Dadaie are coronavirus

Un diagnostic de COVID-19 dă peste cap viața unei familii obișnuite să fie mereu aproape.

Când ești închisă în casa de la Urziceni de mai bine de o săptămână pentru că soțul tău, pozitiv la testul de coronavirus, e internat la Institutul de Boli Infecțioase „Prof. Dr. Matei Balș” din București, îți petreci zilele la telefon, „mai ceva ca o telefonistă din comunism”, spune Maria Teianu, zisă Miți în familie.

O sună prietenii, o sună cele trei fiice, cu cei șase nepoți în fundal. Și o sună Sică Teianu, alintat Dadaie sau Daddy Cool, bărbatul cu care e căsătorită de aproape 36 de ani, bărbatul îndrăgostit de schi cu care a călătorit pentru prima oară pe pârtiile din Austria, la început de martie. Îi spune că abia așteaptă să ajungă acasă, că-i e dor de ea și de nepoți și că nu știe cât mai durează internarea, dar că se simte mai bine.

Când ești ruptă de dor de omul drag, te simți în sinea ta ca la 20 de ani, chiar dacă tu ai 57 și el 59. Nu vrei să închizi telefonul când îți dai seama că te mai sună cineva. Vrei să-l simți măcar din voce. Să-i promiți că o să-i faci de mâncare și o să-l pui pe picioare, căci îți rupe sufletul să-l auzi că nu se mai recunoaște în oglindă așa slăbit și tras la față.

Dar celălalt apelant insistă. Cu greu, Miți închide apelul cu soțul ei și răspunde celuilalt număr.

– Unde sunteți, doamna Teianu?, se aude o voce îngrijorată la telefon.

– Acasă sunt, unde să fiu? Vorbeam cu soțul internat…

– Ieșiți, vă rog, la geam…

Miți iese la fereastra de la etajul 1 și le face cu mâna. Echipajul o salută, notează că e la domiciliu și pleacă mai departe. Așa e procedura: poliția o verifică zilnic că respectă carantina și nu iese din casă timp de 14 zile de la ultimul contact cu soțul ei bolnav de COVID-19. Nu se supără, sunt și ei copii, asta e responsabilitatea lor. Andreea, una dintre fiicele ei gemene, e polițistă în Vama Veche. Miți stă cu grijă și pentru ea și familie, să nu intre în contact cu cineva pozitiv la frontieră.

Pe balcon are gunoiul ultimelor două săptămâni băgat în mai mulți saci de plastic. I-a fost teamă să iasă la tomberoane sau să roage un vecin să-l ia. Cine știe cât stă de fapt virusul pe suprafețe? Dacă scormonește un amărât în gunoi și apoi își infectează toată familia? Miți a sunat și la Direcția de Sănătate Publică și la Primăria Urziceni să-i întrebe ce să facă cu gunoiul. Nu-și puseseră problema. I-au mulțumit pentru simțul civic și după câteva zile au trimis o firmă să-l ia și să-l distrugă.


Miți încă are bagajul de spital pregătit. L-a făcut în grabă pe 22 martie, când credea că ambulanța o va lua și pe ea pentru testare. N-au luat-o, pentru că era asimptomatică. Dă telefoane, încearcă să se uite la emisiunea ei preferată, Asia Express, dar gândurile îi fug în toate direcțiile. Credea că ei au fost generația de sacrificiu care a dus greul comunismului, că n-are cum să vină ceva mai rău. Nu-și imagina că va trăi așa ceva. Monitorizează cum cresc cazurile și se teme că vor exploda din cauza românilor întorși din străinătate în localitățile învecinate. O vecină i-a povestit cum unul a tușit intenționat pe o casieră. Domnește teama în oraș.

Se teme pentru fiicele și nepoții ei. Și simte scene din trecut de parcă ar fi fost ieri: de exemplu serbarea de Crăciun pe când fetele erau la grădiniță și ea era la serviciu, contabilă. Făcea naveta și nu putea să ajungă, iar soțul era plecat din localitate cu armata. Plânge când își amintește cum i-au spus că au fost singurele fără părinți și n-a avut cine să le facă codițe. Credea că o să uite, că n-o s-o mai doară așa, dar amintirea apare acum, când e departe de ele și de nepoței, mai vie ca oricând.

