DoR de Cluj: Laboratorul care studiază emoții

O incursiune în Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive de la Cluj.

Emoțiile sunt ceva personal așa că o să încep cu ale mele.

Fusesem așezată pe un scaun de birou, cu un monitor în față și o tastatură la‑ndemână. Încăperea micuță răsuna sec, așa cum se‑ntâmplă cu birourile noi, și mirosea a lavabil și alte chimicale. Pe frunte aveam o bandă din cauciuc gri, lată de‑o palmă, cu 14 bumbi aliniați pe trei rânduri, fixați pe piele. Pe cap, ca să fixeze harnașamentul, aveam tras un ciorap negru ca de mascat. În cap aveam o vălmășeală. Să fiu atentă la tipul de lângă mine, un doctorand în psihologie de 27 de ani care taman îmi zisese de marile enigme ale omenirii (nașterea universului și conștiința) și acum îmi povestea despre strategii de reglare a emoțiilor. Oare cum arăt? Oare înregistrează reportofonul? Cum să‑mi reglez emoțiile ca să câștig testul – stai că nu e test din‑ăla. Cum adică să‑mi reglez emoțiile? Să comut cumva din funcția de jurnalist care scrie despre un test dintr‑un laborator de neuroștiințe, la funcția de subiect al unui test într‑un laborator de neuroștiințe. Frământări uzuale în munca de reporter și irelevante – dacă n‑ar fi fost vizibile cu ochiul liber pe monitorul de‑alături, care transmitea live activitatea din cortexul meu frontal.

Emoțiile sunt ceva măsurabil și studiabil științific – asta e, de prin anii ’90, o mantră a psihologiei cognitive (până atunci le‑a ignorat, încercând să se detașeze de psihanaliză, care era toată despre emoții, pulsiuni și instincte). Asta e și mantra laboratorului de neuroștiințe cognitive din Cluj, în care mă aflam.

Nucleul laboratorului e Andrei Miu, care, la 34 de ani, e un motor al acestor studii în Universitatea Babeș‑Bolyai. Pasionat de psihologie din liceu, a venit la facultate la Cluj, la 300 de kilometri de Piteștiul natal și împotriva dorinței părinților, convins de‑o carte a profesorului clujean Mircea Miclea – o carte diferită de cele stil manual, care arăta cum se produc cunoștințele în domeniu, prin studiu empiric, cu concluzii susținute de date, și care i‑a arătat că psihologia poate fi o știință interesantă.

Următoarea cotitură a fost în anul I, semestrul I, la cursul de neurofiziologie (precursor al cursului de neuroștiințe), când l‑a trezit din scris exclamația profesorului că s‑a descoperit că neuronii se divid. A‑ndrăznit să‑l contrazică – în liceu învățase că nu se poate –, iar profesorul l‑a îndemnat să se mai documenteze. S‑a ambiționat, a aflat că nu se divid dar continuă să fie produși (puțini și, din câte se știe, irelevanți), dar nu asta a contat, ci că așa a‑nceput să citească reviste de neuroștiințe.

Interesul pentru emoții s‑a conturat odată cu doctoratul, Miu alegând pentru teză studiul anxietății. Anxietatea e soră cu frica: nu e reacția la un pericol cu care te confrunți, ci pe care doar îl anticipezi. Miu a ales‑o datorită lecturilor (a fost, după frică, printre primele emoții studiate științific), dar și fiindcă știa din proprie experiență cât de paralizantă poate să fie anxietatea – cea subclinică, funcțională. Unii dintre noi suntem predispuși să dezvoltăm anxietate, ca o trăsătură de personalitate: într‑o situație ambiguă, unii vom anticipa un pericol și vom deveni anxioși, alții, nu. Mecanismele sunt complicate și sunt determinate, ca în majoritatea cazurilor, de două tipuri de factori: genetici și de mediu.

La mijlocul anilor 2000, Miu a preluat cursul de neuroștiințe din UBB și a ajuns să creadă că e datoria lui să le cultive studenților interesul pentru subiectele de cercetare care‑l interesau. Așa a‑nceput să se contureze laboratorul, prinzând elan odată cu finanțările pentru cercetare (acum laboratorul are granturi de circa două milioane de dolari, mare parte de la Ministerul Educației, dar și din străinătate). Aduce an de an studenți în internship, cu durată limitată doar de interesul și implicarea lor, agregă tot mai mulți masteranzi și doctoranzi. Sediul laboratorului e în trei încăperi din clădirea institutului de chimie (care încă păstrează mirosul activităților anterioare), unde o echipă multidisciplinară de 15‑20 de oameni de știință studiază emoțiile umane din cele mai variate unghiuri, folosind metode din psihologie, biologie, genetică, chimie.


O temă consistentă de cercetare e capacitatea de a ne regla emoțiile și mecanismele care o influențează. Un studiu e axat pe persoanele care în copilărie au fost expuse la stres – un termen cupolă, pentru abuz fizic sau sexual, neglijarea din partea părinților, un eveniment traumatic, ca un accident sau moartea unui membru apropiat al familiei. Procedura implică determinarea profilului genetic (genotipare), completarea unui chestionar care investighează nivelul de stres din copilărie și monitorizarea activității creierului în timpul unui exercițiu de reglare a emoțiilor – cel pe care l‑am făcut și eu. 

Aparatul cu banda cu bumbi se numește fNIRS, Functional Near Infrared Spectroscopy, lumina pe care o folosește fiind numită și „the window into living organisms”. Lumina trece prin piele, mușchi, os și ajunge la cortex, unde se întâlnește cu hemoglobina din sânge. Când o zonă din creier funcționează mai intens, e nevoie de mai multă glucoză și oxigen, adică de un influx de sânge. În funcție de cantitatea de oxihemoglobină, molecula care transportă oxigen în sânge, se absoarbe sau se reflectă mai multă lumină și aparatul poate să măsoare și să vizualizeze activitatea din respectivele zone.

Exercițiul a însemnat că pe monitor s‑au derulat o serie de imagini – unele neutre (prosop, carte), apoi unele negative (accident rutier, copii în miez de calamitate, bebeluș prematur). La primul calup de imagini negative a trebuit doar să privesc, la al doilea, să încerc activ să‑mi descresc emoțiile negative. Putem răspunde în mai multe feluri la stres: să ignorăm stresorul, să ne gândim la orice altceva sau să încercăm să schimbăm perspectiva asupra stresorului – asta e metoda cea mai eficientă, pe care a trebuit să încerc s‑o aplic.


Activitatea din cortexul frontal al autoarei (proiectată pe un creier generic),  în timp ce privește imagini neutre (prima imagine),  imagini negative (a doua) și în timp ce privește imagini negative și încearcă să-și descrească emoțiile. Deși cu scop ilustrativ, se poate observa diferența dintre ultimele două imagini.

Când a apărut o imagine cu o scenă de accident rutier într‑un câmp, de exemplu, o metodă sugerată de ghidul meu doctorand ar fi fost să fac finalul fericit, sau să mă gândesc că totul e regizat – lucruri care nu mi‑ar fi trecut prin cap. Dar exercițiul e la limită, mi‑a explicat. Un exemplu mai aproape de realitate: o persoană cu probleme de anxietate, când intră într‑o sală plină cu oameni, se va concentra pe fețele încruntate, sau se va gândi că se râde de ea. Abilitatea de a ne regla emoțiile înseamnă să reevaluezi acea sală: stai, care‑s șansele să râdă de mine, văd că vorbește cu altă persoană.

După câteva puseuri de hăhăială (din câte mă știu, tot răspuns la situație stresantă), am reușit să intru în exercițiu. La poza cu tipul care se strâmba m‑am gândit că e actor, pisicuțele mozolite bolnăvicios m‑au dus în copilărie, când am tratat zeci de cazuri care păreau fără speranță dar s‑au făcut bine. Am trăit și‑o mică revelație, la imaginea cu un bebeluș prematur într‑un incubator: mi‑am amintit de articolul lui Kelley Benham despre fetița ei născută prematur și cum a trecut familia peste eveniment, reușind chiar să răstorn emoția într‑una pozitivă (ceea ce nu l‑a impresionat teribil pe ghidul meu). 

Studiul cuprinde trei variabile: stresul în copilărie, factorii genetici și abilitatea de reglare a emoțiilor la adulți, măsurată în timpul unei sarcini. Se știe că anumite zone din creier sunt implicate în reglarea emoțională, se știe că abuzul în copilărie duce la dificultăți de reglare emoțională și probleme psihologice, dar toate trei variabilele nu au fost integrate încă, ceea ce ar putea conduce la descoperirea de mecanisme noi.

Un alt studiu în lucru investighează cum stresul în copilărie afectează mai târziu răspunsurile endocrine în situații de stres social. Indicator e  reactivitatea cortizolului, un hormon care se eliberează mai mult în condiții de stres, contribuind la modularea activității multor organe. Dacă nu se eliberează suficient, organele funcționează cu motoarele prea reci și se tocesc mai repede. Or, contrar așteptărilor din teoriile tradiționale, la persoanele expuse la stres în copilărie, reactivitatea cortizolului este scăzută, deci organismul lor răspunde și se pregătește mai puțin pentru situațiile de stres.

Studiul ar fi al zecelea din literatură, printre primele, și primul care indică un posibil mecanism. Au mai identificat o trăsătură la aceste persoane: neacceptarea emoțiilor (au tendința să dezvolte emoții negative secundare, rușine sau vinovăție că au reacționat într‑un anumit fel). Neacceptarea emoțiilor ar putea cauza aplatizarea reactivității cortizolului, așa că pasul următor ar fi să verifice mecanismul psihologic: să încerce să regleze reactivitatea cortizolului, învățând un eșantion de subiecți strategii de acceptare a emoțiilor.


În generarea unui răspuns la stres intervin, pe lângă factorii de mediu, cei genetici. În 2012, laboratorul a început un proiect prin care încearcă să focalizeze cât de mult pe factorii genetici, măsurând răspunsul la stres al nou‑născuților în prima zi de viață, la al doilea eveniment stresant, după naștere: primul vaccin. Nivelul de stres îl măsoară din punct de vedere clinic (dacă plâng, de exemplu) și biochimic, după cantitatea de cortizol din salivă, apoi caută corelații cu profilul genetic al bebelușului.

Încăperea din laborator dedicată geneticii e un univers (și o poveste) în sine, pe cât de simplu ca aparență, pe‑atât de uluitor ca fereastră spre cum funcționează organismele. În laborator se determină trei dintre genele cu rol în mecanismele emoțiilor, printre care gena transportorului serotoninei. Serotonina e un neurotransmițător implicat în stările de bine, transportorul serotoninei permițând refolosirea ei în creier. Dacă moștenim o variantă hipofuncțională a genei care codează transportorul, sistemul de refolosire funcționează mai prost, ceea ce crește tendința de a răspunde mai puternic la stres. S‑a descoperit că activitatea amigdalei, structura nervoasă responsabilă de producerea fricii, e dublă la persoanele cu o variantă hipofuncțională a genei. 

Studiul e încă în fază pilot: au un parteneriat cu o clinică privată clujeană și au reușit să recruteze circa 30 de mame. Ideal ar fi să reușească să le coopteze cât mai devreme în sarcină, fiindcă mediul influențează fătul, și să urmărească apoi influența mediului în primii ani de viață ai copilului. Dacă ar identifica anumite predispoziții genetice care influențează modul de răspuns la stres, părinții ar ști mai bine cum să intervină, cum să ajute copilul să gestioneze situațiile stresante, cum să‑l crească mai bine.

Studiul emoțiilor și al mecanismelor care le stau la bază are o mulțime de aplicații practice. Poate să conducă la terapii și tratamente noi, să ajute societatea să dezvolte strategii de intervenție, să ne învețe să fim părinți mai buni și, din câte‑am priceput în scurta incursiune prin laboratorul de neuroștiințe, ne poate ajuta să ne înțelegem mai bine reacțiile și să navigăm mai lin lumea.

Exercițiul de reglare a emoțiilor a avut rol strict orientativ, fiindcă n‑am trecut prin toată procedura studiului, dar mi‑a arătat cortexul frontal în plină acțiune, indicând că reușește ceva când încearcă să contextualizeze imagini cu pisicuțe și bebeluși prematuri. Am decis că e un rezultat bun (decizie datorată sigur vreunui truc al creierului), dată fiind copilăria destul de zdruncinată. N‑am primit încă rezultatele determinării genetice. Am ceva emoții.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *