Fă cunoștință cu 10 dintre cei mai buni regizori români aflați la început de carieră. I-am fotografiat în mișcare, filtrați prin geamuri sau oglinzi, pentru că nu poți pune pe deplin un regizor în fața camerei.
Acest articol a fost publicat în DoR #8 (primăvară 2012) Cumpără revista
Pentru că am crescut în New York, am norocul să cunosc niște artiști foarte buni, mulți dintre ei pictori. Unii sunt printre cele mai inteligente și mai sofisticate personaje din lume – munca lor are un scop, un mesaj, iar cei mai buni dintre ei încearcă să ducă pictura în noi direcții.
Până la urmă, în lumea artistică trebuie să fii diferit înainte să fii bun. Menționez pictorii pentru că istoria domeniului lor a ilustrat mereu ideea de „diferit”. O capodoperă adevărată e aproape întotdeauna și o îndrăzneală artistică, și un avans tehnic, dar, și mai important, face privitorul să simtă ceva. Pentru mine, o pictură mare poate fi mai complexă decât un film, în ciuda (sau poate tocmai datorită) numărului de oameni implicați în creație.
Dar un pictor nu poate să facă oamenii să stea cuminți în întuneric și, timp de două ore, să se uite la ce a pictat el. Numai un film poate face asta. Mereu le spun cunoscuților că filmul e mediul artistic cu cea mai mare putere. Punct. Nu e loc de dezbatere.
Regia cere multă concentrare, sensibilitate și o abilitate neobișnuită de multitasking. Mai presus de toate, un regizor bun e un povestitor bun. Iar spusul poveștilor e mai mult decât simplu divertisment. Cu ajutorul poveștilor înțelegem mai bine lumea în care trăim și, ideal, lăsăm în urmă o generație ceva mai bine informată decât a noastră.
Subiecții acestor fotografii sunt printre cei mai buni tineri regizori români din ce am numit „noul nou val” – adică cineaști tineri care tocmai au terminat sau lucrează la primul sau al doilea lungmetraj. Au fost cu toții niște personaje minunate, puternice, și m-am distrat de minune fotografiindu-i. Așa că faceți-vă comozi. Grupul ăsta merită toată atenția voastră.
Marian Crişan, 35 de ani, a luat în 2008 un premiu la Cannes pentru scurtmetrajul Megatron. În 2010 şi-a lansat primul lungmetraj, multipremiatul Morgen – o poveste înduioşătoare plasată în oraşul său natal, Salonta, despre un imigrant turc care, în fuga spre Germania, se ascunde de poliția de frontieră în beciul unui paznic de supermarket. Crişan lucrează la următorul film, Iguanele.
Radu Jude, 35 de ani, e unul dintre cei mai prolifici regizori din noul nou val şi autorul celui mai premiat scurtmetraj românesc, Lampa cu căciulă (2007) – un road movie discret în care un puşti dintr-un sătuc izolat îşi convinge tatăl să ducă televizorul la reparat. Lungmetrajul lui de debut, Cea mai fericită fată din lume (2009), a fost inspirat de povestea reală a unei fete care a câștigat o mașină trimițând capace la un concurs, iar familia a vrut să vândă mașina ca să-și plătească datoriile. În aprilie 2012 a avut premiera Toată lumea din familia noastră, al doilea lui lungmetraj.
Paul Negoescu, 27 de ani, s-a ocupat până acum de scurtmetraj: e directorul artistic al Timishort Film Festival şi multe dintre filmele lui au ajuns şi-au fost apreciate la festivaluri internaţionale – Examen (2006), Radu+Ana (2007), Acasă (2007), Renovare (2009), Derby (2010). Acum lucrează la primul lungmetraj, 365 de Revelioane.
Florin Şerban, 37 de ani, a făcut Facultatea de Filozofie şi masterul de filozofia culturii şi hermeneutică la Cluj înainte să se-apuce de regie, întâi la UNATC, apoi la Columbia University, New York. În 2010, a săltat direct pe creasta noului nou val cu lungmetrajul de debut, Eu când vreau să fluier, fluier – o poveste din penitenciar, cu mare parte din distribuţie formată din neprofesioniști. Filmul a dominat premiile Gopo 2011, a luat Ursul de Argint la Berlin şi a fost propunerea românească pentru lista de filme străine de la Oscaruri. Şerban are în lucru două filme, Omul care nu a spus nimic şi Îmi curge prin vine.
Iulia Rugină, 29 de ani, face parte dintr-un trio de regizoare-scenariste alături de Ana Agopian şi Oana Răsuceanu, cu care propovăduieşte meşteşugul filmului prin cursurile organizate la asociația Control N. După câteva scurtmetraje apreciate (inclusiv prin premii) pentru abordarea delicată, deseori dulce-amară – Bună Cristina! Pa Cristina! (2006), Museum of Broken Relationships (2009), Captivi de Crăciun (2010) –, Rugină lucrează acum la primul lungmetraj, Breaking News.
Bogdan Apetri, 36 de ani, a devenit avocat înainte să se apuce să studieze film – regie şi imagine –, la Columbia University, New York. După câteva scurtmetraje proiectate la festivaluri din Statele Unite, Canada şi Europa, Apetri a lansat în 2010 Periferic, povestea unei puşcăriaşe ex-prostituate (Ana Ularu) care are o zi de libertate să-şi regleze conturile cu vechea viaţă. Filmul a fost selecţionat şi premiat la o serie de festivaluri internaţionale şi a luat bună parte din premiile Gopo 2012. FOTOGRAFIE FĂCUTĂ DE LANE CODER ÎN NEW YORK (LANECODER.COM).
Sebastian Cosor, 40 de ani, este creative & animation director la MediaPro Magic şi autorul viralizatei animaţii inspirate de tabloul omonim al lui Edvard Munch, The Scream. Animaţia a câştigat premiile Anim’est 2011 pentru „Cel mai bun film românesc” și „Cel mai bun film” din secțiunea Balkanimation.
Tudor Jurgiu, 27 de ani, a început să studieze regia la UNATC în 2006, semnând de atunci câteva scurtmetraje: Nunta lui Oli, Ela. În 2007 a făcut scurtmetrajul documentar Misiunea lui Fănel, povestea unei familii baptiste, şi acum pregătește unul despre viaţa în liceu. Lucrează de asemenea la primul lungmetraj, Câinele japonez.
Luiza Pârvu, 25 de ani, a absolvit regia în 2010 și a adunat până acum în portofoliu câteva scurtmetraje promiţătoare – Aniversarea (2010), Draft 7 (2010). Cu Draft 7 a fost nominalizată anul acesta la Premiile Gopo la categoria „Tânără Speranţă”.
Mona Nicoară, 40 de ani, e stabilită în New York, unde a studiat literatură, naţionalism şi studii postcoloniale. Folosindu-se de experienţa acumulată în organizații care militează pentru drepturile omului, a urmărit timp de patru ani povestea unor copii romi, printre primii incluși într-un program de desegregare a școlilor. Documentarul rezultat, Şcoala noastră, a fost lansat în 2011 şi a fost proiectat şi premiat la zeci de festivaluri.
În ultimul an, Teo a făcut primul ei scurtmetraj, s-a înscris voluntar în asociația ACCEPT și la festivaluri de film și le-a spus ambilor părinți că e lesbiană.