De cealaltă parte a ușii apartamentului, pe preșul de la intrare, e o găleată așezată cu gura în jos de o prietenă, pe care apropiații îi pun mâncare. Cumpărăturile i le atârnă de clanță. Miți le cere prietenilor să cumpere și țigări. Îi e rușine că fumează, știe că fumătorii sunt mai vulnerabili în fața virusului. Dar nu știe ce s-ar face fără țigări, singură în casă cu gândurile. Are și ea diabet de tip 2, ca și Teianu, dar nu e la fel de sportivă ca el, care joacă tenis de patru ori pe săptămână.


Teianu a luat virusul cel mai probabil din Kaunertal, Austria.

Născut la Brașov și fermecat de munții din România, s-a simțit fericit la hotelul cochet din regiunea Tirol. A schiat zilnic câte 80-100 kilometri, de dimineața până când gondola aglomerată îl cobora spre parcare seara, apoi s-a relaxat cu soția în piscina caldă plasată în aer liber și amândoi au postat pe Facebook fotografii cu bucuria primei lor vacanțe în Austria. Fiicele au fost cele care l-au tot pisat să încerce și pârtiile de afară, dar ani la rând Daddy Cool le-a spus că e fericit cu munții de acasă, cu ele și cu nepoții pe pârtie.

Primăvara asta s-a hotărât să încerce și alte pârtii. El și-a luat concediu de la firma din Urziceni unde e director operațional. Miți e proaspăt pensionată după peste 30 de ani de lucrat în contabilitate, ultima oară la o școală post-liceală. Trebuia să fie anul plimbărilor pentru cei doi, care se pregăteau să achite avansul și pentru o vacanță în Turcia cât de curând. Au plecat spre Tirol cu mașina, împreună cu niște prieteni din Cluj.

Era 8 martie, iar Austria nu era considerată o zonă de risc. Soții Teianu auziseră doar de două cazuri confirmate, dar situația se înrăutățea în timp ce erau acolo, iar infectările cu coronavirus depășiseră deja 80 de cazuri. O săptămână mai târziu, școlile și restaurantele din Austria aveau să fie închise, iar numărul de cazuri confirmate avea să treacă de 600.

Pe la jumătatea vacanței, prietenii din România le-au scris pe Facebook că și în țară e gravă situația. Unii le-au recomandat să nu se întoarcă, alții i-au întrebat dacă se vor izola când ajung acasă. Miți citea știrile și comentariile și era tot mai îngrijorată. Au fost precauți și deschideau ușile doar cu cotul, se spălau întruna pe mâini. Aglomerația din gondole nu părea totuși să țină cont de cum evolua pandemia.

În ultimele zile de vacanță, Teianu s-a simțit puțin ciudat. Îl durea fruntea, îl durea urechea și avea febră musculară. A crezut că e de la schi, că a transpirat, că poate l-a luat frigul. S-a mai chinuit în trecut cu sinuzite, păreau senzații similare. A tras de el. Soția și prietenii se simțeau bine.

Pe 14 martie au intrat în România prin vama Nădlac. Miți își amintește că erau cozi și că au intrat „ca prin brânză” și ei, și zeci de mașini cu numere de Italia. Austria urma să intre pe lista roșie a țărilor care te obligă la carantină instituționalizată (într-un spațiu special amenajat) abia la început de aprilie. La acel moment nu era nici pe lista zonelor galbene care impuneau izolarea la domiciliu pentru 14 zile. Soții Teianu au înnoptat la prietenii din Cluj și au stabilit cu toții că cel mai sigur ar fi să stea în casă în următoarea perioadă. A doua zi și-au recuperat mașina, au făcut niște cumpărături prin Sighișoara, apoi s-au dus direct acasă la Urziceni.

Ajunsă acasă, Miți a sunat la Direcția de Sănătate Publică (DSP) să-i întrebe despre carantină. I-au spus că nu sunt obligați să rămână la domiciliu, căci Austria nu era considerată încă zonă de risc.

În aceeași zi, Teianu a început să facă febră, un 37,5 constant. El tot spunea că e bine, însă Miți se speria pentru că îl vedea că nu e în apele lui – slăbit, apatic. Medicul de familie le-a spus că nu are simptome, că probabil e o sinuzită peste care a venit și o otită și le-a prescris un antibiotic pe care niște prieteni l-au cumpărat și l-au lăsat atârnat de clanța ușii. Cele trei fiice nu credeau că ar fi posibil ca tocmai părinții lor să fi luat boala. Erau mândre de ei că stau acasă deși nu sunt obligați și în felul ăsta dau un exemplu. Le îngrijora febra, dar după antibiotic, Dadaie a părut că e un pic mai bine și că-și revine. Trebuia să fie o răceală zdravănă de la transpirat pe pârtie și bălăcit în piscină. După cinci zile, bărbatul a făcut temperatură 39,5 și zăcea.

Miți n-a mai putut. Era speriată. Deja aflaseră cu toții că Tirol, zona în care își făcuseră vacanța, era considerat un focar în Austria și alte țări reclamau că turiștii de acolo au infectat sute de persoane când au revenit acasă. Miți a sunat la ambulanță și a cerut testare. Și-au pregătit amândoi bagajele și au așteptat. Pentru că soția nu avea niciun simptom, l-au dus doar pe Dadaie la București, la Matei Balș.

Drumul țintuit în chingile izoletei, un fel de sarcofag cu cadru metalic și înveliș de plastic, nu a fost plăcut. Legat de targă simți toate gropile, e cald și strâmt. Dar Teianu a fost ofițer de armată, a făcut exerciții inclusiv cu costume pentru situații de contaminare. Știe să-și păstreze calmul. I-au făcut testul și l-au întors acasă. Au vorbit și cu prietenii din Cluj care s-au izolat și ei și nu aveau niciun simptom. A doua zi au sperat până în ultima clipă că au scăpat. Treceau orele și nu suna nimeni. Teianu credea că s-au speriat degeaba și va fi bine.

La șapte seara au fost sunați de la DSP că este pozitiv cu coronavirus și va veni salvarea să-l ducă la spital la București. Iar izoletă.


Vestea diagnosticului a zguduit-o pe Alina Teianu-Cocioran, actriță la Teatrul Țăndărică și fiica cea mare a familiei. Alina e genul de copil care îți face mereu surprize. Când bunica i-a tot povestit despre prietena ei cea mai bună din copilărie, a căutat-o pe Facebook și le-a pus pe cele două din nou în contact. În 2010, și-a înscris părinții în secret la o emisiune TV care le-a organizat nunta de argint.

Familia Teianu la botezul fiului cel mic al Alinei Teianu-Cocioran.

A fost împlinirea vieții pentru Miți, care nu apucase să aibă o nuntă ca la carte. S-a cunoscut cu Teianu în ’83, la puțin timp după ce ea terminase Liceul Economic Madgearu în București și lucra ca vânzătoare în Urziceni. El era ofițer venit de la Brașov. Se apropia Crăciunul și ea s-a plâns că nu avea brad. Teianu i-a adus brad și s-au văzut de Revelion, apoi au făcut o vacanță la Sinaia. La scurt timp, Miți a rămas însărcinată cu Alina, s-au cununat la primărie, apoi s-au ocupat de botez.

Teianu visa să aibă un băiat, iar nașterea fiicei l-a prins pe pârtie la Vatra Dornei. Când să se gândească și la o nuntă, Miți era însărcinată cu gemenele. Au glumit atunci că nu mai încearcă să aibă și un băiat, că o să se trezească cu o echipă de handbal. La nunta de argint, Teianu i-a adus din nou un brăduț soției, cumpărat de Alina care le-a și compus părinților o poezie lungă:

„(…) Din Brașov, de pe sub Tâmpa,

Veni ofițerul Sică,

Chiar la Alexeni U.M.,

Să-și caute un rost în lume.

Mai o carte, mai un vin,

Se acomodă puțin. (…)”

La mijloc de martie, Alina era mândră că părinții ei au decis din proprie inițiativă să se auto-izoleze ca să nu riște să infecteze pe cineva. Era și ea acasă în București, unde locuiește la curte cu cei doi copii, de aproape 1 și 4 ani, și cu soțul. Din fericire, carantina a prins-o pe mama soțului la ei, așa că își petrec zilele împreună jucându-se și uitându-se la spectacole de teatru de păpuși pe care Țăndărică le transmite pe Facebook. Alina n-a mai stat atâta timp departe de părinții ei probabil din vacanțele de vară din școală.

În primele două zile de când „Dadaie”, cum îi spun nepoții, a fost internat, Alina și surorile ei au fost speriate. El nu avea voie să primească vizite la spital, iar pachetele trebuiau lăsate la poartă. Făceau conferințe cu mama, vorbeau și între ele. Se temeau să nu dezvolte și Miți boala. Toate au postat pe Facebook implorând oamenii să stea în casă și să înțeleagă că boala e reală și riscurile sunt mari.

În primele zile de spitalizare, Teianu își mai oprea internetul pentru că se simțea rău și nu avea putere să răspundă la toate video call-urile și mesajele de pe Facebook. Ar fi vrut să vorbească cu toți, dar era slăbit și-l oboseau. Își pierdea respirația, îi zvâcnea capul, îi era ba frig, ba cald, îl dureau toți mușchii, n-avea poftă de mâncare și-i venea să zacă.

Primea un tratament zilnic cu trei tipuri de pastile: un antiretroviral folosit în general pentru infecția cu HIV, un medicament folosit în cazul holerei și un antibiotic pentru pneumonie, plus Paracetamol pentru febra care a persistat vreo patru zile. Analizele îi ieșiseră prost, saturația oxigenului era un pic sub 90%. Nivelul normal de oxigen în sânge este între 95-100; ce e sub 90 se numește hipoxemie, iar valorile sub 80 înseamnă afectarea creierului și a inimii: începe moartea celulară.

Fiicele din București i-au trimis pachete cu mâncare și cărți. Alina i-a trimis Lista lui Schindler, pentru că Teianu îi ceruse cărți de acțiune, și Un an bun, pentru că acțiunea se desfășoară într-o podgorie, iar tatăl ei se mândrește cu vița lui și cu vinul cu care își îmbie cei trei gineri.

Teianu ar fi vrut să citească, dar parcă nu putea să se concentreze, așa că s-a bucurat când un coleg de salon a decis să cumpere un televizor și să-l doneze spitalului. Teianu spune despre el că e lipit de telecomandă, „exact ca nepoții”.


În primele zile s-au uitat non-stop la știri și făceau pariuri pentru procentul de vindecări. Apoi au trecut la filme și muzică. Erau trei în salon, iar dintre ei Teianu era singurul cu pneumonie și o stare de rău mai acută. Ceilalți doi colegi erau mai tineri cu 20-30 de ani, iar singurele lor simptome erau pierderea gustului și a mirosului, în rest doar nerăbdare și plictiseală că nu știau când vor putea pleca. Se amuzau că Teianu e mult mai pozitiv și liniștit decât ei, deși starea lui era totuși mai gravă. El a pus calmul ăsta pe seama experienței din armată. Știau că sunt alte saloane unde stau cei conectați la aparate, în stare gravă, dar nu aveau informații despre morți sau despre numărul pacienților decât de la televizor. Personalul medical nu le spunea decât minimul necesar despre starea fiecăruia.

Teianu nu a așteptat sau cerut comunicare de la cadrele medicale. Cu mulți doctori vorbea de la ușă sau la telefon, puțini intrau în salon. Iar asistentele și infirmierele erau drăguțe, dar nu aveau timp de stat de vorbă. Se salutau politicos, lăsau tratamentul, dezinfectau de mai multe ori pe zi și fugeau.

„Colegii de suferință”, cum își spuneau în glumă, își pierduseră răbdarea în a doua săptămână de internare și își agățau întrebările de oricine trecea prin salon. Primeau răspunsuri acide de la asistente, că nu e treaba lor să le spună când vor pleca sau ce rezultate au venit la teste, să aștepte. Teianu privea calm și-i sfătuia să nu mai întrebe atât. I-a rămas în minte o scenă când o asistentă i-a trântit cu năduf răstit rezultatul colegului care insistase: „Pozitiv!”.

După cele patru-cinci zile de febră și dureri de cap care îl epuizau, s-a simțit mai bine. L-au ținut pozitiv conversațiile video cu familia, faptul că nepoțeii întrebau mereu de el și că sute de oameni le scriau pe Facebook să le ureze sănătate. Ca și Miți, Teianu simte că fiicele lor și-au urmat menirea și au știut să-și formeze familii calde și vesele, pentru că au fost mereu iubite.

