergem în team-building-uri și legăm totul de muncă. Nu mai avem identitate și încercăm să o acoperim cu altceva.”

O altă problemă este faptul că, în anumite locuri, oamenii nu-și mai iau concedii. Sunt rapoarte care arată că oamenii nu și-au luat concediu un an sau mai mult de atât. „Fiecare companie are un motor comercial. Undeva la sfârșitul anului, trebuie să raportezi niște zile. Și dacă ai foarte multe zile de raportat, acelea devin costisitoare pentru că trebuie să scoți banii pe care îi ai pentru aceste concedii. Și atunci întotdeauna astea sunt discuții grele, că trebuie să-și ia concediile, că trage greu în balanța unei companii mari”, mai spune ea.

În ceea ce privește legislația, durata minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare, iar durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabileşte în contractul individual de muncă, prin respectarea legii şi a contractelor colective de muncă aplicabile. Pentru un concediu odihnitor, prin care să existe o deconectare de la muncă este nevoie de minim 10 zile consecutive. „Când îți faci o programare de concediu, fiecare persoană ar trebui să-și includă aceste 2 săptămâni și restul să și le ia cum vrea, dar aceste două săptămâni să și le planifice cumva și să le ia ca atare,” mai spune Codruța.

Ca răspuns la aceste statistici, în cadrul țărilor de nord, s-a pus problema unui sistem de reglementare și sprijin al angajaților la locul de muncă. O lege belgiană obligă toate companiile care au activitate în Belgia să ia acțiuni de prevenire împotriva riscurilor „psiho-sociale”, determinate de stresul la locul de muncă.

În Luxemburg și Bruxelles, în cazul în care angajatorul sau managerul simt că s-a atins un prag sau angajații au simptome de epuizare, se oferă un concediu special timp de o lună. Asta după o evaluare complexă: medic de familie, psiholog, psihiatru. De asemenea, studiile mai arată că medicația în combinație cu psihoterapia funcționează mai bine decât oricare dintre ele individual. Și în țările nordice și Marea Britanie angajatorii derulează programe pentru sănătatea psihologică a angajaților, iar în Scoția se dă prescripție medicală pentru plimbări în natură pentru că s-a demonstrat că te calmează.

În prezent, Oana este din nou voluntară la MOZAIQ. În ultimele luni nu a mai muncit la fel de intens și nu s-a mai învinovățit că nu poate să facă toate lucrurile pe care și le propune. Dar nici nu vrea să renunțe la ele „pentru că vreau să le fac pe toate, pentru că toate sunt importante pentru mine.”

Părinții Oanei lucrează în continuare mult, dar pentru că le place ceea ce fac, uită de oboseală. „Dar nu prea mai ai timp pentru tine și cei dragi”, adaugă tatăl ei. „Încerc să-mi încarc bateriile foarte repede și să conștientizez că nu am timp pentru stat.” Însă mama, după ce vine acasă, reia activitățile pe care le-a lăsat dimineața și vede care sunt prioritățile. Se întâmplă rar să vadă vreun film sau să citească ceva. „Sunt zile întregi în care mă duc la serviciu și colegii mei vorbesc despre toate subiectele din lume, eu parcă sunt picată din lume.”

Recent au mers împreună la ședințe de terapie în familie și au început să se înțeleagă mai bine unul pe celălalt. Și au conștientizat că trebuie să o lase mai moale. Sunt zile în care se mai strâng cu toții la masă și stau și povestesc despre cum le-a fost ziua sau cum se simt. Se întâmplă să fie și Oana acasă, dacă nu lucrează la vreun proiect sau nu rămâne la vreun prieten.

Burnoutul este un sindrom ce apare progresiv, astfel că trebuie să ne dozăm resurse din timp.

„Ne trebuie o analiză foarte clară a propriei persoane: a ști care ne sunt nevoile. Trebuie să stăm să ne uităm pe axă, trecut-prezent-viitor. În primul rând, este important să ne uităm la trecut. De unde vine nevoia asta de a face lucruri? Ce vreau să obțin din toate lucrurile astea pe care le fac? Și ce vreau să obțin vine din povestea mea, din nevoi neîndeplinite pe care le avem de-a lungul dezvoltării noastre”, spune Raluca Anton.

