Cum o izolez pe mama fără să se adâncească în tristețe
În plină pandemie, e un echilibru fragil între necesitatea de a ne proteja părinții și nevoia lor de sprijin emoțional.
Acest text este o variantă adaptată a transcriptului unui episod din podcastul mame. Dacă poți, îți recomandăm să asculți episodul, pentru că include emoție și informație, pe care nu le vei regăsi în varianta scrisă.
La sfârșitul lunii, mama a glumit la aniversarea surorii mele, pe Zoom, că o țin sechestrată în casă, deși nu are încă 65 de ani. Dintr-o fereastră a ecranului mama, care se rujase special pentru acea seară, râdea. Cu ea și prietenii surorii mele, care sunt apropiați și de mama, fiindcă e mama aceea care gătește memorabil și e amuzantă.
De când a început pandemia îmi pun zilnic întrebările: „ce mai face mama?”, „oare se simte singură?”, „dacă o vizitez azi, o pun în pericol?”, „cum va rezista fără nepoata ei, adică fiica mea, de care are grijă de când s-a născut?”.
Știu că mulți dintre noi avem întrebările astea în minte pentru unul sau doi dintre părinții noștri, poate chiar pentru bunici pe care îi aveam în grijă și înainte de pandemie. Fiecare răspundem diferit la ce se întâmplă. Unii suntem mai realiști, poate chiar pesimiști, deci ne e mai frică de ce ar putea păți cei dragi care sunt în vârstă și îi vedem doar la ușă când le livrăm provizii. Alții suntem mai optimiști, și poate chiar le-am propus să mai iasă afară în fața blocului. Poate cei dragi sunt mai fricoși sau au deja o minte rigidă, specifică vârstnicilor, o minte care le spune să iasă totuși până la bancomat să scoată niște bani ca să-i aibă în casă; sau, din contră, o gândire mai flexibilă sau mai optimistă care le spune că la un moment dat va dispărea și virusul ăsta. Așa gândește mama în cele mai multe zile.
Mama face 65 de ani în noiembrie. E o femeie veselă și optimistă deși a trecut prin momente dificile, triste, copleșitoare – un divorț și apoi o perioadă de mamă singură.
Eu și sora mea am fost în centrul vieții ei.
A luat majoritatea deciziilor ca nouă să ne fie bine, o formă de auto-sacrificiu pe care mulți părinți din generația mamei au practicat-o. Printre altele, s-a mutat din orașul ei acum 12 ani ca să locuiască cu mine și cu sora mea și tot pe atunci s-a pensionat mai devreme ca să aibă grijă de nepoți.
E omul lângă care am locuit cel mai mult – 27 de ani – și mulți dintre acești ani am fost doar noi două în casă. Din 2018 locuim în case separate. Avem o relație complicat de frumoasă, ne iubim mult dar ne și enervăm. Ne e greu să stăm separate una de alta mult timp – nu prea sunt om în perioada anuală când stă la sora mea în California – și recunosc că una dintre cele mai mari temeri ale mele, dinainte de pandemie, este să o pierd.
Am început 2020 încercând să petrec cu ea mai mult timp ca să ne creăm noi amintiri și să ne apropiem mai mult decât prin rutina „stai tu azi cu copilul?”, „venim la prânz duminică?”, „Îmi faci tu mâncare azi?”. Înainte de pandemie, am fost împreună la cinema și am văzut La Gomera. Am organizat o sâmbătă în care m-a învățat să fac sarmale, pe care am documentat-o în stories la mine pe Instagram.
Mama ia o cutiuță de medicamente în fiecare zi pentru un pachet de boli cronice: cardiopatie ischemică (o afecțiune care îngustează arterele inimii), hipertensiune arterială, diabet, tiroidită auto-imună. I-ar putea fi fatală combinația asta dacă s-ar infecta cu coronavirus. Și asta o știe și mama.
Și mie și surorii mele ne e teamă că izolarea o poate aduce pe mama spre însingurare, anxietate sau chiar depresie. A mai avut acum trei ani stări de sufocare cărora nu le-a dat de cap și pentru care a primit atunci un anxiolitic.
La începutul izolării, sora mea, care e plecată de aproape șapte ani în Statele Unite, chiar m-a întrebat de ce nu decidem să locuim cu toții împreună. Mi-a fost teamă să fac asta, o dată pentru că e deja haos în apartamentul nostru cu un copil de trei ani și jumătate și munca de acasă, dar și pentru că noi mai ieșim la cumpărături sau răzleț la job, deci suntem mai expuși la virus.
Locuim la cinci minute cu mașina, așa că suntem totuși aproape de ea. Chiar înainte să putem ieși pe străzi doar cu declarație, am vizitat-o pe mama cu Dora, fetița mea, spunându-mi „fie ce-o fi”, îi fac rău dacă o izolez atât de repede.
I-am făcut o surpriză. I-au dat lacrimile când și-a revăzut nepoata după vreo zece zile. Mi-am dat seama atunci că ce urmează nu va fi ușor, nici pentru mama, oricât de optimistă ar fi, nici pentru mine, care nu am nici pe jumătate reziliența ei. În încercarea de a o ajuta pe mama și pe mine să trecem mai sănătoase mintal peste perioada asta, am început să documentez următoarele noastre săptămâni. M-am gândit că o poveste despre ceva care ne macină pe mulți o să ajute.
Sâmbătă, pe 28 martie, mă aștepta cu clătite cu gem de afine. Am venit nu doar pentru rutina de adus cumpărături, plecat cu mâncare gătită, pe care am început-o la începutul pandemiei, conștiincios, de teamă să nu-i aducem coronavirus, ci și să mai stăm de vorbă.
Am întrebat-o de ce îi e dor și mi-a spus că de piață și de mall; că trebuie neapărat să găsim varză murată ca să facă sarmale de Paști. I-am spus că nu știu dacă vom mai găsi, pentru că am auzit că piețele sunt închise și ea a râs de mine. „Ia să mă duc și eu să văd cum sunt piețele închise.” I-am spus că nu ar trebui să facă asta și mi-a recunoscut, tot râzând, că nu iese din casă fiindcă știe că virusul ar omorî-o dacă s-ar infecta.
Mama râde și când vorbește despre moarte, dar adevărul e că de când a început pandemia mi-a tot împărtășit frica asta. Cred că e sănătos oricând – nu doar acum – să scoatem grijile afară, mai ales dacă nu obișnuiam să facem asta.
Cât stăteam amândouă de vorbă pe canapea, mi-a venit un gând. Era ciudat de liniște în sufrageria ei cu ferestre lungi, dintr-un bloc de patru etaje din Titan, și asta pentru că ne-am dat seama că de mult timp n-am mai fost doar noi două. De obicei vine și fetița mea, cântă, dansează, și mai toată atenția e concentrată spre energia ei.
Mi-am amintit că una dintre rezoluțiile mele de anul ăsta era să încep o serie de interviuri cu mama despre viața ei ca să le dau mai departe fiicei mele, ca o poveste de memorie trans-generațională a femeilor din care se trage. I-am propus mamei să începem seria de interviuri chiar atunci și a fost de acord, chiar dacă în trecut mi-a spus râzând că știe ea, că eu de fapt vreau să strâng material pentru o carte pe care s-o scriu la bătrânețe.
Mi-a povestit despre zilele din adolescență când făcea plajă pe gârla Oltului, la câteva minute de casa ei, într-o comună la marginea orașului Râmnicu Vâlcea, și un băiat din vecini a vrut să o plimbe pe ea și o bună prietenă pe râu.
A uitat de reportofon și a scos cutia cu fotografii de când era mică. În ele apare o fetiță știrbă cu breton, care zâmbește ușor timid. Mi-a povestit despre restaurantele în care a copilărit, pentru că bunicul meu a muncit ca bucătar și mai apoi șef de restaurant în parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea. Cel mai mult îi plăcea mamei când stătea prin restaurant să mănânce alune sărate și să se plimba cu barca pe lacul din parc.
Când am terminat interviul am întrebat-o dacă a ajutat-o să-și aducă aminte de copilărie. „Am avut o copilărie frumoasă, da, dar parcă nu mi-e nici rău, dar nici bine, pentru că mi-e dor de părinți”, mi-a spus plângând.
Nu știu dacă i-am făcut bine sau nu cu exercițiul de povestit, dar mă agăț de gândul că unii psihologii spun că ajută, în perioada asta, să ne amintim cine am fost și cum am devenit cine suntem acum.
Câteva zile mai târziu, i-am spus mamei că, pentru a înțelege cum ar putea copiii să-și ajute părinții în izolare, o să vorbesc cu psihologi care zilele astea răspund la liniile de ajutor psihologic. Am rugat-o să se gândească ce i-ar întreba.
„Ce să fac când o să vină frica asta când va fi mai rău? Probabil dacă o să fie grav, o să-mi fie mai frică. Nu mi-e doar de mine frică, de voi. Fac scenarii în cap, dacă ar fi să ne îmbolnăvim.”
Așa că am dus întrebarea mai departe la Oana David, psiholog și coordonatoarea Psy-Tech, clinica de psihologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, care la finalul lui martie a deschis o linie telefonică de sprijin emoțional specială pentru vârstnici.
Cei câțiva zeci care au sunat până acum experimentează mai mult decât singurătate; la fel ca mama, își fac griji că se vor îmbolnăvi sau că vor deveni o povară pentru ai lor copii sau chiar că cei dragi se vor îmbolnăvi. Mai ales vârstnicii, mi-a spus David, nu percep durerea emoțională ca fiind reală, e ceva abstract, așa că nu caută ajutor. Ajută să păstreze legătura cu cei din jur cu care de obicei socializau, poate cu vecini, să grădinărească, fie că au o grădină sau ghivece în balcon, să tricoteze, să gătească – orice activitate în casă e utilă și te scapă de gânduri prea multe. David spune că unii vârstnici, cum e și mama, probabil își reglează singuri emoțiile, dar asta nu înseamnă că situația nu-i copleșește sau că nu le este dor de cei dragi.
Adevărul e că, da, mama e și genul de om care ascunde grijile cu multe glume și cu lucruri de făcut. Ne-a gătit o dată la două zile – de la sarmalele cu care am crescut, și pe care nu le-am mai așteptat până la sărbători, la salată boeuf și friptură de pui la cuptor, până la melcișori cu nuci și budinca de brânză de care îi era poftă Dorei. A citit două romane. Mi-a trimis filmulețe de pe TikTok – cel mai mult a distrat-o unul cu o fetiță care urlă că nu mai suportă să stea în casă, vrea la restaurant.
La finalul lui martie, mama îmi spunea că nu se simte chiar singură; e norocoasă că are acces la internet și noi suntem aproape. Apoi eu am luat o pauză de la vizite vreo zece zile fiindcă fetița mea a avut câteva zile de febră, iar eu mi-am tăiat un deget în blender. Chiar mi-a scris atunci că îi vine „să moară că nu e lângă mine”. După perioada asta, mama mi-a recunoscut la telefon că a avut și zile când nu s-a simțit prea bine și a evitat să-mi spună ca să nu mă îngrijoreze.
Mi-a devenit clar că starea ei fluctuează de la o zi la alta. Ni se întâmplă și nouă, și e normal să li se întâmple și celor mai vârstnici, pentru care ar putea urma luni întregi de izolare, după ce noi vom ieși din case.
În România, mulți oameni de peste 65 de ani, pensionari, se simțeau izolați în societate și înainte de pandemie. O arată și o cercetare despre singurătate în mai multe țări din Europa, coordonată de cercetătoarea româncă Bianca Fox, care trăiește și predă jurnalism multimedia în Anglia. Am sunat-o spunându-i povestea mea și a mamei, și am aflat că și pe ea o măcina propria relație cu mama ei, pe timp de pandemie. Mi-a povestit cum mama ei, la 70 de ani, simte acut singurătatea de trei ani, de când i-a murit soțul, iar starea i s-a înrăutățit acum. Fox crede că mamele noastre se simt așa fiindcă, pensionare fiind, nu mai simt că altcineva are nevoie de ele, fiindcă în România nu există programe sociale care să implice vârstnicii și nici dorința de a păstra oamenii activi după o anumită vârstă.
Și mama vorbește la telefon cu foste colege de muncă sau prietene din liceu, dar adevărul e că viața ei offline se restrânge de mulți ani în jurul meu și al familiei mele, mai ales după ce sora mea a emigrat. Și de când s-a mutat în București acum doi ani, după ce nouă ani am locuit împreună într-o casă din Ilfov, unde îi era mult mai la îndemână să socializeze cu vecini.
Am înțeles că ce putem face și eu și sora mea, acum, este să vorbim cât mai des cu ea, iar eu să-i fac o vizită mai lungă în fiecare săptămână. Nu știam dacă e cea mai bună decizie, dar pe lângă riscul infectării, mă tem serios și de singurătatea ei, de urmele psihice pe care izolarea asta continuă le va lăsa asupra ei. Mamei cel mai dor îi este de fiica mea, pe care o vede acum doar online. Conversațiile lor sunt cele mai dulci pe care le-am auzit în ultima vreme și mă încarcă și pe mine și cu bucurie, și cu tristețe.
Mama n-a mai ieșit din casă de mai bine de o lună. A reușit să-și obțină rețeta de medicamente compensate prin e-mail după ce am încurajat-o să insiste pe lângă medic – inițial o invitaseră să vină la cabinet. Apoi au început niște senzații de sufocare. Mi-a spus că somnul i se pare o corvoadă. Și chiar ea mi-a propus să renunțăm la vizite o perioadă pentru că vine vârful pandemiei. M-a mirat, dar am căzut de acord că e mai înțelept.
O zi mai târziu, pe 10 aprilie, dimineața, m-a sunat un pic cam agitată încât nici nu am apucat să înregistrez. Era trecut de 11 și mi-a zis că are amețeli și vrea să iasă. Ies, da?
Tineri sau mai în vârstă, oscilăm toți între emoții, stări de spirit și gesturi de libertate când e stare de urgență. I-am spus să iasă, sigur.
Ieri, la miezul nopții, m-a sunat să-mi spună că are tensiunea mare și simte că se sufocă. Luase o pastilă de melatonină să adoarmă, încă un medicament de scădere a tensiunii, stătea cu toate ferestrele deschise și tensiometrul pe măsuța de cafea. Mi-a spus că nu și-a făcut griji, dar ce viață o să fie asta când, așa cum auzise, cei ca ea vor sta mai mult timp în case? Ne-am băgat amândouă la somn așteptând ca medicamentele să-și facă efectul dar într-o oră m-a trezit fiindcă tot rău îi era. Am sunat la 112. Asistenta medicală i-a spus că starea de sufocare nu e de la ritmul cardiac, ci de la un atac de panică.
Mama a primit două medicamente de scădere a tensiunii și îndemnul „nu vă scade dacă nu gândiți pozitiv”, care a deranjat-o fiindcă e ultimul lucru pe care vrei să-l auzi când te simți rău.
N-a fost o noapte ușoară, dar încercăm să le luăm pe rând.
Mama își sună medicii; cardiologul și cel de familie, să vedem ce e de făcut. Cardiologul deja i-a spus că nu știe ce să zică, nu pare o persoană anxioasă. Facem exerciții de respirație, așa cum m-au învățat psihologii de la linia telefonică Atlas, pe care i-am contactat când documentam acest episod. O s-o conving să sune chiar ea la o linie de sprijin emoțional pentru vârstnici.
Mai sunt câteva zile până la Paști. Mama va găti friptură de miel și drob, ca întotdeauna, chiar ea a comandat un miel pe Facebook, prima ei comandă online. Inițial ne gândeam că de Paști vom intra cu toții pe Zoom: mama, familia mea și a surorii mele. Acum nu știu dacă nu cumva ar fi mai bine ca mama să stea cu noi o perioadă, mi-a zis și ea că poate i-ar prinde bine. E normal să ne gândim și răzgândim. Încercăm să ne păzim de virus dar și să fim aproape și mai puțin singure.
Știu sigur că vom continua seria de interviuri despre viața ei – de-abia aștept să-mi povestească cum a sărit la 17 ani cu parașuta din turnul de lângă Stadionul Național.
mame este un podcast produs de DoR despre echilibrul dintre muncă și maternitate.
Episodul este pe Transistor, Spotify, Stitcher, iTunes, Google Podcasts și alte aplicații de podcast, unde puteți asculta și alte interviuri din primul sezon.
S-ar putea să-ți mai placă:
La bătrânețe te obișnuiești cu tot, și cu pandemia
În plină pandemie de coronavirus, un bătrân își serbează ziua de naștere la dializă.
Dadaie are coronavirus
Un diagnostic de COVID-19 dă peste cap viața unei familii obișnuite să fie mereu aproape.
Muncă de acasă, în izolare cu copiii
Patru mame din redacția DoR povestesc într-un episod de podcast cum s-a scurs prima săptămână de muncit de acasă cu copiii în timpul pandemiei de coronavirus.