Acum crede că își iubește și mai mult nepoții. L-au distrat când s-au jucat tenis în casă și i-au trimis filmarea sau când i-au trimis desene. Telefonul îi suna continuu în spital: 40-50 de apeluri pe zi, de la familie, de la serviciu, de la cunoscuți cu care nu mai vorbise de zece ani și care acum îl întrebau de două ori pe zi cum se simte. A continuat să coordoneze telefonic distribuția de la firmă și s-a simțit bine că putea fi util.

Nu a regretat vacanța la schi, în ciuda ghinionului infectării, așa cum îl numește. S-a simțit destul de păcălit de austrieci că au ascuns pericolul și au ținut pârtiile deschise ca să nu piardă bani, riscând atâtea vieți. Dar a ținut cu el amintirea sutelor de kilometri de pârtie.


În a doua săptămână de spitalizare, Teianu a trecut prin trei teste de depistare a virusului, care presupun recoltat probe de material genetic din mucus și salivă cu un fel de bețișor de ureche uriaș care îți intră prin nas.

El spune că manevra e neplăcută, dar nu excesiv de dureroasă și durează maxim zece secunde. I-au spus să spună „A” și a glumit întrebându-i dacă doare mai puțin dacă spune „B”. Primul test a ieșit pozitiv, mai avea de așteptat până la externare.

Ca să pleci acasă după COVID-19, procedura medicală spune că este nevoie de două teste negative făcute în interval de 24 de ore, din momentul în care medicul consideră că evoluția pacientului permite externarea. Două zile mai târziu, al doilea test al lui Teianu a fost negativ, iar Miți și fiicele au țopăit.

Încă două zile s-au scurs, iar al treilea test a ieșit din nou pozitiv. Rata de eroare a testelor este estimată la 30%, iar specialiștii au avertizat că dacă pacientul este simptomatic și are un rezultat negativ, tot trebuie să se izoleze și să fie tratat ca infectat, pentru că peste câteva zile se poate întâmpla ca la retestare să apară pozitiv. Pentru Teianu rata asta de eroare era ca un nor, acum ai, acum n-ai.

Important era să aibă rezultate negative la rând, ca să fie sigur că nu va transmite virusul mai departe. Familia era confuză, dar important era că Dadaie se simțea bine. Nu mai avea febră de mai bine de o săptămână, nu-l mai durea nimic, iar saturația oxigenului pe care i-o monitorizau zilnic era la 98-99-100%. Recuperat total.


În a 15-a zi, Teianu a primit un nou rezultat negativ și a fost scos din salon la o radiografie pulmonară care a arătat că recuperarea după pneumonie a mers bine. 

„Știi ce frumos e soarele, Miți?”, i-a spus soției lui la telefon într-o zi de luni luminoasă și vântoasă, când a parcurs prin curtea spitalului, echipat cu costum și mască, drumul de la pavilionul salonului până la radiologie. A doua zi, pe 7 aprilie, urma să fie externat și să se adune la numărul celor 460 de români care se vindecaseră de COVID-19 până la acea dată.

Înainte să plece acasă, medicii i-au spus că nu poate sta încă împreună cu soția, chiar dacă au trecut 14 zile de când s-au văzut ultima oară. Imunitatea lui era scăzută și trebuie să se mai protejeze încă două săptămâni, să nu-i aducă ea de afară alte răceli.

Miți și Dadaie au avut o nouă dilemă: să fie împreună și să se roage de prieteni pentru cumpărături, facturi și toate cele necesare, sau să mai reziste două săptămâni la distanță? Miți simțea că nu mai poate în casă, îi venea să vorbească singură, îi era rușine să mai apeleze întruna la alții. Au decis să se separe, chiar dacă abia așteptau să petreacă Paștele împreună și asta ar fi însemnat prima sărbătoare departe unul de celălalt.


Familia Teianu sărbătorește orice adunare cu o petrecere.

Se întrec în jocuri de Whist și tenis. Le place să danseze și adoră să călătorească, ba la București, ba la Urziceni, ba la Vama Veche. Important e să se adune cu toții, apoi cele trei fete, cât sunt ele de mari, trec pe rând în brațe la Miți și la Dadaie, cu sărutări și îmbrățișări.