Pentru prezent este nevoie să calibrăm câte resurse avem, pentru câte lucruri vrem să împărțim resursele respective și să alegem ce este cel mai important în momentul acela.

Ea propune un exercițiu prin care să pui pe o listă toate lucrurile pe care vrei să le faci mâine. Ce descoperim este că nu poți face tot. Și atunci se schimbă puțin exercițiul: să faci o listă cu șase lucruri pe care vrei să le faci, iar în dreptul lor să pui un timp în care să reușești să finalizezi sarcina respectivă. „Pentru că de cele mai multe ori, acela este timpul real pe care îl aloci. Și atunci în timpul prezent, ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori este că ne subestimăm efortul pe care trebuie să-l depunem, dar ne supraestimăm abilitățile.”

Pe planul viitor ne uităm care este sensul, care sunt obiectivele, mesajul pe care vrem să-l transmitem și ne calibrăm eforturile în funcție de asta.

Pe de altă parte, și suportul din partea companiei sau din partea angajatorului este esențial. „Să-i lași pe oameni să aibă  autonomie la job, să-și creeze propriul proces, echipele să fie auto-gestionate, să-și împartă singure sarcina”, adaugă Alina Maria Fleștea. „Un suport din partea liderului, comportamente de leadership care să-i susțină, structurarea sarcinilor încât să fie o cantitate suficientă de muncă, să te simți valorizat. Și mai ales suport: există un conflict între ceea ce-i soliciți și ceea ce-i oferi unui angajat.”

„Să ai un diagnostic e în continuare o teamă în România. Te gândești: în ce măsură o să mă afecteze, social sau profesional faptul că merg la psiholog sau că mi s-a pus un diagnostic. În unele meserii nu te afectează, este confidențial, dar sunt altele în care ai nevoie la angajare. Și nu trebuie să figurezi cu un diagnostic psihiatric. Cred că mulți profesioniști sunt afectați și caută tratament, dar nu sunt diagnosticați”, mai spune Liviu Crișan. În ceea ce privește companiile, acestea „sunt foarte reticente să accepte burnoutul pentru că trebuie să accepte că au contribuit la burnout. Organizația în care angajatul are burnout va trebui să accepte că a contribuit la asta.”

Ca formă de prevenire sau tratare, este recomandată o pauză, pentru că asta înseamnă că poți produce o schimbare, dar și o permanentă autocunoaștere și căutare: Cum am ajuns aici? Ce căutam de fapt? De asemenea, oferirea de recompense: somn suficient, plimbări prin natură, sport, ieșiri cu prietenii. Tehnicile de mindfulness și relaxare, precum meditația sau tehnicile prin care învățăm să ne cunoaștem și îmbrățișăm emoțiile. În recuperare este esențială terapia și suportul social. „Când nu mai poți, ai nevoie de un specialist. Și el ce face e că te scoate din bula în care ești și îți oferă o altă perspectivă. Îți întoarce gândurile pe mai multe laturi”, adaugă Raluca Anton. De multe ori pierdem relații în perioada asta, așa că este foarte important cine e lângă tine, dacă este cineva care te susține. Este foarte bine că vrei să fii cel mai bun, dar hai să fii un cel mai bun funcțional.” 


CE ÎNSEAMNĂ BURNOUT?

Burnoutul înseamnă epuizare, oboseală cronică, extenuare. De-a lungul timpului conceptul a fost puțin controversat în zona de psihologie clinică pentru că se suprapunea foarte mult peste simptome de depresie. Recent, burnoutul a devenit un diagnostic oficial și urmează să fie inclus în ICD-11. Persoana care este în burnout are dificultăți de concentrare, nu mai poate desfășura activități simple, se simte epuizată și suprasolicitată și are o lipsă de motivație față de locul de muncă.

Persoanele predispuse la burnout sunt cele care au cerințe foarte mari de la ele: trebuie să am note perfecte, trebuie să fiu bun, nu trebuie să dau greș. Oricine poate să intre în burnout, dacă programul este unul încărcat și prelungit, dacă ai sentimentul că nu ai control asupra propriului job. Și în plus, burnoutul se instalează treptat și simptomele te pot lua pe nepregătite.

Este foarte important să se facă o diagnosticare corectă pentru că la burnout omul trebuie să se oprească din făcut lucruri, iar la depresie trebuie să înceapă să facă lucruri.

SIMPTOMELE BURNOUTULUI:

Simptomele se manifestă prin prisma a patru perspective:

  • Fizic (prin amețeli, dureri de cap, lipsă de energie, scăderea sistemului imunitar,  probleme digestive, lipsă de somn, atacuri de panică)
  • Mental (deficiențe de atenție, dificultăți de concentrare, probleme de memorie, rigiditate, perfecționism, agitație mentală, gânduri negative)
  • Emoțional (neputință, tristețe, vinovăție, rușine, frică, nerăbdare)
  • Spiritual (plictiseală, frustrare, senzație de gol interior, tendință de izolare, pierderea sensului, singurătate, scăderea valorilor, iar în cazuri extreme, suicid).

Ca stadii, burnoutul începe cu nevoia de a dovedi că ești suficient, prin intensificarea muncii, faptul că nevoile încep să fie puse deoparte, iar valorile se schimbă. Apare o negare a problemelor și o tendință de retragere socială. Ca ultime stadii, burnoutul se manifestă prin devalorizare și gol interior. Ești pe drum către burnout dacă fiecare zi e o zi proastă, ești mereu obosit, nu mai faci față sarcinilor de zi cu zi și locul de muncă, cel pe care până acum îl îndrăgeai, devine chinuitor.

CE SĂ FAC DACĂ LE VĂD?

Recomandarea este să conștientizezi ce se întâmplă și să te oprești. Iar asta se face prin schimbarea din exterior (a pleca din locul de unde nu este bine, a nu mai lucra atât de multe ore în plus, a mai delega din sarcini) ori din interior (a te accepta, a-ți decoperi nevoile și a le respecta). Dar și prin modificări ale stilului de viață: suficient somn, mișcare, mâncare sănătoasă, suport social, pauze, tehnici de mindfulness și relaxare.

CE RECOMANDĂRI AU SPECIALIȘTII?

Specialiștii recomandă odihna și conștientizarea simptomelor. O gândire flexibilă, în care să nu mai punem presiune pe noi și să acceptăm lucrurile care nu ne ies, este esențială. La nivel fizic, să ne alegem o schimbare, un prim pas prin care să începem asta și un deadline. De exemplu, dacă începem să facem sport, să ne găsim o țintă și să ne fixăm un deadline până la care să o atingem. Sunt indicate și tehnicile de respirație, undeva la 10 minute pe zi, exercițiile de relaxare, dar și un program corect de somn.

Un instrument util, care poate fi folosit pentru a depista câteva simptome ale burnoutului este chestionarul făcut de clinica Polaris.

UNDE GĂSESC INFORMAȚII EXTRA?

Ca lecturi în ceea ce privește conștientizarea și înțelegerea fenomenului, psihologii recomandă cărțile: Deep Work de Cal Newport, Emotional Agility – Get unstuck, embrace change and thrive in work and life de Mark Williams, John Teasdale, Zindel Segal și Jon Kabat Zinn sau Burnout. Strategii pentru prevenirea epuizării profesionale de Jörg Fengler.

De asemenea, există și multe resurse online, sub formă de aplicații. Woebot și Youper sunt aplicații în engleză făcute pe modelul intervențiilor din psihoterapiile cognitiv-comportamentale, care sunt cele mai eficiente pe probleme ce țin de depresie și anxietate. „Rolul lor este de a te ajuta să-ți monitorizezi dispoziția. Te întreabă cum te simți și îți dau o serie de emoții din care poți alege. Apoi te întreabă ce factori au contribuit la asta și din nou îți dau o listă din care poți alege. Astfel îți poți da  seama ce fel de gânduri sau erori în gândire ai și cum le poți diminua”, spune Mădălina Sava.

În România a fost lansată recent aplicația BRIO, de Universitatea de Vest  din Timișoara, în colaborare cu Universitatea Exter din Marea Britanie. Ea este destinată reducerii depresiei și anxietății și se derulează online, pe o durată de șase săptămâni pentru fiecare participant.  În aceeași direcție sunt și Depreter și PaxOnline, două platforme online care ajută să depășești problemele emoționale și care măsoară nivelul/gravitatea depresiei, parcurg cu pacienții module de intervenție și se creează propriul program psihoterapeutic. Consultațiile se desfășoară la telefon sau pe Skype, în mod confidențial.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*