Ce înseamnă să te zbați pentru o planetă tot mai fierbinte

Trei tineri despre cum au ajuns să facă activism de mediu și ce speră pentru viitorul planetei.

Cresc temperaturile, iar fiecare vară incendiară va fi cea mai răcoroasă în comparație cu toate cele pe care le voi mai trăi eu de acum încolo. Fauna globală dispare amenințător de repede, într-o a șasea extincție în masă. Se topesc ghețarii și nu numai că nu vom mai avea urși polari, nu numai că patogeni antici cât și stocuri de carbon ar putea ieși din gheața aia ce s-a format acum zeci de milioane de ani, dar fără marii plasturi albi, planeta nu va mai putea reflecta radiația solară afară din atmosferă, și va absorbi tot mai multă căldură. 

Nu e bine. Nu e bine deloc. 

Am 23 de ani și mă gândesc la asta aproape în fiecare zi. Încerc să-mi imaginez cum o să arate viața mea la 50 de ani, dar orice scenariu îmi creez, știu că e o abstracție. Mi-aș putea imagina că o să trăiesc ca părinții mei acum. Ei stau la țară în Dâmbovița, și au la dispoziție destule resurse de apă cât să crească roșii în solar, destule resurse energetice cât să încălzească o casă, au combustibili fosili de ars cât să ajungă la muncă. Până ajung eu la vârsta lor s-ar putea ca toate cele nouă limite planetare să fi fost întrecute și confortul vieții lor să nu mai fie posibil. 

Limitele planetare sunt nouă mari procese care mențin stabilitatea planetei; întrecerea lor va duce la transformări ireversibile. În 2009, când eu aveam 10 ani și mama avea 40, întrecuserăm trei dintre ele: schimbarea climatului, pierderea de biodiversitate și circuitul normal al azotului și fosforului în natură. Până astăzi, am mai întrecut încă trei.

Încerc să nu paralizez, să-mi iau traista de pânză când merg la Mega, să-mi cumpăr mai puține haine, să-mi iau electronice la mâna a doua. Dar în generația mea sunt și persoane care fac mai mult decât schimbări personale, persoane cărora le e clar că nu putem lăsa lupta pentru mediu doar în sarcina indivizilor (că atunci chiar suntem pierduți). 

În sondajul Eurobarometru din 2019, România era a treia țară din Uniunea Europeană cu cea mai mică pondere de oameni care cred că schimbările climatice sunt o problemă foarte gravă (66%, cu un procent mai puțin decât în 2017). Media UE se ridica la 79%, iar Malta avea cel mai mare procentaj, cu 92%. Ponderea e mai mare în rândul adolescenților și tinerilor, însă și dintre ei mulți cred că rezolvarea este responsabilitatea fiecărui individ.

Ștefania Gârțu, Daria Hau și Marian Ignat sunt trei tineri care au trecut de pragul mental de care și eu mă tot împiedic. S-au implicat în acțiuni de protest, în organizații ecologiste, în cursuri de formare, iar lupta pentru o tranziție verde și justă este o cauză prin care își imaginează și viitorul propriu. 

Iată poveștile lor.



ȘTEFANIA GÂRȚU


portret cu Ștefania Gârțu

La 20 de ani, Ștefania îmi zice că se gândește des că ne moare planeta. 

„Bine, de fapt o să murim noi oamenii, că planeta o să supraviețuiască,” rectifică ea, râzând incomod. Nu îi e clar dacă are eco-anxietate sau nu, ea se axează pe ce e de făcut.

În primăvara lui 2019, Ștefania se gândea des la Greta Thunberg, tânăra suedeză ce lipsea de la școală în zilele de vineri ca să protesteze față de lipsa de acțiune în privința crizei climatice. Îi urmărea protestele, vorbea cu prietenii ei din Bacău despre ele, îi arăta și mamei filmulețe. Ștefania voia și ea să iasă în stradă. Avea 17 ani, cu unul mai mult decât Greta. Dar se gândea și la profesorii pe care deja îi enervase pentru că lipsea des de la școală ca să meargă la proiecte de voluntariat. 

În vară nu se mai punea problema absențelor, așa că în iunie, s-a dus la primărie să depună cererea pentru o autorizație de adunare publică, estimând că vor veni 50-100 de oameni la protest în Piața Tricolorului. În ziua de vineri, veniseră numai ea, Nicoleta (o elevă cu doi ani mai mică, care o ajutase la făcut pancarte), și o a treia persoană. Ștefania își amintește că erau ele trei, mici și timide, în centrul orașului, și două dube de jandarmi care veniseră pentru protestul lor. 

Nu a renunțat, dar și-a mai temperat așteptările. Timp de opt săptămâni, Ștefania s-a dus la primărie să depună cererea pentru adunare săptămânală, până când și doamnele de acolo i-au învățat CNP-ul pe de rost. 

În toamnă, a început să ia trenul timp de patru ore jumătate către București, ca să meargă la protestele Fridays for Future de acolo. În dimineața protestului de pe 20 septembrie 2019, Ștefania a aflat că o să fie ea la portavoce. 

„Mă trezisem fără voce,” își aduce aminte. „Mă ustura gâtul de muream, dar după am luat portavocea în mână și am început să țip – bine, nu să țip – să scandez la ea. Mi-a revenit vocea pentru câteva ore.” În fruntea marșului ce a străbătut Bulevardul Unirii de la Biblioteca Națională până la Ministerul Mediului, în mulțimea de aproape 1.000 de oameni, Ștefania s-a simțit puternică. 

„Atunci mi-am și dat seamă că vreau să fac asta, și sunt menită să fac asta. Că îmi place activismul de mediu pentru că simt că pot să-mi folosesc vocea într-un mod benefic. Literalmente mi-a dat voce.” 

A urmat un val de atenție. Mai întâi, a dat interviuri televizate în timpul acțiunii. Apoi a acceptat să devină una dintre protagoniștii serialului documentar Imaginary Youth, despre generația Z în România (care este în producție). În cele 28 de luni de filmări, în care a fost urmărită de regizoarea documentarului la proteste, acasă, la școală, au mai fost și interviuri și ședințe foto pentru apariții în revistele Glamour și Scena9. Ștefania oscila între extazul de a fi apreciată și teama că nu ar merita asta de fapt.

După momentul de intensitate, pandemia a domolit totul. Grevele pentru climat s-au mutat online, iar efervescența comunității activiste s-a mai rătăcit. Tensiuni au început să apară în echipă, iar după un atac de panică din timpul unei ședințe online, Ștefania a decis să se retragă din Fridays for Future. 

„Am zis, băi, dacă am avut un atac de panică, eu nu mai vreau să fiu aici, pentru că nu se simte okay să am un fucking atac de panică într-o chestie care, în teorie, ar trebui să mă ajute și să mă construiască.”

Ruptura mentală nu a fost vindecată până când, luni mai târziu, Ștefania a ajuns cu programul Erasmus în Barcelona. Acolo l-a avut drept profesor pe Jason Hickel, antropolog cunoscut pentru teoriile sale despre descreștere (degrowth, în engleză), filosofie ce spune că ar trebui să deprioritizăm creșterea economică, și să ne reorientăm societatea către bunăstarea oamenilor. Adică locuințe pentru toți, acces gratuit la educație de calitate, venitul de bază universal; astfel de măsuri sunt, pentru Ștefania, legate de criza climatică.

portret cu Ștefania Gârțu

S-a întors în România și acum e în ultimul an de licență. Vrea să iasă iar la proteste, să ocupe spațiul public. Totuși, spațiul de activism verde din România o demotivează. 

Vede un discurs care încă evidențiază schimbări individuale și știe că multe organizații de mediu sunt finanțate de „corporațiile cele mai mari și mai distrugătoare”. Știe că resursele în astfel de organizații sunt puține, și finanțările de la companii de petrol și supermarketuri sunt acceptate deseori cu reticență. Chiar și așa, e dezamăgită de ce iese din astfel de parteneriate. „Nu sunt soluții sistemice, sunt pansamente pentru rezultatele pe care acțiunile lor deja le au,” spune ea. „Dacă plantezi copaci, asta nu înseamnă că nu o să mai existe defrișare, sau dacă cureți un râu, asta nu înseamnă că nu o să mai existe plastic.” 

Pe moment, Ștefania vrea să investească timp și în activitățile creative care-i aduc bucurie, cum ar fi scrisul sau machiajul (încearcă să nu-și ia prea multe farduri, și numai vegane). Se mai uită la programe de cercetare pe mediu la universitatea din Barcelona, dar nu știe încă dacă să plece. 

Știe că dacă se duce în altă țară o să aibă mai multe șanse de ieșit în stradă, la acțiuni mai mari și șocante, cum a văzut că se întâmplă chiar și aproape de noi. De exemplu în Belgrad, 150.000 de oameni au ieșit în stradă în 2019 să protesteze construcția unei mine, care ar fi putut duce la contaminarea a până la 300 de km de curs de apă, din mai multe țări, inclusiv România. I-a întâlnit pe organizatori la o tabără organizată de Extinction Rebellion și acolo a aflat cum acțiunile lor au dat roade și permisele de extragere au fost anulate anul acesta. În România, zice, este nevoie de efort, timp și resurse pentru a construi ceva atât de mare. „Mi se pare că nu am timpul necesar și resursele să mă apuc acum în momentul ăsta de asta, dar pe viitor, cine știe. Nu o să zic nu, dacă există posibilitatea.” 

Pe Ștefania o găsești pe Instagram.



DARIA HAU


Portret cu Daria Hau

În vara dintre anul I și anul II de la Facultatea de Drept din București, Daria lucra la Packers Saloon, un restaurant undeva în munții statului american Colorado. Își aduce aminte cu stupoare cum se prepara supa lor de roșii, în care ingredientele de bază erau borcanele de ketchup, iar legumele în sine nu aveau vreo contribuție. Trebuia să zâmbească din complezență atunci când clienții îi spuneau cât de delicioasă este supa, iar când aceștia comandau și supe, și salate și sendvișuri, Daria încerca să-i convingă că o să fie de ajuns dacă comandă mai puțin, pentru că porțile erau mari. În bucătărie, vedea cum kilograme de mâncare sfârșesc la gunoi, cum prăjituri din care s-a mușcat o singură dată se duc către tomberon.

Revenită în România, Daria a început să vadă tot mai multe postări despre mediu și schimbări climatice pe rețelele de socializare. Simțea că pășește pe un teren total nou, pentru că informațiile de acolo nu se regăseau în viața ei cotidiană. Nu erau o problemă la facultate sau în cercurile de prieteni, chiar dacă tot netul ei era plin de semnale de alarmă. Așa că a început să citească, și să se educe.

În 2017, și-a deschis o pagină de Instagram unde scria pe scurt despre ce afla. A început de la a descrie diferite tipuri de plase și cât de ecologice sunt, dar a căpătat o viziune mai complexă. „După, am intrat în chestii mai adânci”, spune Daria. „Acum nu mă mai interesează chestii de zi cu zi, mă interesează chestiuni de inegalitate, de discriminare, în contextul schimbărilor climatice… Mai mult astea decât punga.” 

Acum, la 24 de ani, Daria face postări despre greenwashing, despre reciclarea plasticului (pe care o numește o țeapă ecologică, din cauză că e un proces scump și consumator de resurse, prin care companiile ce vând produse din plastic își spală imaginea), dar pune și poze de la picnicuri cu prietenii sau rețete de supă de linte.

Printr-un program al asociației Salvați Copiii, Daria a devenit recent trainer pentru profesori din România: îi pregătește pe cei care vor preda în școli opționalul de educație de mediu începând cu 2023. Povestește cu bucurie cât de receptivi au fost profesorii pe care i-a întâlnit. Și nu vor numai să stea la taclale despre climat, dar vor să facă și activități în școlile lor; nu credea că va exista asemenea entuziasm.

Portret cu Daria Hau

În 2021, cea mai frumoasă zi a ei a fost când s-a logat pe Zoom să le vorbească mai multor tineri de 14-18 ani din Vaslui, despre consum, risipă alimentară și fast fashion. A încercat să nu le transmită ideea că sunt și ei personal vinovați, ci a vrut să cultive o atitudine empatică. 

Copiii s-au bucurat enorm, i-au trimis zeci de inimioare în chat și au întrebat-o de toate problemelor lor. Cel mai mult a marcat-o o întrebare de la o participantă de 16 ani: „Uite și noi vrem să nu mai cumpărăm haine noi, să mâncăm nu știu cum, dar cum să facem să-i convingem pe ai noștri?” Daria s-a gândit la certurile cu mama ei din ultimii șapte ani, de când devenise vegetariană. I-a zis fetei să fie empatică cu părinții, pentru că aceștia n-au cum să treacă ușor de la un sistem la altul.

Daria și-a certat mult timp părinții. Voia să-i vadă că adoptă comportamente sustenabile, dar a înțeles că, în timp ce ea se uită la un dezastru planetar în viitorul ei, părinții ei se uită către trecut, către ieșirea din comunism, când li s-a promis abundență și consumerism, iar spălatul de pungi și reutilizarea lor înseamna precarite înainte să însemne eco-responsabilitate. 

„Cumva responsabilitatea s-a plasat pe noi [cei tineri], pentru că e super confortabil pentru Joe Biden să zică: «eu oricum peste două săptămâni jumătate mă curăț și în VOI este totul; voi să preluați, să faceți, voi ăștia tineri care vă veți confrunta cu tot, care veți suferi.» Deci nu numai că e optimism și speranță, cât mi se pare că toate speranțele sunt plasate în noi, în ăștia tineri.”

Pe Daria o găsești pe Instagram.



MARIAN IGNAT


Portret cu Marian Ignat

Era spre 5:30 dimineața când Marian mergea cu mamă, frate, vecină și fini către via din cealaltă parte a satului Păunești, județul Vrancea. Era soare afară, dar Marian era supărat: avea de mers 40 de minute pe jos, se trezise devreme, era frig, și mai era și aniversarea lui de 14 ani în ziua aia și n-avea de ales decât s-o petreacă la vie. Până la prânz, avea să stea în genunchi să taie ciorchinii copți de pe viță, iar afară avea să se facă tot mai cald. Nicio boabă de strugure nu trebuia să rămână pe jos. 

Mama lui nu voia să fie totul anost: mai stăteau la povești, le mai cumpăra biscuiți de la magazin, mai punea muzică pe fundal. Se făcuseră deja doi ani de când venise timpul lui să contribuie la legatul și culesul viei, dar nu fusese niciodată atât de trist să o facă ca în ziua aia. 

Acum, la 22 de ani, Marian apreciază mai mult legătura strânsă pe care a avut-o cu natura din cauză că a trăit la sat: că a văzut o alimentație fără carne pentru că mama lui ținea post des, că salata și roșiile proaspete de la piață erau glorificate în casa în care a crescut, și că vremea, cu ploi și secete, fusese mereu un subiect urmărit prin familie. 

În clasa a XI-a, Marian a ajuns la vârsta la care băieții din sat trebuie să ajute cu tăiatul găinilor. Ține minte tot – cum punea pasărea pe buturugă, cum o ținea, și cum trupul decapitat se scutura spastic timp de 5 minute după tăiere. Tot atunci a început să întâlnească activiști vegani din alte părți ale țării, prin proiecte de implicare civică, și așa a început să-și examineze consumul de carne. Dar simțea o singurătate: activiștii și proiectele de mediu erau departe. 

„Tot timpul mi s-a părut că chestiile astea sunt pentru orașe de astea mai mari,” povestește Marian. „Și atunci nu știam conceptul de privilegii, de zone economico-sociale… Mă frustra faptul că în Focșani mi-ar fi fost foarte rușine să stau singur în Piața Unirii cu un semn de Our Planet Is Dying, cum a fost Greta Thunberg în Suedia.”

Ajunul aniversării de 18 ani îl găsea pe Marian tot la cules de struguri în Păunești. Ziua următoare a luat trenul până în Polonia, la o tabăra europeană de activism. Acolo a auzit pentru prima dată jargonul tehnico-politic al mișcării globale de mediu. Nu înțelegea ce însemnau lucrurile de care se vorbea acolo, cum ar fi „nonviolent direct action” sau „carbon offsetting”, și se simțea nesigur. Dar a insistat. A continuat să aplice la oportunitățile legate de mediu care-i apăreau pe Facebook: conferințe, rețele de tineri, chiar și un job la programul de mediu al asociației Ashoka. 

Portret cu Marian Ignat

Când am vorbit ultima dată, Marian se pregătea să meargă la COP 27 (conferința internațională ONU în legătură cu schimbările climatice, care are loc anul acesta în Egipt), ca delegat din partea Youth and Environment Europe. Era entuziasmat, dar în același timp stresul părea să-l acapareze. Îl simțea în corpul lui, în dureri de stomac și în migrene. A ajuns foarte aproape de ceva mare, dar cu prețul că a muncit non-stop, și se simte la marginea prăpastiei de burnout.

Ultima pauză de care-și aduce aminte a fost o săptămână la începutul lui august, în care lucra la un singur proiect. Știe acum că a luat mai mult decât poate să ducă. După COP, o să se concentreze pe ieșit în natură, pe mișcare fizică și sport, și o să iasă mai mult cu activismul în stradă. 

Vrea să vadă mai mulți tineri în mișcarea ecologistă. Crede că orice s-a făcut până acum nu e de ajuns, pentru că tinerii tot nu sunt incluși în spații decizionale și nu au vreo putere reală.

„Când se fac proiecte, [organizatorii] nu se întreabă cine trebuie să fie neapărat la masa asta și-și zic «Da, obligatoriu trebuie să fie tinerii acolo». E mai degrabă: «A, da, avem și niște tineri, hai să-i băgăm în proiectul ăsta»”, povestește Marian. „Asta mă enervează foarte tare, că tinerii sunt targetul, dar ei nu sunt niciodată big boss.”

Pe Marian îl găsești pe Instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.