Alina spune că de Paște se adunau de obicei la Urziceni de joia, de când Miți începea deja pregătirile. Vinerea mergeau împreună la țară, la cimitir și la biserică, unde treceau nepoțeii pe sub masă. Sâmbăta, Miți se ocupă de friptură, de drob, ciorbă, ouă, iar Alina face pasca. Daddy Cool pune muzică, de obicei Smokie și Bee Gees, așa cum i-a obișnuit de mici și face curățenie.

Noaptea încercau să meargă cu toții la slujba de Înviere, dar nu reușeau mereu dacă Andreea, sora polițistă, era cumva la datorie. Duminica întotdeauna puneau masa, iar Dadaie punea DVD-uri cu arhiva video a familiei și depănau cu toții amintiri, „ca o mare familie de italieni” – ar spune Alina. A doua zi de Paște era de obicei zi de mers la picnic la pădure, unde responsabil cu infrastructura e tot Dadaie, care are un arsenal de mese, scaune, muzică și cărți de joc.

Paștele acesta nu va însemna nici reuniune de familie, nici voie bună, dar cu toții spun că important e că sunt sănătoși. Întreaga lumea va fi mai singură de Paște, tuturor ne va fi dor de familii, „important e să treacă”, spune Miți.

De cum a aflat că soțul vine acasă, Miți s-a pus pe gătit și congelat provizii: sarmale, șnițele, ciorbă. A programat mașina de spălat, doar să apese el pe buton când ajunge. Apoi și-a adunat câteva haine și a anunțat-o pe mama ei, care are peste 80 de ani și locuiește la curte în Urziceni, că o să se mute la ea două săptămâni. A ieșit pentru prima oară din casă după 23 de zile, înainte ca soțul să ajungă acasă.

Ajuns acasă, Dadaie a găsit provizii pentru două luni. „Am o soție de nota zece”, mi-a spus la telefon în a doua seară de când era acasă, amuzat că Miți i-a lăsat chiar și dulciurile pe care le cumpăraseră din Austria pentru nepoți deși se ferește de ele.

Număra zilele de singurătate pe care le mai avea de dus. „Noroc cu telefoanele, cu Facebook-ul, cu televizorul”, spune. „Știți ce fac de când am ajuns?”, mi-a spus. „Mă uit la DVD-urile cu nunțile fetelor, cu botezurile, cu nepoții. Am tot. Le trimit și lor și se minunează ce mici erau. Astea sunt amintiri. Astea contează”.

Alina speră să-și viziteze părinții în a treia zi după Paște, când ar avea voie să se revadă. Apoi poate vor reuși și surorile pe rând. Ar fi o reuniune prea mare să vină toate și nu vor să încalce regulile. Miți îi duce mâncare gătită o dată la câteva zile, doar ca să-l mai vadă puțin în pragul ușii, păstrând distanța. Într-o zi, el a întâmpinat-o cu clătite umplute cu dulceață făcută de ea. E greu și destul de romantic să fie atât de aproape și să nu se poată îmbrățișa. Daddy Cool visează la o petrecere mare, când se va putea. Și să iasă din nou la tenis.

„Noi înainte nu stăteam o săptămână acasă”, mi-a spus. „Mi-e dor de toți. Aștept să facem grătar, să mergem la mare. Să ne bucurăm de viață”.

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.

9 comentarii la „Dadaie are coronavirus

  1. Superb!
    Mii de multumiri!

  2. Este minunat 🤗

    1. O poveste impresionanta despre cum poate fi traita viata, casa cum e ea, cu suisuri si coborasuri, atunci cand iubesti si esti inconjurat de iubire.
      O familie de pus in rama!

  3. Minunat articol! De mult timp nu am mai citit ceva atât de frumos si emoționant, poate si pentru ca o cunosc personal pe doamna Teianu, care este o persoană deosebită. Multă sănătate întregii familii. 🤗

  4. O poveste induiosatoare! Felicitari autoarei si multa sananate familiei Teianu!

  5. Cred ca ar fi un candidat bun pentru scenariu de film, sau un scurtmetraj romanesc. Foarte bine scris, felicitari!

  6. Ce frumos Alina! Să vă dea Dumnezeu sănătate!

  7. Superb….. o sa fie bine cu siguranta…. Va iubesc oameni frumosi…🥰

  8. Daca nu era dl Teianu cadru militar va gheortaiau matele cu gandul la partia de schi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *